Religia este un fenomen uman universal.

In toate culturile exista mituri ale creatiei despre diferite fiinte spirituale, care sunt cauza vietii si a mortii, a aparitiei universului si a multor fenomene ale naturii. Adesea aceste fiinte sunt invizibile, dar pot totusi sa intervina in mersul lumii. Stiinta nu a lasat religia in pace. Exista mai multe teorii sociologice despre rolul religiei in societate, printre cele mai cunoscute fiind cele ale lui Alfred Webers si Emile Durkheim. Dar, avand in vedere ca fenomenele religioase sunt universal omenesti, acestea ar trebui sa poata fi explicate evolutionist conform teoriei lui Charles Darwin. Problema cheie este de a identifica avantajul supravietuirii la care contribuie religia. Darwin abordeaza problema in The Descent of Man. Nu exista nici o dovada ca specia umana a fost dotata de la inceput cu innobilanta credinta intr-un dumnezeu atotputernic. Daca in notiunea de religie includem si credinta in fiinte spirituale invizibile, atunci problema se pune cu totul altfel. Asemenea reprezentari par sa fie pe cat de normale pe atat de universale la cele mai putin civilizate paturi ale populatiei. Nici nu e greu de inteles cum au aparut. De indata ce s-au dezvoltat cat de cat fantezia, curiozitatea si capacitatea de a se mira, cat si o anumita capacitate de a trage concluzii, oamenii au simtit nevoia sa inteleaga ce se intampla in jurul lor si au inceput sa speculeze asupra propriei lor existente. Aici Darwin scoate in evidenta capacitatea omului de a se mira si de a trage concluzii. Demersul lui nu explica, insa, care sunt avantajele evolutioniste pe care reprezentarile religioase le-au oferit omului. Abia in ultimii ani, biologii evolutionisti, cu ajutorul noilor cercetari asupra creierului, s-au dedicat in mod serios studierii problemei. In cartea Darwins Cathedral, Brian Sloan Wilson a avansat o teorie privind functiile sociale ale religiei, teorie construita pe avantajele evolutioniste ale colaborarii. Teza de baza este ca religia creste sansele de supravietuire intr-un grup de oameni prin cresterea coeziunii si a colaborarii intre ei. Paradoxal oarecum, teza lui s-ar putea traduce c cel care are mai putin grisa de sine se descurca mai bine, cu conditia sa se afle printre cei asemenea lui. Mecanismele de coeziune ale religiozitatii fac ca micile societati sa functioneze ca sisteme care se autoguverneaza fara sa aiba nevoie de alte legi. O cultura dainuie prin ritualurile si institutiile pe care le poate crea. Cu cat oamenii pot sa dedice mai multa energie acestora, cu atat mai plina de viata devine cultura. Poate mai mult decat orice religie, le ofera oamenilor o motivatie de a-si folosi surplusul de energie si timp pentru a mentine si dezvolta ritualurile si institutiile care, la randul lor, favorizeaza colaborarea in cadrul societatii. Religia il protejeaza pe om impotriva propriului egoism. Viziunile pe care le zugraveste religia ofera o directie pentru societatea care tinde spre o crestere a colaborarii si creaza un sens al acestei colaborari. Chiard daca viziunile nu se realizeza niciodata, tocmai de aceea au un puternic rol stabilizator si motrice pentru o societate. Din punct de vedere istoric, religia a fost rareori departe de putere, si detinatorii puterii n-au intarziat sa foloseasca puterea viziunilor religioase pentru propriile lor scopuri. Teoria lui Wilson nu raspunde la intrebarea de ce alte specii de animale, spre exemplu cimpanzeii nu au nimic asemanator religiei. Puntele lui de vedere, biologice si sociale, nu-i permit permit abordarea capacitatilor de gandire unice ale omului. Eu vreau sa adaug ca omul este singurul in stare sa poata planifica pentru un scop viitor. Colaborarea care, potrivit ideilor lui Wilson, confera religiei valoare de supravietuire, presupune tocmai faptul c oamenii pot sa-si impartaseasca viziuni asupra viitorului, adesea chiar viziuni asupra vesniciei. Aceasta conditie pentru ca o religie sa dainuie poate explica de ce nici-o alta specie de animale nu are niciun fel de religie. Wilson scrie despre avantajele evolutioniste ale unei societati care are religie, dar nu da nici-o explicatie trairilor individuale care sunt legate de o credinta religioasa. O astfel de teorie a fost prezentata de curand de catre antropologul Scott Atran si psihologul Ara Norenzayan in articolul Religions Evolutionary Landscape publicat in revista Behavioral and Brain Sciences. Teza lor este c religia in sine nu este o adaptare evolutionista ci un produs secundar al unui complex peisaj al procesului de gandire, peisaj care este generat de conditiile cognitive, emotionale si materiale

