Scurt istoric al abuzului psihiatric in fosta Uniune Sovietica si la noi

Raportul Tismaneanu practic omite crimele din psihiatrie.

Iata doar un scurt istoricScurt istoric al abuzului psihiatric in fosta Uniune Sovietica si la
noi.
Rusia dispune de un temeinic istoric privind abuzul politic in psihiatrie. De fapt, in Rusia,
inca din 1836 se citeaza primul caz de abuz politic psihiatric, când filozoful rus Piotr
Sadaev a fost caracterizat de catre tarul Nicolae I ca sufera de “deranjament si nebunie”,
motiv pentru care a fost arestat in propria sa casa si vizitat saptamânal de catre un medic.
Dar aceasta nu era inca o politica deliberata de stat, ci doar un caz izolat.Dupa revolutia
comunista din 1917, utilizarea psihiatriei, in primii ani, s-a facut sporadic si ad-hoc. Este
cunoscut cazul activistei Maria Spiridonova, care isi câstigase o mare popularitate prin
criticile aduse conducerii sovietice, Tribunalul revolutionar din Moscova, in 1918, o va
condamna la “scoaterea din viata politica, pe timp de un an, si izolarea ei intr-un spital
special”. Spiridonova isi va da seama ca prin aceasta se incerca discreditarea ideilor sale
politice o data cu indepartarea sa fizica. Se pedepseau in acelasi timp atât omul, cât si
ideile sale, ceea ce insemna o adevarata “moarte sociala”. Problema ei va fi rezolvata prin
trimiterea in Turkestan, la comanda unui tren de propaganda.Perioada stalinista ramâne
destul de obscura, din punctul de vedere al represiunii psihiatrice, izolarea Rusiei fiind
atunci completa. In 1931 apare o legislatie clara in care se afirma franc ca psihiatria
trebuie sa aiba ca scop contributia la lupta de clasa. Totusi, comparativ cu teroarea
stalinista, psihiatria va ramâne, asa cum sublinia Bukovski, un teritoriu umanitar.Un caz
similar cu internarea minerilor in Spitalul psihiatric de la Zam s-a petrecut la Moscova in
timpul celui de-al doilea razboi mondial. Astfel, muncitorii unei fabrici din Moscova au
refuzat sa presteze munca voluntara. Au fost arestati toti. Toti au primit diagnosticul de
schizofrenie si apoi au fost transferati la Spitalul de psihiatrie Kazan. Psihiatrii au fost
supusi presiunilor pentru a-i declara bolnavi, considerând ca internarea lor a fost o actiune
umanitara, alternativa fiind lagarul de concentrare.Se considera ca, incepând din 1956,
dupa venirea la putere a lui Hrusciov si dupa lansarea “coexistentei pasnice”, psihiatriei i se
va conferi un rol mai important. Tinând celebrul discurs la cel de-al XX-lea congres al
P.C.U.S., Hrusciov va denunta ororile staliniste si va promite liberalizarea regimului
comunist, dar, in acelasi timp, Armata Rosie distrugea revolutia maghiara.Uniunea
Sovietica hrusciovista, la fel ca si România sau celelalte tari comuniste, se va afla de acum
intre doua tendinte contradictorii - afirmatia ca in aceste tari socialismul a invins definitiv si
ca nu mai exista detinuti politici si nici nevoia de represiune pentru a mentine sistemul si,
in fapt, intensificarea luptei anticomuniste, mai ales din partea noii generatii. In acest
context, rolul psihiatriei devine primordial, opozantii devenind automat bolnavi mintali,
lucru pe care, asa cum am vazut mai sus, il exprima si Nicolae Ceausescu in 1965.Acest
lucru va face ca din anii ’60 spitalul psihiatric sa devina o alternativa comoda a lagarului de
concentrare si a inchisorii. Hrusciov va fi ajutat in acest act de catre academicianul
Snejnevski, la fel cum si la noi in aceasta perioada vin de la studii din U.R.S.S. si intra
direct in conducerea psihiatriei V. Predescu si St. Milea. Ca si Ceausescu, Hrusciov
