Curs de geografie.Geografie economica mondiala CAPITOLUL 1 GEOGRAFIA INDUSTRIEI 1. Resursele energetice ale Terrei 1.1.

Istoric, clasificari, structura balantei energetice. Nu se poate concepe existenta umanitatii in afara energiei. Definitia elementara a energiei poate fi exprimata prin capacitatea unui sistem oarecare de a produce lucrumecanic, asa cum arata oricare dictionar sau tratat. Impactul surselor energetice asupra omenirii a fost mult mai evident in ultimele secole, cand s-au incetatenit expresii diverse, de la lucru mecanic si energie mecanica, la energie termica, energie luminoasa, energie vitala, forta vie, energie fiziologica, energie electrica si magnetica, energie hidrodinamica, energie solara, gravitationala sau mai recent energie nucleara. Industrializarea timpurie din unele state vest-europene, s-a bazat pe puterea aburului, prin inlocuirea pentru prima oara in istorie a lemnului, cu carbunii de pamant, prefatand astfel civilizatia celui de-al doilea val. Astfel, in Europa apar preocupari de ordin stiintific privind realizarea lanturilor energetice, cauzalitatii si legile energeticii, folosirea si economia acestor variate resurse. Un sir de mari inventatori se vor ilustra in acest domeniu al cunoasterii umane, de la A. Lavoisier si D. Laplace (caldura rezultat al miscarii moleculare), pana la descoperirea si perfectionarea masinii cu aburi datorate lui Th. Newcomb, J. Watt si B. Rumford, de la E. Darwin si J. Dalton (corespondenta dintre caldura si lucru mecanic), pana la R. Mayer, L. Colding, J. Joule ori H. Helmholtz. Desigur si alte nume prestigioase au marcatprogresul cunoasterii si valorificarii surselor energetice: H. Poincar, W. Thomson-Kelvin, J.TH. Sielberman, W. Siemens, G. Westinghouse, N. Tesla s.a.m.d. in secolul XX atentia savantilor s-a indreptat in mod firesc si spre sursele de energie regenerabile si in mod deosebit spre energia nucleare si prin lucrarile de inceput datorate lui R. Rutherford, P. Currie, I. Currie, P. Joliot s.a. Daca secolul al XIX-lea a fost fara indoiala secolul carbunilor, secolul XX poate fi socotit secolul petrolului, in timp ce secolul al XXI-lea va fi din punct de vedere energetic, un secol al unor resurse energetice nucleare si regenerabile, alaturi de sursele conventionale, unele aflate intr-un proces de epuizare rapida. Preocuparile privind sursele regenerabile de energie s-au amplificat mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand omenirea a fost confruntata cu

primele crize majore energetice, indeosebi criza petrolului din a doua jumatate a secolului XX. ? Clasificarea surselor energetice Cele doua mari surse de energie in Univers sunt: fuziunea atomilor usori din Soare (stele) si gravitatia universala. Toate celelalte forme de energie decurg din aceste surse majore de energie. Principalele surse de energie externa sunt: radiatia solara, energia solara la suprafata pamantului, influenta gravitationala a Soarelui si a Lunii. Sursele de energie interna se afla la originea caldurii interne a Pamantului (vulcani, cutremure, izvoare fierbinti). Asupra acestor surse regenerabile vom reveni la finalul acestui capitol. Energia se afla in diferite forme in natura, iar prin conversie fenomenele energetice trec dintr-un sistem in altul. Iata de pilda unul dintre cele mai avantajoase lanturi energetice: energia - combustibili - caldura - electricitate - lucru mecanic. Alte exemple clasice in 2 energetica sunt procesele care se produc in Soare (fuziune si fisiune), sau energia chimica din lemn si transformarea ei in energie termica si mecanica. in ceea ce priveste randamentul transformarilor de energie primara in energie electrica, pentru combustibilii conventionali este de 32 - 34 %, in centrale termoelectrice 28 - 30 %, in centralele atomoelectrice 70%; in ansamblu randamentul energetic mediu este de 35 - 38 %. O alta forma de clasificare dupa criteriul termodinamic arata existenta energiilor

potentiale (energia chimica stocata hidraulica, potentialul radioactiv

in

combustibili,

energia

al unor elemente chimice) si energiile actuale (cinetice). Dupa gradul de integrare a surselor energetice in consumul economic actual, clasificarea devenita clasica este urmatoarea: a. surse conventionale (sursele energetice clasice, lemnul, carbunii, hidrocarburile, energia hidraulica si combustibilii nucleari); b. surse neconventionale (surse inepuizabile dar cu o pondere inca redusa in balanta energetica: radiatia solara, energia eoliana, energia geotermica, energia oceanelor s.a.); c. alte surse energetice (aflate in stadii de laborator, pe baza unor tehnologii fizice si chimice promitatoare). ? Structura balantei energetice Prima forma de energie folosita de omul preistoric a fost forta lui fizica, prin care a reusit sa supravietuiasca civilizatiei primului val, de la culegator si vanator, la agricultor si mestesugar. Prin aparitia si folosirea cu indemanare a uneltelor si a primelor arme, si-a multiplicat forta lui fizica, pana la aparitia focului si descoperirea rotii. in mod cert, din preistorie pana in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, lemnul a fost principalul combustibil, impactul folosirii lemnului se reflecta in evolutia fondului forestier, in marile probleme de impact global care se resimt in prezent. Carbunii de pamant devin principala sursa de energie timp de aproape doua secole, pana in pragul secolului al XX-lea, cand hidrocarburile devin predominante si vor fi principala sursa de energie cel putin in primele decenii ale secolului al XXI-lea. Scenariul energetic

trebuie completat in prezent de cresterea interesului pentru carbuni (noi tehnologii, uriase rezerve), combustibilii nucleari si de fuziunea nucleara. in evolutia consumului de energie, se estimeaza ca omul preistoric folosea intre 2 - 5 kWh/zi, in timp ce omul modern utilizeaza intre 270 - 300 kWh/zi (in statele superindustrializate). Aceasta evolutie se identifica cu evolutia omenirii de la societatea agricola, la societatea informationala. Desigur ca distributia consumului de energie la nivelul populatiei Terrei este inegal; de pilda in anii 90 se intalnea urmatoarea structura: - 71% din populatia mondiala consuma sub 24 kWh/zi-om - 22% din populatia mondiala consuma intre 24-150 kWh/zi-om - 6% din populatia mondiala consuma intre 150 - 200 kWh/zi-om - 1% din populatia mondiala consuma peste 200 kWh/zi-om Aceasta structura se pastreaza in linii mari si acum la inceputul mileniului al treilea, observandu-se decalaje enorme intre statele dezvoltate si cele in curs de dezvoltare. Productia si consumul de energie primara pe locuitor este diferita de la un stat la altul. Astfel cele mai mari valori ale productiei se inregistreaza in statele petroliere: (Emiratele Arabe Unite 148.687 kg echivalent/huila pe loc./an, Kuwait 101.170 kg, Brunei Darussalam 89.686), - unde si valoarea consumului este mult mai mica, rezultand astfel un important excedent care se reflecta in exportul-acestor state. Statele dezvoltate (cu exceptia Marii Britanii, gratie zacamintelor continentala a Marii Nordului), de hidrocarburi din platforma

inregistreaza productii modeste (Japonia 949 kg/loc, Germania 2596 kg/loc, etc., dar 3 consumuri mult mai mari, necesitand importuri indeosebi de produse petroliere). in sfarsit, cele mai populate state de pe glob inregistreaza valori mici (China 849 kg/loc, productie si 861 kg/loc, consum, India 312 kg/loc productie, respectiv 353 kg/loc consum). FIGURA 19 Tabel nr. 34 Evolutia consumului de energie (1900 ? 1997) Sursa de energie 1900 1997 Total [mil. tone echiv. petrol] Pondere [%] Total [mil. tone echiv. petrol] Pondere [%] Carbunii de pamant 501 55 2122 22 Petrol 18 2 2940 30 Gaze naturale 9 2 2173 23 Surse nucleare - - 579 6 Surse regenerabile* 383 42 1833 19 Total 911 100 9647 100

*) biomasa, surse hidraulice, eoliana, geotermica, solara Sursa: T. Simion, 2000 Tabel nr. 35 Consumul si productia de energie pe continente & regiuni geografice / state in anul 2000 (mil. t.e.p.) Continent Carbuni Petrol Gaze naturale En. hidraulica En. nucleara Alte surse America de Nord P C 619,8 575,2 475 965,8 632,5 619,6 55,4 216,7 272,1

America Latina P C 36,2 26,5 506,3 300,1 119,3 115,7 48,1 5,4 53,5 Europa P C 254,4 348 329,2 755,2 254,2 399,6 51,5 297,6 246,1 -

ex. U.R.S.S. P C 184,9 171,3 370 182 590,5 482,6 19,5 52,8 72 Orientul Mijlociu P C 0,8 6,7 1.052 215 168,6 157,8 0,8 -

0,8 Africa P C 122,1 89,3 55 115,6 102,3 46,9 5,3 3,9 9,5 Asia si Australia / Oceania P C 884,3 912,5 364,5 928,7 229,4 241,7

46,2 125,9 172,1 Total mondial P C 2.103,5 2.129,5 3.452,8 3.462,4 2.096,8 2.063,9 226,8 650,8 877,6 P = productia Sursa: B.P.Amoco 2001, Quid, 2001 4 C = consum t.e.p. = tone echivalent petrol Balanta energetica nu trebuie confundata cu structura productiei de enegie electrica. Comparativ, iata evolutia productiei de electricitate, pe principalele surse de obtinere a

electricitatii, unde se observa in mod clar, predominarea carbunilor de pamant (39,3 % in 1990 si mai ales avantul energiei nucleare de la 2,1 % in 1971 la 17 % in 1990 si 21,2 % in 1998). Tabel nr. 36 Structura productiei mondiale de electricitate in 1971 si 1990 Sursa de 1971 1990 energie TWh % TWh % Carbuni 2142 40,3 4645 39,3 Hidraulica 1209 22,8 2142 18,1 Nucleara 111 2,1 2011 17,0 Gaze naturale 714 13,5 1578 13,3 Petrol 1102 20,8 1385 11,7 Altele 32 0,6 67 0,6 Total 5311 100 11828 100 Sursa: International Energy Agency (Paris, 1993) Asociat structurii balantei energetice mondiale amintim si alte aspecte care deriva de aici: structura consumului pe grupe de utilizatori, politicile energetice nationale care difera de la un stat la altul, impactul utilizarii surselor energetice asupra mediului inconjurator (prin poluarea complexa asupra invelisurilor geografice), epuizarea rapida a unor combustibili, retehnologizarea si economisirea surselor de energie, sau energia si geopolitica. Tabel nr. 37 Rezerve estimative de energie (mil.t.e.p.) in 2000 Nr. Crt Sursa de energie Resurse cunoscute

exploatabile Resurse aditionale exploatabile 1 Petrol (de tip traditional) 90 200 2 Petrol (de tip netraditional) 86 369 3 Gaze naturale 63 163 4 Cabuni de pamant 465 404 5 Uraniu 43 59 Total 747 1.225 Sursa: Global Report, 2000, S.U.A. Sursele de energie conventionale reprezinta baza productiei si consumului energetic mondial si vor fi esentiale cel putin pentru prima parte a secolului al XXI-lea. Originea organica a acestor surse (formate din carbon, hidrogen, oxigen, azot si sulf ca elemente principale), a fost determinata de procese complexe chimice, in urma carora s-au format hidrocarbonatii, lipidele si substantele proteice. La baza acestor acumulari se afla energia solara (de fapt conversia energiei solare in potential chimic sau energetic cu ajutorul fotosintezei). 5 in ordinea folosirii lor, principalele surse energetice conventionale sunt: - lemnul si masa vegetala; - carbunii de pamant; - petrolul si gazele naturale; - energia hidraulica; - radioactivitatea si combustibilii nucleari. 1.2. Lemnul si masa vegetala ? resursa energetica

Lemnul si masa vegetala constituie cea mai veche sursa energetica cunoscuta pe Terra, o data cu descoperirea focului de catre omul preistoric. Amplificarea folosirii lemnului este in concordanta atat cu nevoile casnice ale omului preistoric (prepararea hranei si incalzitul locuintelor), dar mai ales cu necesitatile impuse de constructii si cai de comunicatii, ambarcatiuni, exploatari miniere si extragerea metalelor cu ajutorul mangalului etc. in acelasi timp, utilizarea lemnului era in concordanta cu extinderea suprafetelor agricole, pe masura sedentarizarii populatiei primului val, avand insa drept consecinta reducerea dramatica a fondului forestier, ca de pilda in vaste regiuni din Orientul Mijlociu sau indepartat, in bazinul mediteraneean s.a. in antichitate era deja un consum intens de lemn in lumea romanica, datorita metalurgiei sau flotelor care cutreierau Marea Mediterana si marile limitrofe; acelasi consum a fost consemnat in tarile din Orientul Mijlociu si Apropiat sau din Extremul Orient (lumea indiana si chineza). in Evul Mediu, Europa cunoaste un consum sporit anual de lemn, mai ales datorita dezvoltarii metalurgiei, confectionarii corabiilor, extinderea culturilor agricole, pe fondul unei cresteri demografice apreciabile. in multe regiuni geografice de pe glob s-a practicat incendierea padurilor, pentru ingrasarea terenurilor agricole, necesare unor tipuri rudimentare de agricultura. Dupa unele surse documentare (Bienvenue S.), se apreciaza ca o familie preistorica ardea anual prin incendiere pana la 50 t masa lemnoasa, fara nici un folos energetic.

in perioada moderna a umanitatii, consumul de lemn a crescut semnificativ, de pilda in secolul al XVIII-lea pentru obsinerea unei tone de fonta se consumau 500 m3 de lemn; Franta a consumat numai in anul 1746, crca 40 mil. m3 (la o populatie de 28 mil. loc). Desigur la numarul total al populatiei globului, in crestere continua, fenomenul consumului lemnului si ritmul defrisarilor sunt in stransa corespondenta. La baza aparitiei metalurgiei moderne, s-a aflat si modestul mangal (un combustibil obtinut prin arderea imcompleta a lemnului, cu capacitate calorica ridicata 7000 kcal/kg), utilizat si in alte scopuri in afara traditionalelor furnale. in prezent, lemnul si masa vegetala continua sa reprezinte o importanta sursa energetica, mai ales in unele tari aflate in curs de dezvoltare din regiuni aride si semiaride. Se considera ca in aceste regiuni, se consuma in medie 1 t lemn/loc./an, ceea ce reprezinta o valoare ridicata, daca socotim explozia demografica specifica tarilor respective, fondul forestier modest existent, dar si repercursiunile care deriva de aici (desertizarea, malnutritia, disparitia efectivelor de animale s.a.). intr-un subcapitol distinct, fundamentale ale resurselor vom analiza celelalte probleme

forestiere: evolutia fondului forestier, repartitia padurilor pe glob, resursele forestiere actuale, viitorul padurilor, consecintele economice si geografice, epuizarea padurilor, padurile si mediul inconjurator. 1.3. Carbunii de pamant 6 1.3.1. Istoricul cunoasterii si utilizarii carbunilor

Pentru prima data in istorie, carbunii de pamant au fost cunoscuti in China (probabil inca din mileniile IV-III i.Chr.), apoi in Egipt (mii. II) si mai tarziu la vechii greci si romani. Primele referiri sunt datorate lui Aristotel (383 - 322), Teofrast (372 287) si mai ales in opera naturalistului roman Plinius Secundus (23 - 79), in opera sa fundamentala Historia Naturalis, in care realizeaza prima clasificare a acestor surse energetice. Mai tarziu, intalnim unele referiri privind carbunii de pamant si in opera eruditului filosof arab Avicena (980 1037), pe numele sau Ibn Sina, in lucrarea sa Tratatus de mineralibus. in Europa, primele exploatari au loc in jurul anului 1000 in Germania (la Zwikau si Wrmthal), si mai tarziu dupa anul 1200 in Marea Britanie (la Newcastle, Sheffield, in Scotia si Tara Galilor). Clasificari cu caracter stiintific se intalnesc in opera lui George Bauer (1495 - 1555 intemeietorul mineralogiei), Klein Baltazar (1598), Kern (1740) si A. Werner (1798 1791). Utilizarea carbunilor la masinile cu abur, gratie descoperirilor lui Th. Newcomen, J. Watt, sau a razboiului mecanic de tesut (inventat de Cartwright), determina o utilizare din ce in ce mai accentuata a acestei mari resurse energetice. Industrializarea timpurie europeana nu ar fi fost posibila fara rolul precumpanitor al fortei carbunilor de pamant. Secolul al XIXlea fiind denumit pe buna dreptate secolul carbunilor din punct de vedere energetic; dar rolul carbunilor nu s-a diminuat nici in prima parte a secolului XX. Mai mult, in prezent, circa 40% din productia de electricitate se obtine in urma utilizarii

carbunilor drept combustibil. in Romania, desi carbunii de pamant sunt cunoscuti inca din secolele XIII - XIV, primele referiri le intalnim in opera lui Dimitrie Cantemir in Descriptio Moldaviae, cand descrie carbunii din bazinul Comanesti. Primele bazine carbonifere din tara noastra s-au conturat in Banat (1790), Comanesti (1835), Petrosani (1840) si Schitu Golesti (1891). Carbunii de pamant continua sa reprezinte una dintre cele mai mari promisiuni ale energeticii viitorului, gratie imenselor rezerve, noilor tehnologii descoperite, cat si epuizarii rapide a altor surse traditionale. 1.3.2. Geologia zacamintelor de carbuni Carbunii de pamant din punct de vedere geologic, sunt roci sedimentare care s-au format in conditii speciale, (intr-un mediu acvatic, prin acumularea materiilor organice, in urma unor procese biotice, fizico-chimice si geologice, intr-un timp indelungat). in compozitia chimica a carbunilor predomina carbonul (55-96,5%), urmat de oxigen (2540%), hidrogen (1,6%), azot (pana la 2%), fosfor, sulf s.a. Formarea carbunilor a inceput inca din precambrian, dar apogeul lor s-a produs in carbonifer. Tabel nr. 38 Scara geocronologica si varsta combustibililor fosili Cuaternar Holocen Pleistocen Turbarii Sapropel Neozoic Neogen

(18 mil.ani) Pliocen Romanian Dacian Pontian Meotian Lignit Gaze-petrol 7 Sarmatian Badenian Helvetian Burdigalian Acvitanian Carbune brun (54 Petrol-gaze mil.ani) Paleogen Oligocen Eocen Palcocen Carbune brun Huila Petrol-gaze Sisturi disodile Cretacic (65 mil.ani) Cretacic superior Cretacic inferior Huile Petrol-gaze

Jurasic (33 mil.ani) Malm Dogger Liasic Huile Antracit Petrol-gaze Sisturi bituminoase Mezozoic (133 mil.ani) Tirasic (435 mil.ani) Triasic supeiror Triasic mediu Triasic inferior Petrol-gaze Permian (25 mil.ani) Permian superior Permian mediu Permian inferior Huile Antracit Petrol Carbonifer

(70 mil.ani) Carbonifer superior Carbonifer mediu Carbonifer inferior Huile Tasmanit Liptobioliti Antracit Gaze Devonian (50 mil-ani) Neodevonian Mezodevonian Eodevonian Petrol-gaze Sisturi bituminoase Calcare bituminoase Silurian (40 mil.ani) Liptobioliti Paleozoic (160 mil.ani) Ordorician

(75 mil.ani) Petrol Petrol Proterozioc (150 mil.ani) Sugit Cambrian (70 mil-ani) Arhaic (200 mil.ani) Sursa: N. Lupei, 1986 Grupele genetice de carbuni sunt: a. carbunii humici - formati prin incarbonizarea vegetatiei terestre superioare, prezinta baza industriei carbonifere, asupra carora vom reveni. b. sapropelitii combustibili - provin din organisme inferioare de tipul planctonului actual; se formeaza astfel sapropelul, un mal bogat in substante chimice, cu grosimi de pana 8 la 15 m. Prin deshidratarea sapropelului s-au format urmatorii carbuni sapropelici sau bituminosi: boghead-ul (exploatat in Scotia din 1850), cannel-coal-ul, shungi-ul (in zona lacului Onega), sau disodilele din Carpatii Orientali, roci care au generat petrolul din zonele adiacente. c. liptobiolitii - formati din ceruri si rasini vegetale (chihlimbarul), sunt putin raspanditi in natura. Acesti carbuni au un continut ridicat de materii vegetale si hidrogen. Mai

cunoscuti sunt tasmanitul (72%C) si fimenitul (format in cuaternar). Carbunii humici se clasifica astfel: - carbunii superiori (antracit si huila) - carbuni inferiori (carbunele brun, lignitul, turba). Puterea lor calorica oscileaza intre 2600 - 4100 kcal/ kg (lignit), pana la 9200 - 9500 kcal/kg (in cazul huilei). Pentru clasificarea carbunilor humici se tine seama de originea, vechimea, compozitia, puterea calorica, umiditatea, reziduuri provenite din ardere si prelucrarea lor. Dupa aceste criterii, au fost deosebiti carbunii superiori (antracit si huila) si carbunii inferiori (carbune brun, lignit, turba). Antracitul - are un continut ridicat de carbon (89,5 - 96,5 %) si contine putina apa si materii volatile. Are o putere calorica cuprinsa intre 7800 ? 8350 kcal/kg si arde cu flacara scazuta fara fum. Cocsul obtinut din asemenea carbuni este pulverulent. Este folosit atat in energetica, dar si ca materie prima in industria chimica. Huila - se prezinta ca un carbune compact, fibros sau sistos, negru stralucitor, dur dar sfaramicios. Contine intre 76 - 90% carbon, 4 ? 6 % oxigen, 5 % hidrogen si 2 -15 % apa. Puterea calorica este de 7000 - 9000 kcal/kg. Dupa procentul de materii volatile, se deosebesc urmatoarele categorii de huile: - huile cu flacara lunga (41 - 50% matern volatile); - huile de gaz (35-45%); - huile grase (25-38%); - huile pentru cocs (19 - 30%); - huile slabe (10-19%);

- huile antracitoase (4 -10%). Se foloseste la fabricarea cocsului, a gazului de iluminat, a gudroanelor etc. Exista varietati de huila care nu cocsifica, tipica fiind cea exploatata in partea estica a depresiunii Petrosani. Carbunele brun - varietate de carbune fmnic, este compact, lucios si casant. Contine intre 66 ? 79 % carbon si are o putere calorica de 5600 - 7500 kcal/kg. Se utilizeaza cu precadere drept combustibil, dar poate si cocsifica. Procente mai ridicate de carbon (70 %) si o putere calorica sporita (7000 kcal/kg) au carbunii bituminosi, dar in multe zacaminte se gasesc carbunii bruni pamantosi care au un continut mai scazut de carbon. Lignitul - pastreaza partial structura lemnoasa si are o putere calorica redusa, de 2600 - 4100 kcal/kg. Are o larga utilizare in energetica, la transporturi si incalzirea locuintelor. Dupa sursa vegetala din care provin, deosebim ligniti pamantosi (formati din fragmente de trunchiuri, ramuri, frunze etc.) si ligniti xiloizi (rezultati din trunchiul arborilor si arbustilor prinsi in turbarie). Turba - contine resturi vegetale incomplet carbonizate (proces de turbizare), fapt ce arata varsta recenta. Pot avea 40 ? 95 % apa. in stare uscata contine 40-60 % carbon, 28 ? 40 % oxigen si intre 4 ? 7 % hidrogen. Are o putere calorica redusa 900 1500 kcal/kg, si se foloseste ca material izolant si amendament in agricultura. Tipuri cunoscute de turbarii sunt: eutrofe, oligotrofe (tinoave), mangrove (in regiuni tropicale umede). Cea mai vasta turbane se afla in S.U.A. (Dismal Schwamp cu o lungime de 60 km si o latime de

40 km). 9 1.3.3. Rezerve si productii Rezervele sigure de carbuni sunt estimate la circa 10700 mild.t, in timp ce rezervele probabile au fost evaluate de geologi la circa 17.000 mild.t (fapt ce asigura consumul industrial al omenirii la ritmul anual din ultimii ani, pentru circa 1500 de ani). in prezent dintre combustibilii fosili, carbunii de pamant reprezinta sursa energetica cea mai putin epuizabila, o adevarata speranta pentru omenirea aflata la cumpana dintre milenii (circa 350 de ani). Principalele rezerve de carbuni se afla pe teritoriul Rusiei, Ucraina si Kazahstan, evaluate la circa 4000 mild.t), in S.U.A. (circa 2000 mild.t), si China (1600 mild.t). Alte rezerve importante de carbuni se afla in Europa (Germania - 340 mild.t, Marea Britanie -170 mild.t si Polonia 150 mild.t), Australia (200 mild.t), India (85 mild.t) si Africa de Sud (65 mild.t). Tabel nr. 39 Repartitia rezervelor si a productiei de carbuni (pe regiuni geografice / continente / tari) Continentul Rezerve mild.t (statul) Huila Lignit Productie (echiv. mil.t petrol) Asia ? Australia 184,5 107,9 884,3 India China

Australia Indonezia 72,7 62,2 47,3 0,8 2 52,3 43,1 4,5 144,1 512,1 149,8 40,1 America de Nord 117,2 139,8 624,5 S.U.A. Canada 111,3 5 153,3 4,1 580,5 39,3 Orientul Mijlociu 193 0,8 Africa 61,2 120,3 130,1 Africa de Sud 55,3 116,7 ex.U.R.S.S. 97,5 132,7 185,9 Rusia Ucraina

Kazahstan 49,1 16,4 31 107,9 18 3 112,6 42,3 29,9 Europa 41,7 80,5 254,4 Germania Polonia Marea Britanie Cehia 24 12,1 1 2,6 43 2,2 0,5 3,6 59,6 73,1 22,8 21,3 Total mondial 695,1 581,3 2.079 Sursa: Quid, 2001

Tabel nr. 40 Primele 10 state producatoare de huila [mii tone, 2000] Nr. crt. Statul Productia [mii.t] 10 1 China 1.137.672 2 S.U.A. 1.100.668 3 Rusia 153.348 4 Ucraina 77.172 5 Kazahstan 68.064 6 Indonezia 60.324 7 Germania 45.312 8 Marea Britanie 41.268 9 Cehia 16.116 10 Coreea de Sud 4.356 Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000 Prospectiunile geologilor evidentiaza in Romania rezerve de circa 4 mild.t (indeosebi carbuni energetici din categoria lignitului). Unele studii geologice recente au evidentiat existenta si a altor resurse probabile de carbuni, situate insa in conditii de zacamant dificile (la mari adancimi, in zone climatice nefavorabile etc.), estimate pana la chiar 70.000 mild.t. Evolutia productiei de carbuni a cunoscut o ascensiune deosebita mai ales din secolul al XXVIII-lea, pana in prezent. Astfel in anul 1890 s-au extras 512 mil.t, in anul 1910 s-a

atins productia de 1,5 mild.t, in 1980 circa 3,7 mild.t, iar in anul 1995, s-a ajuns la 4.7 miliarde tone si 5 mild. t. in 2000. Dupa unele calcule, pana anul 1860 s-au extras circa 7 mild.t, iar intre 1860 -1970 (intr-un interval de 110 ani), s-au extras 133 mild.t. Desi asistam la cresterea productiei de carbuni, ponderea acestora a scazut in balanta energetica mondiala, de la 90 % la inceputul secolului nostru, la 47 % in anul 1960, tendinta mentinandu-se si in prezent (circa 23-25 %). Diminuarea ponderii carbunilor se datoreste, indeosebi, utilizarii altor surse energetice clasice, (petrolul, mai usor de extras si cu valoare energetica mai mare, gazele naturale sau combustibililor nucleari in centrale nucleare). in acelasi timp, reducerea ponderii carbunilor in balanta energetica, se explica si prin valoarea calorica modesta a acestora fata de petrol. Astfel, o tona de carbuni este echivalenta cu 8MWh, in timp ce o tona de petrol echivaleaza cu 12 MWh. 1.3.4. Raspandirea geografica a principalelor regiuni si bazine carbonifere pe glob Prin particularitatile geologice de formare a zacamintelor de carbuni, rezulta o mare dispersie a acestei importante resurse energetice, mai ales in emisfera nordica, formand o veritabila centura carbonifera, din insulele britanice, NV Europei, Rusia pana in China, similar in America de Nord (S.U.A. si Canada). Mai multi factori au influentat aceasta raspandire neomogena geografica a bazinelor carbonifere pe glob, fie conditiile climatice (indeosebi in climatul tropical-umed), fie relieful si structurile geologice, (unde intalnim bazine carbonifere in

platforme continentale, sau in ariile de formare a muntilor paleozoici). Spre deosebire de emisfera nordica, zacamintele sunt mai putin numeroase datorita extinderii continentelor, factorilor tectonici sau climatici in emisfera sudica. Primele bazine carbonifere au aparut in secolele al XVII si al XVIII-lea in diferite state (Ruhr, Saar, Yorkshire, Donetk, North Appalachi, Banat, etc.). in general bazinele carbonifere se pot grupa dupa vechime, tipuri de carbuni sau volumul productiei, (unde bazinele foarte mari depasesc o productie de 100 mil.t pe an). Baza exploatarilor carbonifere 11 este data de huila (circa 63-65%), urmate de carbunii energetici (din care se detaseaza lignitul). in Europa, Marea Britanie este cunoscuta prin resursele uriase (circa 170 mild.t), calitatea carbunilor (predomina huilele) si prin conditiile favorabile de zacamant, (la suprafata sau pana la 300 m adancime). Marea Britanie a dominat productia mondiala de carbuni timp de peste un secol, fiind o importanta exportatoare; productia a cunoscut apogeul in anul 1976 (276 mil..t.), dupa care s-a diminuat treptat la circa 100 mil.t., ca in ultimii ani sa ajunga la 42 mil.t (2000), datorita rolului hidrocarburilor aflate in platforma continentala a Marii Nordului, a orientarii economice. Cel putin 27 de zacaminte principale contin 570 de strate cu o grosime de pana la 40 m, situate in conditii geologice favorabile; mai mult, unele strate de carbuni alterneaza cu

cele de minereu de fier, favorizand aparitia metalurgiei si germenii industrializarii. Principalele bazine Sommersetshire si carbonifere sunt: Bristol (Bristol, Cornwall, York,

South Wales), Muntii Penini Nottingham, Leicester si

(Northumberland,

Durham,

Wartvick), Scotia (Torban Hill, Scottish North, Ayr si Linlithgow). in Irlanda mentionam bazinele carbonifere de la Autrim, Ballycastle (carbuni superiori, usor de exploatat). Germania poseda fara indoiala cele mai mari rezerve de carbuni din Europa, estimate la circa 340 mild.t. (indeosebi huile, dar si cele mai mari rezerve de carbuni bruni de pe glob). Industrializarea timpurie a Germaniei nu poate fi explicata fara marile zacaminte huilifere din Ruhr, Saar sau Aachen. in prezent Germania este al saselea producator mondial de carbuni (212 mil.t. in 2000 din care peste 30% reprezinta huilele), in acelasi timp se remarca inalta tehnologie in chimizarea carbunilor, cat si rolul de mare exportatoare a celui mai dezvoltat si puternic stat european. Principalele bazine huilifere sunt: Ruhr (care se intinde pe circa 5000 km2, adancimi de exploatare pana la 300 m, 90 strate cu grosimi pana la 100 m, care contin o huila antracitoasa la periferii, grasa si bogata in gaze in zona centrala), bazinul Aachen (45 de strate utile, strate cutate, cea mai veche exploatare fiind Wrmthal), bazinul Saar (87 de strate exploatabile cu grosimi de pana la 92 m). Dar Germania este cel mai mare producator de carbuni bruni de pe glob (165 mil.t). Carbunii bruni se exploateaza din estul Germaniei din urmatoarele

bazine carbonifere: bazinul dintre Elba-Saale (in SE muntilor Harz, cu centre importante la Kthen, Altenburg si Geiseltal), bazinul de la est de Elba (exploatari importante la Lausitz si Grlitz). Alte bazine carbonifere (lignit si carbune brun) se afla in perimetrele: Osnabrck (in nordul Germaniei), Zwickau (in est), sau micile bazine din apropiere de Magdeburg si Frankfurt pe Oder. De asemenea, mai sunt citate exploatari izolate la HalleBiterfeld, Borna-Meuzselvitz, Cottbus sau Lauchammer-Senfetenberg (multe dintre acestea intrate in conservare, datorita politicii economice germane in landurile din estul tarii dupa 1989). Al doilea producator european este, fara indoiala Polonia (care detine rezerve de circa 170 mild.t si are o productie de 200 mil.t., al optulea producator mondial). Principalele bazine huilifere sunt situate in: Silezia Superioara (se intinde pe circa 5600 km2 include exploatarile importante de la Moravska, Ostrava si Ternovitz, cuprinde circa 100 de strate cu grosimea stratelor de 150 m.) si Silezia Inferioara (are o suprafata de 2100 km2, 30 de strate cu grosimi intre 8-20 m). Alte bazine carbonifere pentru carbuni superiori se afla la Rybnik, Lublin si Walbrzych, iar pentru carbuni inferiori la Konin-Turek si Turow. in prelungirea sudica mentionam bazinele a zacamintelor carbonifere din Polonia

carbonifere din Cehia (productie de circa 80 mil.t in 2000), unde se remarca bazinul Ostrawa-Karvina (exploatari huilifere), Most (in Boemia de Nord) si bazinele Sokolov, Ceske Budejowice (carbune brun si lignit). in Slovacia predomina resurse de carbuni energetici,