care arata modul cum se integreaza oamenii. Intentia lor este de a explica de ce in toate societatile apar reprezentari general raspandite despre actori supranaturali (zei, spirite, fantome s.a.m.d.) si dovezi obiective, adesea pretioase, ca oamenii raporteaza totul la actorii supranaturali (sacrificii sau activitati care cer alocare de timp). Atran si Norenzayan sunt de parere ca acestor factori li se poate da o explicatie evolutionista independent de felul zeilor si al fenomenelor supranaturale in care se crede. Dar, de ce ar trebui sa credem in fiinte supranaturale precum zei, ingeri, draci, fantome, spiridusi si vrajitori? Pentru ca in fondul nostru cognitiv avem o puternica inclinatie de a gasi cauze la tot ceea ce se intampla in lume. Combinand aceasta cu tendinta noastra spre animism, consecinta este ca suntem dispusi sa acceptam fara retineri c trebuie sa fie vreo fiinta care este cauza a ceea ce noi nu putem explica altfel. Atran si Norenzayan argumenteaza ca exista bune ratiuni evolutioniste c noi vedem fiinte in spatele a tot ceea ce se intampla neasteptat. Ca urmare a pericolului constant de atacuri din partea altor grupuri, oamenii si-au dezvoltat un simt suprasensibil pentru prezenta neasteptata a altor indivizi, adesea rau intentionati. Din perspectiva evolutionista, uneori este mai bine sa vezi fantome decat sa cazi victima unui atac din partea altui om. De aceea reactionam aproape instantaneu vazand o fiinta in spatele unui eveniment. Un tufis pe inserat devine un barbat imbracat in negru, un scrit in podul casei devine o fantoma s.a.m.d. Atunci cand detectorul automat de fiinte este in functiune si nu descoperim nimic concret care sa constituie o cauza a unei intamplari evidente, atunci inventam cu usurinta o fiinta supranaturala care tine rolul de agent. Dumnezeu este imaginea omului. Creaturilor imaginate de om li se atribuie adesea calitatea de a fi invizibile, de vreme ce este intradevar greu sa le vedem. Atunci cand neam insusit miturile, ne este mult mai usor sa vedem in culise o fiinta supranaturala data viitoare cand se va intampla ceva iesit din comun. Cu alte cuvinte : zeii si alte existente supranaturale sunt rezultatul unei combinatii dintre nevoia noastra de a vedea cauze, a vedea fiinte si a relata. Dar sentimentele religioase? Darwin le descrie clar in The Descent of man: Devotiunea religioasa este un sentiment complex aparte care contine dragoste, supunere completa in fata unei forte inexplicabil superioare, un puternic sentiment de dependenta, teama, veneratie, multumire, speranta in viitor si poate si alte aspecte. Nici o alta fiinta nu poate trai un atat de complex sentiment fara sa fi atins un nivel intelectual si moral relativ inalt. Cu toate acestea, putem gasi o anumita asemanare departata intre aceasta stare sufleteasca si adanca devotiune a cainelui fata de stapanul sau, amestecata cu o supunere totala, partial teama si poate si alte sentimente. Atran si Norenzayan scriu ca sentimentele sunt declansate in ritualuri mai ales prin coordonarile ritmice ale corpului care presupun o forma de colaborare prezenta dar si viitoare o promisiune a unui sacrificiu viitor spre binele celorlalti. In acest fel sentimentele intaresc rolul religiei de promotoare a colaborarii pentru teluri pe termen lung, ceea ce corespunde foarte bine cu teoria lui Wilson. Explicatiile lor sunt totusi incomplete. Cel mai rezonabil raspuns evolutionist la intrebarea de ce avem sentimente? este ca acestea contribuie la a invata mai mult din situatiile in care ne aflam. Un sentiment de bucurie inseamna ca eu trebuie sa ma straduiesc pentru a ajunge in situatii asemanatoare in viitor dar si team ca as putea sa le ratez. Prin urmare, ce putem invata din sentimentele religioase? Poate ca trebuie sa fim mai putin inclinati spre razbunare si ca trebuie sa cooperam mai bine. Psihologul Jesse Bering este un alt cercetator care abordeaza o tema asemanatoare intr-un articol cu titlul The Folk Psychology of Souls, care va fi publicat deasemenea in revista Behavioral and Brain Sciences. El critica modelul lui Atran si Norenzayan deoarece acesta nu explica de ce consideram ca in spatele unor evenimente traumatice se afla fiinte supranaturale. Cum ar putea,