considera ca in socialism nu mai poate aparea o constiinta antisocialista. Bazându-se pe
dogma marxista care spunea ca existenta determina constiinta, ei considera ca o data
comunizata economia si intreaga viata sociala, acestea ar face imposibila aparitia ideilor
anticomuniste. Din acest motiv, nici mostenirea trecutului si nici “diversiunea
imperialismului mondial” nu puteau explica ideile anticomuniste, dar boala mintala putea
oferi o solutie admirabila.Sarcina psihiatriei in stadiul avansat de construire a
comunismului era sa reeduce pe acesti “bolnavi”, lucru atribuit de partid unor persoane de
incredere si pe care deja le-am numit. Din acest moment, in tarile comuniste incepe o
politica sistematica de internare in spitalele de psihiatrie.Avantajele represiunii bazate pe
psihiatrie erau reprezentate in primul rând de discretia actului (fara procese zgomotoase),
chestiune care l-a sedus pe Hrusciov, ca de altfel si pe Ceausescu. Din 1970, folosirea
psihiatriei in scopuri politice devine bine documentata, o adevarata institutie in care este
implicat statul.Exista marturii legate de Spitalul din Kazan, dar abia din 1970 acest spital
va capata adevarata sa faima funesta. Spitalul din Kazan se afla sub directa supraveghere
a NKVD, aici fiind adunati dizidentii politici din intreaga Uniune Sovietica. Multi dintre
bolnavi erau deliranti cu tematica politica, dar exista si un mic grup de indivizi sanatosi
internati acolo pentru convingerile lor.Anii ’60 s-au mai caracterizat prin crearea de
institutii specializate si prin construirea, in fosta U.R.S.S., cât si la noi, de spitale-
inchisoare. Astfel, la Cerniahvsk, Minsk, Dnetropietrovsk, Orel, la noi la Balaceanca, Poiana
Mare, Raducaneni, Cula, P. Groza se organizeaza un adevarat gulag de spitale psihiatrice
pentru dizidentii politici. Numarul dizidentilor internati este foarte mare, dar Cortina de Fier
nu va permite inca a cunoaste amploarea acestui fenomen de catre populatia tarii
respective sau de catre Occident. In Uniunea Sovietica apare vestitul Institut Serbsky, iar
la noi, prin simetrie, Serviciul VIII al Spitalului Gh. Marinescu. Apar nume de dizidenti
cunoscuti datorita notorietatii de care se bucurau: Naum, Pisarev, Volpin, Naritsa,
Samsonov, Sultz, Belov, la noi Rosoga, Nestor Popescu etc. Aceste fenomene au
determinat reactii internationale de protest care au culminat cu excluderea psihiatrilor
sovietici din Organizatia Mondiala de Psihiatrie, in 1982.In România comunistii nu au gasit
o traditie in persecutarea dizidentilor politici prin utilizarea psihiatriei. Primele semne de
neliniste au aparut in anii ’70, când se acumulasera in diferite spitale de psihiatrie
numerosi dizidenti. In 1977 aveam deja primii dizidenti de notorietate interna si
internationala si care se aflau sub puterea abuzului psihiatriei politice, fiind luati in
adoptiune de organizatiile internationale (dr. Cana, V. Paraschiv, Nestor Popescu etc). In
1978, in mod independent, Amnisty International va confirma existenta abuzului psihiatriei
politice in România, publicând o lista cu 30 de cazuri de abuz psihiatric dovedit.Dupa
aceasta data România va fi prezenta alaturi de Uniunea Sovietica la toate reuniunile
internationale, blamata pentru folosirea psihiatriei in actiunea de persecutare a dizidentilor
politici. Iau nastere miscari de protest, iar in tara se infiinteaza Liga Anticomunista a
Psihiatrilor, care in conditii de ilegalitate isi propunea sa faca presiuni pentru ca psihiatria
româneasca sa iasa de sub dominatia grupului comunist si sovietizat. Ca si Hrusciov,
Ceausescu va crea o legislatie adecvata despre care deja am mai vorbit