12 care se exploateaza din bazinele Handlova si Novaky (observandu-se o diminuare a productiei in ultimii ani). Rezervele comune de carbuni ale Cehiei si Slovaciei sunt apreciate la circa 30 - 35 mild.t., cu mentiunea ca domina carbunii energetici. in vestul Europei mai amintim bazinele carbonifere din Franta (7,5 mil.t in 2000). Principalele bazine carbonifere se afla in: Masivul Central (arealele Saint Etienne si Gard Alais - zacaminte de huila), Alpii Francezi (in hinterlandul orasului Grenoble si zona Brianconnais - producatoare de antracit), nordul Frantei (Calais) si prelungiri in Belgia in bazinele Namur si Campine. Productia acestor state s-a diminuat in ultimele decenii, datorita rezervelor modeste si politicii industriale adecvate. in Europa sudica se detaseaza prin nivelul productiei Grecia (62 mil.t. in 2000) cu bazine importante de lignit: Aliveri, Megalopolis si Ptolemais, Spania (25 mil.t. in 2000) unde se exploateaza huila in bazinele din muntii Cantabrici (Asturia si Leon) si Muntii Sierra Morena (bazinele Cordoba, Ciudad Real si Sevilla), in Serbia (bazinele Tuzla si Vrska-Ciuca, exIugoslavia produce circa 43 mil.t.) si Bulgaria (lignit din bazinele Marita si Sofia-Bobordol, circa 30 mil.t in 2000) Tabel nr. 41 Primii 10 producatori de lignit si carbune brun (1998) ? mil.t. Nr. crt. Statul Productia

[mii.t] 1 Germania 165.996 2 Turcia 61.776 3 Grecia 61.524 4 Cehia 51.420 5 Iugoslavia 43.524 6 Bulgaria 30.840 7 India 23.676 8 Romania 22.632 9 Thailanda 20.124 10 Ungaria 13.620 Sursa: T. Simion, 2000 Romania detine circa 4 mild.t. rezerve de carbuni, o productie de circa 26 mil. t. (2000). Bazinele huilifere (Petrosani si Muntii Banat sunt insuficiente pentru consumul intern), iar bazinele de lignit se afla indeosebi in sudul tarii (Rovinari, Motru, Jilt, Subcarpati) si carbune brun (Comanesti) s.a. Dar cel mai mare producator de carbuni de pe glob este China (1,393 mil.t. in 2000, din care productia de huila este de 1.137.000 mil.t. si rezerve de circa 1600 mild.t., locul al treilea la nivel planetar). Evolutia productiei a fost spectaculoasa dupa cel de-al doilea razboi mondial (43 mil.t. in 1950, 947 mil.t. in 1989 si 1,4 mild.t, in prezent), predomina carbunii superiori, iar ponderea carbunilor in productia energetica nationala este deosebita (circa 75 % din balanta energetica). Principalele bazine carbonifere sunt: China de NE (Fushun, Fushin, Benxi),

China de Nord (Taiyuan, Datung, Beijing, Kailuan), China Centrala (Honan), China de SV (Candu), de unde se exploateaza carbuni huiliferi. Carbunii bruni se extrag din bazinele Saciuan, Junan si Tufungfu, exploatarile au inceput in ultimile decenii. Alte bazine 13 carbonifere mai mici sunt la Baotou, Tarim, Lanzhou si Kuming, unde se exploateaza carbuni energetici. Cele mai multe dintre zacamintele din China sunt de tip platforma, cu grosimi cuprinse intre 20 - 200 m, iar cele mai mari rezerve sunt de huile. in ultimii ani, China are mari disponibilitati de carbuni pentru export, care este orientat spre statele din regiune (Asia de Sud-Est si Asia insulara), iar economia chineza se dezvolta pe seama industriei carbonifere. Al doilea mare producator mondial sunt S.U.A. (1.100 mil. t. in 2000 si acelasi loc in privinta rezervelor apreciate la circa 2000 mild.t.). in mai multe perioade, S.U.A. a fost cel mai mare producator de carbuni, (de pilda in anul 1983 productia a fost de circa 730 mil.t.), cu mari disponibilitati de export (circa 100 mil.t anual). Mentionam ca S.U.A. este cel de-al doilea producator de huila de pe glob, zacamintele de carbuni sunt de varsta paleozoica, au grosimi foarte mari si se exploateaza indeosebi la suprafata. Principalele bazine carbonifere sunt: bazinul appalachian (situat in partea de est, alcatuit din huila antracitoasa grasa si antracit, se intinde practic din Pennsylvania pana in Alabama; de aici se extrage circa 75 % din intreaga productie S.U.A. si a favorizat de

timpuriu dezvoltarea industriala indeosebi in centrele economice din NE tarii), bazinul central estic (care se afla in regiunea fluviului Mississippi, cuprinzand statele: Ilinois, Indiana si Kentuky), bazinul central vestic (situat la vest de Mississippi incluzand statele Iowa, Missouri, Nebraska, Kansas, Oklahoma pana in Texas). Alte bazine carbonifere mai mici sunt situate in muntii Stancosi (de la Wyoming pana la Colorado si in apropiere de Santa Fe, zacaminte de huila si carbune brun), in regiunea Montana-Dakota (carbune brun) si lignit in regiunea Golfului Mexic. Din productia realizata in prezent, circa 60 % este utilizata in producerea electricitatii dar si in industria cocsochimica si in alte domenii. Al patrulea producator mondial il reprezinta Federatia Rusa (250 mil.t. in 2000 din care circa 77 mil.t. huila, al treilea producator mondial), care cantoneaza cele mai mari rezerve mondiale de carbuni (impreuna cu statele din fostul spatiu sovietic, acestea detin circa 4000 mild.t.) Desigur, cele mai mari rezerve de carbuni se afla in partea siberiana (circa 80 %). in partea europeana cel mai important bazin carbonifer este Moskova (ocupa 120.000 km2, asigura circa 10 % din productia Rusiei, contine carbune brun, dintre strate se detaseaza unul cu o grosime de pana la 7 m) si Uralul de Sud si Peciora (o suprafata de 130.000 km2, contine 30 de strate utile cu o grosime de pana la 39 m, cu principalul zacamant de la Vorkuta). in partea asiatica, unde se afla cele mai mari rezerve si predomina huila, amintim urmatoarele bazine: Kuznetk (in bazinul raului Tomi, afluent al fluviului Obi, ocupa o

suprafata de circa 26.000 km2 si curprinde circa 300 de strate indeosebi de huile cocsificabile, cu mari exploatari la Novokuznetk, Ursk, Salair si Belovo). Alte importante bazine carbonifere se afla la Kansk-Acinsk (din regiunea Krasnodar, cu mari exploatari din cariera Ceremhovo), Transbaikalia in bazinul fluviului Enisei si

(carbune brun aflat in peste 70 de strate cu grosimi pana la 30 m), si in Extremul Orient in bazinele Kamciatka (Bureia) si in insula Sahalin. Datorita puternicelor legaturi de productie, transport si utilizari dintre Rusia si alte state din fostul spatiu economic sovietic, vom aborda situatia industriei carbonifere in acest context. Astfel, Ucraina ocupa locul 2 dupa Rusia cu o productie in scadere (78 mil.t.), cu principalul bazin carbonifer la Donetk (intins pe 60.000 km2, cuprinde 300 de strate utile de la carbune brun la antracit, cu grosimi mici, iar pozitia favorabila langa zacamintele de fier de la Krivoi Rog a permis industrializarea puternica a acestei regiuni). Mentionam, de asemenea, bazinele carbonifere de carbuni energetici din bazinul fluviului Nipru si cel de la Lvov-Volansk. Ucraina are importante disponibilitati de export catre unele state europene. Al treilea producator este Kazahstan (77 mil.t. 2000) cu rezerve 14 impresionate (140 mild.t), cele mai mari exploatari se realizeaza in bazinul Turgei (predomina huila, cu mari disponibilitati la export). Alte importante bazine carbonifere din regiune se afla in: Republica Abzaha (bazinul Turgusk), Georgia (bazinul Tribul), Iakutia (bazinul Aldan) si altele. De asemenea,

mentionam existenta unor mari resurse de turba cantonate in nordul extrem al Federatiei Ruse, mai ales in partea asiatica. Dintre statele baltice amintim Estonia (12 mil.t. lignit in 2000). in afara acestor trei mari producatori mondiali de carbuni pe continente, intalnim urmatoarea repartitie geografica. in Asia, subliniem in primul rand pozitia deosebita a Indiei (un mare producator mondial, cu o productie de 306 mil.t. in 2000 si rezerve evaluate la circa 85 mild.t). Productia este dominata de huila (circa 80 %), care se exploateaza din bazinele huilifere situate in statele: Bengalul de Vest, Bihar, Mathya Pradesh si Punjab. Zacamintele de lignit se extrag din statul Mysore. India a devenit in ultimele decenii un important exportator de huila. Un alt mare producator de carbuni asiatic este Turcia (62 mil.t. in 2000), in care domina carbunele brun si lignitul care se exploateaza indeosebi in nord-vestul tarii din Eregli-Zonguldak si in partea de nord-est (lignit). Mai importante sunt rezervele de carbuni energetici, apreciate la circa 5 mild.t. Productia de huila (34 mil.t) nu acopera necesitatile acestui stat. Alte state asiatice cu productii notabile sunt: Coreea de Nord (bazinul Phenian, carbuni superior 80 mil.t. 2000), Coreea de Sud (bazinul Samcheong), Japonia (principalele exploatari se fac in insula Hokkaido), Mongolia (bazinulTabounTologou) si Thailanda (20 mil.t. carbuni bruni si lignit in 2000).

Alt mare producator mondial de carbuni este Australia (250 mil.t. in anul 2000 si rezerve estimate la circa 200 mild.t.), este in acelasi timp cel mai mare producator din emisfera sudica. Mai mult de jumatate din productia carbonifera o constituie, huila care se exploateaza in estul Australiei, in statele Queensland si New South Wales, iar in vestul tarii, in bazinul Collie. Zacamantul din Queensland este cel mai important, are varsta mezozoica si o grosime mica pana la l,4 m. Carbunele brun se gaseste in statul Victoria (bazinul raului Latrobe), stratul principal atinge 100 m grosime si se exploateaza din cariere, in ordinea productiei, principalele bazine carbonifere sunt Sydney-NewCastle-Wollagong, Brisbane si Yallurn. Australia are importante disponibilitati de export (huila), care sunt orientate spre Japonia si alte state din regiune. in continentul african, Africa de Sud ocupa primul loc (cu o productie de 215 mil.t in 2000) rezervele sunt estimate la circa 65 - 70 mild.t. Predomina zacamintele de huila, si datorita unei trepte geotermice exceptionale, aici se afla cele mai adanci mine de pe glob, pana la 1500 m adancime. Cele mai importante resurse carbonifere se afla in provinciile Transvaal, OrangeVystaat si Natal, iar principalele bazine carbonifere in ordinea productiei sunt: Wittbank, Welkam si Dundee. Acest stat are mari disponibilitati de export, indreptat indeosebi spre Europa. Alte state africane cu productii relativ insemnate sunt Algeria (bazinul Bechnar),

Nigeria (bazinul Enugu), Tanzania (bazinul Musoma), Zair (bazinul Albertville) s.a., care insumeaza impreuna rezerve de circa 250 mild.t. in ansamblu, continentul african are o contributie modesta in industria carbonifera mondiala. in America de Nord, Canada este al doilea producator dupa S.U.A., (a inregistrat o productie de 75 mil.t. in 2000), si este o mare exportatoare indeosebi catre Japonia. Rezervele sunt apreciabile, estimate la 60 mild.t. Principalele bazine carbonifere se afla in provinciile 15 vestice: Alberta, Columbia Britanica si Saskatehwan, iar in est in provincia Noua Scotie. Principalul sortiment il constituie huila. in America Latina, cele mai mari rezerve sunt cantonate in Columbia (37 mild.t din care 10 mild.t huila, cel mai important bazin fiind cel de la Medellin anual produce circa 50 mil.t. huila, cel mai mare exportator din America Latina), Chile (bazinul Lota), Brazilia (in apropierea orasului Porto-Alegro), Ecuador si Mexic. Asemenea Africii, si America de Sud este un continent deficitar in productia carbonifera. Zacamintele de carbuni au fost evidentiate si in Antarctica sub platosa de gheata (groasa uneori pana la 3000 de m), prin cercetari geofizice si foraje, dar exploatarea ridica probleme tehnologice deosebite, inclusiv impactul asupra mediului inconjurator. in concluzie, cu toata dispersia bazinelor carbonifere se impune faptul ca rezervele sigure pot sustine economia mondiala un timp indelungat, (de ordinul catorva sute de ani la consumul actual de circa 5 mild.t/anual), iar repartitia geografica arata o concentrare a

industriei carbonifere in emisfera nordica, unde se afla cele mai importante rezerve si exploatari (Rusia, S.U.A., China, Europa centrala si de Vest etc.). 1.3.5 Utilizari, comertul mondial cu carbuni, impactul industriei carbonifere asupra mediului inconjurator Prin calitatile lor intrinseci, carbunii de pamant constituie o valoroasa materie prima pentru industrie. Prin cocsificarea carbunilor superiori, (in urma mai multor operatii de sortare, spalare, preparare si brichetare) se obtine cocsul metalurgic, utilizat in fazele de obtinere a fontei si otelului. Anual, productia mondiala de cocs se cifreaza la 550 mil.t, cei mai importanti producatori fiind statele cu productii importante carbonifere (Rusia, S.U.A., China, Germania, Polonia, Marea Britanic, Ucraina, Australia si altele), sau pe baza huilelor importate (Japonia). in paralel cu obtinerea cocsului metalurgic rezulta si produse de semicocsificare (semicocsul, gudronul temperaturi inalte de 300-470C) de semicocsificare la

si gazele de semicocsificare (gaze de cocserie), utilizate drept combustibili in industria chimica, pentru obtinerea etilenei, propilenei si benzenului, mai ales in unele state europene (Rusia, Polonia, Germania), baza hidrocarburilor aromatice provine din prelucrarea gudroanelor. Gazeificarea carbunilor reprezinta o forma superioara de utilizare a carbunilor. in urma procesului de gazeificare-lichefiere, se pot obtine combustibili (din tipul benzinei sintetice), sau prin sinteza acestora se obtin uleiuri si carbonati plecand de la produsii C02 si CO2/H2.

Seria de produse incepe cu metanul, hidrocarburi lineare si cu catena ramificata, pana la parafine. Prin tehnologii specifice au fost realizate procese de polimerizare, halogenare, oxidare si sulfonare. in S.U.A., din anii '80 se produce gazolina (combustibili diesel), practic din orice tip de carbuni, acest procedeu asigura convertirea completa a carbunilor in hidrocarburi, in acest sens, mentionam eforturile care carbunilor, in vederea convertirii se fac pentru hidrogenarea

acestora in petrol cu randament optim (2:1), 2 tone carbuni pentru 1 tona petrol). in procesele de gazeificare a carbunilor exista traditii interbelice (Germania), iar in prezent in multe dintre state cu mari zacaminte de carbuni si dezvoltate industrial, s-au obtinut progrese remarcabile, mai ales pentru suplinirea petrolului in viitoarele decenii. Oricum dupa socurile petroliere din ultimele decenii, carbunii de pamant constituie o mare promisiune, si vor avea un rol important in balanta energetica mondiala. Folosirea carbunilor in termocentrale reprezinta baza utilizarii in industrie prin arderea lor si convertirea energiei calorice in energie electrica. Astfel si in prezent carbunii de pamant constituie principala sursa de electricitate (40% fata de alte surse), iar rolul 16 carbunilor nu se va diminua cel putin in primele decenii ale secolului XXI. Impactul folosirii carbunilor in termocentrale afecteaza echilibrul mediului inconjurator (poluarea datorita cenusii si gazelor de ardere, depozitele de cenusa din jurul termocentralelor, calitatea mediului etc).

S-a calculat, de pilda, ca o termocentrala de mare capacitate elimina zilnic 3-5 vagoane de carbune nears insotit de gaze; C02, CO, S02, NH3, NO, N02, saruri volatilizate, hidrocarburi, la care se adauga mari cantitati de cenusa si praf industrial. Desigur ca prin tehnologii moderne si nepoluante care se aplica de altfel in numeroase state dezvoltate, impactul folosirii carbunilor in obtinerea electricitatii poate fi mult atenuat. Comertul mondial cu carbuni s-a conturat indeosebi dupa primul razboi mondial, datorita necesitatii acestei materii prime in unele state si regiuni, al excedentului in statele mari producatoare. Astfel, marii exportatori de carbuni (indeosebi huile, cocs metalurgic dar si carbuni energetici) sunt: Australia, S.U.A., Africa de Sud, Indonezia, Canada, China, Germania si altele. Principalii beneficiari sunt unele state europene (din Europa de Vest, Sudica, Centrala), Japonia, statele din Asia de Sud Est, statele latinoamericane sau din unele regiuni din Africa. Volumul total al carbunilor care fac obiectul acestui comert este estimat la circa 515 mil.t. anual, cu tendinte usoare de crestere. Tabel nr. 42 Comertul mondial cu carbuni (1999) (state / regiuni geografice) Exportatori (mil.t.) % Importatori (mil.t.) 1. Australia ? 1661,1 2. S.U.A. ? 70,8 3. Africa de Sud ? 67,1 4. Indonezia ? 45,6

5. Canada ? 34,2 6. China ? 32,3 7. Columbia ? 30,1 8. Polonia ? 27,7 9. Alte state ? 40,5 32,3 13,6 13 8,9 6,6 6,3 5,9 5,4 1. Europa Occidentala ? 155,4 2. Japonia ? 115,1 3. Alte state din Asia ? 114,7 4. Alte state ? 129,2 (Europa de Est, America Latina, Africa) Total mondial ? 514,4 mil.t. 8 Sursa: Images conomique du monde, 2001 Pentru facilitarea comertului mondial cu carbuni, a fost realizata o infrastructura specifica (cai de comunicatii rutiere, porturi carbonifere, vase special amenajate etc.). in ultimul timp, este tot mai folosit transportul carbunilor prin conducte (in urma unei prelucrari primare, prin pompare) in sistemul pipe-line, mult mai avantajos din punct de vedere economic. Ca si in alte ramuri economice, se remarca rolul marilor grupuri carbonifere, care domina exploatarea, prelucrarea si comertul

mondial. Tabel nr. 43 Principalele grupuri carbonifere mondiale Grupul carbonifer Statul Productia (mil.t.) 1. Hanson 2. Consol 3. Amcool Marea Britanie, S.U.A. S.U.A Marea Britanie, S.U.A., Africa de Sud 110 50 43 17 4. B.H.P. 5. Amax 6. Shell 7. Rand Mines 8. Transnatal Australia S.U.A. Marea Britanie, Olanda Africa de Sud Africa de Sud 42 40 40 30 29

Sursa: B.P. Amoco, 2001 Industria carbonifera, cu o vechime de cateva secole in unele regiuni de pe glob, a avut un rol deosebit in industrializarea unor vaste areale geografice, iar importanta acesteia, in ciuda unor perioade de stagnare, se va mentine prin aplicarea tehnologiilor moderne si nepoluante si in secolul XX, gratie uriaselor rezerve existente si epuizarii rapide a hidrocarburilor. 1.4. Petrolul 1.4.1. Istoricul cunoasterii si utilizarii petrolului Primele mentiuni documentare despre existenta petrolului in arealul Orientului Mijlociu, apar in lucrarile lui Herodot si Plutarh (despre petrolul din regiunea Golfului Persic), Strabo (mina de asfalt din Apollonia), sau Plinius cel Batran (ivirile de petrol din Capadochia). Dar petrolul este cunoscut de circa 4000 de ani, de sumerieni si chinezi; alte surse indica o vechime de circa 6000 ani (folosirea petrolului de sumerieni in regiunea Elam si Akkad, folosit la constructia pentru Arca lui Noe, sau de catre egipteni pentru pregatirea mumiilor). Istoricul Plutarh afirma ca: pamantul Babilonului este impregnat cu foc. Primele utilizari ale petrolului au fost ca material incendiar in razboi, la impregnarea lemnului de la corabii (fenicienii, grecii, romanii), sau in medicina. in China, in anul 221 i.Chr., se realizeaza deja foraje pentru exploatarea petrolului. in evul mediu se foloseste ca medicament dar si in alte scopuri indeosebi de catre arabi, care au construit primele distilerii de petrol

pentru obtinerea unor derivate usor inflamabile folosite in scopuri militare. in anul 1280, Marco Polo descrie bogatele zacaminte din peninsula Apseron (Baku), la intoarcerea sa din China. in 1854 se obtine kerosenul (petrol lampant) din titei, in Franta. Primele exploatari in sistem industrial apar in Romania si S.U.A. (1859), Canada si Rusia (1863), Mexic, Argentina si Venezuela. Primele regiuni petroliere de pe glob in jurul anului 1900 erau: Pennsylvania, Baku-Caucaz si motoarelor de combustie interna Valea Prahovei. Descoperirea

determina o dezvoltare fara precedent a exploatarilor de petrol; secolul al XX-lea a fost denumit ? secolul petrolului? intre anii 1900 - 1940 se contureaza mari , regiuni petrolifere in Midcontinent, California si Golful Mexic (S.U.A.), Volga, Ural (U.R.S.S.), Caraibe, Golful Persic, Asia de sud-est etc. Dupa cel de-al doilea razboi mondial apar noi regiuni petrolifere: Africa de Nord, Golful Guineea (Africa), Siberia de Vest (Rusia), Alaska (S.U.A.), China de NE, Marea Nordului (Marea Britanic, Norvegia, Olanda etc.). Alte descoperiri au loc in Golful Persic (Arabia Saudita, Iran, Oman, Bahrein, Kuweit). Traditiile romanesti dateaza din anul 1849, prima rafinarie de petrol la Brasov, ulterior in 1857 la Rafov; 1857 prima inregistrare oficiala, in 1866 prima sonda metalica la Mosoare in Subcarpati. Romania a fost, fara indoiala, unul dintre statele cu vechi traditii in exploatarea si rafinarea petrolului. De fapt primele mentiuni documentare dateaza din secolul al XV-lea pentru Moldova si in secolul XVI-lea in Muntenia. in opera savantului roman Dimitrie Cantemir

Descriptio Moldaviae, apar referiri certe privind exploatarea pacurii (piculla) din Subcarpatii Moldovei (1716). 18 FIGURA 20 in perioada interbelica apar primele foraje din platforma continentala a unui bazin acvatic, este vorba de forajele de la Beaumont din Texas (S.U.A.). Acest fapt va deschide perspectiva exploatarilor submarine, in prezent cca. 30% din petrolul extras de pe Terra provine din zacamintele situate in platformele continentale, ale diferitelor mari, golfuri, lacuri, oceane, etc. in paralel cu progresele realizate in domeniul forajului, cresterea factorului de exploatare a petrolului din zacamant si a adancimii exploatarilor (dincolo de limita de 10000 m adancime), s-au obtinut succese deosebite si in rafinarea petrolului, mutatii semnificative in utilizare/derivatelor petroliere. 1.4.2. Geologia zacamintelor de petrol Petrolul este o roca sedimentara caustobilitica lichida, cu densitati cuprinse intre 730 - 1040 g/cmc, din categoria hidrocarburilor. Geneza petrolului a fost generata de anumiti factori geologici, tectonici si geografici. Astfel, materia organica supusa transformarilor s-a acumulat in bazine acvatice putin adanci (golfuri, lagune, mari adapostite), in conditiile unui proces anaerob, intr-un climat de tip tropical arid. in prima faza s-a format sapropelul. Sapropelul se acumuleaza in prezent si in bazinele acvatice (de tipul lacului Techirghiol), in care se formeaza un mediu lipsit de oxigen, de

tip euxinic. Urmeaza procesul de bituminizare care se produce intr-un interval lung de timp (cel putin un milion de ani), la o temperatura de cea. 150C. Se cunosc mai multe faze (protokerogenul, kerogenul) si in procesul de bituminizare

apoi urmeaza transformarea in petrol, in urma unor procese putin elucidate. Se admite ca petrolul rezulta din material bogat in lipide (grasimi), ceruri si rasini, in timp ce gazele naturale se formeaza din materiale bogate in celuloza si lignina. Miscarile tectonice au determinat migrarea petrolului in formatiunile magazin, spre suprafata, favorizand astfel extractia titeiului in conditii facile. Frecvent, petrolul se gaseste alaturi de gaze naturale (gaze de sonda), sau in cute diapire, fenomen evidentiat pentru prima data de geologul roman L. Mrazec in Subcarpati in anul 1899. Clasificarea petrolului se face in functie de continutul acestuia in sulf (pana la 5 %) in petroluri usoare (de mare valoare economica) si petroluri grele (cu aspect dens, vascos care necesita o tehnologie avansata de prelucrare). Migrarea petrolului a generat prezenta acestuia in structuri geologice diferite (anticlinale, domuri, cute diapire, de-a lungul unor falii etc.). Dinamica placilor tectonice, explica de asemenea prezenta sa in cele mai neasteptate regiuni geografice, in Alaska, Siberia sau chiar Antarctica). Timpul minim de formare este de un milion de ani, formarea acestuia incepand in precambrian. Dupa aprecierea geologilor, jumatate din zacamintele de hidrocarburi sunt de

varsta mezozoica, 17 ? 20 % in formatiuni paleozoice, restul de varsta neozoica. in Romania cea mai mare parte din zacamintele de petrol sunt neozoice. Aceasta valoroasa hidrocarbura se extrage in prezent la adancimi pana la 3000 ? 4000 m pe continente si pana la 500 m in platformele continentale. Cele mai mari adancimi de foraj sunt in S.U.A. (in depresiunea Andarco 7900 m, sau sonda Rogers - 1 la 9600 m), in Germania, Rusia, Canada, etc. Procentul de extragerea a petrolului din zacaminte nu depaseste 30 ? 35 % in medie, dar progresele realizate in ultimul deceniu indreptatesc optimismul statelor petroliere de pe glob, pana la 42 ? 45 %. 19 Zacamintele de petrol se afla in zonele de mare mobilitate a scoartei terestre (Marea Tethys, Gondwana), fapt ce explica marea raspandire a petrolului in emisfera nordica incepand din Marea Britanic - Norvegia - Germania - Romania Caucaz - Orientul Mijlociu China - pana in Indonezia etc. Polii petrolului sunt Golful Persic, Marea Caspica, Nordul Africii; Golful Mexic, Marea Caraibilor, Lacul Maracaibo. Alteori zacamintele se afla in platforme rigide (Canada, Alaska, Siberia de Vest, China). Uneori, hidrocarburile se formeaza in depresiuni intramontane, indeosebi zacamintele de gaze naturale, exemplul semnificativ constituindu-l Depresiunea Transilvaniei. Un rol important il au de asemenea rocile in care se acumuleaza petrolul, in acest sens marnele au un rol catalitic deosebit, in formarea titeiului. Petrolul este, asadar, un amestec de hidrocarburi solide si gazoase

dizolvate in hidrocarburi lichide de o mare valoare economica, cu multiple intrebuintari care a contribuit decisiv la dezvoltarea economica a lumii indeosebi in secolul al XXlea. in acelasi timp petrolul a constituit un important argument in geopolitica mondiala, de pilda zona sensibila a Golfului Persic, zona Caucazului si a Marii Caspice sau platformele continentale aflate in zonele conflictuale si dreptul marii, inclusiv platoul continental al Romaniei si Insula Serpilor din Marea Neagra. in functie de conditiile geologice si tectonice de formare si de migrare, petrolul se clasifica dupa greutatea specifica (densitatea osciland intre 0,730 in petroluri foarte usoare

0,820 g/cm3), petroluri usoare (0,820 - 0,900) si grele (0,900 -1,040). Dupa compozitia chimica sunt mai multe tipuri de hidrocarburi: acidice saturate parafine (metanul, propanul, etanul, butanul etc.), (ciclohexanul, metil ciclohexanul ciclice saturate naftenice

etc.) si ciclice nesaturate aromatice (benzenul, antracenul). in procesul de rafinare cele mai frecvente sunt urmatoarele categorii de petrol: parafinic, naftenic (asfaltic) si mixt. De asemenea, petrolul se clasifica si in functie de continutul in sulf, care poate ajunge pana la 5%. Sunt preferate petrolurile sarace in sulf (1 %), care asigura o prelucrare superioara si duce la obtinerea de produse de calitate superioara. De pilda, petrolul din S.U.A. (cu un continut mic de sulf), este cel mai bine cotat in procesul de rafinare, fata de petrolurile grele bogate in sulf in Rusia, Orientul Mijlociu, Venezuela etc. in sfarsit, petrolul se remarca prin marele sau randament energetic,

(puterea calorica este cuprinsa intre 9000 -11000 kcal/kg), poate fi usor transportat nu lasa cenusa in urma arderii, desi prin folosirea substante poluante care se diverselor produse rafinate, exista

raspandesc indeosebi in atmosfera joasa. in ansamblu, petrolul reprezinta una dintre cele mai importante resurse ale Terrei in prezent, in ciuda problemelor epuizarea lor relativ rapida, sau legata de marimea rezervelor,

distributia acestor resurse neomogena pe glob. 1.4.3. Rezerve si productii in urma progreselor inregistrate in cercetarea geologica, fie prin prospectiunile directe sau geofizice, prin teledetectie sau alte mijloace moderne, estimarile privind rezervele mondiale de titei s-au imbunatatit practic de la un an la altul. Astfel, rezervele sigure de petrol au fost estimate la cea. 370 mild.t, din care rezerve certe si usor de exploatat, sunt de aproximativ 140 mild. t. Dar in scoarta terestra se afla, conform calculelor, circa 1300 mild.t. rezerve probabile care includ zacamintele situate la mari adancimi, in platformele continentale ale oceanului planetar, sau in alte conditii dificile de zacamant (regiuni subpolare si polare etc). O simpla raportare a rezervelor certe la nivelul de productie din ultimii ani (circa 3 mild.t. anual), arata faptul ca omenirea este asigurata pana in jurul anului 2040, demonstrandu-se astfel rapida epuizare a acestei importante resurse energetice. 20 in prezent principalele rezerve de petrol ale Terrei sunt raspandite in circa 70 de state;

din numai 10 state se realizeaza 73% din productia mondiala, acestea dispunand de circa 50 % din rezervele lumii. Raspandirea geografica a rezervelor certe de petrol, arata o distributie total neomogena, pe continente si tari. Astfel, pe continente Asia, Africa si America Latina detin 75 % din rezervele certe, in timp ce celelalte continente detin doar o patrime din rezerve. Tabel nr. 44 Repartitia principalelor rezerve de petrol (mild.t) (continente / regiuni geografice) si data epuizarii (in ani) (anul 2000) Continentul / regiunea geografica Anul 2000 Data epuizarii (ani) I. Orientul Apropiat 92.174 mil.t. 87,4 ani - Arabia Saudita - Irak - Emiratele Arabe Unite - Kuwait - Iran - Oman - Qatar 35.948 15.348 13.342 13.165 12.237 721 505

87,3 122,3 119,8 132,6 69,8 16 15,1 II. America Latina 16.089 mil.t. 31,5 ani - Venezuela - Mexic - Brazilia - Argentina - Columbia - Ecuador 9.905 3.874 1.004 376 352 289 61,7 22,6 7,8 8,8 8,2 14,8 III. Africa 10.217 mil.t. 29,1 ani - Algeria - Libia