spre exemplu, sa se declanseze credinta in supranaturalul care ar exista in spatele unei catastrofe naturale de catre un detector rapid de fiinte? Bering avanseaza ideea ca de-a lungul procesului evolutionist al gandirii omului, noi ne-am concentrat din ce in ce mai mult pe puterea constiintei noastre si a celorlalti ajungand sa consideram constiinta ca independenta de corp. Atunci cand talmacim constiinta celorlalti incercam sa simulam gandurile lor in capul nostru. Cea mai naturala atitudine este ca noi pornim de la ideea ca procesele de gandire continua de la sine. Aceasta a dus la iluzia ca constiinta noastra este nemuritoare si aceasta iluzie a dat nastere credintei intr-un suflet. Mecanismul poate explica de ce ne este greu sa ne imaginam in starea de a fi morti. Un indiciu este acela ca adesea vorbim cu cei morti ca si cum ar trai in continuare. Intr-unul din experimentele lui Bering, o parte din persoanele cobai adulte sustinea ca un om care murise intr-un accident de masina stia ca era mort. Alti cercetatori sustin ca reprezentarile despre suflet sunt un rezultat al indoctrinarii culturale. Aceste afirmatii sunt contrazise de copii mici carora le este mult mai usor sa creada ca chiar si lucrurile moarte au constiinta copii se nasc cu un animism natural. Intr-un alt experiment, copii prescolari au fost intrebati asupra procesului de gandire al unui soarece mort. Cei mai multi au raspuns ca soarecelui ar putea sa-i fie sete si ca poate avea sentimente, in timp ce cei mai mari, ca si adultii, au sustinut ca soarecele nu mai are aceste puteri. Dar chiar si copii mici intelegeau ca atat corpul cat si creierul soarecelui nu mai funtionau. In Suedia, biologul Torbjorn Fagerstrom si teologul Carl Reinhold Brakenhielm au incercat sa depaseasca granitele obiectelor lor de cercetare si pledeza pentru o bioteologie in cartea Gud och Darwin kanner de varandra? (Dumnezeu si Darwin se cunosc?). Ei au purtat un dialog inteligent si deschis la un cu totul alt nivel decat cel legat de creationism si design inteligent, dar nu s-au putut pune in totalitate de acord. Exista multi teologi si filozofi care sustin ca stiinta nu va putea niciodata sa ofere o descriere completa a realitatii. Ei spun ca exista doua planuri ale realitatii: unul cauzal si altul transcedental. Conform celor care agreeaza o asemenea diviziune experientele religioase ar avea loc in lumea transcedentala. Aceasta este, spre exemplu, pozitia lui Nathan Soderbloms. Interdependenta cauzala din lume poate fi cercetata de stiinta dar la existentele transcedentale nu se poate ajunge exista totodeauna o parte a lumii care ramane o enigma. Brakenhielm scoate in evidenta insemnatatea transcendentului pentru religie. Fagerstrom evita abordarea acestei teme deoarece nu-si afla niciun loc in conceptia sa despre lume. Teoria evolutionista a lui Darwin nu poate prin ea insasi sa-l explice pe Dumnezeu. Dar impreuna cu noile cunostinte asupra modului de functionare a creierelor noastre si cum s-au dezvoltat acestea vom reusi, poate, sa intelegem cum mecanismele gandirii fac ca noi sa inventam cu usurinta zei si sa credem in supravieturea constiintei noastre dupa moartea biologica. Prolema este daca aceasta este suficient pentru a depasi prapastia dintre biologie si religie. Exista domenii ale existentei la care ratiunea noastra nu are acces? In ultima instanta aceasta depinde de ceea ce noi credem despre posibilitatile de gandire ale omului. Nu trebuie sa uitam ca gandirea noastra este un produs incomplet dezvoltat, rezultat al unei evolutii biologice foarte scurte care continua. Peter Gardenfors este profesor de stiinte congitive la Universitatea din Lund/Suedia