- Nigeria - Angola - Egipt - Gabon 12.554 4.025 3.070 738 402 341 22,1 59,1 30,7 19,2 9,7 20,1 IV. Europa de Est + exU.R.S.S. 8.052mil.t. 22,2 ani - exU.R.S.S. 7.776 22,1 V. Extremul Orient si Oceania 6.001mil.t. 16,5 ani - China - Indonezia - India - Malaysia - Australia - Brunei

3.274 679 660 532 395 184 20,6 10 18,2 14,5 16,1 20,7 VI. America de Nord 3.543 mil.t. 7,8 ani - S.U.A. - Canada 2.870 673 8 7,1 VII. Europa de Vest 2.539 mil.t. 8 ani 21 - Norvegia - Marea Britanie 1.472 703 9,8 5,1 Total mondial 138.615 mil.t. 40,6 ani - din care OPEC 109.479 mil.t. 77,7 ani

Sursa: B.P. Statistical Review, 2001 Astfel, in Orientul Mijlociu si Apropiat se afla circa 57 % din rezervele sigure ale omenirii, repartizate in Arabia Saudita (35,9 mild.t.), Kuwait (13,1 mild.t.), Iran (12,3), Irak (15,3) Emiratele Arabe Unite (13,3). Alte rezerve mai mici se afla in Bahrain, Qatar, Oman si Siria. Rusia si statele din fostul spatiu economic sovietic, poseda 7,7 mild.t., dupa care amintim rezervele din America de Nord, in Mexic (3,8) si in S.U.A. (2,8). in Africa se detaseaza Libia (4,1), Nigeria (3,1), Algeria (12,5) si Egipt. in Asia, in afara Orientului Mijlociu si Apropiat mari rezerve se afla cantonate in China (3,3) si Indonezia (0,7). in continentul sud american se remarca Venezuela (9,9) urmata de TrinidadTobago. in spatiul european Norvegia (1,5) si Marea Britanie (0,7) ocupa primele doua locuri, in sfarsit, rezerve importante se mai gasesc si in Canada, Australia si alte tari. De mentionat faptul ca statele OPEC, detin circa 110 mild. t. rezerve, din totalul rezervelor mondiale estimate la 140 mild. t. in privinta marimii zacamintelor, mentionam ca sunt evidentiate in prezent 33 de zacaminte supergigantice deosebit de rentabile, (25 se afla in regiunea Golfului Persic, doua in S.U.A. si in Rusia, cate un zacamant in China, Venezuela si alte tari). in Romania principalele rezerve se afla in Campia Romana, Subcarpati si in platforma continentala a Marii Negre. Rezervele sigure sunt usor epuizate si se prognozeaza ca acestea vor ajunge timp de 40 - 50 de ani (tinand cont de consumul actual, cu un ritm de

crestere de 3% pe an). Raportul dintre rezerve si consum la nivel planetar releva pozitia deosebita a Rusiei, care prezinta cel mai favorabil raport dintre surse si consum, a tarilor din Golf, nordul Africii si altele. Astfel 80 % din consum se realizeaza in tarile dezvoltate ale planetei. Consumul pe locuitor se cifreaza intre 11000 kg/en in SUA si 85 kg/en in Nigeria si Etiopia Tabel nr. 45 Raportul dintre rezerve si consum (la nivel mondial in %) Nr. crt. Continentul (tara) Rezerve [%] (din rezervele mondiale) Consum [%] (din consumul mondial) 1 Amrica de Nord 17,4 34,92 S.U.A. 16,4 32,72 2 Asia 16,3 15,45 Japonia 0,1 4,65 3 Europa 2,8 25,51 4 CSI 60,8 15,92 5 America de Sud 0,6 3,87 6 Africa 1,5 1,69 7 Oceania 0,6 1,15 Total 100% 100%

Sursa: T. Simion, 2000 22 Un alt indicator interesant il constituie raportul dintre rezerve si productie. Cel mai favorabil raport se inregistreaza in Orientul Mijlociu si Apropiat de 74,5, urmat de Extremul Orient 31,1 si de Africa de Nord 30,2. FIGURA 21 Evolutia productiei de petrol poate fi practic urmarita dupa 1857 (cand incep primele inregistrari ale productiei in S.U.A., Romania si alte state). in ultima parte a secolului al XIX-lea, productia a cunoscut cresteri ascendente: in anul 1860 (700.000 de tone), in anul 1875 (1,4 mil.t), in 1890 (10,5 mil.t.), pentru ca in 1900 sa se produca 20 mil.t., din care S.U.A. si Rusia realizau 45% din productia mondiala. Tabel nr. 46 Principalele state producatoare de petrol (2000) Nr. crt Statul Productia [in mii t.] 1 Arabia Saudita 404.100 2 S.U.A. 402.000 3 Rusia 303.900 4 Mexic 169.000 5 China 160.000 6 Venezuela 159.300 7 Norvegia 158.900 8 Marea Britanie 138.900

9 Canada 126.300 10 Emiratele Arabe Unite 109.500 Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2001 in perioada interbelica (1938), cei mai mari producatori de petrol au fost: S.U.A. (164 mil.t.), U.R.S.S. (31 mil.t.) Venezuela (27 mil.t.), Iran (10mil.t.) Indonezia (7 mil.t.) si Romania (6,5 mil.t). Tabel nr. 47 Evolutia productiei de petrol (1929 ? 1999) Anul Productia mondiala (mil.t./an) Primul producator mondial 1929 1938 1946 1955 1960 1970 1978 1990 1995 1999 191,4 271,6 375,6 772,8 1.056,8 2.278,4 3.094,1

3.130,6 3.255,9 3.414,7 S.U.A. ? 138,1 S.U.A. ? 170 S.U.A. ? 234,3 S.U.A. ? 335,7 S.U.A. ? 348 S.U.A. ? 475,2 U.R.S.S. ? 572,5 U.R.S.S. ? 570,8 Arabia Saudita ? 426,7 Arabia Saudita ? 411,8 Sursa: B. P. Statistical Review, 2001 23 Dupa cel de-al doilea razboi mondial se produc serioase mutatii la nivelul productiei (media anilor 90 este de 3 mild.t/an), cat si in distributia principalilor producatori. in acest sens, mentionam rolul deosebit de important al statelor OPEC (Organisation of Petroleum Exporting Countries - organizatie aparuta dupa 1960), care domina productia, exportul si nivelul de rezerve cunoscute, in proportie de circa 70 ? 75 %. Astfel, principalii 10 producatori de petrol se afla in Asia (3 state), 2 in America Latina si 2 in America de Nord, Europa (2 state) si Rusia. Pentru comparatie, Romania produce anual circa 6 mil.t, apeland la importuri de pana la 10 ? 12 mil.t., cat reprezinta consumul intern. 1.4.4. Raspandirea geografica a regiunilor si bazinelor petroliere pe

glob Principalele regiuni petroliere ale lumii (in privinta productiilor dar si a rezervelor certe) sunt Orientul Mijlociu si Apropiat (cunoscut adesea si sub denumirea de ? regiunea Golfului Persic? Rusia (si statele din spatiul economic fost sovietic), ), America de Nord, Africa de Nord, Marea Caraibilor, Golful Guineea si Asia de Sud Est, care impreuna realizeaza circa 90 % din productia mondiala de titei. Se constata, asadar, concentrarea productiei in circa 75 de state, locul deosebit al statelor OPEC, cat si unele decalaje intre marii producatori de petrol, fapt ce stimuleaza comertul mondial si repartitie geografica a consumului spre statele dezvoltate. Prima regiune petroliera a lumii o constituie Orientul Mijlociu si Apropiat, care grupeaza circa 60 % din rezervele certe ale lumii, si 2 din primele 10 state producatoare de petrol (Arabia Saudita, Emiratele Arabe Unite alaturi de Iran, Irak s.a.). Desi petrolul este cunoscut aici din timpuri biblice, cele mai importante bazine petrolifere au fost puse in exploatare practic dupa cel de-al doilea razboi mondial, iar intreaga regiune devenind una dintre mizele geopoliticii contemporane, aici se afla baza exporturilor de petrol de pe Terra, cel putin pentru un deceniu. Zacamintele de petrol de aici beneficiaza de conditii geologice favorabile (adancimi mici de exploatare, stratele active se afla sub presiune inlesnind extractia, rentabilitate economica impresionanta, sunt sonde cu o productie anuala de pana la 300.000 t./an, dar si posibilitati lesnicioase de export prin Golful Persic, sau prin conducte

la Marea Mediterana sau Marea Rosie). in acelasi timp, multe dintre zacamintele petrolifere cantoneaza si gaze naturale, fapt ce mareste atractivitatea pentru aceasta regiune. Prima producatoare a regiunii dar si a lumii este Arabia Saudita (404 mil.t in 2000) si rezerve uriase evaluate la peste 36 mild.t. Cele mai mari exploatari petroliere se realizeaza in bazinul Ghawar situat la circa 100 km de tarmul Golfului Persic, care cantoneaza circa 10 mild.t si este intins pe o suprafata de 216 km2, iar principalele centre de extractie sunt la Ghawar, Haradh si Abqaiq. Al doilea perimetru petrolier il reprezinta zona litoralului Golfului Persic cu exploatarile terestre cuprinse in arealul Kharsaniyah, dar mai ales in platforma continentala, din structurile submarine de la Ras Tanura, Safaniah, Manifa, Zuluf si Berri. Prin intermediul unor conducte magistrale petrolul saudit este pompat la terminalurile porturilor Ras Tanura (Golful Persic), Yambu (Marea Rosie) si Saida (la Marea Mediterana). Al treilea mare producator al regiunii este statul Iran (cu o productie de 108 mil. t. in 2000, ocupa locul 12 pe glob), cu importante rezerve (circa 12 mild.t.), iar bazinele petroliere se afla concentrate in sud-vestul tarii in avantfosa muntilor Zagros si din platforma continentala a Golfului Persic. Astfel principalele exploatari terestre se afla la sud de Abadan (la Agha Jari, Gach Saran, Naft Safid, Marun si Pazanan) iar din platforma continentala a 24 golfului, petrolul se exploateaza din bogatele structuri submarine de la Bahrgan, Cyrus si

Darius. Printr-o retea de conducte, petrolul iranian se exporta prin porturile din Golful Persic de la Kharg si Bandar-e-Mah Shahr. in prezent se studiaza posibilitatea exportului de petrol prin Turcia la Marea Neagra spre Europa de sud-est si centrala. Al doilea producator al regiunii, Emiratele Arabe Unite ocupa locul 10 pe glob (cu o productie de cea 109 mil.t in 2000). Aceasta federatie situata in sudul Golfului Persic este alcatuita din 7 emirate: Abu Dhabi, Ajman, Dubai, Fujeira, Ras Al Khima, Sharjah, Umm al Qiwain. Principalele exploatari se realizeaza din emiratul Abu Dhabi (zacamintele de la Murban, Abu Jidu, Bu Hasa si Zakum) si emiratul Dubai (exploatari terestre la Fateh si submarine la Shariah). Rezervele de petrol au fost apreciate la 13 mild.t. Statul Kuwait, in ciuda suprafetei sale reduse (16000 km2 produce anual circa 90 mil.t. titei 2000) si ocupa locul 14 in ierarhia mondiala. Principalele exploatari se efectueaza la Burgan (situat in sudul tarii langa tarmul Golfului Persic) si in nordul tarii la Randhatain si Al Bahra. Rezervele de petrol sunt estimate la 13 mild.t. FIGURA 22 Irakul este, de asemenea, un mare producator de petrol, desi productia s-a diminuat de la circa 100 milt.t in 1991, la doar 26.3 mil.t in 1996 (in urma embargoului impus de ONU datorita razboiului din Golf), dupa care s-a redresat la 108 mil.t in 200 (locul 11 pe glob) poseda importante rezerve (evaluate la circa 13 mild.t.). Cel mai important zacamant petrolier se afla la Kirkuk (are o lungime de 10 km si o latime de 4 km si este considerat unul dintre

cele mai mari de pe glob), apoi bazinul de la Rumaila care se intinde in sud pana la Az Zubayr. Alte exploatari se mai fac din piemontul muntilor Zagros, in apropierea capitalei si in regiunea Shatt El Arab (o zona de conflict in timpul recentului razboi de 10 ani intre Irak si Iran). De mai mica importanta sunt exploatarile de la Naft, Kahneh si Al Qaiyara. in prezent se observa o revigorare a extractiei petroliere in cadrul programului recent negociat cu organismele internationale petrol producatoare de petrol din regiune pentru hrana. Alte state

sunt Oman (45 mil.t in 2000 cu exploatari importante la Jibal, Fahud, Al Huwaisah, Natih si Ghaba), Siria (cu o productie in plin progres 27 mil.t in 2000, exploatari importante in N-E tarii la Suwaidiyah, Karatchok si Hamseh; se estimeaza ca rezervele certe depasesc l mild.t.), emiratul Qatar (20 mii t. in 2000, principalul camp petrolier se afla in Dukhan si Al Hamla), Zona Neutra (o enclava intre Arabia Saudita si Kuwait, sub administratia internationala, de unde se extrage anual circa 20 mil.t.), Bahrain (5 mil.t.) si cu productii mici se inscriu si cele doua state Yemen, situate in apropierea acestei regiuni geografice. Petrolul din regiunea Golfului Persic se exporta fie brut in cea mai mare parte, sau stramtoarea Ormuz, Marea Rosie si Suez spre Mediterana (Europa), sau prin Oceanul Indian spre Japonia sau alte state, prin stramtoarea Singapore. in acelasi timp regiunea Golfului Persic este de o mare sensibilitatea geopolitica, datorita uriaselor rezerve existente aici, unde se interfereaza sferele de influenta ale marilor puteri. Al doilea producator mondial de titei sunt S.U.A. (cu o productie de

402 mil. t. in 2000 si rezerve evaluate la circa 8 % din total de circa 3 mild.t.). Ca nivel de productie S.U.A. a detinut primul loc in ierarhia mondiala pana in 1974, fiind devansate fie de fosta U.R.S.S., fie de unele tari din Golful Persic (Arabia Saudita), fiind si astazi cel mai mare consumator mondial, in anumite mild.t/anual, de unde importanta pe perioade chiar de peste l

care o are petrolul in politica si economia tarii. in ansamblu, productia s-a diminuat treptat, de la circa 600 mil.t in 1969, la circa 400 mii. t., datorita importului masiv si economisirii acestei valoroase hidrocarburi. 25 Principala regiune petrolifera a S.U.A. o reprezinta Golful Mexic, unde se realizeaza circa 40-45 % din productie si sunt cantonate circa 1/3 din rezervele nationale. De fapt acest areal vast petrolifer face parte dintr-o structura de hidrocarburi care se intinde in sud pana in Mexic si Cuba. Principalele bazine petrolifere se afla in Texas (Corsicana, East Texas, Tyler, Ranger si Big Lake) si Louisiana (in delta fluviului Mississippi: Sudpass, Bay Marchand, Timbatier sau la Lake Charles). Tabel nr. 48 Evolutia productiei de petrol (2005 ? 2010) (previziuni) Anul OPEC (mil. barili/zi) State din afara OPEC (mil. barili/zi) Total

2005 2010 34,1 38,6 43 44 77,1 82,6 Sursa: Petroleum Intelligence Weekly, 1995 A doua regiune petrolifera este Middcontinent (circa 30 % din productie) raspandit in mai multe state: nordul Texasului Parhandle, Vernon, Electra si (expolatari importante la

Caddo), in statul Oklahoma (Blackwell, Garber, Cushing si Lawton), Kansas si Arkansas. A treia regiune petrolifera o reprezinta bazinele intramontane din Muntii Stancosi care detin 10 % din rezervele S.U.A., aici principalele exploatari se realizeaza din statele: Montana, North Dakota, South Dakota, Wyoming, Colorado, Utah si New Mexico. Alte regiuni petrolifere se afla in sudul Marilor Lacuri (exploatari importante in Michigan, Illinois, Indiana si Ohio), care se continua cu regiunea Appalachi (ce se suprapune peste Pennsylvania si partial New York, Virginia, Maryland si Kentuky). in vestul S.U.A., se remarca regiunea California, care concentreaza 13 % din rezerve cu importante exploatari situate in bazine intramontane la Santa Maria, San Joaquin, Salinas, Ventura. Cele mai recente bazine petrolifere au intrat in productie in Alaska, (in apropierea localitatii Umiat, la Prudhoe Bay si altul in sud, in aria golfului Alaska, de aici petrolul fiind

transportat printr-un urias pipe-line de 1285 km lungime, spre centrul S.U.A.). De fapt, S.U.A. poseda o retea de 350.000 km de conducte de mare capacitate (primul loc pe glob), care pompeaza petrolul sau derivatele petroliere dinspre marile regiuni de extractie spre centrele de prelucrare si consum. De asemenea mentionam ca S.U.A. ocupa locul al doilea pe glob, in privinta exploatarilor submarine (mai ales in regiunea Golfului Mexic), dupa Arabia Saudita. Al treilea producator mondial de petrol este, in prezent, Federatia Rusa cu circa 304 mil.t. in 2000, dar cu uriase rezerve de circa 7,7 mild.t., situate mai ales in partea asiatica. Daca luam in consideratie vechea organizare politica, fosta U.R.S.S. a detinut suprematia mondiala in anumite perioade (intre 1974-1985), cand nivelul productiei ajunsese la circa 600 mil.t anual. Desigur ca datorita statisticilor comune pana in anul 1992, a stranselor legaturi economice de productie, transport, rafinare etc., alaturi de Federatia Rusa vom analiza si industria petroliera din unele state din fosta U.R.S.S., cu un rol important in acest domeniu (Kazahstan, Azerbaidjan, Uzbekistan s.a.). Astfel in cadrul Federatiei Ruse, in partea europeana, se afla cele mai vechi exploatari de petrol, in Regiunea Marii Negre, care cuprinde mai multe bazine petrolifere din care pe teritoriul Rusiei se afla exploatarile din Campia Azov - Kuban si estul Marii Negre, celelalte doua bazine aflandu-se in Ucraina. 26

A doua regiune petrolifera si' cea mai veche din spatiul rusesc este Marea Caspica, (principalele exploatari fiind situate in zona deltaica a Volgai, stepa Kalmuca, Cecenia si din platforma continentala a Marii Caspice); de fapt structurile petrolifere si gazeifere din Marea Caspica se continua in nord in Kazahstan si in vest in Azerbaidjan asupra carora vom reveni. in sfarsit, in nordul partii europene a Rusiei se remarca regiunea Tima - Peciora (structuri petrolifere in depozite paleo si mezozoice, abundente in bazinul Ijevsk). in partea asiatica a Federatiei Ruse cea mai importanta regiune petrolifera este Siberia de Vest, intrata in productie dupa 1960, se intinde pe o suprafata de cca. 4000 km2 si cuprinde 11 structuri si 14 campuri petrolifere dar si 20 structuri si 36 campuri gazeifere. Principalele bazine petrolifere sunt la Tiumen, Surgut, Marmontova, Saim, Strejevoi, Ust Balik s.a. Este cea mai productiva regiune ruseasca si detine cele mai mari zacaminte de pe teritoriul federatiei, comparabile ca dimensiuni cu cele din regiunea Golfului Persic. Regiunea Irkutsk, situata intre Muntii Eniseisk si Lacul Baikal, cuprinde mari bazine petrolifere, Krasnoiarsk, Norilsk si Iakutsk, dar cantoneaza si mari rezerve de gaze naturale. in Extremul Orient rusesc se detaseaza regiunea Ohotsk, cu importante bazine petrolifere in Peninsula Kamciatka, Insula Sahalin (structurile de la Okobaka) si platforma continentala a Marii Ohotsk, unde recent s-au descoperit uriase rezerve. Desi cele mai mari rezerve si productii se afla in partea asiatica, sunt mari dificultati

privind exploatarile, datorita conditiilor climatice, distantelor foarte mari si rafinarea petrolului. Al doilea mare producator din fostul spatiul sovietic este statul Kazahstan (circa 25 mil.t in 2000, dar cu uriase rezerve de hidrocarburi). Astfel principala regiune petrolifera este Marea Caspica cu marile bazine Volga - Ural (cunoscut si sub denumirea al doilea Baku). Depresiunea Kara-Kum din estul Marii Caspice, cu exploatari importante la Murabek si Karabir si din platforma continentala a Marii Caspice. A doua regiune este oaza Fergana, situata pe cursul raurilor SarDaria si KaraDaria, la care se adauga structurile din nordul Ferganei, de la Narim si bazinul Termez de pe cursul superior al fluviului Amu Daria (care se prelungeste pana in Tadjikistan). Tot dintre statele Asiei Centrale in care sunt mari zacaminte petroliere, amintim statul Uzbekistan (cu importante structuri de productie la Zevarda si Buhara, o productie de 2 mil.t. in prezent, dar cu reale posibilitati de crestere dupa 2005). intre statele europene din fostul spatiu sovietic, cel mai important stat este Azerbaidjan, cu exploatarile din vestul Marii Caspice (depresiunea Kura, din structurile cretacice de la Baku si Apseron), cat si din platforma continentala a Marii Caspice. Productia acestui stat este in continua crestere ajungand la cea 10 mil.t (in 2000), gratie marilor rezerve existente. Conform studiilor geologice, Transcaucazia au fost evidentiate in Asia Centrala -

370 de campuri gigantice petrolifere, care vor asigura in 2010 circa 100 mil. t. anual, la care se adaoga circa 100 mild.m3/an gaze naturale. Cateva campuri

petroliere sunt de circa 2,5 ori mai bogate decat campul Ghawar (considerat printre cele mai mari de pe glob). Mentionam de asemenea debutul lucrarilor la magistrala Baku (Marea Caspica) ? Ceyhan (Marea Egee), de catre consortii occidentale, un pret de circa 3 miliarde dolari, in vederea exportului petrolului spre Occident si S.U.A., ocolind Rusia si Marea Neagra. Ucraina exploateaza importante resurse de hidrocarburi din regiunea Marii Negre (din arealele situate in nordul Marii Negre si Peninsula Crimeea) si Nipru-Donet (cu exploatari din structurile de la Marievsk, Sebelinsk, Petrovsk, Soholovak si Harkov). Alte mici expoatari se mai efectueaza din regiunea subcarpatica a Carpatilor Padurosi. Tabloul statelor petrolifere din partea europeana este completat de Belarus si Georgia dar cu resurse limitate (pana la 1 mil. t. fiecare). Asadar, Federatia Rusa este principalul producator si exportator din fostul spatiu sovietic (anual exporta 100 mil.t de petrol si produse rafinate in special spre statele 27 europene). De asemenea, se preconizeaza ca alte importante state petrolifere din bazinul Marii Caspice si din Asia Centrala (unde s-au descoperit mari rezerve) vor detine in viitor un rol deosebit in comertul mondial cu petrol, prin intermediul unor conducte magistrale prin Caucaz si apoi prin Marea Neagra catre Europa Centrala si de Vest, una dintre aceste magistrale ale viitorului va strabate probabil si Romania. in prezent sa semnat acordul de construire a unei noi conducte de mare capacitate intre Baku si Ceyhan, care va fi finalizata

in 3 ani, costul aproximativ de 3 mild. dolari. Dupa prezentarea principalelor concentrari de state producatoare de petrol de pe glob (Orientul Mijlociu si Apropiat, S.U.A., Federatia Rusa si statele din fostul spatiu sovietic), vom analiza in continuare raspandirea geografica a regiunilor si bazinelor petrolifere din toate continentele incepand cu Europa Norvegia ocupa primul loc in Europa, cu o productie de cca. 158 mil.t (in 2000, fapt ce confera acestei tari locul 7 pe glob, iar rezervele sunt de 1,5 mild.t. Principalele bazine petrolifere sunt situate in platforma continentala a Marii Nordului, pe care le imparte cu Marea Britanic si alte state. Astfel, mentionam exploatarile de la Murchinson, Statfjord, Thistle, Espen, Torfelt, Ekofisk, (situate in Marea Nordului) si Bream si Brisling in platforma continentala a Marii Norvegiei. Printr-o retea de conducte petrolul este prelucrat indeosebi in porturile Stavanger si Bergen, Norvegia fiind un mare exportator de petrol indeosebi in statele scandinave vecine. FIGURA 23 Al doilea mare producator de petrol din Europa este Regatul Unit al Marii Britanii (138 mil.t in 2000, cu principalele bazine petroliere din platforma continentala a Marii Nordului (de la nord la sud, Magnus, Cormorant, Tern, Bruce, Forties, Lomond, Ekofisk s.a.). Alte mici exploatari se realizeaza de pe insula, din provincia Scotia, sau din apropierea insulelor Shetland si Orkney. Printr-o retea de conducte petrolul este procesat in principalele rafinarii situate in porturile Aberdeen, St. Fergus, Grangemonth, Middlesbrough,

Immingham, s.a. Marea Britanie isi acopera consumul intern de titei avand si unele disponibilitati de export. De asemenea mentionam faptul ca atat Norvegia cat si Marea Britanie au devenit state petroliere dupa anul 1960. Adiacent acestei importante regiuni petroliere a Marii Nordului, amintim unele exploatari apartinand Danemarcei, dar cu o productie de 10 mil. t., realizate din zacamintele de la Dan, Skjold, Nils. Cu productii modeste realizate din platfomra continentala a Marii Nordului, dar si de pe continent se inscriu Olanda Si Germania (2 ? 3 mil. t fiecare) care nu acopera nici 10 % din consumul intern. Romania ocupa pozitia a patra in Europa (cu o productie de 6 mil.t in 2000, remarcam vechimea exploatarilor (Valea Prahovei una din cele mai vechi din lume). Principalele bazine petrolifere sunt: Campia Romana (peste 50 % din productie), intrata dupa 1960 in exploatare, Subcarpatii (incepand din Subcarpatii Moldovei, Curburii si Olteniei in ordinea judetelor producatoare: Prahova, Dambovita, Buzau si Gorj), in vestul tarii (cu centre cantonate in Campia Timisoarei, Oradei, Dealurile Vestice) si platforma continentala a Marii Negre. Romania a detinut pana la cel de al doilea razboi mondial locul al doilea in Europa dupa Rusia, si locul 7 pe glob; productia maxima a fost de 14,7 mil.t in 1976, iar minima 5 mil.t - in anul 1946). Romania importa cea. 6-7 mil.t./an din Orientul Mijlociu si Rusia, Nordul Africii. Rezervele sunt, in general, modeste; s-au exploatat de la inceputuri pana in

prezent cea 500 mil.t. Se mai exploateaza petrol in Europa si din Austria, Iugoslavia, Bulgaria si alte state. 28 in ansamblu, Europa este un continent deficitar in resurse de hidrocarburi, majoritatea statelor fiind dependente de importuri provenite din statele OPEC, Rusia sau Norvegia etc., fapt ce a determinat o dimensionare a consumului si crearea de infrastructuri (vase de transport, rafinarii in porturi, sau retele de conducte). in America de Nord anglosaxona, Canada ocupa locul secund dupa SUA,cu o productie in crestere usoara (126 mil.t in 2000, locul 9 pe glob). Principala regiune petrolifera o reprezinta provincia Alberta (cu importante exploatari la Pembina, Leduc, Redwater, Rainbow Lake), care asigura circa 70% din nivelul productiei, apoi provinciile Columbia Britanica si Saskatchewan (circa 20% din productie). Recent au fost puse in exploatare, importante resurse din regiunea deltaica a fluviului Mackenzie si din selful Marii Beaufort. Canada are importante disponibilitati de petrol la export, care sunt orientate catre S.U.A. si Europa occidentala. in America Latina cel mai de seama stat petrolifer este Mexic (169 mil.t in 2000 locul 4 pe glob, cu cele mai mari rezerve sigure de titei din cele doua Americi). Acest stat, cu vechi traditii in industria petrolifera, isi realizeaza productia din Peninsula Yukatan (structurile Chiontepec), Istmul Tehuantepec de la Campo de Reforma si

(zacamantul cel mai important de la Minatitlan) si regiunea Golfului Mexic atat din zona

litorala cat si din selful golfului, de la Tampico, Burgos, Veracruz si Salinas de pe continent, si zacamantul submarin La Morse, considerat unul dintre cele mai mari din lume, intins pe 72 km lungime ale carui rezerve pot asigura consumul Mexicului pentru cateva secole de acum inainte. Statul mexican exporta insemnate cantitati de titei spre S.U.A., Europa si alte tari, gratie productiei aflate in progres si a uriaselor rezerve de care dispune. Al doilea mare producator de petrol latino-american este Venezuela (159 mil.t in 2000, locul 6 pe glob, cu importante rezerve, cele mai mari din continentul sud-american). Principala regiune petrolifera o reprezinta Laguna Maracaibo (de unde se extrage circa 80 % din productie in marile exploatari de la Mene (Mara), Grande si Languvillas), Provincia Oriente (exploatari Las Mercedes, Officina si Caripito, situate indeosebi in delta fluviului Orinoco), cat si din Venezuelei de la Atlantic, din platforma continentala aferenta

zacamantul submarin de la Pueblo Viejo. Venezuela este cel mai mare exportator de petrol din continent, surplusul de petrol se indreapta spre statele din regiune, S.U.A. si Europa. in afara acestor state petroliere, in ordinea productiei mentionam Brazilia (61 mil.t., in 2000, principalele bazine petroliere sunt Bahia, bazinul superior al Amazonului si Maranho), Argentina (45 mil.t. in 2000, cu exploatari din bazinele Preandin, Mendoza, Nenquen, Patagonia), Columbia (31 mil.t. in 2000), din cursul mijlociu al raului Magdalena, zacamantul Orito), dupa care urmeaza Peru (circa 8 mil.t. in bazinul Golfului Guayaquil) si

Trinidad - Tobago (6 mil.t in 2000 din zacamantul submarin Galeato situat in platforma continentala a Oceanului Atlantic). in Africa s-au conturat doua mari regiuni petroliere: Africa de Nord si Golful Guineea, care au intrat in productie dupa cel de-al doilea razboi mondial, dar in ansamblu continentul negru este deficitar in aceste resurse. Africa de Nord detine zacaminte legate de Sahara, iar exploatarile se intind din Egipt pana in Tunisia, in ordinea productiei pe primul loc este Libia, care detine mari rezerve (4 mild.t). Anual se extrag circa 70 mil.t, (66 mil. t. in 2000, locul 15 pe glob) iar principalele zacaminte se afla la: Amal, Zelten, Serir, Raguba, Sidra, Waka (situate in apropiere de litoralul mediteraneean, transportul realizandu-se prin conducte). Alte mari zacaminte se afla in apropiere de granita cu Egiptul (zona Tobruq). Al doilea producator nord african Egiptul (44 mil.t in 2000) cu exploatari in nord vest (El Alamein, Umm, Baraka), in peninsula Sinai (Ras Sudr, Ras Bakr) si golful Suez (Morgan) si altele. Algeria extrage petrolul din arealele Hassi Messaoud si Edjeleh situate in desertul 29 saharian, Algeria se remarca mai ales in productia de gaz metan, care prin lichefiere se exporta in Europa. Productia de petrol algeriana a ajuns la circa 58 mil.t. in 2000 (rezervele de petrol sunt de circa 12,5 mild.t. in 2000). in sfarsit, Tunisia are mici rezerve, iar zacaminte utile se afla in centrele El Borma si Douleb, si produce anual 5 mil.t. A doua mare regiune geografica petroliera o constituie Golful Guineea

in care se remarca pe primul loc Nigeria (circa 104 mil.t anual, in 2000), considerat cel mai mare producator african. Principalele areale petroliere nigeriene sunt: Eastern Region (Wari, Bomu, Karo Karo), Central- Western Region (Olornaro, Uzere) si zona submarina Okan. Nigeria este cel mai mare producator de petrol din Africa si un insemnat stat exportator spre statele europene. Detine o parte din cele mai mari rezerve de petrol din Africa (apreciate la 3 mild.t.). in Gabon cel mai important zacamant se afla in platforma continentala a Oceanului Atlantic, la Anguille. Productia statului Gabon este de circa 18 mil.t/an. De asemenea mentionam Angola cu structurile petroliere de la Cabinda si R.D. Congo. in Asia, in afara marilor concentrari petrolifere din Orientul Mijlociu si Apropiat si a fostului spatiu sovietic, cel mai important stat petrolier este China (160 mil.t in 2000, locul 5 pe glob cu rezerve sigure de peste 4 mild.t). Este statul cu cea mai mare importanta dinamica a productiei indeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand a intrat practic in randul marilor producatori de titei din lume. Principalele bazine petroliere din China sunt: Sachiuan, (situat pe cursul mijlociu al fluviului Yangtse), bazinul Tsaidam (in China de nord unde se afla si importante structuri gazeifere), bazinul Taching (in China de nord-est) si Yumen (in China de nord-vest). in prezent importante exploatari de titei se efectueaza din Golful Po Hai si delta fluviului Huang - He si din bazinul Shengli (din China de Nord).

Dupa 1990 au fost puse in productie zacamintele submarine din platforma continentala a Marii Chinei de Est. Anual China are disponibilitati de export, care sunt orientate catre Japonia sau alte state din regiune. Un alt stat asiatic petrolier este arhipelagul Indonezia (63 mil.t. in 2000), iar principala regiune petroliera se afla insula Sumatera (Talang - Akar, Jelanaipura, Litik Minas); mai recent exploatari noi aparute si in insulele Jawa si Kalimantan. Indonezia mai este cunoscuta si prin marile rezerve de gaze naturale; exporta anual mari cantitati spre Japonia si alte state din regiune. Petrolul se mai exploateaza si din India (circa 32 mil.t./an), din micutul stat Brunei (situat in NV insulei Kalimantan, circa 12 mil. t. pe an), Japonia (cu o productie care acopera consumul pe cateva zile din an) si Malayezia, care produce anual circa 20 mil.t. in India principalele bazine petroliere se afla in statele Assam, Bihar si mai recent in statul Gujarat (cu exploatari importante la Anklesvar). in sfarsit in randul statelor petroliere mentionam si statul-continent Australia (30 mil.t. in 2000), cu principalele exploatari situate in centrul Australiei (Moorrari, Tirrawarra, Big Lake si Fly Lake), in estul tarii (zacamantul Moorie) si din platforma continentala Bass (Halibut, King Fish si Barraconta). in vestul tarii mentionam, de asemenea, zacamantul de la Rang Range. Au mai fost evidentiate bogate structuri de hidrocarburi si in insulele Noua Guinee, Noua Caledonie si

Noua Zeelanda (dar exploatarile sunt inca modeste). 1.4.5. Transportul si rafinarea petrolului, utilizari, comertul cu petrol si produse petroliere 30 intrucat exista un dezechilibru in repartitia zacamintelor de petrol intre statele producatoare si cele consumatoare, se realizeaza un intens schimb de produse petroliere brute si rafinate. Orientul Mijlociu asigura aproape 60 % din achizitiile Europei Occidentale, 70 % din nevoile Japoniei, 28 % din cele ale S.U.A. De asemenea, Libia, Nigeria, Algeria, Egiptul livreaza cantitati insemnate statelor din Europa Vestica si Japonia. Mexicul si Venezuela aprovizioneaza tarile vecine, in timp ce Rusia si Norvegia, reprezinta exportatori importanti si aprovizioneaza mai ales statele europene. Petrolul detine astfel, in circuitul economic mondial un rol prioritar. Transportul acestuia se face in mare parte prin nave cisterne si conducte. Caile ferate au un rol subsidiar. Primele conducte au fost construite in S.U.A. in 1865, iar dupa 1900 si in alte continente. in prezent, exista o retea densa de astfel de conducte in S.U.A., Uniunea Europeana, Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Rusia. in felul acesta, sunt puse in legatura centrele de extractie cu cele de prelucrare, statele exportatoare de cele importatoare. Unele dintre conducte au capacitati si ating lungimi impresionante. Conducta din Alaska preia petrolul din zacamantul Prudhoe Bay, pe litoralul Marii Beaufort si il transporta pe coasta de sud in portul Valdez. Are o lungime de 1285 km, diametrul 1,20 m si permite tranzitul a 60 mil.t petrol anual, si a

costat 20 miliarde dolari. in Canada, conducta dintre Edmonton si Toronto masoara 4100 km si are o capacitate de transport de 100 mil.t/an. Din Rusia si fostul spatiu economic sovietic, pleaca conducte care strabat Europa catre vest pe o distanta de 5500 km si aprovizioneaza Polonia, Slovacia, Cehia, Ungaria, Germania etc. Lungimea totala a conductelor magistrale ce transporta petrol pe glob depaseste 650.000 km. Din aceasta, peste 70% se afla in S.U.A., unde densitatea cea mai ridicata se gaseste in jumatatea estica, ce leaga principalele zacaminte productive din Middcontinent, cu nord estul industrializat si rafinariile de pe tarmul Golfului Mexic. in Europa de Vest a fost construita conducta ce leaga litoralul mediteraneean al Frantei, in portul Lavera, de Germania, ajungand la Karlsruhe si Inngolstadt, pe o distanta de 1100 km. Catre aceste puncte converg si alte conducte dinspre Genova. Lungimea totala a acestui sistem depaseste 2.900 km. Aceste conducte magistrale alimenteaza cu petrol rafinariile din Franta, Germania, Elvetia si Austria. Orientul Mijlociu, principalul furnizor de petrol, este strabatut de conducte importante care sunt dirijate in principal catre Marea Mediterana. Asa, de pilda, bazinul Kirkuk este legat cu Tripoli si Ras Tanurah. Recent au intrat in functiune conductele Kirkuk ? Basra, sau Ras Tanura - Yambo la Marea Rosie, avand un rol strategic deosebit. in prezent gratie marilor rezerve descoperite in Asia Centrala (Marea Caspica Kazahstan - Uzbekistan), au inceput valorificarea acestor zacaminte, dar si realizarea unor trasee de transport spre Europa. Astfel pe langa vechile trasee (care traverseaza Rusia) se

preconizeaza noi trasee: prin Turcia spre Mediterana, prin Gruzia spre Romania si de aici spre Europa Centrala si de Vest, sau prin Bulgaria spre Grecia. in Africa de nord petrolul exploatat din subsolul Saharei este transportat in porturile din Algeria, Tunisia, Libia si Egipt. Campurile petrolifere din sudul Algeriei sunt legate cu centrele Oran, Alger, Annaba. De asemenea, in toate regiunile petrolifere exista numeroase conducte pe distante mici. Cererea crescanda de petrol a sporit traficul maritim dinspre Orientul Mijlociu catre Europa, America de Nord, Japonia. Principalele cai maritime converg in Oceanul Atlantic, unde ajunge cea mai mare parte din totalul de 1,5 mild.t de hidrocarburi lichide, ce fac obiectul schimburilor comerciale. Flota petroliera s-a dezvoltat, in special, cel de-al doilea razboi. in cativa ani capacitatea navelor construite creste de la 80.000 la 200-300.000 t. pentru a depasi in anii 1970 volumul de 500.000 t. Scaderea cererii de petrol, dupa 1973, a incetinit ritmul constructiilor navale. S-au construit in prezent tancuri petroliere cu capacitati de peste 1.000.000 t. indeosebi de catre Japonia, Coreea de Sud s.a. 31 Transportul maritim a necesitat amenajari portuare complexe si de mare capacitate (ex. Europoort in fata infrastructuri specifice. FIGURA 24 Capacitatea de rafinare a petrolului pe glob depaseste cu cea 1 mild.t. productia anuala, in primul rand, remarcam repartitia inegala a rafinariilor pe glob (ponderea lor se portului Rotterdam), cat si ale unor

afla in tarile puternic industrializate din S.U.A., Vestul Europei, Rusia, Japonia s.a.), regiuni care produc 41% din productia de petrol, detin 76% din capacitatea de rafinare, in al doilea rand, mentionam gradul diferit de utilizare al rafinariilor in functie de piata mondiala a petrolului, pretul, cererea si oferta, diferite strategii (in Europa de Vest 60%; Japonia 80%, S.U.A. 85%, Rusia 40-45% Romania 30% etc). Se constata o slaba capacitate de rafinare (24%) in tarile lumii a treia, care realizeaza de altfel cele mai mari productii anuale, aceste disparitati explicate de nivelul de dezvoltare diferit pe grupe de tari, dar si de strategiile folosite de marile monopoluri petroliere de pe glob. in general rafinariile prelucreaza in medie intre 1-5 mil.t./an, cele mari intre 5-10 milt./an, (recordul il detine rafinaria Amuay Bay din Venezuela, cu o capacitate de 32 mil.t./an). Tendinta generala este de construire a rafinariilor mici si mijlocii, raspandite insa pe un teritoriu vast, pentru acoperirea cererii de produse finite. Tabel nr. 49 Capacitati de rafinare Regiunea / Continentul Capacitatea de rafinare (mil.t.) Statul cu cea mai mare capacitate (mil.t.) 1. Extremul Orient si Oceania 2. America de Nord 3. Europa Occidenatla

4. Europa de Est si exU.R.S.S. 5. America Latina 6. Orientul Apropiat 7. Africa 982,2 922,6 721,9 602,4 398,6 296,2 151,2 Japonia ? 250 S.U.A. ? 827 Italia ? 117 Ex.U.R.S.S. ? 488 Brazilia ? 89 Arabia Saudita ? 85,5 Egipt ? 28,8 Total mondial 4.075,1 mil.t./an Sursa: Quid, 2001 Raspandirea, geografica a rafinariilor este determinata de urmatorii factori: in bazinele petrolifere, in porturile de export sau de import, in regiunile industriale mari consumatoare. Principalele regiuni de concentrare a rafinariilor de afla desigur in Europa, America de Nord, Rusia, Japonia, Golful Persic. Uniunea Europeana - are mild.t./anual, raspandite capacitati de rafinare de cca. 1

indeosebi in marile porturi si marile orase, datorita consumului foarte

ridicat, cea mai mare parte din petrol provenit din import (in general 2/3 din total). Italia rafineaza anual cca. 117 mil.t. titei in special in porturile din Sicilia (Milazzo, Augusta, Priolo), in Sardinia (Cagliari si Porto Torres), in peninsula in porturile: Genova, Ravenna si Napoli. in nordul tarii se remarca rafinariile din apropierea marilor centre industriale Milano si Torino (Casteluzzo, Novaro, Volpiano s.a.). 32 Franta (100 mil.t./an) dispun de asemenea de cele mai mari rafinarii in porturile: Marsilia, Nantes si Dunquerque; dar si in interior de pilda in jurul Parisului (Vernon, Gargeuville si Grand-Puits), sau in alte areale puternic industrializate (Alsacia, Lorena, Bazinul Lyon s.a.). Germania se afla, in prezent, intre tarile cu o capacitate de rafinare ce depaseste 100 mil.t./an. Principalele rafinarii Karlsrhue, Ingolstadt si se afla in Gelsenkirchen, Kln,

Neustadt), sau in porturile propriu-zise: Hamburg, Bremen, Lbek, s.a. Prin realizarea unor conducte din Mediterana peste Alpi, s-au construit mari rafinarii la Mnchen si in imprejurimi. Este statul cu indicele de folosire cel mai ridicat (peste 90%) gratie ritmului de dezvoltare si crestere economica. Marea Britanie - rafineaza pana la 120 mil.t./an cea mai mare parte din productia interna si 25% din import. Pe tarmul Marii Nordului se afla in prezent cele mai mari rafinarii la Dundee, Killingholme, Teesport, Bilingham, Immingham, la Marea Manecii cea mai mare rafinarie se afla la Fawley (din Southampton). Alte capacitati de

rafinare se afla in estuarul Tamisei si pe tarmul Marii Galilor. in Asia de Sud si Sud Est se remarca importante rafinarii in Indonezia (40 mil.t/an), Filipine, Thailanda si Malayesia. in America de Sud cele mai importante rafinarii se afla in Venezuela (80 mil.t) cu mari centre de rafinare la Amuay-Bay, in zona Maracaibo. in zona Caraibelor se disting rafinariile din Antilele Olandeze (Aruba si Carucao); Trinidad-Tobago (Point-a-Pierre); rafinarii importante se afla in Brazilia si Argentina. in Africa se disting rafinariile din tarile arabo-berbere: Egipt (Alexandria si Suez), Libia (Zvewtina) si Algeria (Skikda). in Africa Centrala si Ecuatoriala sunt rafinarii mari in Guineea (Conakry), Senagal (Dakar), Tanzania (Dar es-Salam), Kenya (Mombasa). in cornul Africii, se remarca Africa de Sud (Cape Town, Durban). in Australia se rafineaza circa 40 mil.t/an in orasele: Melbourne, Sydney, Brisbane, Arielaide etc., o parte din petrolul procesat fiind din import. Tabel nr. 50 Conducte petroliere operationale sau in proiect/discutie in reg. Marea Caspica ? Asia Centrala - Caucaz I. Conducte operationale Traseul Capacitate (barili/zi) Lungimea in mile Statutul Puerto-Rico si Bahamas. Alte

actual 1. Atyran (Kazahstan) ? Samara (Rusia) 300.000 700 operational 2. Baku (Azerbaidjan) ? Novorossiisk (Rusia) 100.000 (poate fi marita la 600.000) 550 3. Baku (Azerbaidjan) ? Novorossiisk (Rusia) 100.000 (poate fi marita la 300.000) 870 (ocoleste Cecenia pe cale ferata) 4. Odessa ? Brodi (Ucraina) 800.000 420 in curs de finalizare (2001) 33

5. Tengiz (Kazahstan) ? Novorossiisk (Rusia) 1.340.000 930 in curs de finalizare (2001) II. Conducte in proiect / discutie 1. Burgas (Bulgaria) ? Vlore (Albania) 750.000 550 ?2002 ? 2005 2. Baku (Azerbaidjan) ? Neka (Iran) 300.000 350 Iranul s-a angajat sa suporte toate cheltuielile 3. Neka ? Rey (Iran) ? 150 idem 4. Baku (Azerbaidjan) ? Ceyhan (Turcia) ? ? in discutie, solutie agreata de S.U.A. 5. Aktiubinsk (Kazahstan) ? Xinjiang (China) 400.000 ? 800.000 1.800 in discutie, agreata de China Sursa. The United States Energy Information Administration, 2000

Utilizarile petrolului sunt multiple. Pornind de la petrol se fabrica produse si subproduse in numar de peste 2000, de la combustibili si lubrifianti, pana la medicamente si chiar hrana sintetica. Prin rafinare se obtin diferite fractiuni folosite in functionarea motoarelor cu combustie interna si diesel (in care se folosesc: benzina si motorina) drept combustibili. A doua utilizare se afla in petrochimie (cauciuc sintetic, mase plastice, ingrasaminte chimice, fire si fibre sintetice, medicamente etc.). in industria energiei electrice, in termocentrale se folosesc fractiuni secundare: pacura si motorina. locuintelor, industria Alte intrebuintari (incalzitul si iluminatul

farmaceutica etc.), determina ca petrolul sa constituie o materie prima de mare importanta economica si strategica la sfarsitul secolului al XX-lea, industria petrolului a determinat dezvoltarea in lant a unor alte ramuri industriale adiacente. Schimburile comerciale cu petrol au inceput masiv intre cele doua razboaie mondiale, cand cei mai mari exportatori erau: Rusia, S.U.A., Romania, Venezuela, Mexic etc. Petrolul constituie, in prezent, una din materiile prime de baza in schimburile externe, determinand aparitia unei adevarate infrastructuri: sisteme de conducte, porturi pentru import-export, fluxuri maritime, nave de mare capacitate, rafinarii, retele de distributie etc. Astfel, se constata mari disparitati intre productie si consum, asa cum sunt relevate in tabelul anterior. in prezent, cei mai mari exportatori de petrol sunt statele OPEC, care participa la

exportul mondial cu cca. 60% pe an, apoi se detaseaza Rusia ( cca. 100 mil.t); China, Norvegia si alte tari. Principalii importatori sunt: Japonia care importa peste 200 mil.t/an; tarile vest si sud-europene (Franta, Germania, Olanda, Italia, Benelux, Spania); tarile central si est europene (Polonia, Cehia si Slovacia, Iugoslavia, Ungaria, Romania, Bulgaria); S.U.A. (intre 200-300 mil.t/an), unele tari sud americane (Columbia, Bolivia, Ecuador, Chile) si africane. 34 Olanda - rafineaza anual peste 100 mil.t in special in hinterlandul portului Rotterdam (numai super rafinaria Pernis prelucreaza cea 30 mil.t/an). Belgia - (50mil.t/an) cu cea mai mare rafinarie la Anvers. Spania - (cea 50 mil.t) cu rafinariile amplasate in porturi la Cartagena, Bilbao, Hueva, La Coruna datorita dependentei de importul de titei. Alte state cu capacitati de rafinare insemnate sunt: Danemarca, tarile nordice (indeosebi Norvegia si Suedia s.a.). America de Nord are capacitati de rafinare de cca. 1 mild.t., aici se afla a doua mare concentrare de rafinarii de pe glob. S.U.A. detin capacitati de rafinare de cca. 825 mil.t/an raspandite in urmatoarele areale: Middle Atlantic (New York 30 mil.t, Philadelphia, Boston, Baltimore etc), Marile Lacuri (Chicago 55 mil.t/an, (Houston, Texas City, Port Toledo, Cleveland), Golful Mexic

Artur), Mississippi (Tulsa, Kansas City), California (Los Angeles) etc. Canada rafineaza peste 80 mil.t/an la Montreal (30 mil.t), Vancouver

si Halifax, iar Mexicul (cea 70 mil.t/an) are mari rafinarii la Minatitlan (cea mai importanta), Ciudad de Madero si Salamanca. Rusia si statele din fostul spatiu economic sovietic, rafineaza 480 mil.t./an (restul productiei fiind exportat); ocupa locul secund pe glob dupa S.U.A., in privinta capacitatilor de rafinare intre statele lumii. Principalele rafinarii au fost amplasate in bazinele petrolierele Baku, Groznai, Kuibasev, Ufa, Curier, s.a; altele au fost construite fie langa marii consumatori industriali de-a lungul magistralelor de transport la Moscova (Reazan), Sankt Petersburg (Kirisi), Iaroslav, Platk, Mozir, s.a; in partea asiatica la Angarsk, Omsk, Krasnoiarsk, Habaravsk, etc. in porturi, pentru facilitatea exporturilor, mentionam rafinarii importante la Odessa, Herson, Batumi, Tuapse, Ventspils, s.a. in Europa Centrala si de Est se remarca Romania (cu o capacitate de rafinare de cea 35 mil.t) care se afla, de regula, in bazinele petrolifere: Brazi, Teleajan, Ploiesti, Onesti, etc., pe litoral in Navodari; in prezent se rafineaza doar 12 -15 mil.t/an datorita gravei recesiuni economice in care incompetentei guvernantilor. se zbate Romania, datorita

Capacitati importante de rafinare se afla in fosta Iugoslavie (in special in porturile: Rijeka si Split, Bulgaria (Burgas, Pleven), Cehia (Praga, Plzen) si Slovacia (Bratislava si Most) etc. in Asia amintim in primul rand Japonia (locul a treilea pe glob dupa capacitatile de rafinare cca. 250mil.t/an); mentionam ca petrolul provine aproape in intregime din import.

Rafinariile sunt amplasate in porturi in: Kawasaki, Chiba, Yokohama, Negishi (toate acestea aflandu-se in regiunea Tokyo). Alte capacitati sunt dispersate in insula Honshu (Yokkaiki, Kobe, Osaka, Toknyama), in insula nordica Hokkaido (Barato, Murovan), sau in cele sudice Shikoku (Matsuyama) si Kyushu (Onada, Oita) s.a. in Golful Persic se rafineaza o mica parte din petrolul extras. Cele mai mari rafinarii se afla in Iran (Abadan, Teheran, Shiraz), Kuwait (Mena-Al-Ahmadi), Arabia Saudita (Ras-Tanura) capacitati maxime de 85 mil.t./an - Irak (Bagra, Bagdad), Yemen, Emiratele Arabe Unite (Bahrein si Abu Dhabi). Capacitati de rafinare importante se mai afla si in China (Shanghai, Bejing, Hong Kong s.a. peste 100 mil.t./an) in India in marile porturi Calcutta, Madras, Cochin, Singapore, Coreea de Sud si Taiwan. Principalii curenti oceanici de transport ai titeiului pornesc din Golful Persic spre Europa (sudica si de vest), spre Japonia si S.U.A. Alti curenti isi au originea din Nordul Africii spre Europa si S.U.A.; din Indonezia, China spre Japonia; din Rusia spre Europa de Est si Centrala; din Norvegia spre Europa de Vest, din Venezuela, Mexic si Caraibe spre S.U.A. 35 inca din perioada interbelica a inceput constituirea unor mari corporatii (Gulf Oil, Texaco, Standard Oil, Castrol, British Petroleum, Royal Dutch, Shell, Esso etc) care controleaza exploatarea dar mai ales rafinarea si distributia

produselor petroliere, avand ramificatii in numeroase tari influentand de fapt pretul petrolului brut, politica economica din acest domeniu si chiar politica mondiala. Tabel nr. 51 Principalele companii transnationale petroliere Compania transnationala Tara Productia (mil.b/zi) Rezervele (mild.b) Capacitatea de rafinare (mil.b/zi) Cifra de afaceri (mild.E) Exxon? Mobil S.U.A. 4,334 21,485 6,60 187 BP Amoco-Arco Marea BritanieS.U.A. 4,059 193,500 3,27 114 Dutch-Shell Marea BritanieOlanda

3,710 20,456 3,35 150 Chevrom S.U.A. 1,506 6,248 1,60 37 Texaco S.U.A. 1,301 4,659 1,50 Total-Fina Finlanda 1,100 6,000 1,65 ENI Italia 1,038 5,255 0,85 ELF Franta 1,000 3,600 0,78 Sursa: Quid, 2001 Alte probleme se refera la ponderea submarine (in prezent exploatarilor petrolifere

acestea reprezinta 30%) se afla in crestere; probleme privind epuizarea rapida a unor resurse; adancimea de foraj si cresterea indicelui de recuperare pana la 40 - 45% fata de 30-35% in prezent; probleme privind poluarea mediului inconjurator prin eruptii naturale, in timpul transportului si rafinarii. in acelasi timp, mentionam faptul ca petrolul va mai juca un rol de seama in economia mondiala, cel putin si in prima parte a secolului al XXI-lea. 1.5. Gazele naturale 1.5.1. Istoricul cunoasterii si utilizarii gazelor naturale Gazele naturale sunt cunoscute inca din antichitate sub forma focurilor nestinse, utilizate initial in China in urma cu circa doua milenii, unde erau folosite la incalzit si transportate prin intermediul tulpinelor de bambus. in Europa, gazele naturale sunt cunoscute mai tarziu, prin secolul al XVIII-lea, (unul din primele areale fiind cel de la Copsa Mica din Transilvania). Primele exploatari de tip

industrial dateaza de la inceputul secolului nostru in S.U.A., Canada, Rusia, Olanda etc. Dezvoltarea acestei industrii cunoaste un salt spectaculos dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand se descopera mari structuri gazeifere in Rusia, Golful Persic, Indonezia, Nordul Africii, dar se obtin progrese insemnate in transporturi prin lichefiere, se construiesc magistrale (gazoducte) de mari dimensiuni, vase maritime adecvate (metaniere), iar prelucrarea lor in petrochimie cunoaste de asemenea noi valente. 36 Astfel, in 1959, S.U.A. construiesc prima nava special amenajata pentru transportul gazelor naturale prin lichefiere, cu o capacitate de 5000 mc. in prezent, flota de metaniere cuprinde peste 100 nave (cele mai mari pot transporta pana la 200 mii mc). Printre marile gazoducte, amintim gazoductul euro-siberian, care aprovizioneaza indeosebi Germania (40 mild.mc/ an), Franta si Italia (8 mild.mc/fiecare stat) cat si alte state din Europa de Est si Centrala. De asemenea, mentionam faptul ca prima mare uzina de lichefiere a gazelor naturale a fost inaugurata in anul 1961, in Algeria, la Arzew. in Romania primele exploatari dateaza de la inceputul secolului nostru (Copsa Mica 1908 pentru metan si Bustenari 1909 pentru gazele asociate), dar dezvoltarea deosebita a acestei ramuri energetice are loc dupa cel de-al doilea razboi mondial. La finele acestui secol, s-au conturat deja mari regiuni gazeifere in America de Nord, Rusia si fostul spatiu economic sovietic, Europa de Vest, Orientul Mijlociu, Africa de Nord si

Marea Caraibilor si Asia de Sud-Est. 1.5.2. Geologia zacamintelor de gaze naturale Gazele naturale sunt hidrocarburi cu o putere calorica cuprinsa intre 5500-13500 Kcal/ mc, fiind de origine organica. Gazele naturale se clasifica in: gaz metan si de sonda (asociate). Gazul metan CH4 - amestec de hidrocarburi, predomina CH4 pana la 99%, la care mai participa C02, N, O, H2S, au o putere calorica cuprinsa intre 9860-13500 Kcal/mc, si sunt de origine organica. Zacamintele sunt cantonate la adancimi intre 400-4000 m, sunt amplasate fie in apropierea zacamintelor de petrol, fie diferit de acestea. Gazul metan se afla in structuri comune cu petrolul (de pilda, in Midcontinent, Golful Mexic, Baku, Golful Persic), sau in domuri gazeifere (Transilvania, regiunea Saratov din Rusia). Frecvent, se intalnesc zacaminte submarine in Marea Nordului, Marea Caspica, Golful Persic, laguna Maracaibo si mai recent in Marea Neagra. Gazele de sonda (sau asociate) - au o putere calorica mai mica decat metanul (500600 Kcal/mc), continut ridicat de butan si propan, sunt asociate petrolului si folosite intens pe glob, mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial. Aflate sub presiune, gazele de sonda faciliteaza extractia petrolului. Daca in trecut gazele de sonda se pierdeau in atmosfera, in ultimele decenii s-a generalizat productia inchisa a sondelor. in prelucrarea industriala a petrolului se obtin si gaze de cracare, avand o utilizare asemanatoare cu gazele de sonda. Raspandirea zacamintelor de gaze naturale sunt conditionate de ariile petrolifere, in regiuni

depresionare, in urma miscarilor de subsisdenta. Originea organica a gazelor naturale este acceptata de catre cei mai multi savanti. Materia organica acumulata, de-a lungul erelor geologice, in mari tropicale putin adanci, golfuri, lagune, s-au transformat in conditiile unui mediu anaerob. Presiunea interioara a dus la migrarea gazelor in strate permeabile, inregistrand uneori o degazeificare terestra. Zonele geologice cu mare mobilitate tectonica au inlesnit formarea zacamintelor gazeifere. Criza petrolului din a doua jumatate a secolului XX, marile rezerve de gaze naturale descoperite inclusiv in zonele de platforme continentale, utilizarile din ce in ce mai diversificate (indeosebi in petrochimie), determina ca industria gazelor naturale sa cunoasca un avant deosebit in ultimele decenii, contribuind esential in echilibrarea balantei energetice mondiale. 1.5.3. Rezerve si productii 37 Spre deosebire de petrol, prospectiunile privind raspandirea gazelor naturale sunt mai putin dezvoltate. Dupa opinia geologilor, rezervele sigure de gaze naturale sunt evaluate intre 100.000 ? 150.000 mild.m3, in timp ce rezervele potentiale sunt estimate la circa 250.000 mild.m3. Cercetarile recente efectuate in diferite regiuni geografice de pe glob, au evidentiat importante structuri gazeifere atat pe continente in America de Nord, in Canada (regiunea preerilor), sau in Africa (indeosebi in Sahara), cat si in platforma continentala din Marea

Nordului, Marea Chinei de Sud, sau in diferite sectoare ale Oceanului Atlantic). Repartitia geografica a rezervelor sigure, demonstreaza pozitia deosebita a Rusiei si statelor din fostul bloc sovietic (34,5% din total, indeosebi in partea siberiana, Caucaz Marea Caspica si Volga - Ural), Orientul Mijlociu si Apropiat (20,5% in care Iranul detine cea mai importanta pozitie cu 15,8% din rezervele mondiale, alaturi de care amintim Arabia Saudita, Emiratele Arabe Unite si Kuwait), America de Nord (13,8%, din care S.U.A. detin 8,5% in Golful Mexic, Midcontinent, Alaska, Canada cu 2,7% in Alberta si Columbia Britanica si Mexic 2,5% in Golful Mexic si Yukatan). Tabel nr. 52 Principalii producatori de gaze naturale (2000) Nr. crt. Statul Productia [mild.m3] 1 Rusia 570.000 2 S.U.A. 543.000 3 Canada 172.000 4 Marea Britanie 93.800 5 Olanda 79.200 6 Indonezia 70.000 7 Algeria 65.000 8 Norvegia 47.000 9 Arabia Saudita 43.000 10 Iran 42.000 Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2001 in sfarsit, alte importante rezerve sigure se afla in Asia (11% raspandite in China, Indonezia, Malayesia si Pakistan), Africa (9,2%, in Algeria, Libia si Nigeria), Europa (in

care Olanda ocupa prima pozitie cu 2,5 %, Marea Britanie, Norvegia, Germania, Romania etc.), America de Sud (3,3%, in Venezuela si Argentina) si Australia (1,5% in Australia si Noua Zeelanda). Tabel nr. 53 Repartitia rezervelor, productiei, consumului de gaze naturale (continente / regiuni geografice / state) (mild.m3 / 1999) Continent / stat Rezerve Productie Consum Europa si exU.R.S.S. 64.550 10.004 1.157,3 - exU.R.S.S. - Norvegia - Olanda - Marea Britanie - Italia 40.080 3.956 1.770 555 215 702,5 50,3 72 100 17,6 600 3,8 44,4 91,6 66,6

38 - Germania 266 18,8 80,1 Orientul Mijlociu 53.054 194,3 182,3 - Iran - Qatar - Abu Dhabi - Arabia Saudita - Irak - Kuwait 24.200 10.900 5.620 5.790 3.190 1.480 52,5 24,0 25,7 47,5 3,29 7 55,7 13,5 18,3 47,5 3,2 7 Asia ? Australia / Oceania 14.800 254,6 269 - Indonezia

- Australia - Malaesia - China - Pakistan - India 4.180 3.310 2.480 1.250 685 650 66,4 31,7 43 24,3 17,8 24,9 27,2 18,8 21 24,1 17,8 17,8 Africa 10.444 115,2 55 - Algeria - Nigeria - Libia - Egipt 3.770

3.485 1.315 1.010 82 5,7 5,9 14,7 22,5 5,3 5,5 14,7 America Latina 8.300 103 128,2 - Venezuela - Mexic - Argentina - Columbia 4.150 1.760 690 230 32 35 34 5 28,1 35,4 33,4 5,2 America de Nord 6.650 708 710,5

- S.U.A. - Canada 4.750 1.800 536 178 626,5 84,2 Total mondial (mild.m3) 147.469 11.406,1 2.502,3 Sursa: T. Simion, 2000 Evolutia productiei de gaze naturale in perioada interbelica era dominata de cativa mari producatori: U.R.S.S. (3.291 mil.m3), Romania (2.036 mil.m3) si Mexic (1.165 mil.m3). Salturi spectaculoase se constata dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand se impun alaturi de U.R.S.S., alti mari producatori din diferite continente si regiuni geografice. La ritmul de consum actual (2.404 mild.m3), rezervele sigure pot asigura consumul omenirii pentru circa 150 - 200 de ani. Printre producatorii de talie medie se afla si Romania, cu o productie in 1998 de 17,500 mild.m3, insuficienta pentru consumul intern. 1.5.4. Raspandirea geografica a regiunilor si bazinelor gazeifere Cea mai importanta regiune producatoare de gaze naturale care concentreaza de altfel circa 1/3 din rezervele lumii, o reprezinta Federatia Rusa si statele din fostul spatiu sovietic, indeosebi Uzbekistan si Azerbaidjan. productia de gaze naturale o Desigur ca ponderea in

detine Federatia Rusa (primul producator mondial, cu o productie de 702,5 mild.m3), cu

importante exploatari de gaz metan in partea europeana din sudul Uralului - marele bazin gazeifer de la Orenburg - considerat cel mai important bazin gazeifer din Eurasia, Povolgia (bazinul Saratov), nordul Caucazului (bazinul Stavropol) si bazinul Peciora (zacamantul Vorkuta). 39 in partea asiatica a fost evidentiata dupa cel de-al doilea razboi mondial o importanta regiune gazeifera: Siberia de Vest cu bazinele gazeifere Urengoi, Tazovskoe, Medvedje, Novai Port, Berezevo si altele, de fapt aceasta vasta regiune se suprapune peste bazinul hidrografic al fluviului Obi, cu ramificatii pana la Asia Centrala. Importante exploatari de gaze de sonda se mai efectueaza din regiunea petrolifera Volga-Ural, Cecenia (Groznai) si din platforma continentala a Marii Caspice. Al doilea mare producator de gaze naturale din regiune este statul Uzbekistan (cu importantul bazin gazeifer Buhara), Azerbaidjan (bazinul complex de la Baku alaturi de petrol, cat si din platforma continentala a Marii Caspice), Ucraina (Dasava, Sebelinka) si Turkmenistan. O retea de gazoducte de circa 270.000 km (remarcam de pilda cunoscutul gazoduct eurosiberian de 5600 km lungime), contribuie la transportul, distributia si exportul gazelor naturale, atat intre statele fostului spatiu sovietic cat si spre Europa Centrala si de Vest. Prelucrarea si utilizarea gazelor naturale se face indeosebi in partea europeana a Federatiei Ruse, in Ucraina, Belarus si statele baltice. A doua concentrare de productie a gazelor naturale se afla in America de Nord, unde S.U.A.

detin in prezent al doilea loc pe glob, cu o productie de 708 mild.m3 locul I pe glob in 2000. Baza productiei de gaze naturale o detine regiunea Golfului Mexic (circa 2/3 din total) din statele Texas si Lousiana cu exploatari atat din domurile gazeifere cat si din platforma continentala a golfului, de la Corpus Cristi, Texas City, Beaumont, Sabina-Monroe, Beaver, Panhandle si altele. A doua regiune gazeifera este Midcontinent, cu structurile utile situate in nordul statului Texas, Oklahoma, Kansas, Dakota de Nord si de Sud, principalele zacaminte sunt la Ranger, Tulsa, Amariele si Oklahoma. Alte importante regiuni gazeifere se afla in arealul Muntilor Stancosi (in statele New Mexico, Wyoming si Virginia de Vest), in vestul S.U.A. (California) si in Alaska. in prezent S.U.A. dispune de cea mai vasta retea de gazoducte din lume (1,5 mil.km), principalele gazoducte unesc marii producatori din Golful Mexic si Midcontinent de consumatorii din nord est sau din alte state ale federatiei. Mentionam de asemenea ca S.U.A. sunt cel mai mare consumator al planetei de gaze naturale si cu un ridicat grad de prelucrare mai ales in petrochimie si industriile conexe. Al doilea producator de gaze naturale al Americii de Nord si al treilea mondial, este Canada (172.000 mild.m3 in 1998). Principalele campuri gazeifere se afla provincia Alberta (Kotcho Lake, Cessford, Medicine Hat), Columbia Britanica Saskatchewan. Recent au fost si

evidentiate in nordul extrem al tarii mari campuri gazeifere care vor fi exploatate pe masura realizarii infrastructurii necesare.

Importante gazoducte (cea mai importanta conducta este magistrala transcanadiana Edmonton - Montreal 3800 km), asigura distributia si exportul acestora indeosebi spre SUA, care beneficiaza de circa 40% din productia canadiana de gaze naturale. Mexic - al treilea producator al continentului nord american si al doisprezecela mondial 35,5 mild.m3 in 1998), cu disponibilitati de export spre S.U.A., poseda resurse gazeifere importante in regiunea Golfului Mexic (Reynosa), istmul Tehuantepec (zacamantul Jose Colamo) si in sudul tarii (Poza - Rica). in continentul european, campurile gazeifere cele mai importante se afla in vestul continentului (Olanda, Marea Britanic, Germania), in nord (Norvegia) si in Europa Centrala (Romania). Olanda (ocupa in prezent locul al cincilea mondial, cu o productie de 72,2 mild.m3 in 1998). Gazele naturale se exploateaza din platforma continentala a Marii Nordului (Placid) si de pe continent (Herbek si Grningen - Slochtern), asigura in intregime consumul intern, existand si mari resurse destinate exportului spre tarile limitrofe, indeosebi Germania. 40 Primul producator european si al patrulea mondial este Marea Britanie 100,8 mild.m3 in 1998), care detine cele mai mari zacaminte submarine in Marea Nordului, unde realizeaza peste 2/3 din productie, folosind structurile gazeifere de la Viking West Sole, Leman Bank, Indefatigable si altele, iar pe uscat exploatari mai mari se afla in Scotia (Edinbourg) si Yorkshire in Anglia. O retea de gazoducte transporta

metanul din Marea Nordului spre porturile din apropiere, de unde sunt redistribuite spre industriali (petrochimie) sau in consumul casnic. Exploatarea gazelor, indeosebi din Marea Nordului, a modificat structura balantei energetice a Marii Britanii (multe secole dominata de carbuni). Prin productia de 50,1 mild.m3 in 1998 - Norvegia ocupa locul al treilea in Europa si 8 pe glob, cu principalele exploatari gazeifere situate in platforma continentala a Marii Nordului (Ekofisk, Cod, Frigg) si a Marii Norvegiei. in ansamblu, aceste exploatari de hidrocarburi au inceput masiv dupa cel de-al doilea razboi mondial, contribuind la progresul economic al acestei tari scandinave, care exporta masiv spre statele nordice sau din vestul Europei. Din Europa de vest, Germania s-a impus cu o productie de (18,9 mild.m3 in 2000), insuficienta pentru consumul intern, pe care o realizeaza din nordul tarii (bazinul WesserEms) si din Bavaria (zona Molasse la est de Mnchen); in acelasi timp mentionam importurile masive de gaze naturale din statele vecine, sau din Africa si Rusia, care sustin o importanta industrie petrochimica. Al cincilea producator european - Romania, a produs in 1998 ? 17,5 mild.m3, are vechi traditii in domeniu; metanul care reprezinta 2/3 din productie se exploateaza din Depresiunea Transilvaniei, iar Subcarpati, Campia Romana, gazele naturale asociate din

Campia de Vest si platforma continentala a Marii Negre. Cu toate acestea, Romania importa

anual mari cantitati de gaze (pana la o treime din consum), din Rusia, Ucraina si in viitor si din alte regiuni geografice. Marile zacaminte de gaze naturale (mild.m3/1999) Zacamantul Volumul estimat (mild.m3) 1. Grnigen (Olanda) 2.000 2. Hassi R? Mel (Algeria) 2.000 3. Orenburg (Rusia) 2.000 4. Troll Bergen (Norvegia) 1.300 5. Frigg (Marea Britanie) 300 6. Lacq (Franta) 200 7. Ekofisk (Norvegia) 200 8. Panhandle ? Hugoton (S.U.A.) 190 Sursa: Quid, 2001 Tabloul tarilor europene cu exploatari modeste este intregit de Italia (exploatari notabile in Campia Padului, in extremitatea nordica a Marii Adriatice si Sicilia, o productie de 17,6 mild.m3 in 2000), Polonia (in sud-vestul tarii), Franta (Lacq, St. Marcel), Ungaria, Austria si Serbia. in ansamblu, cu exceptia catorva state din Europa de vest si nord, Europa este un continent deficitar in ceea ce priveste resursele gazeifere, apeland la masive importuri din Rusia, Africa de Nord, Orientul Mijlociu si Apropiat. 41 in Asia, principala concentrare gazeifera se afla in regiunea Orientului Mijlociu si

Apropiat, unde principalul producator este Arabia Saudita (47,5 mild.m3 in 1998, locul 9 pe glob), principalele bazine gazeifere sunt asociate celor petroliere de pe uscat (Ghawar, Haradh, Qatif, Abqaiq) si din platforma golfului (Safanya, Khafji si Manifa), cu mari disponibilitati de export. Al doilea mare producator al regiunii este Iran (cu bazinele de exploatare importante situate in Agha Jari, Marun si Gach Saran), locul 10 pe glob cu o productie de 52,5 mild.m3 in 2000, cu exploatari masive orientate indeosebi spre Europa, (mai ales daca se va materializa proiectul gazoductului care va uni Iranul cu Europa, prin Turcia si peninsula Balcanica). in sfarsit, mentionam importante resurse gazeifere in Kuwait (Burgan, Magwa), Abu-Dhabi, Irak si Bahrain. Dar cel mai mare producator asiatic este Indonezia (66,4 mild.m3 in 2000) care ocupa locul 6 pe glob, unde cele mai mari zacaminte gazeifere se afla in insula Sumatera (Palembang, Peslak si Tarakan), sau in platforma continentala a marilor limitrofe. Indonezia este cel mai mare exportator asiatic, exporturile sale fiind orientate indeosebi spre Japonia. Al treilea producator asiatic este Malayesia (43,1 mild.m3 in 2000), cu principalele exploatari situate in campia Irrawaddy (Yenangyanug, Lanywa, Chauc), o parte din productie se exporta spre statele din jur. Alte importante state asiatice producatoare de gaze naturale sunt China (in provinciile China de nord-vest, China de sud-vest, Henan si Hubei, cu o productie de 24,3 mild.m3). Pakistan (in culoarul Indusului: Sui, Mari, Zin, Khandkot) o productie de 17,8 mild.m3 in

1998 si Thailanda (exploatari in platforma continentala a Golfului Thailanda). in Africa principalele continentului. Primul structuri gazeifere se afla in nordul

producator de gaze naturale din Africa, este Algeria (83,3 mild.m3 in 1998, locul 7 pe glob), unde bazinele gazeifere se afla in desertul Sahara (la Hassi R'mel, Rhourde-Nouss si InSalan), exporturile fiind orientate spre Europa, prin conducta submarina care ajunge in Siclia si spre S.U.A. Al doilea mare producator african este Libia (principalul zacamant aflandu-se la Marsa si Brega, cu o productie de circa 6 mild.m3, iar in nord-estul continentului african se remarca Egiptul cu bazine gazeifere care se suprapun celor petroliere. Alte state africane cu productii gazeifere notabile sunt Nigeria, Niger si Camerun. Africa este insa un continent cu resurse modeste de gaze naturale, acestea se concentreaza in nordul continentului. in America de Sud, cel mai important stat gazeifer este Argentina (34,1 mild.m3 in 1998, locul 14 pe glob), exploatarile importante se afla in sudul tarii in Patagonia si in nord, in regiunea Salta. Al doilea producator sud-american este Venezuela (32,5 mild.m3 in 1998, locul 15 pe glob), exploatarile principale se fac din regiunea lagunara Maracaibo (insotind exploatarile de petrol). in sfarsit, tabloul mondial al producatorilor de gaz mondial este intregit de Australia (31,7 mild.m3 in 1998, cu disponibilitati de export) si Noua Zeelanda (doar cu o productie modesta ce acopera abia consumul propriu). 1.5.5. Transportul, utilizari, comertul mondial cu gaze naturale

Dupa cel de-al doilea razboi mondial s-a dezvoltat o importanta retea de gazoducte, care conecteaza bazinele (centrele) de extractie cu marii consumatori industriali si casnici. Remarcam in acest sens infrastructurile puternice din America de Nord, Europa, Asia de Est, America Latina, Africa de Nord, Golful Persic etc. Pentru facilitarea exporturilor, s-au construit gazoducte de mari dimensiuni (gazoductul eurosiberian, de pilda, conductele magistrale din golful Persic spre Mediterana, 42 din porturile sudice ale Europei spre Europa Vestica si Centrala, Canada spre S.U.A., Alaska spre S.U.A. etc.). Alaturi de transportul prin conducte, s-a perfectionat si transportul prin lichefiere (metaniere special amenajate, care necesita insa porturi (terminaluri) adecvate, existente in unele state de pe glob. Tabel nr. 55 Principalele gazoducte ale lumii (1999) Gazoductul Traseul Lungimea (km) Capacitate (mild.m3) 1. Jamal-Europa de Vest Siberia-BelarusPolonia-Germania 4.000 2. Transmed Algeria-Tunisia-

Italia-Slovenia 2.000 24 3. TurkmenistanEuropa Turkmenistan-IranTurcia-Europa 1.500 4. Maghreb-Europa Algeria-SpaniaMaroc-Portugalia 1.450 10 5. Norfa Norvegia-Franta 840 12 6. Bulgaria-Grecia Bulgaria-Grecia 860 7 7. Europipe Norvegia-GermaniaOlanda 640 13 8. Siberia-China Rusia-China 300 Sursa Quid, 2001 Principalele utilizari ale gazelor naturale sunt in petrochimie (unde se obtin diverse subproduse necesare ingrasamintelor chimice, maselor plastice, fire si fibre sintetice, cauciuc sintetic etc.) in termocentrale sau in siderurgie. Secundar gazele naturale sunt utilizate in consumul casnic (prin lichefiere), sau mai recent drept combustibil in transporturile auto. Cei mai mari exportatori sunt Rusia, statele din regiunea Caucaz si Marea Caspica, Asia Centrala, Arabia Saudita, Iran, China, Indonezia, Algeria, Argentina, Venezuela, Canada, Olanda, Norvegia, Australia si altele. Beneficiarii acestor exporturi sunt statele europene (cu cateva exceptii), S.U.A.,

Japonia, unele state din Asia si America de Sud. Rezervele imense de gaze naturale, posibilitatea utilizarii in domenii importante ale economiei, perfectionarile survenite in transporturi si dezvoltarea acestora, determina pe specialisti sa acorde gazelor naturale un loc important in balanta energetica mondiala, cel putin si in prima jumatate a secolului viitor. 1.6. Alti combustibili minerali ? Sisturile bituminoase sunt roci sedimentare care contin o substanta organica numita kerogen (din care, la 500 C, se distileaza si se obtine uleiul de sist). Din sisturi se obtin fractiuni asemanatoare celor din petrol (pana la 30%), alternativ se mai folosesc pentru obtinerea gazelor naturale, sau combustibili pentru termocentrale. Valorificarea sisturilor bituminoase hidrocarburi si grosimea depinde de continutul in

straturilor (max. 600 m in China). Rezervele sunt evaluate la 500 mild. t., si sunt raspandite inegal (datorita conditiilor prospectiunilor insuficiente). geologice, dar si a studiilor si

Raspandirea geografica a sisturilor bituminoase pe glob este neomogena. 43 Astfel, America de Nord concentreaza 70% din rezervele cunoscute (gratie si explorarilor geologice). in (formatiunea Green River), S.U.A. mentionam Platoul Colorado

aici se afla zacamantul Pinceane Creek, care se exploateaza inca din perioada interbelica. in America de Sud, care detine circa 25% din rezervele de sisturi bituminoase, se remarca Brazilia (bazinul Irati) si Venezuela (bazinul Orinoco). Sisturile bituminoase se

gasesc in R. Estona si Federatia Rusa (Kuibasev - Saratov) cat si in estul Siberiei. in Asia mentionam rezervele importante din China (China de nordest), Thailanda si altele. in Europa mari zacaminte de sisturi sunt in Franta, Marea Britanie (Scotia Centrala), Spania, Suedia, Romania (Anina) etc. in general productiile realizate sunt modeste; desigur, un loc de frunte il ocupa China care extrage 50 mil. t/sisturi pentru 4 mil.t combustibil lichid, apoi S.U.A., Rusia, Brazilia si alte tari. Primele exploatari de tip industrial de sisturi bituminoase au inceput in Franta (Autum - 1838), Scotia (1848), Rusia (1921). Mari termocentrale pe sisturi se afla in Estonia (1600MW; de fapt Rusia exploateaza anual 35 mil.t.). Uneori, sisturile se gazeifica (ex. Orasul Tallin este aprovizionat cu gaze provenite din sisturile subterane). Problema cea mai dificila este evacuarea reziduurilor solide, care reprezinta circa 85% din volumul total al acestora. ? Nisipurile asfaltice (gudronate) - sunt uleiuri de fluiditate de origine organica, cantonate in gresii si roci calcaroase de varsta cretacica. Desi nu sunt suficient de bine exploatate pe glob se estimeaza ca sunt foarte raspandite, de circa 1,5 ori mai bogate si mai numeroase decat rezervele de petrol. Cele mai mari rezerve se afla in America de Nord, mai precis in Canada unde se apreciaza la circa 160 mild.t. bitum asfaltic. Aceste nisipuri se afla in provincia Alberta (Athabaska, Colde Lake, Peace River, Wabasca, Buffalo Head Hills); unele dintre aceste zacaminte se afla la ? . in S.U.A. cele mai importante rezerve se afla zi?

in statul Utah. in America Latina, Venezuela are rezerve mai mari in bazinul Orinoco (rezervele fiind estimate 300400 mild.t.). in Rusia importante zacaminte sunt cantonate in regiunea Volga si Ural (resurse evaluate la 27-30 mild.t.). Valorificarea nisipurilor asfaltice a inceput in primul deceniu al secolului nostru in Canada la Athabaska in 1906, in prezent in Canada se extrage circa 50 mil.t. ulei din nisipurile asfaltice. in ansamblu, ponderea acestor combustibili minerali este inca nesemnificativa (pe de o parte explorarile sunt incomplete, necesita tehnologii pretentioase iar pretul petrolului a fost redus multi ani etc.), dar cu siguranta in mileniul urmator acesti combustibili contribue in balanta energetica mondiala, cu circa 2-3% in anul 2000, si aproape 5% in prima parte a secolului viitor (2010). 1.7. Energia electrica 1.7.1. Istoricul si productia de electricitate Primele centrale electrice s-au construit la sfarsitul secolului al XIX-lea la Londra (1882 - si avea o putere de 60 kW) si concomitent la New York, unde Thomas Edison realizeaza o centrala cu o putere de 560 kW. Construirea de centrale capata noi valente datorita perfectionarii acestora, cresterii randamentului, capacitatea de transport a energiei electrice care a crescut pana la 800 - 1000 kW, construirea de turbine de mare capacitate (500-800 MW). Necesitatea determina construirea de consumului de energie electrica,

centrale din ce in ce mai puternice (pana la 6000 MW), iar amplasarea centralelor raspunde unor numerosi factori economici si geografici (apropierea de sursele de materii prime, in porturi, langa marii consumatori industriali si casnici etc.). 44 Tabel nr. 56 Principalii producatori de energie electrica (1998) [mil.Kw] Nr. crt. Statul Productia [mil.kW/h] 1 S.U.A. 3.212,16 2 China 1.128,12 3 Japonia 1.012,14 4 Rusia 827,16 5 Germania 550,32 6 Canada 543,90 7 Franta 488,90 8 India 447,91 9 Marea Britanie 323,04 10 Italia 254,72 Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2001 Dezvoltarea deosebita a centralelor desavarseste dupa cel de-al electrice de pe glob se

doilea razboi mondial, datorita unui consum in continua crestere, aparitia centralelor nucleare electrice cat si a altor surse neconventionale. La noi in tara primele termocentrale au aparut in 1882 (Bucuresti) si 1884 la Timisoara, iar primele hidrocentrale pe

raul Sadu I in 1896, a patra de pe glob ca vechime,si la Sinaia in 1899. Alte premiere au fost: aparitia primelor centrale nucleare (SUA 1951) si a centralelor mareomotrice (Franta 1960) etc. La nivelul anului 1998, productia mondiala de energie electrica a fost de circa 16.000 mild. Kw/h (o crestere de peste 2000 mild Kwh in ultimul deceniu). Principali producatori de energie electrica sunt S.U.A., China, Japonia, Rusia, Canada, Franta, Germania. Repartitia productiei de energiei electrica pe continente arata prioritatea Americii de Nord (circa 1/3), Europa, Rusia si Japonia care impreuna produc 80% din productia mondiala. La polul opus se afla Asia de Sud, Africa si America Latina care, desi concentreaza cea mai mare parte a populatiei, produc doar 20% din electricitatea lumii. Exista o stransa corelatie intre consumul si productia de energie electrica, si nivelul de dezvoltare (industrializare, urbanizare a statelor), astfel, in statele puternic dezvoltate consumul se ridica la valori foarte mari (peste 5000 kW/h/loc.), in Marea Britanic, Japonia, Franta, Germania, Suedia, Norvegia, S.U.A. si Canada. Recordul productiei raportat la locuitor este detinut de Norvegia (26.270 kW/h/loc), dupa care urmeaza Canada (18.257 Kw/h/loc) si Suedia (15.630 Kw/h/loc). in tarile in curs de dezvoltare consumul se afla sub 1000 de kwh (India ? 382 kw/h, China 748 kw/h, Ciad, Mali, Ecuador, Burkina Fasso s.a.). Baza productiei de energie electrica se asigura prin termocentrale clasice si nucleare.

Tabel nr. 57 Ponderea diferitelor tipuri de centrale electrice in productia de electricitate [%] Nr.crt. Tipul centralei electrice Ponderea in 1985 [%] Estimari in 2000 [%] Observatii 45 1 Termocentrale clasice 85,7 69,2 2 Centrale nucleare si electrice 10,1 25,7 3 Hidrocentrale 3,7 3,1 4 Centrale pe baza de alte surse (neconventionale) 0,5 2 Total 100% 100% - Ponderea deosebita a centralelor clasice (pe combustibili minerali); - Rolul in crestere al centralelor nucleare; - Aparitia altor surse de energie. Sursa: T. Simion, 2000 Pe grupe de tari distingem urmatoarele aspecte calitative: - Tari in care productia de termocentrale (intre 50 pana electricitate este dominata de

la 95%: Olanda, Belgia, Africa de Sud, Ungaria, Marea Britanie, S.U.A., Rusia, Romania, Australia, Franta, Italia). - Tari in care ponderea hidrocentralelor predomina: Norvegia 99%, Zambia 98,4%, Brazilia 93%, Elvetia 79%, Canada 70%, Austria 67%, Suedia 60%, Iugoslavia 51%. - Tari in care centralele nucleare au o pondere apreciabila: Franta 72%, Belgia 61%, Ungaria 48%, Suedia 46%, Coreea de Sud 45%, s.a. Exista o mare diversitate de centrale electrice in functie de combustibili utilizati (sursa de energie), de procesele tehnologice folosite, de marimea sau localizarea acestora. Oricum baza productiei de energie electrica o detin termocentralele clasice. 1.7.2. Termocentralele clasice Avand o pondere de circa 65% in structura productiei de electricitate, termocentralele clasice utilizeaza drept combustibili, carbunii de pamant (antracit, carbune brun, lignit), petrol (derivate in urma rafinarii: pacura si motorina), gazele naturale sau alte surse energetice. in functie de tehnologia adoptata, se pot diferentia termocentrale cu turbine de abur, de termoficare, turbine cu gaze, diesel electrice s.a. Termocentralele prezinta numeroase avantaje: produc electricitate in tot timpul anului, oferind o anumita siguranta, se pot construi practic in orice regiune geografica (chiar departe de sursele de aprovizionare), realizarea acestor centrale se poate face in timp scurt, iar amortizarea investitiilor se realizeaza rapid (in medie 10 ani). Dintre dezavantaje, mentionam consumul ridicat de combustibil, ce

determina rapida epuizare a unor resurse cunoscute, necesitatea unui flux bine dezvoltat de transport si depozitare, poluarea complexa a mediului, valorificarea insuficienta ale deseurilor rezultate (halde de cenusa, steril etc.). Repartitia geografica a centralelor electrice arata urmatoarele aspecte specifice: - Repartitia termocentralelor in bazinele carbonifere: in S.U.A. (Midlands, Virginia de Vest, Pittsburg) in Rusia (Moscova, Ural), Ucraina (Donetk), China (China de Nord- Est), Germania (Rurh), Polonia (Silezia), Romania (in bazinele din nordul Olteniei, Subcarpati, depresiunea Petrosani). - in bazinele de exploatare a hidrocarburilor: in S.U.A. (Golful Mexic, Midlands), Rusia (Volga, Ural, Siberia de Vest), Kazahstan (Nordul Marii Caspice), Romania (Ploiesti), Azerbaidjan (Baku), Golful Persic (Arabia Saudita, Iran, Irak), China (China de Nord Est) s.a. - Amplasarea termocentralelor in apropierea marilor utilizatori industriali si urbani (casnici); in jurul tuturor marilor centre urbane se afla termocentrale care 46 functioneaza indeosebi pe baza de derivate de petrol si gaze naturale. Uneori aceste centrale aflate in zonele temperate si reci, sunt mixte (energie electrica si energie termica). - Centrale electrice construite in mari porturi, pe baza importului de hidrocarburi, de pilda termocentralele din porturile germane, din Olanda, Franta, Italia, Japonia etc.

in ultimele decenii se constata termocentralelor clasice (in mod

crestere

capacitatii

frecvent turbinele depasesc 1000 MW putere instalata), dar si a randamentului in obtinerea electricitatii. Printre cele mai mari termocentrale mentionam: Dnepropetrovsk in Ucraina, Konakovo si Moscova (in Rusia), in S.U.A. (Bull Run, Ravenswood, Paradise), in Germania (Hamburg, Boxberg, Gebersdorf) sau in Romania (Rogojelu, Isalnita, Turceni, Braila) etc. 1.7.3. Centralele atomoelectrice Centralele atomoelectrice radioactive (uraniu, utilizeaza drept combustibili metale

plutoniu, thoriu), folosind fisiunea nucleara dirijata, prin care se degaja o uriasa energie convertita ulterior in energie electrica. in aparitia si dezvoltarea tehnologiei nucleare, drumul marilor descoperiri care au revolutionat secolul XX, a inceput prin contributia lui H. Becquerel, care in anul 1896 a descoperit radioactivitatea uraniului, la care adaugam contributiile esentiale ale familiei Curie, E. Rutherford, J. J. Thomson, M. Plank, A. Einstein, J. Cockroft, C. Walton, R. Oppenheimer, E. Fermi si multi altii. Anul 1945 a fost decisiv in experimentele nucleare (prima explozie atomica in New Mexico la Alamogordo si bombardamentele atomice inutile de la Hiroshima si Nagasaki). Dar prima centrala atomica a fost realizata mult mai tarziu, in anul 1951 in S.U.A., apoi in anul 1954 langa Kaluga (Rusia), la Oninsk cu o putere instalata de 5 MW, dupa aceea

au fost construite centrala britanica de la Calder (1956) cu o putere de 48 KW, si centrala Shippingfort (S.U.A. in 1957), cu o putere de 100 MW. Ritmul realizarii centralelor a fost extrem de accelerat; astfel daca in anul 1965 erau 56 de centrale (6088 MW), in 1970 erau 87 de centrale (15.334 MW), iar in anul 1990 functionau pe glob 421 de centrale amplasate in 29 de state, care produceau 14,3% din productia de energie electrica de pe glob, iar in 2000 sunt 436 centrale, (in constructie se afla 38 de noi reactoare la diferite centrale) in 35 de state. Tabel nr. 58 Primele 10 centrale nuclearo-electrice dupa vechime Nr. crt. Centrala Statul Data 1 EBR ? 1-Rapide S.U.A. 1951 2 Oninsk Rusia 1954 3 Calder Hall -1 Marea Britanie 1956 4 Marcoule ? G1 Franta 1956 5 V.A. Kahl Germania Federala 1961 6 Rolphton 2 Canada 1962 7 Mol Br. ? 2 Belgia 1962 8 Tokai JPDR ? 1 Italia 1963 47 9 Agesta Suedia 1964 10 Rheinsberg R.D. Germana 1966 Sursa: Pineau, Maubaco, 1997 in prezent ponderea energeticii nucleare feste de circa 20%, iar la inceputul anilor

2000, procentul va ajunge la circa 22%. in unele state si regiuni, ponderea actuala este semnificativa (Franta, S.U.A., Canada, Rusia, Europa de Vest, Japonia). Cele mai numeroase amenajari se afla in S.U.A. (Dekatur, Peach Bettom), Michigan, California, Indian Point/New York; Richland/Washington; Southport/Carolina de Lusby/Baltimore; Scriba/New York;

Sud; Goldsboro/Pensylvanya; Moline/Illinois etc. in Rusia si statele din fostul spatiu sovietic la Kursk, Smolensk, Cernobal, Novoronej, Beloiarsk, Dimitrograd, Erevan, Taskent, Tom-Ussinskaia (Kuzbas s.a.). in Marea Britanie (Hartlepool, Hickley-Poin, Berkley, Oldsburg, Calder Hall; Hunterston, Chapel, Cross etc.), Franta (St. Laurent des Eaux, Mont d'Arree, Macoule, Bugey, Chinon s.a.). in Germania (Brunsbuttel, Stade, Wurgassen, Biblis I, II; Obringhelm, Essensham, in Bavaria s.a.). Alte centrale atomoelectrice importante se afla in Suedia (Stockholm, Simpvarp, Barsenbrack); Olanda (Dodewaard); Belgia (Doel, Mol, Tihange); Elvetia (Muhlberg, Beznan); Italia (Torino, Cortemaggiore); Spania (Bilbao, Tortosa); Cehia (Dudnay, Bohunice); Romania (Cernavoda); in Japonia (Tokyo, Tsuruga, Biwa); India (Bombay) sau in Australia, Argentina, Brazilia si alte tari. FIGURA 25 in privinta capacitatii instalate, S.U.A. detine 32% din totalul mondial, Franta (16,5%), Rusia si statele din spatiul economic sovietic (11,1%), Japonia (9,3%), Germania (7,4%), Canada (4%) etc.

Energetica mondiala va cunoaste o ampla dezvoltare, desi riscurile nucleare exista (Cernobal 1986, Kozlodui 1991 etc.). Tabel nr. 59 Principalele reactoare nucleare in cateva state de pe glob (1991) Nr. in functie in constructie crt. Statul Nr. unitati Puterea instalata (MW) Nr. unitati Puterea instalata (MW) 1 S.U.A. 113 106,905 4 4,904 2 Franta 56 58,257 6 8,655 3 U.R.S.S. 56 38,199 15 14,8 4 Japonia 41 32,224 11 10592 5 Germania 20 22,332 - 6 Canada 20 14,473 2 1,87 7 Coreea de Sud 9 7,716 2 1,9 Sursa: World Nuclear Industry, Handbook, 1992 Se afla in stadii de executie circa 20 de centrale atomoelectrice in diferite state de pe glob, desi unele state au stopat dezvoltarea acestor centrale (Suedia), sau au limitat aceasta 48 expansiune datorita impactului acestora asupra mediului ambiant, al riscurilor pe care le implica utilizarea acestora. Gradul de dependenta fata de propria productie de electricitate este

ridicata in Franta la 75%, Lituania la 73%, Belgia la 58%, Bulgaria si Slovacia 47%, Ucraina 44%, Coreea de Sud 43% s.a.m.d. Tabel nr. 60 Evolutia numarului de centrale nuclearo-electrice si a puterii instalate / MW Anul 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1996 1999 2010 Puterea instalata (MW) 5.849 18.416 74.856 138.675 254.202 328.264 345.000 356.000 400.400 Nr. centrale 64 97 178 258 376 421 436 443 460 Nr. tari 10 15 20 25 29 29 32 35 40 Sursa: Quid, 2001 Unele estimari preconizeaza ca ponderea centralelor atomoelectrice in productia de electricitate a lumii sa ajunga la circa 33% in anul 2020. Centralele nuclearo-electrice folosesc mai multe tipuri de reactoare: cu apa usoara (LWR), cu apa sub presiune (PWR), cu apa grea (HWR), racire cu gaze (AGR), CANDU, VR-Voronej si altele. Toate aceste reactoare folosesc uraniu natural sau imbunatatit, in care 99% din uraniul natural ramane nefolosit, ceea ce duce la insuficienta energetica, la irosirea de combustibili nucleari si randamente reduse, desi pretul energiei electrice este foarte scazut.

1.7.4 Energia hidraulica Potentialul energetic al apelor curgatoare de pe glob este estimat de specialisti intre 1700 - 2300 mil. kW, din care tehnic amenajabil este de circa 800 mil. kW, ceea ce ar duce la o productie de 4200 mild. kwh. Media mondiala de utilizare a potentialului hidroenergetic este de circa 21-22%, diferit pe continente si tari. Statele cu grad ridicat de utilizare a potentialului hidroenergetic Norvegia, Ghana, Zambia 99%, Elvetia 89%, Canada si Italia 72%, Franta 66%, Suedia 65%, Germania 50% etc. Statele de mari dimensiuni geografice, in ciuda unor mari realizari tehnice indeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial, au un grad redus de utilizare al potentialului hidroenergetic. Astfel in S.U.A., Brazilia, China, Rusia, procentul de utilizare nu depaseste 30%; in Romania s-a ajuns la circa 38%. Unele continente se remarca prin ponderea modesta a potentialului amenajabil: Africa 27%, Asia 25,2%, Rusia si fostele state ale spatiului sovietic 18,2%, in timp ce gradul cel mai ridicat de utilizare se afla in Europa 70% si America de Nord 40%. Tabel nr. 61 Resursele hidroenergetice ale Terrei Nr. crt. Continentul Potentialul ec. amenajabil [in MW] [%] (din total)

49 1 Africa 145218 27 2 America de Nord 72135 11,5 3 America de Sud 81221 15 4 Asia (fara C.S.I.) 139288 25,2 5 Europa (inclusiv C.S.I.) 102987 18,2 6 Oceania 12987 2,5 Total 553810 100 Sursa: T. Simion, 1998 Dupa tipul constructiei, hidrocentralele se clasifica in 3 mari tipuri: a) hidrocentrale de inalta cadere - realizate in zonele muntoase inalte, unde datorita pantei accentuate si debitul ridicat si relativ constant, centralele electrice se afla la baza pantei. Asemenea centrale au fost construite in Alpii Scandinavici, Alpi, Pirinei, etc., sunt de mici dimensiuni si au o putere instalata de sub 100 MW. b) hidrocentrale de cadere mijlocie sunt amenajari complexe alcatuite dintr-un baraj in spatele caruia se formeaza un lac de acumulare, centrala electrica fiind construita fie in corpul barajului, in aval de baraj, la suprafata sau in subteran, in multe cazuri exista un lant de hidrocentrale in aval, sporind gradul de utilizare al potentialului hidroenergetic al statului respectiv. Barajele realizate, din punct de vedere tehnic, pot fi in linie dreapta, in arc si dublu arc, sunt construite integral din beton sau din rocamente placate cu beton. Cele mai inalte sunt barajele in arc datorita mai bunei rezistente la presiunea apei; amintim cateva dintre cele mai inalte baraje de pe glob: Rogun (335m inaltime) si Nurek (317) ambele pe raul Vahs in

Tadjikistan, Grand Dixence (284m) in Elvetia, Vajont (262 m) in Italia, Chicohacen (261 m) in Mexic s.a. Barajele in linie dreapta ating recordul prin Saian -Susenskoe (236 m) din Siberia. FIGURA 26 Lacurile de acumulare cele mai mari de pe glob sunt: Bratsk (Rusia = 169,3 mild.mc), Saad-el-Aali (Egipt = 164 mild.mc), Kariba (Zambia/Rhodezia = 160,4 mild.mc), Akosombo (Ghana = 148mild mc), Daniel Jonson (Canada=141,9 mild.mc), Karasnoiarsk (Rusia = 73,3 mild.mc), W.Benett (Canada = 70,3 mild.mc), etc. Pentru comparatie lacul de la Portile de Fier I are un volum de 2 mild.mc. in general, aceste hidrocentrale sunt cele mai mari si importante de pe glob, si datorita marilor lacuri de acumulare existente, functioneaza practic in tot timpul anului. c) hidrocentrale la firul apei sunt realizate pe canale de derivatie pentru a nu stanjeni navigatia, in general, sunt mai putin raspandite si au o putere instalata redusa; cele mai cunoscute sunt amenajarile de pe Rhin, Elba, Dunare, Missouri, Volga s.a. Amenajarile hidrotehnice prezinta numeroase avantaje: utilizare nepoluanta, pret de cost mai mic al energiei electrice fata de termocentrale, stimularea dezvoltarii turismului si a sporturilor nautice, a pescuitului etc. Dintre dezavantaje, mentionam amortizarea intr-un timp pretul ridicat al investitiei,

indelungat, dependenta de conditiile climatice, modificari cu implicatii asupra mediului inconjurator, cat si pericolul colmatarii lacurilor de acumulare intr-un timp relativ mic.

in conditiile cresterii cererii de energie, a riscului nuclear sau a epuizarii surselor clasice hidrocarburi, carbuni etc.), energia hidraulica are evident viitorul asigurat. Raspandirea geografica a principalelor amenajari hidrotehnice de pe glob evidentiaza urmatoarea configuratie. 50 in America de Nord, S.U.A. are importante amenajari, astfel cel mai important sistem este Columbia (un sistem de 11 centrale cu o putere instalata de 22000 MW, in care se detaseaza hidrocentralele Grand Coulle cu o putere instalata de 10230 MW, situate atat in S.U.A. cat si Canada). Tabel nr. 62 Cele mai mari hidrocentrale de pe glob Nr. crt. Hidrocentrala / Statul Puterea instalata [MW] Anul inaugurarii 1 Itaipu-Brazilia/Paraguay 12600 1989 2 Grand Coule ? S.U.A. 9770 1941 3 Paulo Afonso ? Brazilia 6774 1955 4 Raul Guri ? Venezuela 6500 1967 5 Tucurui ? Brazilia 6480 1988 6 Saian-Susenkoe ? Fed. Rusa 6400 1986 7 Krasnoiarsk ? Fed. Rusa 6096 1968 8 La Grande ? Canada 5416 1972 9 Churchil Falls ? Canada 5225 1971

10 Corpus Posados ? Argentina 4700 1985 Sursa: T. Simion, 2000 Al doilea sistem hidroenergetic din S.U.A. este Tenesse, care inglobeaza nu mai putin de 50 de hidrocentrale pe raul omonim si principalii sai afluenti. Importante sunt de asemenea sistemele hidrotehnice: Missouri, Colorado (hidrocentrala cea mai importanta fiind Hoover), California, pe fluviul Sfantul Laurentiu (hidrocentralele Sf. Laurentiu si Power Dam), sau hidrocentrala Robert Mozes de pe cascada Niagara. Majoritatea acestor sisteme hidroenergetice complexe au fost realizate in perioada interbelica. in Canada, care beneficiaza hidroenergetic, se remarca de un exceptional potential

sistemele complexe Manicovagen, Sagnevay si Columbia (impreuna cu S.U.A.). Dintre hidrocentrale amintim Churchill Falls (5224 MW) si Gull Island (1800 MW) pe raul Churchill si sistemul La Grande (4 hidrocentrale cu o putere instalata de 11449 MW) situate pe La Grande Riviere. Alte hidrocentrale mijlocii sunt: Bennett, Portage Mountain, Aronsi Mica s.a. in statele exsovietice ale Asiei Centrale amintim hidrocentralele de la Nurek (pe raul Vahs din Tadjikistan) si hidrocentrala Toktogul (de pe raul Narin). in sfarsit, importante amenajari se mai afla in Ucraina (amenajarile de la Nipru, hidrocentrala Dnepropetrovsk), sau in statele caucaziene (Georgia si Azerbaidjan). FIGURA 26 Asia detine cel mai important potential hidroenergetic al planetei, dar care este valorificat doar in proportie de 11%. Astfel, in afara marilor amenajari

din Federatia Rusa, amintim marile hidrocentrale din China, de pe fluviul Huangtse (Sanmarsia si Lukiania 11000 MW fiecare, Suciumjiang si Finman), sau de pe fluviul Chang Jiang (Linijioxio 1225 MW). Se afla in constructie pe acest fluviu (Chang Jiang), in zona marilor defilee cea mai mare hidrocentrala de pe glob cu o putere de instalare de 13000 MW, care va intra in functiune in anul 2005. 51 Alte importante hidrocentrale asiatice se afla in India pe fluviul Sutlej ? hidrocentrala Bhakra Nangal (1050 MW) si Pakistan - hidrocentrala de la Tarbela (2100 MW) de pe fluviul Indus. Desi Africa dispune de valorificarea acestora este importante resurse hidroenergetice,

destul de modesta. Desigur, amintim cea mai mare hidrocentrala de pe continent care se afla pe Nil si apartine Egiptului -, Saad el Aali (2100 MW), in spatele careia se afla cel mai mare lac de acumulare de pe glob care se intinde pana in Sudan, fiind cunoscuta mai ales sub denumirea de Assuan. Alte mari hidrocentrale se afla pe Zambezi: Cabora Bassa (2040 MW) apartinand Mozambicului si Kariba (1200 MW) apartinand Rhodeziei. in sfarsit pe fluviul Zair functioneaza hidrocentrala de la Iuga (1700 MW), apartinand statului Zair. Sunt pretabile de amenajari si alte rauri si fluvii, dar din lipsa de resurse financiare aceste imense resurse hidroenergetice se irosesc in zadar.

in sfarsit, mici amenajari hidrotehnice se afla si in Australia, pe scurtele rauri din Alpii Australiei care se indreapta spre Pacific. Tabel nr. 63 Primele 10 baraje de pe Terra dupa inaltime (m) Nr. crt. Barajul Statul inaltimea (m) 1. 2. 3 4 5 6 7 8 9 10 Rogeonski Nurek Grand Dixence Iuguri Chicoasan Tehri Kishan Ertan Saian Susenskoe Guavio Tadjikistan

Tadjikistan Elvetia Rusia Mexic India India China Rusia Columbia 335 300 285 275 261 261 253 245 245 243 Sursa: Quid, 2001 intre productia si consumul de electricitate, se stabilesc raporturi stranse, prin aparitia sistemelor energetice nationale si internationale. Dintre sistemele internationale mentionam pe cele din Europa (Uniunea Europei; Estul Europei); din America de Nord (SUA, Canada); din Asia Centrala (Federatia Rusa, China si Mongolia e te.). Comertul mondial cu electricitate s-a dezvoltat mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial. Se remarca, in acest sens, exportul masiv de curent electric al unor tari europene (Rusia,

Germania, Polonia), din America de Nord (Canada) si de Sud (Venezuela), in consumul de electricitate, principalii beneficiari sunt: industria si transporturile (40%), agricultura (20%), consumul casnic si urban (18-20%), iar pierderile din retea fiind estimate la 15% din total. Liniile magistrale din transport ale electricitatii (400, 800 pana la 1200KV), determina aparitia unor infrastructuri specifice necesare transportului si utilizarii energiei electrice. in concluzie, putem afirma ca productia de electricitate va cunoaste un ritm constant ascendent, concomitent cu cresterea consumului industrial, dar si al celui casnic si urban, pe masura cresterii numerice a populatiei Terrei. America Latina poseda, de asemenea, un potential hidroenergetic deosebit, ocupand locul secund pe glob dupa Asia. 52 Alaturi de importantul bazin hidrografic al Amazonului si alte fluvii mari, Parana, Orinoco, Sao Francisco energetice sudamericane. s.a., completeaza imaginea bogatiei

Desigur cea mai importanta amenajare hidrotehnica a continentului dar si a lumii se afla pe fluviul Parana, la Itaipu, (situata la granita dintre Brazilia si Paraguay, cu o putere instalata de 12600 MW, amenajarea este alcatuita de un baraj inalt de 196 m, cu o lungime de 7 km, latimea la baza de 205 m si un lac de acumulare care ocupa 1400 km2 si un volum de 8 km3) Alte importante hidrocentrale se afla pe Rio Grande - Furnas (1200 MW) pe fluviul

Paranaiba hidrocentralele Ilha Solteria (3200 MW) si Jupia (1400 MW). in bazinul Amazonului amintim marile hidrocentrale: Paolo Alfonso un sistem complex de 5100 MW si Tucurui (6480 MW), care aprovizioneaza cel mai mare stat latinoamerican Brazilia, in Venezuela cea mai importanta amenajare este la Guri (6500 MW) pe un afluent al fluviului Orinoco - raul Caroni, iar in Argentina importante sunt centralele hidroelectrice de la Corpus (4500 MW) si Yacyreta Apip (4000 MW), in sfarsit hidrocentralele importante se afla in spatiul statului Chile, amenajate pe micile dar bogatele rauri care coboara din Anzi, spre bazinul Pacific, in ansamblu, America de Sud dispune de remarcabile amenajari hidrotehnice, care compenseaza partial deficitul de hidrocarburi existent. in Europa, mentionam amenajarile de pe Dunare (Portile de Fier I, II), pe RohnDurance (in Franta); sistemul importante amenajari in zona Rhin (amenajari in Germania),

muntilor Alpi (Austria, Elvetia, nordul Italiei, Slovenia), in peninsula Scandinavica (in Norvegia si Suedia), in Spania si Marea Britanic. in ansamblu, mentionam gradul ridicat de valorificare al potentialului amenajatii (70%), vechimea acestor amenajari cat si ponderea deosebita a hidroenergiei in balanta energiei electrice din unele state europene. Tabel nr. 64 Cele mai mari lacuri de baraj de pe Terra Nr. crt. Lacul Fluviul Statul Anul

finalizarii Vol. de ama (mld.m3) 1 2 3 4 5 6 Owen Falls Bratsk Assvan Kariba Daniel Johnson Akosombo Nil Angara Nil Zambezi Saskatchewan Volta Uganda Rusia Egipt/Sudan Zimbabwe Canada Ghana 1954 1965

1970 1959 1968 1965 205 169 162 160 142 148 Sursa: Quid, 2000 in Federatia Rusa si statele fostului spatiu sovietic se afla, de asemenea, important amenajari hidrotehnice, datorita unor importante bazine hidrografice care brazdeaza in directii diferite teritoriile acestor state. Astfel, in Federatia Rusa cele mai vechi amenajari se afla in partea europeana, de pilda numai sistemul Volga este alcatuit din 7 hidrocentrale cu o putere instalata de 7100 MW, dintre care cele mai importante sunt hidrocentralele Volgograd (2350 MW) si Kuibasev (2300 MW). Dar cele mai mari amenajari realizate indeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial se afla pe fluviile siberiene. Fluviul Enisei este cel mai important pentru hidroenergetica rusa. Aici s-au construit marile hidrocentrale SaianSusenskoe (6400 MW) si Krasnoiarsk (6000 MW), pe principalul afluent al Eniseiului, Angara, se afla de asemenea mari hidrocentrale la Bratsk (4600 MW), Ust Ilimsk (4320 MW), Boguciani (400 MW), 53

Irkutsk si Sukhovo. Se afla de asemenea in constructie hidrocentralele de la Eniseisk, Igarka si Maiusk (toate in bazinul marelui fluviu). Alte amenajari ale Federatiei Ruse se afla in bazinele hidrografice ale fluviilor Obi, Lena si Amur. 6.1.8. Surse energetice neconventionale Unele sursele de energie neconventionale sunt folosite de omenire inca din antichitate, altele in ultimele doua secole, altele probabil in urmatoarele decenii. Prezinta un urias potential energetic, sunt de o mare complexitate, necesita investitii deosebite si tehnologii foarte avansate, sunt nepoluante, unele continue, altele regenerabile. in acelasi timp, sursele energetice neconventionale constituie o mare sfidare, dar si o promisiune pentru omenirea mereu mai devoratoare de surse de energie. FIGURA 27 1.8.1. Energia solara Energia solara constituie izvorul tuturor energiilor utilizate de omenire. Potentialul heliotermic echivaleaza cu conventional pe secunda. Din 12.600.000 miliarde t combustibil 16% in

aceasta 80%, se consuma pentru fotosinteza, iar restul de 4% ar

evaporarea

apei,

putea asigura inlocuirea intregului consum de combustibil. Problema care trebuie rezolvata este captarea si transformarea in forme de energie utilizabile. Actualele obstacole in calea folosirii energiei solare sunt date de conversia radiatiei in caldura sau electricitate care se face cu pierderi de 80-90%. Captarea si reflectarea razelor solare, cu actualele mijloace, necesita

suprafete vaste. Deoarece radiatia difera, in functie de latitudine, apare necesitatea stocarii si adaptarii la consum. Tabel nr. 65 Surse noi de energie Sursa de energie Potential 1980 2000 Cuantum Grad de valorificare [%] Cuantum Grad de valorificare [%] Energia solara 175000000 2 ? 3 a suta mil. parte 2000 a suta mil. parte Energia geotermica 438000 55 0,01 1000 0,2 Energia eoliana 1500 2 n.d. 1000 n.d. Energia mareomotrice 1800 0,4 0,02 30 ? 60 1,6 Energia valurilor 1400 0 0 10 0,2 Energia mareotermica 87500 0 0 1000 0,1 Sursa: Nestor Lupei, 1986 54 Cea mai frecventa utilizare a energiei solare o intalnim la incalzirea apei si a locuintelor. Sunt numeroase tarile (Franta, S.U.A., Japonia, Israel etc.)

care au trecut la captarea si folosirea energiei solare. in Franta au fost construite peste 1000 case solare si mai mult de 40.000 statii pentru apa calda. Exista proiecte dar si realizari experimentale de producere a electricitatii prin conversia fotoelectrica directa, cu celulele de siliciu sau fotopile, sau in centrale, pornind de la vaporii de apa obtinuti cu ajutorul caldurii solare. De pilda, la Odeillo, in Pirineii Orientali, uzina solara capteaza razele prin 63 de oglinzi, pe care le reflecta pe o oglinda parabolica, ce le concentreaza asupra unui cazan unde se produc vapori de apa la temperaturi inalte. O alta centrala mai puternica a fost construita la Torgassonne in Pirineii Occidentali, iar alta se afla in constructie in Corsica. La Barstaw, in California, functioneaza o centrala solara cu o putere instalata de 10 MW. Importante proiecte sunt in curs de realizare in Italia, Spania, Japonia, Israel si S.U.A. Pana in anul 2000, energia solara ar putea acoperii 5% din nevoile de energie ale tarilor industrializate. Se preconizeaza realizarea unor centrale spatiale, alcatuite din sateliti geostationari ce vor capta energia razelor solare, dirijand-o spre Pamant. Un proiect important a fost elaborat de catre NASA si firma Boeing, care vor realiza o uzina cu o putere de 10.000 MW. in prezent, cea mai mare uzina helioelectrica este cea de la Adrans din Italia, cu o capacitate de 652 MW. Din 1975, cand satelitul american Vanguard a folosit pentru prima data baterii solare,

prin care energia luminoasa a fost transformata in energie electrica si pana la actualele proiecte, au fost facuti pasi importanti in vederea valorificarii energiei solare. 1.8.2. Energia geotermala Energia geotermala constituie rezultatul cresterii temperaturii in interiorul scoartei cu circa 3 grade C la 100 m (gradient termic), sau cu 1 grad C la 33 m (treapta geotermica). Ca urmare, apa calda sau vaporii cu temperaturi ridicate pot fi utilizate pentru producerea de electricitate. Forajele de adancime permit vaporizarea apei injectate si recuperarea vaporilor sub presiune in vederea productiei de energie electrica. Pana acum experientele facute in Franta sunt incurajatoare. in localitatile Creil Mont de Marsah si Mer sur Sedne, a fost injectata apa la adancimi de 16001800 m, dupa care a fost recuperata 57-72 C si folosita la incalzirea locuintelor. Ramane pe viitor posibilitatea de a capta uriasele energii ale vulcanilor, deocamdata trecandu-se la utilizarea gheizerelor si apelor termale. FIGURA 28 Importante amenajari geotermice s-au facut Italia (Toscana), S.U.A. (California), Rusia (pen. Kamceatka), Islanda, Japonia, Noua Zelanda si Ungaria. in Italia la Carderello, inca din 1904, a fost data in exploatare prima centrala geotermica din lume, unde temperatura inalta si presiunea vaporilor de apa emanati de soffioni, au fost intrebuintate ca sursa de productie a energiei electrice. 1.8.3. Energia mareomotrica Mareele sunt generate de atractia universala, utilizarea lor in

producerea de energie electrica devine rentabila, daca amplitudinea este in jur de 10 m. 55 Pana in prezent, doar Franta si Rusia au construit centrale mareomotrice importante. Franta a construit o uzina in estuarul raului Rance in Bretagne, unde mareele ating amplitudini de 13,5 m. Uzina are o putere instalata de 240 MW, Rusia a dat in exploatare uzina Kislaia Guba (320 MW) in apropiere de Murmansk - golful Kola, unde amplitudinea este de l4m. Tabel nr. 66 Capacitati mareomotrice in functiune si proiect (1999) Centrala Statul Amplitudinea mareelor (m) Puterea instalata (MW) Productia de electricitate Gwh. Severn I Severn II Mersey Marea Britanie Marea Britanie Marea Britanie 13,8 13,8 13,8 2.000

8.600 12.300 (in proiect) 700 Aunnapolis (Fundy) Cobequid (Fundy) Shepody (Fundy) Cumberland (Fundy) Canada Canada Canada Canada 15 12,4 10,1 10,5 4.750 3.800 1.550 1.085 10.700 12.600 4.530 3.420 Cobscook (Fundy) Tumagain (Alaska) S.U.A. S.U.A. 14

7 1.400 4.800 3.100 10.800 Mezen Tugur Lumbovska Kislaia Guba Rusia Rusia Rusia Rusia 6 10 680 7.700 1.500 17.000 (in proiect) 0,4 San Jose (curs de finalizare) Rio Gallegos Argentina Argentina 14 7 9.600

620 21.600 1.400 Collier Australia 6,2 1.500 3.300 Cotentin Ouest La Rance Franta Franta 20 13,5 5.300 240 in proiect 544 A? san Carolin Coreea de Sud Coreea de Sud 6,5 5,1 500 400 1.120 800 Cambay Kutch (in curs de finalizare) India India

6,8 5 3.900 600 8.800 1.600 Sursa: Quid, 2001 Conditiile favorabile de utilizare ale mareelor in scopuri energetice exista si in golfuri Brest si Mont Saint Michel din Franta, tarmul Marii Ohotsk in Rusia, estuarul Severn din Marea Britanie, ca si pe tarmurile Indiei si Indoneziei. Totusi cea mai mare uzina mareomotrica care a fost proiectata, se va realiza pe litoralul sudestic la Canadei, unde mareele ating 20 m. 1.8.4. Energie eoliana Vantul reprezinta o alta forma de energie solara ce provine din incalzirea inegala a suprafetei terestre si a atmosferei. in mod teoretic, vanturile dispun de o energie care este de 200 de ori mai mare decat consumul mondial actual. 56 FIGURA 29 Energia eoliana este pusa in valoare in Crimeea, in S.U.A. (la Rutland) si Marea Britanie la Kararvon, cu ajutorul unor centrale mici cuprinse intre 0,1 2,5 MW. Desi mici, aceste centrale sunt utile deoarece pot satisface nevoile unor constructii izolate (ferme, cabane, statii de pompare in regiuni aride etc.). Totusi unele proiecte prevad ca S.U.A. sa realizeze in anul 2000, intre 5 - 10% din productia de energie electrica, pe baza centralelor

eoliene. Regiunile favorabile valorificarii energiei eoliene sunt cele care au vanturi permanente cu viteze si intensitati mari (campii, culmi montane, zone literale), sau cu in climat favorabil (cu vanturi permanente sau periodice). 1.8.5. Alte surse de energie Curentii maritimi dispun de rezerve potentiale energetice foarte mari. Totusi, pana in prezent, nu au fost avansate solutii tehnice viabile pentru captarea si utilizarea acestei surse energetice inepuizabile. Departarea de tarmuri, poluarea mediului marin, dificultatile amplasarii si transportului curentului sunt obstacole dificile de depasit. Hidrogenul are o mare capacitate energetica, in prezent se obtine din hidrocarburi. O sursa inepuizabila o constituie apa, din care se poate separa prin electroliza. Energia obtinuta prin transformarea hidrogenului in heliu este foarte mare, incat l kg hidrogen ar putea inlocui pana la 20.000 t carbune conventional. Hidrogenul poate constitui combustibilul viitorului, deoarece se gaseste din abundenta si este nepoluant, poate fi stocat si este reciclabil. Metanolul si amoniacul se pot obtine prin sinteza din hidrogen. Metanolul arde complet, este nepoluant si poate inlocui eficient benzina. Energia biomasei sau energia verde, furnizeaza caldura obtinuta prin transformarea materiei vegetale, in acest domeniu S.U.A., Japonia, Franta au inregistrat progrese notabile in acest domeniu. 2. Resursele si industria metalurgica

Metalurgia reprezinta una din componentele de baza ale economiei mondiale, avand drept scop extragerea si prelucrarea neferoase, asigurarea materiei minereurilor feroase si

prime pentru constructiile de masini, diversificarea si acoperirea cu masini si utilaje necesare tuturor domeniilor activitatii economico-sociale. in acelasi timp trebuie subliniat faptul ca circa 30% din forta de munca din industrie, se concentreaza in domeniul metalurgiei (cu precadere forta de munca masculina). Metalurgia are urmatoarele subramuri: ? metalurgia feroaselor (siderurgia); ? metalurgia neferoaselor (colorata); ? constructiile de masini (industria de echipamente). 2.1. Metalurgia feroaselor (siderurgia) Siderurgia mai este cunoscuta si sub denumirea de metalurgie neagra, incluzand un proces tehnologic complex de la extractia minereurilor de fier, obtinerea fontei si a otelurilor, pana la obtinerea produselor laminate semifinite si finite (table, sarma). Alaturi de minereurile de fier, se folosesc minereuri ajutatoare (mangan, crom, nichel, wolfram, tungsten), cocs metalurgic (provenit prin cocsificarea huilei), surse de energie (energie 57 electrica, gaze naturale), materiale fondante (calcare, dolomite). in completarea minereurilor de fier, includem folosirea fierului vechi, care in statele dezvoltate reprezinta o pondere insemnata, datorita reciclarii eficiente a deseurilor metalurgice. Metalurgia feroasa implica parcurgerea a trei faze: - obtinerea fontei in furnale, iar ca subprodus zgura de furnal,

utilizata in industria cimentului. - obtinerea otelului (in cuptoare Simens - Martin, in otelarii electrice si in convertizoare cu insuflare directa a oxigenului). Tendinta actuala o reprezinta obtinerea otelurilor inalt aliate (speciale), mult solicitate pe piata mondiala de constructiile de masini. - laminarea ofera produse plate (tabla), sau cu profil rotund (tevi, sarma). in ansamblu, siderurgia este o caracteristica a statelor puternic dezvoltate, dar s-a dezvoltat intr-un ritm rapid si in unele statele in curs de dezvoltare, mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial. Desigur ca exista state industrializate fara o siderurgie proprie din diverse cauze (ca de pilda Elvetia sau Danemarca, dar compenseaza cu industrii de echipamente competitive). 2.1.1. Istoricul siderurgiei Primele dovezi privind siderurgia dateaza din China (in urma cu circa 5000 de ani, in vremea dinastiei Han, cand se utilizau unelte din fier, inclusiv un instrument rudimentar ce prefigura busola de mai tarziu), India (celebra coloana de fier de la Delhi), sau Irak (la Khorsabad langa Ninive unde au fost descoperite 1601 lingouri, arme si diverse obiecte din vremea hititilor). Metalurgia feroasa a fost cunoscuta mai tarziu si de babilonieni, egipteni, armeni, caucazieni; prin intermediul celtilor, fierul patrunde in Grecia, in bazinul Marii Negre si apoi la Roma. Din antichitate si pana in Evul Mediu, fierul a fost extras direct din

minereu, prin reductie cu carbunele. Din secolul al XIII-lea, metalurgia fierului se confunda cu cea a fontei si a otelului. Importanta acestui metal cu implicatii deosebite in dezvoltarea civilizatiei umane se regaseste in sintagma epoca fierului, cuprinsa intre mijlocul mileniului al II-lea i. Chr., pana in primele secole ale erei noastre. in istoricul dezvoltarii siderurgiei, mentionam raspandirea acestei activitati, inca din secolului al XIII-lea in vestul continentului (Germania, Marea Britanie), cat si faptul ca reducerea fondului forestier in aceasta regiune geografica a fost determinata de utilizarea masiva a lemnului pentru obtinerea mangalului (carbune de lemn), necesar in furnalele din acea vreme. Abia in anul 1709 englezul A. Derby, descopera procedeul de obtinere a cocsului metalurgic din huile, moment care practic revolutioneaza siderurgia mondiala. Revolutia industriala din vestul Europei se va axa in primul rand pe dezvoltarea siderurgiei ca baza pentru constructia de masini, dezvoltarea mijloacelor si cailor de comunicatii, mecanizarea principalelor domenii ale vietii economicosociale. La putin timp siderurgia va fi cunoscuta si in Romania; astfel, in anul 1718 se construieste primul furnal la Oravita, apoi la scurt timp la Dognecea si Resita. Desigur, dezvoltarea siderurgiei cunoaste un avant deosebit in secolul al XX-lea, datorita necesitatii de metal mereu in crestere, a diversificarii constructiilor de masini. Mai mult, dupa cel de-al doilea razboi mondial se constata o veritabila

explozie a siderurgiei in statele in curs de dezvoltare, pe baza punerii in valoare a unor imense rezerve de fier, cat si a unei piete interne extrem de vaste (Rusia, Brazilia, India, China, Venezuela si altele). 2.1.2. Geologia zacamintelor de minereu de fier 58 Fierul este cel mai raspandii element dintre metalele grele din scoarta terestra (circa 5%), si al patrulea element dupa O, Si si Al. Fiind atat de raspandit, fierul intra in compozitia a numeroase minerale, sub forma de oxizi si hidroxizi (hematit, magnetit, limonit), carbonati (sideroza), sulfuri (pirita, marcasita) si silicati (piroxeni, amfiboli, mice). Mai rar sunt iviri de fier teluric (nativ), datorita rocilor eruptive bazice si ultrabazice si chiar in meteoriti. Principalele combinatii in care se gaseste fierul in natura sunt: - magnetitul (Fe203 FeO) continut teoretic 72,4% Fe; - hematitul (Fe2O3) continut teoretic 70% Fe; - limonitul (FeO OH) continut teoretic 48,3% Fe; - sideritul (FeC03) continut teoretic 36,8% Fe; - ilmenitul (FeTi03) continut teoretic 31,6% Fe. Magnetitul este cel mai bogat mineral in fier, insa are o raspandire limitata, hematitul fiind cel mai potrivit pentru siderurgie (are mai putin oxigen si este lipsit de apa), limonitul si sideritul desi au un continut mai mic de fier sunt cele mai raspandite. Pentru ca un minereu sa poata fi utilizat este necesar sa aiba un continut minim de 2830% Fe, alte impuritati sub l % (sulf, fosfor, arsen). in cazul unor resurse sarace in fier, ele pot fi imbogatite prin separare magnetica sau prin alte procedee (peletizare).

Datorita marii raspandiri a fierului, posibilitatile de migrare, formarea de zacaminte are loc in conditii foarte variate, in roci (magmatice, sedimentare si metamorfice). Astfel deosebim urmatoarele tipuri genetice de zacaminte: - zacamintele lichid-magmatice - apar asociate genetic cu roci vulcanice acide, roci intermediare (sienite) si mai rar roci bazice, gabbrouri. La alcatuirea mineralogica a minereului, iau parte magnetitul cu putin hematit, magnetit concrescut cu ilmenit. Fosforul si fluorul au jucat un rol important in migrarea si concentrarea fierului. Aceste zacaminte au forma de dyke-uri compacte, sau de strate ori sunt portiuni de roca impregnata. Cele mai cunoscute zacaminte lichid-magmatice se afla la Kiruna (Suedia), Soggendal (Norvegia), Cerro de Marcado (Mexic) si altele. Rezervele de minereu de fier sunt mari, au o concentratie superioara (70% Fe), si o calitate deosebita. - zacamintele de contact pirometasomatic - sunt cele mai raspandite si de mare importanta economica. Apar in aureolele de contact ale rocilor granitoide cu rocile calcaroase. Minereul este constituit din magnetit, hematit si oligist, asociate cu silicati si sulfuri. Minereul este de foarte buna calitate, dar rezervele sunt limitate. Exemplificam cu zacamintele din Urali (Magnitnaia Gora, Vasokia Gora), Iron Springs (Utah ? S.U.A.), sau in Romania (Ocna de Fier - Banat). - zacamintele hidrotermale - contin concentratii exploatabile de magnetit si hematit (Kutinks in Urali), siderit, uneori ca filoane (de pilda zacamantul Siegerland din Germania),

alteori sub forma de corpuri metasomatice in calcare (Bakalsk, tot in muntii Urali), sau sub forma de lentile si strate lenticulare in formatiuni sedimentare si piroclastice (Lueta in Carpatii Orientali). - zacamintele aluvionare - constau in nisipuri cu magnetit, au o raspandire redusa, sunt rareori exploatabile. Asemenea zacaminte au fost evidentiate in Bulgaria, India, Noua Zeelanda etc. - zacamintele reziduale - s-au format prin alterarea unor calcare cu impuritati de fier ale rocilor silicioase feruginoase si a rocilor ultrabazice. Minereul este alcatuit din limonit si hematit cu impuritati de Mn, Cr, Ni, Al, Si. Cele mai cunoscute zacaminte de acest tip sunt in Urali (Bilimbaevsk), Spania (Bilbao), S.U.A. (Lacul Superior) si altele. in Romania mentionam aparitiile de fier si mangan de la Vascau - Moneasa, din muntii Apuseni. 59 - zacamintele sedimentare - suni de origine marina, putin numeroase, insa au rezerve uriase de miliarde de tone. Minereul este alcatuit din limonit, hematit, siderit, silicati si altele. Cele mai cunoscute zacaminte se afla in peninsula Crimeia (Ucraina), Lorena (Franta), Luxemburg, sau in Romania (zacamantul de la Capus din Apuseni). - zacamintele metamorfozate - provin prin metamorfismul regional al concentratiilor sedimentare si vulcanogen-sedimentare. Forma de zacamant este de lentile si strate lenticulare intercalate in sisturi cristaline. Minereul este bogat in oligist, magnetit, siderit mai rar silicati, continutul mediu in fier este intre 50-68%. Aceste zacaminte sunt de varsta

precambiana, au o mare valoare economica si contin cele mai mari rezerve de minereu de fier de pe glob. Cele mai cunoscute sunt zacamintele de la Krivoi Rog (Ucraina), Kursk (Rusia), Lacul Superior (S.U.A.), Minas Gerais (Brazilia) sau in numeroase alte state: Canada, Gabon, Camerun, Liberia, India, China si Australia. in Romania amintim zacamintele din muntii Poiana Ruscai, in Obcinele Bucovinei si Podisul Dobrogei (Palazu). - zacamintele vulcanogen - sedimentare - constituie un tip aparte de zacaminte, asociate cu curgeri de lave si tufuri produse ale unui vulcanism marin de geosinclinal. Forma concentratiilor este de lentile, sau strate, minereul contine oligist, cuart, calcit, siderit, magnetit si pirita. Continutul este cuprins intre 20-50%. Sunt cunoscute zacamintele din Germania (Lahn si Dill), sau Iulia, din Podisul Dobrogei. Aceste zacaminte au o valoare economica redusa si sunt putin raspandite pe glob. in afara acestor zacaminte, amintim si concretiunile fero-manganifere situate in diferite regiuni ale Oceanului Planetar, in general mai greu de exploatat datorita costurilor ridicate, tehnologiilor destul de financiare modeste, ale unor state complicate, sau a resurselor

riverane sau interesate in exploatarea acestor noduli polimetalici cu continui ridicat de fier. 2.1.3. Rezerve si productii Rezervele sigure de minereuri de fier cu un continut ridicat de fier (in jur de 60%) sunt evaluate la circa 300 mild.t., la care se adauga circa 600 mild.t. rezerve potentiale, situate la mari adancimi, au concentratii reduse, sau se afla in Oceanul Planetar la diverse

adancimi (moduli polimetalici). Aceste rezerve de minereu de fier pot asigura la nivelul exploatarilor din ultimul deceniu, consumul pentru circa un mileniu, dovedindu-se astfel ca aceasta resursa este destul de generoasa in dezvoltarea omenirii in mileniul urmator. Repartitia geografica a principalelor rezerve arata o concentrare a acestora in America (42,7%) si Europa (inclusiv tarile ex-sovietice cu 40,8%), in timp ce restul continentelor participa doar cu 16,5% din total. Tabel nr. 67 Rezervele principale de minereu de fier Nr. crt. Continentul Rezervele totale (mild.t.) % 1 Rusia si statele ex-sovietice* 304 36,8 2 America de Nord 225 26,4 3 America Latina 140 16,3 4 Asia 74 8,7 5 Oceania 36 4 6 Europa 36 4 7 Africa 33 3,8 Total 650 100 60 Sursa: T. Simion, 2000 Cele mai mari rezerve de minereu de fier pe state, se afla concentrate in Federatia Rusa, Ucraina (304 mild.t.), Canada (125 mild.t.), S.U.A. (109 mild.t.),

Brazilia (60 mild.t.), urmate de Bolivia (40 mild.t.), Australia (35), China (31), India (30), Venezuela, Africa de Sud etc. in acelasi timp, unele state puternic dezvoltate, mari producatoare de produse siderurgice nu dispun de rezerve mari, fiind nevoite sa importe mari cantitati de minereuri sau fier vechi (ca de pilda Japonia, Belgia sau chiar Germania), uneori din state foarte indepartate. Evolutia productiei de minereuri de fier a cunoscut o dinamica ascendenta in secolul nostru; de la 217 mil.t. in anul 1938, la 700 mil.t. in 1969, la aproape 1 miliard t. (media anilor 1990 ? 1994), iar mai recent datorita recesiunii economice, s-a extras doar 604 mil.t. (1996), pe fondul reciclarii fierului vechi. Se constata, asadar, ca productia mondiala de minereu de fier se realizeaza in circa 60 de state; doar 14 state au o productie de peste 20 mil.t. anual fiecare. in acelasi timp, se remarca o diminuare a productiei din Rusia pe fondul tranzitiei economice, ritmul rapid al cresterii productiei in China (cel mai ridicat ritm de dezvoltare de pe glob), cat si ponderii deosebite a altor state: Brazilia si Australia. in ceea ce priveste tara noastra, productia oscileaza in jur de 750.000 t/an, in 1996, pe fondul unor rezerve modeste si al unei concentratii reduse de fier, de aceea apelam la importuri masive din statele din estul Europei. Tabel nr. 68 Primii 10 producatori de minereu de fier in 1999 (mil.t. continut metal)

Nr. crt. Statul Productia (mil.t.) 1 China 205 2 Brazilia 190 3 Australia 130 4 India 75 5 Rusia 70 6 S.U.A. 57 7 Ucraina 50 8 Canada 35 9 Africa de Sud 33 10 Suedia 21 Sursa: Quid, 2001 2.1.4. Raspandirea geografica a bazinelor de minereuri de fier Unele dintre cele mai mari rezerve si bazine de exploatare a minereurilor de fier, se afla in fostul spatiu economic al U.R.S.S., indeosebi in Federatia Rusa, Ucraina si Kazahstan. Desigur ca baza exploatarilor se afla in Rusia (locul 5 pe glob, cu o productie medie anuala de circa 70 mil. t., in 1999), dar si cu enorme rezerve care plaseaza acest stat pe primele locuri din lume. Astfel, in partea europeana a Federatiei Ruse se remarca Anomalia Magnetica de la Kursk - Belgorod, care se desfasoara pe o suprafata de 200.000 km2 si rezerve evaluate la peste 100 mild. t., ceea ce o plaseaza pe locul I in lume; exploatarile sunt mixte, in cariere si 61

in subteran acolo unde concentratia de fier ajunge la circa 60%. Principalele exploatari se afla la Starai Oskol, Lebedi, Mihailovka si altele. Al doilea mare areal de exploatare a minereurilor de fier se afla in muntii Ural, unde zacamintele de fier au o concentratie superioara (circa 70% Fe); aici exista, de fapt, cele mai vechi exploatari de fier din Rusia la Bakal (Bakalsk) si Magnitnaia Gora situate in Uralul sudic, alaturi de care amintim exploatarile de la Kacikamar, Gora Blagodati, Serov si Tula. Minereurile de fier din Ural au stat la baza dezvoltarii siderurgiei din aceasta regiune inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea, si mai tarziu din Siberia de vest, pe baza marilor resurse carbonifere. in sfarsit, in partea europeana a Rusiei, se remarca exploatarile de minereuri de fier din Karelia (bazinul Gimola) si bazinul Moscovei (exploatarile de la Lipetk), dar cu concentratie modesta de fier. in partea asiatica (concentrate in jurul amintim exploatarile din Siberia de Vest

localitatii Krasnoiarsk), deoarece marile exploatari se afla in sudul Siberiei de Vest, in Kazahstan (al treilea mare producator de minereuri din Comunitate), cu importante exploatari la Temir Tau, Kustanai, Abakan, Tastagol si altele; anual, se exploateaza circa 47 mil. t., minereuri de buna calitate. in sfarsit, in Siberia centrala se detaseaza zacamintele de la Irkutsk, Angara Ilim si Angara Pitsk, situate in arealul lacului Baikal, (de pilda numai mina Korshunovsk producea anual peste 10 mil. t. minereuri de buna calitate).

FIGURA 30 Al doilea mare producator de minereuri de fier din spatiul economic sovietic este Ucraina, unde zacamantul de la Krivoi Rog ocupa prima pozitie. Acest bazin situat in marele sinclinal omonim, se desfasoara pe o lungime de circa 100 km si o latime de 3-6 km, concentreaza rezerve uriase, apreciate la circa 23 mild.t, si concentratii intre 30 - 35% Fe, iar dupa imbogatire se ajunge la 66 - 68% Fe. Dintre cele 6 sectoare de exploatare cele mai importante sunt: Novo Krivorogski, Iugulet si Gigant. Al doilea areal de exploatare a minereurilor de fier se afla in peninsula Krimeea, la Kerci (minereuri oolitice cu limonit si sideroza de varsta cretacica), cu o buna concentratie de fier. A doua mare concentrare de zacaminte de minereuri de fier, se afla in America anglo-saxona (S.U.A. si Canada). S.U.A. extrag anual circa 60 mil. t. si sunt al treilea producator de otel de pe glob; rezervele proprii sunt evaluate al circa 104 mild.t. (locul trei pe glob), la care se adauga masive importuri, indeosebi de fier vechi. Circa doua treimi din productia de minereuri de fier se realizeaza in S.U.A., din regiunea Marilor Lacuri si din Muntii Appalachi. De fapt, regiunea Marilor Lacuri reprezinta baza exploatarilor dar si a rezervelor, fapt ce a favorizat o puternica industrializare bazata pe siderurgia regiunii. Cele mai importante exploatari se fac din statul Minessota, din hinterlandul orasului Duluth, marile exploatari de la Mesabi Range si Vermillon. La limita dintre statele Minessota si Wisconsin sunt

importante exploatarile de la Gogebic si Menominee; alte importante exploatari se realizeaza din statul Michigan (din muntii Cuyuna). Desigur cel mai important este campul minier de la Mesabi (care produce circa 80% din productia Marilor Lacuri). Aici exploatarile se fac din cariera si se obtin trei sorturi de minereuri: minereu albastru cu 59% Fe, minereu brun cu 55 56% Fe si minereu de categorie inferioara cu 50% Fe. Initial aici s-au acumulat sideroza si silicati de fier, ulterior s-a produs oxidarea acestora si formarea formatiunilor feruginoase sarace, dar cu o enorma extindere. 62 Mai tarziu a inceput exploatarea taconitelor (roci silicoase dure cu un continut de 30% Fe), pe baza dezvoltarii tehnologiilor de imbogatire, dar si a cererii mari de minereuri reclamate de siderurgia S.U.A. A doua mare regiune de exploatare a minereurilor de fier din S.U.A., o reprezinta muntii Appalachi, aici principalele exploatari se concentreaza pe versantul estic in statele New York (Montgomery, Adirondacks) si Pennsylvania (Cornwall si St. Peters); pe versantul sudic exploatarile sunt mai mici si se afla pe teritoriul statelor Alabama, Georgia si Tennesse, care participa doar cu 10% din productia de minereu de fier a SUA. Tabloul exploatarilor si rezervelor de fier, este completat prin existenta altor zacaminte situate in centrul S.U.A. (minereuri de hematit si magnetit din statele Missouri, Texas si Oklahoma), in zona central-vestica (in statele Colorado, Utah si Wyoming ? importantul zacamant de la Atlantic City), si in sfarsit in vestul tarii in California

(zacamantul de la Imperial Valley), Arizona, Nevada si Oregon. Importuri masive din completeaza necesarul Canada, Brazilia, Venezuela si Liberia

siderurgiei S.U.A. Amintim, de asemenea, reciclarea extrem de avansata a deseurilor metalice in industria S.U.A., fapt ce determina performante tehnice deosebite. Canada produce anual circa 35 mil.t. minereuri de fier (locul 8 pe glob) si locul 9 in productia de otel (25 mil.t. in 1994). Acest stat dispune de rezerve bogate (125 mild.t. - locul 2 pe glob), cu o buna concentratie (60 - 65% Fe) si are mari disponibilitati de export, orientale indeosebi spre S.U.A. Cele mai importante exploatari se afla in peninsula Labrador (la Knoblake, Wabush si Ungawa), insula Newfoundland (zacamantul de la Wabana), Columbia Britanica (Snake River) si Ontario. Prelungirile zacamintelor din Appalachi (SUA) se regasesc in vechile zacaminte din Grenville, unde se cunosc numai putin de 200 de zacaminte importante, aici se afla cele mai vechi exploatari canadiene. Alte importante, rezerve de minereuri de fier se afla si dincolo de Cercul Polar, (insula Baffin, zacaminte cu o concentratie deosebita), dar in conditii geografice si climatice dificile. A treia mare concentrare de minereuri de fier se afla in Asia, reprezentata indeosebi de bazinele de exploatare din China si India. Astfel, in ultimii ani (indeosebi dupa 1990), China, ocupa prima pozitie mondiala in productia de minereuri (205 mil.t. in 1999), depasind traditionalele state producatoare (S.U.A., Rusia si altele), gratie unei politici de industrializare masiva, a descoperirii unor importante zacaminte si a cererii tot mai mare a siderurgiei.

Principalele bazine de exploatare a minereurilor de fier se afla in China de Nord Est (in provinciile Liaoning, Jilin si Heilongjiang), in China de Nord (Shanxi si Mongolia inferioara, zacamantul de la Neimengn), in China de Est (in hinterlandul marilor centre industriale de la Nanjing si Shanghai). Recent au fost evidentiate importante rezerve de fier in provinciile Saciuan, Guizhou si Gansu, unde au inceput deja exploatarile din unele zacaminte, mai ales datorita unei concentratii de fier relativ ridicate. Rezervele estimate de minereu de fier, sunt de circa 31 mild.t., iar din productia anuala exista disponibilitati importante pentru export. Al doilea mare producator asiatic este India (75 mil. t. in 1999, locul 4 pe glob), care dispune de zacaminte de hematit cu o concentratie ridicata de fier (intre 60-68%). Principalele zacaminte de fier sunt situate in asa numita centura de fier a Indiei, situata in statele Orissa si mai ales Ghardamardan). in centrul Indiei in Bihar (Mayurbhanj, Kiriburn,

statul Madhya Pradesh se afla importantul zacamant din zona Bailadila, cu o concentratie de 65% Fe, iar in statul Mysore - zacamintele de hematit si magnetit de la Caikmagalor si Bellary-Hospet. Prin productia ridicata, India are mari disponibilitati de export, orientate spre Japonia sau unele state europene. 63 in sfarsit, in Asia se mai impun si alte state cu productii modeste: Coreea de Nord (10 mil. t. in 1998), Turcia (circa 5 mil. t.), Japonia (2 mil. t.) si altele, care completeaza situatia statelor asiatice.

in afara celor trei concentrari (Federatia Rusa si statele din fostul spatiu sovietic, America de Nord si statele asiatice China si India), tabloul marilor producatori de minereuri trebuie completat cu alte state, dupa cum urmeaza. in Europa cel mai important stat producator este Suedia (21 mil. t. in 1998 locul 10 pe glob), care se remarca nu numai prin productie si rezerve apreciabile, dar mai ales prin calitatea deosebita datorata concentratiei ridicate in fier (intre 5671%). Cel mai important areal se afla in Laponia la Kiruna (Kirunavara) si Gllivare; numai zacamantul de la Kiruna este evaluat la 1,6 mild.t. magnetit. Alte zacaminte importante se afla in Suedia Centrala la Grangesberg, iar spre Marea Baltica sunt exploatarile mai sarace in fier, de la Persburg si Dannemar. Suedia este unul din marii exportatori spre tarile din vestul continentului, dispunand de infrastructuri specifice (mijloace si cai de comunicatii, porturi specializate). Franta era, in anumite perioade, cel mai important stat producator de minereuri de fier din Europa, in prezent productia scazand dramatic (de la 9 mil.t. in 1989 la 1.4 mil.t. in 1996) desi dispune de zacaminte in mare parte epuizate, cu o concentratie modesta (pana la 40% Fe). Principalele exploatari se concentreaza in Lorena (Nancy, Briey, Landras), bazinul armorican si muntii Pirinei (Caniga). Siderurgia franceza apeleaza la masive importuri de minereuri imbogatite si de fier vechi. Spania (2 mil. t. in 1998) dispune de rezerve relativ modeste de fier concentrate in muntii Cantabrici, in tara Bascilor (intre Bilbao si Santander), in nord vestul tarii (Asturia,

Leon si Calicia) si in sud vest (Badajos si Huelva). Alte state europene cu productii modeste sunt: Norvegia (1,5 mil. t.), Marea Britanie, Iugoslavia, Austria si Romania (unde de pilda productia s-a diminuat de la circa 3 mil.t. in anii '90, la doar 756.000 t.). in ansamblu, (cu exceptia Suediei), statele europene sunt deficitare in privinta bazei proprii de minereuri de fier, fiind nevoite sa apeleze la masive importuri din Rusia, Ucraina sau din state de pe alte continente (India, Brazilia, Australia). America Latina dispune de importante zacaminte de minereuri feroase si participa cu circa 18% la productia mondiala. Cel mai important stat producator latino-american este Brazilia (190 mil. t. in 1999, locul 2 pe glob), care poseda resurse bogate in fier, (concentratia este de 66%). Principala concentrare se afla in statul Minas Gerais, in patrulaterul de fier din regiunea Itabira (care se intinde pe circa 7000 km2, cu exploatari din cariere si rezerve evaluate la circa 25 mild.t, concentratia in fier cuprinsa intre 45 - 67%). Alte importante zacaminte de minereuri de fier se afla in statele Bahia, in Matto Grosso, in statul Para (zacamantul Carajas, Goias si Roraima). Productia ridicata de minereuri, cererea inca redusa a siderurgiei nationale, determina existenta unor importante disponibilitati de export, orientate indeosebi spre S.U.A. si Europa Occidentala sau Japonia, (in acest sens amintim portul specializat in aceste operatii Saolnis). Al doilea producator latino-american, Venezuela (18 mil. t. in 1998), dispune de zacaminte de calitate superioara (64% Fe), situate in doua areale: in bazinul fluviului

Orinocco (zacamantul cel mai important fiind Cerro Bolivar, apoi la Estrella si El Pao) si in zona Iamataco (Los Barancos si Maria Luisa). Venezuela este, de asemenea, o mare exportatoare de minereu, orientate indeosebi spre S.U.A. in sfarsit, mentionam si alte state latino-americane: Mexic (6,2 mil. t. in 1996), Peru (4,3 mil. t.) sau Bolivia (care poseda unul din marile zacaminte ale lumii, Mutun - evaluat la circa 40mild. t.). 64 Al patrulea producator mondial de minereuri de fier este in prezent Australia (130mil. t. in 1999, care extrage minereuri cu continut ridicat intre 55-64% Fe), indeosebi din cariera, stratele utile fiind situate la mici adancimi. Principalele zacaminte si exploatari se realizeaza din statul Australia Galdsworthy, Mount Jakson, de Vest (din centrele Mount

Koolanooka, Yampi Sound si mai ales din productivul zacamant de la Hamersley). Aceste exploatari reprezinta circa 90% din productia nationala si este orientata spre export indeosebi spre Japonia si Europa. Alte exploatari mai vechi se efectueaza in Australia de Sud (zacamantul Middleback), Tasmania (Sawage River) si Queensland. Continentul african are o pondere modesta in acest domeniu, mai ales in privinta rezervelor pe care le poseda de minereu de fier. Cel mai important producator de fier african este Africa de Sud (33 mil.t. locul 9 pe glob in anul 1999), unde principalele zacaminte se afla in Transvaal (Thabazimbi) si nordul provinciei Capului (Postmasburg). Predomina minereurile de magnetit cu concentratie relativ

ridicata, alaturi de micasisturi ferifere si cuartite cu magnetit. Africa de Sud exporta insemnate cantitati de minereuri, spre S.U.A. Japonia si Europa. Al treilea producator african este Liberia (o productie de circa 9 mil.t./an) care poseda importante resurse de magnetit si hematit concentrate in regiunea Nimba, care se exporta indeosebi spre S.U.A. Alte state importante in productia de minereuri de fier sunt: Mauritania (10 mil. t. in 1999), cu exploatari remarcabile in nord vestul tarii: (F'Derik, Fort Gourand si El Rhein) si exporturi orientate spre Europa si S.U.A., Algeria (exploatari in Sahara la Quenza, Bou Kadra, Gara, Djebilet), Guineea (Kalovm), Gabon (Mekambo) si Angola (Cassinga). in ansamblu insa Africa este un continent sarac in minereuri de fier, fata de alte substante minerale utile. 2.1.5. Alte minereuri utile siderurgiei in procesele tehnologice de obtinere a otelurilor, pentru innobilarea acestora, se folosesc anumite metale pentru feroaliaje: mangan, nichel, wolfram, vanadiu, titan, zirconiu, cobalt s.a.; acestea confera produsului finit calitati deosebite: duritate, inoxidabilitate, rezistenta la soc sau la temperaturi inalte etc. Raspandirea acestor metale este inegala si deficitara pentru majoritatea statelor producatoare de oteluri, rezervele fiind in general reduse, iar continutul in metal foarte mic. S-a creat astfel o dependenta a principalelor siderurgii, de minerale care innobileaza otelurile respective. Manganul - ocupa primul loc dupa fier in procesul siderurgic, a fost descoperit relativ tarziu (in anul 1774 de Scheele): este un metal alb-cenusiu, dur si casant, si, in aliaj cu fierul,

confera o mare duritate otelului. Rezervele mondiale de mangan sunt estimate la circa 3 mild. tone, iar productia anuala oscileaza in jur de 10 mil. t. Manganul se gaseste intr-o mare varietate (circa 150 de minerale), dar putine dintre acestea sunt cu o concentratie ridicata si sunt rentabile economic. Principalele tipuri genetice de zacaminte sunt: - zacamintele de metasomatism de contact (piroluzit, psilomelan, hausmanit, braunit, rodonit), cunoscute in Rusia (muntii Ural-Lipovaia), Suedia (Langban), S.U.A. (Franklin), Mongolia si altele. - zacamintele hidrotermale (rodocrozit, rodonit, tefroit, piroluzit, magnetit si altele) cunoscute in Rusia, Germania, Franta si S.U.A. - zacaminte vulcanogen-sedimentare (putin raspandite de tipul braunit, hausmanit, rodocrozit) raspandite in Romania (Apuseni), Rusia (Ural) Bosnia, nordul Africii (Algeria si Maroc), S.U.A., Mexic, Japonia etc. - zacamintele reziduale (psilomelam, piroluzit si limonit), cunoscute in Federatia Rusa, Africa de Sud, Romania (Apuseni) 65 - zacaminte sedimentare cunoscute in statele (psilomelam, manganit, rodocrozit),

caucaziene (Ciatura in Georgia) si in Ucraina la Nikopol. - zacamintele metamorfozate (braunit, hausmanit), raspandite in Rusia (Primagnitorsk), Africa de Sud, India (Madhya Pradesh, Orissa) si Brazilia (Minas Gerais). Cele mai mari rezerve de mangan au fost evidentiate in Africa de Sud (38% din total, cel mai important zacamant fiind cel de la Manatwan), Ucraina

(Nikopol), Georgia (Ciatura), Brazilia (Ampa, Urucun), Rusia (Ural), Australia, India, China, Maroc si Egipt. Principalii producatori sunt: Ucraina (circa 3 mil.t.), Brazilia, Africa de Sud si Rusia, care au disponibilitati de export. Nichelul - prin calitatile sale deosebite, se aliaza in peste 3000 de tipuri de aliaje, conferind otelului rezistenta si o duritate deosebita, inclusiv la actiunea agentilor chimici. Se afla in diferite tipuri de zacaminte, dar cu o concentratie extrem de mica (pana la 1%); in zacamintele lichid-magmatice cunoscute fiind rezervele din (norite, gabbrouri, piroxenite),

Canada (Sudbury, Lyn Lake si Thompson Lake), Africa de Sud (Bushveld) si Rusia, in zacamintele hidrotermale (norit), in Canada si Africa de Sud; in zacamintele reziduale (olivina, piroxeni feromanganezieni), evidentiate pe glob in Rusia (Uralul Central), Noua Caledonie, Cuba, Brazilia si S.U.A. Rezervele sunt estimate doar la 150 mil. t., iar productia anuala este cuprinsa intre 800.000-1.000.000 t. Principalele rezerve sunt cantonate in: Noua Caledonie (circa o treime), Australia, Brazilia, Columbia, Canada, Rusia si China. Principalii producatori de nichel sunt: Canada (zacamantul Sudbury din statul Ontario), Rusia (Siberia-Norilsk, Moncegorsk) si Noua Urali, in peninsula Kola, la

Caledonie (zacaminte raspandite pe o treime din insula, pe o suprafata de circa 6000 km2). in Romania se cunosc iviri de nichel in muntii Drocea (la Ciungani), la Poiana Marului in Carpatii Meridionali, dar care nu acopera necesarul pentru siderurgia romaneasca.

- Cromul este utilizat pentru calitatile sale, indeosebi in obtinerea otelurilor inoxidabile, sau in secundar pentru fabricarea ceramicii refractare. Principalele tipuri de zacaminte care contin crom sunt: - zacamintele lichid-magmatice (cromit, dorit, granat, vezuvian cromifer), raspandite in Rusia (Urali), Rhodezia de Sud (Great Dike), Africa de Sud (Bushveld), Turcia, Filipine si India; - zacamintele eluvial-deluviale (putin raspandite pe glob, mai cunoscute fiind cele din Uralul de Nord); - zacamintele reziduale (cromit amestecat cu limonit), sunt putin raspandite, se citeaza unele zacaminte in Rusia (Ural), in Cuba, Noua Caledonie si Filipine. Rezervele mondiale de crom sunt estimate intre 2,8 - 3 mild.t., iar productia anuala oscileaza in jur de 5 mil.t. Principalele rezerve sunt cantonate in Africa de Sud (marile zacaminte din Transvaal de la Lydenburg si Rustenburg), Rusia (Ural, la Chromtan), in statele caucaziene (Azerbaidjan si Armenia), Turcia (zacamantul cel mai important fiind la Eskisehir), Zimbabwe (Selukwe), Brazilia, India si Noua Caledonie. Iviri sporadice de crom se gasesc si in Romania in Muntii Banatului. - Wolframul - cunoscut prin rezistenta, punct de topire foarte ridicat (3400C), elasticitatea etc., se gaseste in foarte mici cantitati pe glob (rezervele sigure fiind de circa 4mil.t), iar productia anuala de tungsten este de circa 50.000 t. anual. Principalele tipuri de zacaminte sunt:

- zacamintele de metasomatism de contact (scheelit, wolframit, piroxeni), asemenea zacaminte fiind in Caucazul de Nord (Tarniauz), in Rusia (Siberia Centrala) si S.U.A. (Mill City si Pine Creeck) 66 - zacamintele hidrotermale raspandite in Rusia (wolframit, casiterit, molibdenit),

(Rep. Buriat Mongola la Beluhin, Bubukin si Djidin), China (in provincia Nenling), Coreea de Sud (Sangdong), Birmania, S.U.A. - zacamintele eluvial-deluviale (scheelit si wolframit), cunoscute in Federatia Rusa, China si Birmania. in ansamblu, cele mai mari rezerve de wolfram se afla in China (circa 70%), in provinciile Yunnan si Hunan, Rusia in muntii Urali si Extremul Orient, S.U.A. in podisul Marelui Bazin in statul Nevada, apoi in Canada, Australia, Bolivia si Thailanda. - Molibdenul - este intrebuintat de la inceputul secolului nostru, considerat un metal rar si foarte scump, dar si strategic, datorita utilizarii in industrii de varf, inclusiv in productia de armament. Rezervele sigure sunt estimate dupa unele surse de circa 8-10 mil.t., iar productia este cuprinsa intre 80.000-100.000 t. anual. Molibdenul se afla in zacamintele pegmatitice (molibdenit), de metasomatism de contact (molibdenit asociat hidrotermale, hipotermale si mezotermale. Cele mai importante rezerve se afla in S.U.A. (circa 60% din total) cu mari exploatari cu cuart, cu scheelit si pirita),

in Muntii Stancosi (Henderson, Climax), Canada in provincia British Columbia, Rusia (Krasnoiarsk), Kazahstan, statele caucaziene si in sfarsit Chile (El Teniente). Cel mai mare producator si consumator sunt SUA. in Romania se cunosc rezervele de molibden din muntii Banat si Bihor. - Vanadiul - este, de asemenea, un metal putin raspandit fiind intrebuintat abia de la inceputul secolului XX. El se afla in zacamintele magmatice (vanadiu asociat cu magnetit titanifer, cu ilmenit), dar mai ales in zacamintele asociate cu roci sedimentare (gresii, asfalt si calcare). Sunt cunoscute rezervele de vanadiu din Rusia (Urali, peninsula Kola, Siberia Centrala), S.U.A. (in Muntii Stancosi, in statele Arizona, Idaho, Colorado), Africa de Sud (Middelburg), Namibia, Peru, Mexic si Finlanda. Anual se obtin circa 30.000 t de vanadiu, principalii producatori sunt Africa-de Sud, Rusia si S.U.A. - Cobaltul - este cunoscut si folosit in ceramica si sticla de acum 5000 de ani, desi a fost descoperit in secolul al XVIII-lea, utilizat in siderurgie un secol mai tarziu, pentru obtinerea de oteluri speciale. in natura se gaseste sub forma de cobaltina si smaltina, in zacaminte hipotermale, mezotermale si de tip rezidual. Principalele zacaminte se afla in Africa, in special in R.D. Congo (Shaba) si Zambia (Cooper Belt), in Canada (Ontario), Rusia (Urali) si S.U.A. (in muntii Stancosi). Productia mondiala anuala este de circa 30000 t, iar principalii producatori de cobalt sunt alaturi de Zambia si Congo, S.U.A. si Federatia Rusa. in Romania importante iviri de cobalt se afla

in Muntii Leaotei (pe valea Dambovitei). - Titanul - a fost obtinut si utilizat abia in 1910, este un metal rar si este considerat strategic. Se gaseste in zacamintele magnetice (magnetit titanifer), sau in aluviuni. Cele mai importante zacaminte se gasesc in S.U.A., Canada, India si Norvegia. Principalii producatori (peninsula Labrador), sunt S.U.A. (muntii Appalachi), Canada

India (Gatii de Vest), Australia si Norvegia. in Romania zacamintele de titan se cunosc in Muntii Apuseni. 2.1.6. Evolutia productiei si localizarea geografica a siderurgiei mondiale Evolutia productiei siderurgice a cunoscut in secolul al XX-lea o dezvoltare fara precedent, indeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial. 67 Tabel nr. 69 Evolutia productiei siderurgice in sec. XX (mil.t.) Anul 1938 1950 1974 1996 1999 Fonta si feroaliaje 83 132 527 512 521 Otel 110 192 705 752 724 Total general 193 324 1.232 1.264 1.245 Sursa: Quid, 2001 in ultimul deceniu desi se inregistreaza ritmuri ridicate in unele state in curs de dezvoltare, productia de otel s-a stabilizat in jurul valorii de 725 mii. t. anual. in paralel, productia de fonta si feroaliaje a crescut de la 83 mil.t. in 1938, la 542 mil.t. in anul 1989, si s-a stabilizat injur de 525 mil.t. in ultimul

deceniu. Repartitia geografica a productiei siderurgice indica faptul ca aceasta se concentreaza in cateva mari regiuni geografice: Europa, Rusia si statele fostului spatiu economic, America de Nord si Japonia. Se constata in ultimii ani tendinte diverse in ceea ce priveste dezvoltarea acestei ramuri economice in diferite state. Astfel, in statele dezvoltate (Europa, America de Nord, Japonia etc.), se constata o diminuare a productiei siderurgice datorita conjuncturii economice interne si internationale ca in cazul Japoniei (111,7 mil. t. in 1979, 108 mil. t. in 1989, 98,9 mil. t. in 1996), S.U.A. (123,1 in 1979, 95,4 mil. t. in 1996), Germania (53 mil. t. in 1979, 49 mil. t. in 1989 si 39,6 mil. t. in 1996), mergand pana la fenomenul de ? delocalizare? . in statele in curs de dezvoltare inregistreaza ritmuri deosebite in ceea ce priveste cresterea productiei siderurgice, ca in cazul exceptional al Chinei (31 mil.t. in 1979, 59 mil.t. in 1989 si 100 mii. t. in 1996) - primul producator mondial, dar si in alte state: Brazilia, India, Venezuela, Mexic, Algeria, Nigeria, Chile si altele. Tabel nr. 70 Principalii producatori de otel in anul 1998 Nr. crt. Statul Productia [mil.t.] Nr. crt. Statul Productia

[mil.t.] 1 Japonia 95.556 6 Coreea de Sud 33.744 2 China 93.144 7 Ucraina 32.357 3 S.U.A. 88.812 8 Brazilia 25.752 4 Rusia 48.880 9 Canada 24.948 5 Germania 40.836 10 Franta 18.024 Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000 Alteori, ca in cazul fostelor state comuniste din Europa, se semnaleaza diminuari drastice ale productiei siderurgice, datorita perioadei de tranzitie economica si restructurare, ca de pilda in Romania (de la 14,4 mil.t. in 1989 la 6,5 mil.t. in 1994), Cehia (de la 10 mil.t. in 1990 la 7 mil.t. in 1994) ori Polonia (de la 13,6 mil.t. in 1990, la 11,1 mil.t. in 1994). Localizarea geografica a siderurgiei mondiale a fost determinata de urmatorii factori (in ordinea aparitiei acestora): - in zonele impadurite datorita utilizarii mangalului, la inceputul dezvoltarii siderurgiei moderne pentru amplasamente sunt citate in cazul 68 Europei de vest indeosebi in Germania, Franta, Marea Britanie etc.; aici se constata evident un raport direct intre procentul de impadurire si dezvoltarea acestei activitati economice); - aparitia siderurgiei de-a lungul unor cursuri de ape, pentru actionarea suflatoarelor de aer (cazul unor centre siderurgice traditionale: Solingen in Germania, sau Bergsag in Suedia). Mai tarziu, indeosebi in secolul al XX-lea au aparut centre siderurgice in apropierea obtinerea fontei (asemenea

hidrocentralelor (producatoare de energie electrica ieftina), ca in cazul otelariilor electrice din Alpii Francezi, din Rusia (unele otelarii electrice din apropierea hidrocentralelor de pe Volga), sau mai recent ca in cazul Chinei. - dezvoltarea siderurgiei in bazinele carbonifere (huilifere), incepand cu secolul al XIX-lea, un criteriu inca in actualitate care a generat aparitia siderurgiei clasice in regiunile Ruhr, Silezia, Donbas, Yorkshire, Pennsylvania, sau la noi in tara Hunedoara. - localizarea siderurgiei in bazinele de exploatare a minereurilor de fier (mai ales in cazul unor minereuri cu concentratie redusa). Acest criteriu este relativ raspandit pe glob, ca de pilda siderurgia din Urali, Lorena, Luxembourg, sau la noi in tara siderurgia din Resita si celelalte centre siderurgice din apropiere. - siderurgia de tip portuar, s-a dezvoltat practic in secolul al XX-lea, dupa cel de-al doilea razboi mondial, o data cu perfectionarea mijloacelor de transport (realizarea de mineraliere de mare capacitate), dependenta unor state de materiile prime din import, sau de dezvoltarea constructiilor de masini in zonele portuare. In prezent, acest tip de localizare este frecvent intalnit in Japonia, Italia, Olanda, S.U.A., unele state latinoamericane (Argentina, Chile), India etc. in cadrul acestei siderurgii de tip portuar se incadreaza si siderurgia fluviatila; exemplificam in acest sens siderurgia dunareana din Romania (Tulcea, Galati, Calarasi), Serbia (Smederavo), Ungaria (Dunanvaros), Austria (Linz) etc. Cazuri similare intalnim si in Rusia, China si in alte state. - siderurgia din apropierea marilor constructori de masini se

datoreaza utilizarii fierului vechi ca materie prima (mai ales in statele sarace in minereuri de fier), folosirii procedeului Simens-Martin, si mai tarziu cuptorul cu arc electric; este cazul siderurgiei din unele state dezvoltate: Japonia, Italia si altele. Marile regiuni de concentrare a siderurgiei mondiale sunt: Rusia si unele state din fostul spatiu sovietic, Europa de Vest si de Nord-Vest, Japonia, NordEstul S.U.A. si SudEstul Canadei, NE Chinei, SE Australiei etc. Aceste concentrari siderurgice reprezinta circa doua treimi din siderurgia lumii. Astfel, Federatia Rusa, Ucraina si Kazahstan concentreaza circa 20% din capacitatile siderurgice ale Terrei. Principalele regiuni siderurgice din Rusia sunt fie in partea europeana (Moscova, Urali), fie in partea asiatica (Siberia si Asia Centrala). in zona muntilor Urali, siderurgia s-a dezvoltat inca din secolul al XVIII-lea pe baza minereurilor de fier (magnetite) de buna calitate din acesti munti, a manganului si a carbunilor cocsificabili proveniti din bazinele Karaganda si Kuznetk, de la mari distante. Principalele centre siderurgice sunt in Uralul Central: Celeabinsk, Ekaterinburg, Serov si Nijnai Taghil, iar in partea sudica a acestor munti centrul cel mai important se afla la Magnitogorsk. Regiunea siderurgica Moscova s-a dezvoltat pe baza minereurilor de fier din Marea Anomalie Magnetica de la Kursk, si pe baza utilizarii huilei provenite din Donbas si Peciora. Principalele centre siderurgice se afla in jurul Moscovei la Tulia, Lipetk, Novolipetk si Starai

Oskol si aprovizioneaza cu metal numeroasele uzine constructoare de masini din aceasta zona puternic industrializata. in Siberia de vest, siderurgia s-a dezvoltat indeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial, pe baza valorificarii imenselor resurse de huile si minereuri de fier. Principalele 69 centre siderurgice se afla in sudul Siberiei de Vest, la Novokuznetk, Novosibirsk, Kemerovo si Taiset (in Siberia Centrala). in Ucraina, siderurgia s-a concentrat in sudul tarii pe baza bogatelor resurse de minereu de fier (Krivoi-Rog si Kerci) si huile cocsificabile (bazinul Donbas), la care se adauga hidroenergia necesara otelariilor electrice obtinuta din hidrocentralele de pe Nipru indeosebi. Siderurgia s-a conturat aici in a doua jumatate a secolului al XX-lea in cunoscutul ? triunghi? Donbas-Keci-Krivoi Rog. Principalele centre siderurgice se : afla la Donetk, Makeevka, lenakievo, Dnepropetrovsk. Krivoi Rog, Kerci, Jdanov, Zaporojie si

in Kazahstan (Asia centrala), s-a dezvoltat dupa cel de-al doilea razboi mondial, o puternica siderurgie axata pe carbunii din bazinul Karaganda si minereul de fier de la TemirTau. Principalele centre siderurgice se afla la Temir Tau, Bekabad si Semipalatinsk. in Europa de Vest s-a conturat cea mai veche siderurgie din istoria moderna, care alaturi de alti factori, a determinat aparitia revolutiei industriala din aceasta parte a lumii (sec. XVII-XVIII). Se remarca dependenta acestei regiuni fata de materiile prime, mai ales fata de

minereurile de fier; aprovizionarea se face in general din tari situate la mare departare: Brazilia, Venezuela, Canada, Liberia, Mauritania, India, Australia si altele. Mentionam, de asemenea, factorul uman (o forta de munca bine calificata), vechile traditii industriale, cat si mari consumatori industriali si integrarea siderurgiei cu constructiile de masini. Localizarea siderurgiei nord-vest europene este de tipul siderurgiei carbonifere (Ruhr, bazinul Franco-Belgian), fie in apropierea minereurilor de fier (Lorena, Luxembourg), si mai recent siderurgia portuara (Franta, Olanda, Belgia). Cel mai mare producator siderurgic vest european, Germania (40,8 mil.t. in 1998) are o veche traditie in acest sector industrial, datorita carbunilor cocsificabili proprii (din Ruhr, Saar) si a minereurilor feroase provenite din import, fie din Europa (Rusia, Ucraina, Suedia), fie din tari indepartate (Brazilia, India, Australia si altele). Concentrarile siderurgice se afla in bazinele carbonifere huilifere traditionale, in bazinul Ruhr principalele centre siderurgice sunt la Duisburg, Dortmund, Essen, Dusseldorf, Bochum, Sellingen, generand o puternica industrie constructoare de masini si bazinul Saar in centrele traditionale de la Saarbrucken, Neunkirchen si Dillingen, care se bazeaza pe prelucrarea minereului de fier din Franta (Lorena) si carbunii cocsificabili locali. in acelasi timp, siderurgia de tip litoral este bine reprezentata prin centrele situate la Marea Nordului si Marea Baltica pe baza importului de minereuri de fier (Bremen, Hamburg, Bremerhaven si Lbeck). Alte centre dispersate se afla in landurile estice aflate tot pe

baza unor importuri masive (Eisenhuttenstadt, Calbe si altele, desi unele centre au fost abandonate). Al doilea producator siderurgic european este Marea Britanie (18,3 mil. t. in 1998), pe baza carbunilor cocsificabili proprii cat si a importului masiv de minereuri de fier din Suedia, sau din fostul spatiu colonial. Principalele concentrari siderurgice se afla in centrul Angliei (Birmingham si Sheffield), in nord-estul Angliei (Newcastle, Middlesbourgh, New Port, Tess) si in Tara Galilor la Bristol, Cardiff si Swanseea. Al treilea producator european de produse siderurgice este Franta (19,7 mil. t. in 1998), care poseda o industrie de profil traditionala, bazata indeosebi pe propriile resurse de minereuri de fier si carbuni cocsificabili, in parte din import. Principala concentrare siderurgica este Lorena cu centrele cunoscute la Thionville, Longwy, Hagodange, Hayange si altele; a doua grupare siderurgica s-a dezvoltat in nord-vestul Frantei (Dunkerque, Fos sur Mer, Paris, Rouen, Le Havre), iar a treia grupare se afla in masivul central francez la Saint Etienne, Le Creusot, Novers etc. 70 Alte centre siderurgice dispersate se incadreaza in siderurgia de tip portuar (Bordeaux, Saint Nazaire), sau in tipul electrosiderurgiei favorizate, de amenajarile hidrotehnice din Alpii Francezi. in sfarsit in aceasta regiune geografica mentionam pozitia deosebita a Belgiei (11,4 mil. t. in 1998), care si-a dezvoltat o puternica siderurgie pe baza carbunilor cocsificabili

proprii si a importurilor de minereuri de fier din Suedia si alte state. Concentrarile siderurgice sunt de tip carbonifer (Charleroi, Liege si Louviere), in porturi (Antwerpen, Bruge, Ostende), sau in apropierea exploatarilor de minereuri de fier (Arlon). Tot in aceeasi regiune, amintim Luxembourg (circa 2,5 mil. t. in 1996), care si-a concentrat siderurgia in zona de exploatare a minereurilor feroase la Differdange, Esch sur Alzette, Dudelange. De altfel, in statistici cele doua state (Belgia si Luxembourg) apar impreuna, datorita puternicelor legaturi de productie si de comert. Japonia este, in prezent, a treia putere siderurgica mondiala, desi productia s-a diminuat in ultimii ani (de la 110 mil.t. in 1990, la 86,5 mil. t. in 1998). in acelasi timp, trebuie sa subliniem faptul ca Japonia a cunoscut ritmuri de dezvoltare deosebite dupa al doilea razboi mondial, si se bazeaza in exclusivitate pe importuri. Principalele centre siderurgice se afla in regiunea industrial-urbana-portuara TokyoYokohama (Tokyo, Chiba, Kawasaki, Yamata, Yokohama si altele), in sudul insulei principale Honshu, in centrele Tobata-Amagasaki, Oita, Tokyama, Sakai si Hirohata, sau in insula nordica Hokkaido la Muroran. Aprovizionarea cu materii prime de import a determinat aparitia unei infrastructuri specifice, (porturi special amenajate, nave maritime de mare capacitate, o specializare tehnologica pe verticala). De asemenea, este interesant ca modelul economic japonez a fost preluat de tigrii asiatici din regiune Coreea de Sud, Taiwan, fostul Hong Kong (realipit la China incepand

cu l iulie 1997 dupa 156 de ani de dezvoltare separata), Singapore etc. O alta importanta regiune de concentrare siderurgica o constituie America de Nord, care realizeaza circa 15% din productia mondiala si care beneficiaza de importante resurse proprii si traditie industriala deosebita. Astfel, al treilea producator mondial, este S.U.A. (107,6 mil. t. in 1998), cel mai mare consumator de produse siderurgice de pe glob. Cea mai importanta grupare siderurgica se afla in sudul Marilor Lacuri, care valorifica bogatele minereuri feroase din zona (Colinele Mesabi), si carbunii cocsificabili din bazinul appalachian. Astfel, principalele centre siderurgice se afla la Chicago, Detroit, Duluth, Cleveland, Buffalo, Erie constructiile de masini extrem de diversificate. A doua mare grupare se afla in bazinul carbonifer Appalachi, prin centrele Pittsburg (considerat cel mai mare centru siderurgic mondial), Youngstown, Birmingham si Johnstown, care prelucreaza in fapt resursele de materii prime din zona. Pe litoralul atlantic s-a conturat a treia grupare siderurgica de tip portuar (beneficiind de facilitatile de transport pe apa sau terestru al materiilor prime). Astfel, cele mai importante centre siderurgice se afla in apropierea unor mari orase Morrisville (langa Philadelphia) si Sparrows Point (Baltimore). Alte centre siderurgice importante sunt localizate pe litoralul Pacificului, bazate pe unele importuri de materii prime si situate in regiunea urbana San Francisco, San Jose, Los Angeles-San Diego, la Fontana, sau in regiunea Golfului Mexic, la si altele, cunoscute si prin

Pueblo si in perimetrul orasului New Orleans. Al doilea producator siderurgic nord-american este Canada (29 mil. t. in 1996), cu o productie in cresterea anuala, si care se bazeaza pe bogate resurse de materii prime. Principala concentrare siderurgica se afla in zona Marilor Lacuri, la Hamilton, Toronto, Sault St. Marie si Sydney. 71 A doua grupare s-a dezvoltat in bazinul fluviului Sfantul Laurentiu, in jurul orasului Montreal. Centre siderurgice dispersate se afla si in provinciile British Columbia (regiunea Vancouver) si Alberta (Edmonton). in afara acestor mari regiuni siderurgice (care produc 2/3 din productia totala), mentionam si alte areale, situate in toate continentele dupa cum urmeaza. in Europa, siderurgia din Polonia in bazinul Silezia (Katowice, Nowa Huta, Chorzow), R. Ceha (6,4 mii. t. in 1998) si R. Slovaca (Ostrava), cu unele materii prime provenite din import. Siderurgia fluviatila a Dunarii in Romania (6,3 mil. t. in 1998) (Tulcea, Galati, Calarasi), (Dunaujvaros) si Austria (Linz). Iugoslavia (Semedria), Ungaria

in sudul Europei: Spania in Tara Bascilor si Asturia pe baza materiilor prime din zona si din import, Italia - siderurgie portuara (Genova, Napoli: Taranto, Bangoli) si in nord (la Milano, Terni). in nordul continentului - in Suedia (5,1 mil. t in anul 1998) in centre importante la: Domnarvet, Grangesberg, Borlange. Ca nivel de productie intre

statele europene mentionam Italia (27,7 mil. t.) Spania (13,4 mil. t), Polonia (11,1 mil. t), Cehia si Romania (circa 7 mil. t. fiecare), Slovacia (circa 5 mil. t.). in Asia, cel mai mare producator de oteluri este China - care este de fapt cel mai mare producator mondial (107,9 mii. t. in 1998), care a cunoscut cel mai inalt ritm de crestere a productiei de pe glob, numai in 5 ani productia de oteluri a crescut cu peste 30 mil. t. Principalele concentrari se afla in China de Nord-Est, (Anshan, Fushun, Benxi), Shanghai, Shanxi, Baotu, Wuhan, Beijing si altele. India (13,3 mil. t.) are centre siderurgice mari in NE (Bokaro, Bhilai, Rourkela, Asansol), Coreea de asemenea, alte state Nord (centrele Kimonak, Chondzin); de

producatoare sunt Iran, Turcia, Singapore, Indonezia si altele. Coreea de Sud produce anual 38 mil. t. devenind un mare producator asiatic, pe baza importurilor masive de materii prime din Australia si China. in America de Sud, Brazilia detine intaietate (25,7 mil. t. in anul 1998) datorita uriaselor rezerve de minereuri. Astfel se detaseaza centrele: Volta Redonda, Belo Horizonte, So Paolo, Tubaro si altele. Se contureaza si alte siderurgii in Mexic (Monterrey) 10,8 mil. t. in 1998, Venezuela, Columbia si Argentina. in Africa, cel mai important producator este Africa de Sud (8,2 mil. t. in 1998 cu centrele Pretoria, Vereeningen); Nigeria (Ajaokuta), Egipt, Algeria si altele. Australia (8,2 mil. t. in 1998) s-a impus in ultimele decenii si ca un producator

important de otel (Newcastle, Port Kembia si Whyalla) si Noua Zeelanda (Glenbrook/Aukland). in privinta productiei de laminate, ierarhia este, in general, asemanatoare cu cea de oteluri, fiind dominata de Japonia (88,9 mil.t.), S.U.A. (57,5 mil.t.), China (52,2 mil. t.), Germania (33,8 mil.t.) si Rusia (31,8 mil.t.) etc. ? Comertul cu produse siderurgice, utilizari, alte probleme Comertul mondial cu produse siderurgice/este, cu mult mai redus fata de cel cu materii prime. Astfel, anual circa 200 mil.t. de otel, fonta, feroaliaje si alte produse de profil, fac obiectul schimburilor economice internationale. Principalele state exportatoare sunt: Japonia (cu disponibilitati uneori de circa 35 - 40 mil. t. anual), Germania, Franta, Belgia, Luxembourg, Federatia Rusa, Ucraina, Polonia, Romania si altele, in timp ce la import se detaseaza, in primul rand, unele state in curs de dezvoltare, si unele state dezvoltate (S.U.A. importa anual 20 mil.t.), care datorita unei cereri mari apeleaza si la masive importuri, in functie de conjunctura economica internationala. 72 Schimburile comerciale specifica, curenti de realizate au necesitat o infrastructura

transport (indeosebi maritimi), porturi specializate, nave de transport. Produsele siderurgice constituie, ulterior, materii prime pentru industria constructoare de masini, fapt ce a determinat o integrare complexa in platforme industriale. Se constata diverse tendinte restructurare in unele tari privind siderurgia mondiala: o

(indeosebi in cele ale fostului bloc comunist european), ritmuri deosebite in alte state (China,

India, Brazilia), sau tendinte de stagnare in statele puternic industrializate. Tabel nr. 71 Primele 10 companii producatoare de otel (1998) (mil.t.) Nr. crt. Firma Statul Procutie (mil.t.) 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Posco Nippon Steel Arbed LNM Usinor British Steel Thyssen Krupp Grup Riva N.K.K. U.S. Steel Coreea de Sud

Japonia Luxemburg Marea Britanie Franta Marea Britanie Germania Italia Japonia S.U.A. 25,6 mil.t. 24,1 mil.t. 20,3 mil.t. 17,2 mil.t. 16,4 mil.t. 16,3 mil.t. 14,8 13,3 10,5 10,2 Sursa: Images conomiques du monde, 2000 in ultimele decenii se constata un fenomen interesant: delocalizarea siderurgiei clasice in state industrializate de timpuriu. Astfel in vestul Europei (Franta, Belgia, Germania, Marea Britanie), se observa in mod evident disparitia unor vechi centre siderurgice si reconversia acestora in activitati profitabile (industrii de varf, de inalta tehnologie) care se bazeaza pe un consum mic de metal, dar care incorporeaza tehnologii avansate. O alta tendinta manifestata mai ales dupa prabusirea

comunismului, consta in prabusirea siderurgiei (Romania producea in 1990 circa 14,5 mil. t. otel, in prezent productia s-a redus la 6,6 mil. t.). Acest lucru determina utilizarea capacitatilor siderurgice doar in procente modeste, necesitand ample masuri de restructurarea economica. Una din problemele deosebit de importante, se refera la impactul siderurgiei asupra mediului, la formele de relief antropic create fie de exploatarile de la suprafata, fie de haldele de steril, poluarea aerului (in cadrul siderurgiei uzate moral si fizic), sau modificarile produse in echilibrul mediului ambiant. 2.2. Metalurgia neferoaselor Metalurgia neferoaselor are o pondere de circa 20% din industria metalurgica mondiala, foloseste minereuri cu o concentratie mica (sub 5%), cu exceptia bauxitei care poate ajunge pana la 60%, fapt ce determina tehnologii complexe, consum energetic ridicat si in consecinta, un pret de cost superior produselor siderurgice. Exista o mare discordanta intre raspandirea geografica a resurselor de materii prime si regiunile in care se prelucreaza si mai ales se consuma metalele neferoase. Metalurgia neferoaselor are o traditie deosebita in istoria omenirii; aurul a fost unul din primele metale cunoscute si folosite de om, alaturi de cupru si bronz (aliaj). inceputurile 73 metalurgiei neferoase se regasesc in Orientul indepartat (China mil. V-IV i.Chr., India), Orientul Mijlociu (Mesopotamia, Persia si Fenicia), ori in sudul Europei (Grecia s.a.).

in Europa, mai ales din Evul Mediu, se cunosc exploatari din muntii hercinici ai Europei Centrale, apoi in America de Sud si Centrala (stravechile civilizatii maya, incasa si azteca, foloseau aceste metale neferoase in mod deosebit). in Europa, amintim ca argintul era prelucrat in Germania in anul 100 (d.Chr.), iar cuprul se exploata in 947 in muntii Harz. in Romania primele exploatari se fac inca din antichitate, in Muntii Apuseni (aur, argint), iar din 1300 si in muntii vulcanici din estul Transilvaniei, la Rodna, Cavnic si Baia Sprie. Diversitatea metalurgiei neferoaselor, determina clasificarea acestora dupa proprietatile lor fizico-chimice si domeniul de utilizare in: - metale colorate: cuprul, plumbul, zincul si cositorul; - metale usoare: aluminiul si magneziul; - metale pretioase: aurul, argintul si platina; - metale radioactive: uraniul, radiul, thoriu etc.; - metale rare: beriliul, cesiul, zirconiu!, cadmiul etc. 2.2.1. Industria metalelor colorate Cuprul este probabil cel mai vechi metal cunoscut de civilizatia umana (in urma cu circa 7.000 ani, in Podisul Anatoliei din Asia Mica si in Egipt), atat in stare nativa cat si in aliaje (bronzuri). Cuprul are proprietati fizico-chimice deosebite (maleabil, ductil, punctul de topire este situat intre 1.100-12500 C, bun conducator electric), care determina sa ocupe locul al doilea dupa aluminiu, in privinta frecventei utilizarii in electrotehnica, constructii de masini, comunicatii etc. intre anii 2500-2000 i.Chr., patrunde in Europa Centrala (in Boemia) si

Vestica. in Evul Mediu erau vestite minele de cupru din Germania (Rammelsberg si Mansfeld) si din Anglia (Cornwale). La inceputul sec. al XIX-lea, Spania era principalul stat producator de pe glob (zacamantul Rio Tinto). Cuprul se gaseste in natura in numeroase combinatii (in peste 165 de minerale), care se grupeaza in zacaminte native, sulfuri, sulfosaruri, oxizi, carbonati, sulfati, silicati si cloruri. Cele mai frecvente minerale sunt: cuprul nativ - 100%, cuprul ? asociat cu cupritul (Cu2O), malachitul si calcozina. A doua grupa este alcatuita din malahit, azurit, crisocol si atakamit (CuFeS2), calcozina (Cu2S), tetraedrit (Cu3SbS3) si enargit (Cu3AgS4). Calcopirita apare fie in zacaminte magmatice, fie asociata cu pirita, blenda, galena si pirotina in zacaminte de origine hidrotermala. Principalele tipuri genetice de zacaminte sunt: FIGURA 31 ? zacaminte hidrotermale sunt cele mai raspandite si constituie principala sursa de cupru, formata din calcopirita, pirita, calcozina. Sunt cunoscute zacamintele hidrotermale din America de Sud, mai ales din Chile (la El Teniente, unde se afla cea mai mare mina de cupru din lume) si din Norvegia. ? zacamintele de metasomatism de contact in care apare calcopirita, bornitul asociat cu pirotina, pirita s.a. Sunt citate zacamintele din: Ural (Turinsk), S.U.A. (Arizona), Mexic, iar in Romania zacamintele din Banat (Moldova Noua). Alte tipuri de zacaminte: lichid magmatice, filoniene, porfirice si mai rar sedimentare.

74 Rezervele mondiale de cupru sunt estimate la circa 340 mil.t. (continut metal), raspandite neuniform; astfel, circa o treime se afla in America Latina, cu remarcabile concentrari in Chile (El Teniente, Chuquicamata), Argentina, Peru, Mexic si Panama. in America anglosaxona sunt concentrate 25% din rezervele lumii, in S.U.A. (Montana, Arizona, Utah, New Mexico) si in Canada (British Columbia, Manitoba, Ontario). Africa detine 17% din rezerve, in vestita centura Copper Belt (din R. D. Congo pana in Zambia, o lungime de 400 km si o latime pana la 15 km), apoi in Mauritania, Maroc, Africa de Sud. Tabel nr. 72 Principalele state care detin rezerve de cupru si mari producatoare (mil.t./1999) Nr. crt. Statul Rezerve (mil.t.) % din rezervele mondiale 1 2 3 4 5 Chile S.U.A.

Polonia Rusia Indonezia 88 mil.t. 45 mil.t. 20 mil.t. 20 mil.t. 19 mil.t. 25,9 % 13,2 % 5,9 % 5,9 % 5,6 % Total 192 56,5% Total mondial 340 100% Sursa: Quid, 2001 in spatiul economic fost sovietic, se concentreaza circa 12% din rezervele mondiale, indeosebi in Federatia Rusa (Ural si Baikal) si Kazahstan. in Asia rezerve importante se afla in Iran, Filipine si India, iar in Europa principalele rezerve sunt in Iugoslavia (Trepka), Bulgaria (Rudozen) si Polonia (Lublin). in sfarsit tabloul principalelor resurse trebuie completat cu rezervele de cupru din Australia si Papua Noua Guinee. Productia de minereu de cupru este de circa 12,6 mil. t./an in anul 1999 (continut de metal) si este dominata de Chile (4,4 mil.t in 1999), S.U.A. (1,6 mil.t in 1999), Federatia Rusa, Canada, Zambia, Peru si Zair, iar in productia de cupru rafinat domina SUA,

Canada, Germania si Japonia, care sunt in acelasi timp importanti consumatori industriali. Principalele exploatari de cupru de pe glob se realizeaza din Cooper Belt (intre Zambia si Congo, cu exploatari la suprafata), din muntii Anzi indeosebi din Chile (cel mai mare exportator mondial, din centrele El Teniente, El Salvador si Chuquicamata) si Peru (zacamantul de la Toquepala). Tabel nr. 73 Primii cinci producatori de minereu de cupru (mil.t./1999) Nr. crt. Statul Productia (mil.t.) % din productia mondiala 1 2 3 4 5 Chile S.U.A. Indonezia Australia Canada 4.360,0 mil.t. 1.660,0 mil.t. 765,0 mil.t. 730,0 mil.t.

630,0 mil.t. 34,6 % 13,2 % 6,0 % 5,8 % 5,0 % 75 Total 8.145,0 64,6% Total mondial 12.600,0 100% Sursa: Quid, 2001 in S.U.A., cele mai mari exploatari se afla in Utah (Bingham Canyon), Montana (Butte), Arizona (Morenci), iar in Canada cel mai mare zacamant in exploatare se afla in statul Ontario (Copper Cliff). in Federatia Rusa cele mai importante exploatari se efectueaza din muntii Ural (Turinsk), din zona lacului Baikal si din alte regiuni ale Asiei Centrale. in acest spatiu amintim zacamantul de la Kounrad (din Kazahstan situat la nord de lacul Balhas) si in Caucaz (in Armenia). Plumbul si zincul, de regula, se gasesc in comun, de unde si extragerea si prelucrarea lor impreuna. Plumbul este cunoscut din vechime (in Egiptul antic era folosit in diferite scopuri in urma cu circa 4000 de ani), apoi in timpul Imperiului Roman (unde in minele de la Cartagena lucrau 40.000 de oameni - sec. II i.Chr.), sau in China antica, unde primele litere de tipar au fost realizate dintr-un aliaj de plumb si aur in anul 385 la Gu-Khung. Plumbul este un metal moale, ductil, se topeste la 3270 C si se aliaza usor cu alte metale.

Plumbul se intalneste cel mai frecvent in galena (PbS), in zacamintele hidrotermale sub forma de filoane tipice, dar si in zacaminte de metasomatism de contact si sedimentare. Rezervele mondiale de plumb sunt estimate la circa 300 mil.t. (continut metal) din care circa o treime se afla in S.U.A., in Federatia Rusa (14%), Australia (11%) si in Canada (10%). Productia anuala de plumb este de circa 5 mil.t. si se realizeaza in principal dintr-un numar restrans de state. Pe primele locuri (cu circa 0,5 mil.t. fiecare) se afla S.U.A. (in nordul Muntilor Stancosi si in Muntii Appalachi) si Rusia (din Transbaikalia, Muntii Sihote-Alin, Muntii Altai). in ordinea productiei mentionam Australia (Broken Hill), Canada (Sullivan si Pine Point), Peru (Cerro de Pasco), China s.a. Cu productii mai mici se inscriu si alte state: Zair, Zambia, Maroc, Polonia, Iugoslavia si Romania. Zincul - se gaseste fie separat in blenda (ZnS), fie in comun cu plumbul in aceleasi tipuri de zacaminte polimetalice. Rezervele mondiale de zinc sunt evaluate la circa 450 mil. t, raspandite in Canada (20% in statul British Columbia la Kimberley), in S.U.A. (in statele Montana si Utah), in Rusia (muntii Altai si muntii Sihote Alin), cat si in Australia, Japonia, Mexic, Peru, Spania si Polonia. Productia mondiala de zinc depaseste productia de plumb, este de circa 5 mii. t., dominata de China (1,6 mil. t. in 1999), Canada (0,7 mil. t.), Rusia, Australia, S.U.A., Peru, Japonia si Mexic. Tabel nr. 74 Primii cinci producatori mondiali de minereuri de zinc (mil.t./1999) Nr.

crt. Statul Productia (mil.t.) % din productia mondiala 1 2 3 4 5 China Canada Japonia Coreea de Sud Spania 1.695,0 mil.t. 776,0 mil.t. 633,0 mil.t. 430,0 mil.t. 385,0 mil.t. 20,2 % 9,2 % 7,6 % 5,1 % 4,6 % Total 3.919 46,7% Total mondial 8.369,0 100% Sursa: Quid, 2001 76

Prelucrarea acestor metale necesita tehnologii complexe, consum ridicat de electricitate, fapt ce determina localizarea acestei subramuri in statele dezvoltate, in apropierea unor hidrocentrale (ca de pilda uzinele Trail din Canada si Great Falls din S.U.A). Se constata, schimburi comerciale, pe de o parte de minereuri dinspre statele in curs de dezvoltare spre cele dezvoltate, iar de plumb si zinc rafinat, de regula in sens invers. Aceste metale au o multime de intrebuintari in constructiile de masini, in chimie, siderurgie, pana la medicina. Cositorul (staniul) - este de asemenea un metal cunoscut inca din antichitate, de peste 5000 de ani, si citat in Historia naturalis, de Plinius cel Batran, sub denumirea de plumbum album. De fapt, inca din antichitate acest metal era cunoscut fie sub denumirea de cossitoros data de greci, sau de stannum de catre romani. in aliaj cu cuprul rezulta bronzul, care a facut epoca in istoria umanitatii. Staniul se gaseste in natura in diferiti compusi, cel mai cunoscut fiind casiteriul (Sn02), intalnit indeosebi in zacamintele hidrotermale. Mentionam faptul ca staniul se afla in circa 20 minerale (oxizi, sulfuri, sulfosaruri), dar cu importanta economica alaturi de casiterit, mentionam stanin, teallit, cylindrit si franckeit (unde concentratia este diversa, in medie 2730% Sn). Staniul este un metal alb-argintiu, foarte ductil, se poate lamina in foi subtiri, stabil din punct de vedere chimic la temperatura obisnuita. Rezervele mondiale de staniu sunt estimate la circa 20 mil. t., (continut de metal),

concentrate in Asia, in Indonezia (24%), China (15%), Thailanda (12%), Malayesia (8%) si Birmania (5%). Alte rezerve importante se afla in Bolivia, Brazilia, Nigeria si Marea Britanie. Productia anuala de cositor este de circa 250.000 t. Principalii producatori de cositor: Malayesia (Kinta), Rusia (Transbaikalia, Iakutia), Indonezia (Bangka si Belitung); Thailanda (Ko Phuket), China si Singapore. in America de Sud: in Bolivia (Colquiri Caracoles), Brazilia (Rondonia), in Australia (cordiliera est-australiana) si Africa (Nigeria, Zair, Africa de Sud si Ruanda). 2.2.2. Industria metalelor usoare Aluminiul este unul dintre cele mai raspandite, elemente din scoarta terestra, combinatiile lui ocupa o treime din rocile Terrei, de la cele mai splendide creatii ale lumii minerale - rubinul, safirul, topazul - pana la cele mai banale roci, ca de pilda argilele. Dar aluminiul, in ciuda exceptionalei sale raspandiri in scoarta terestra (7,4%), a fost extras din bauxita pentru prima oara in anul 1827 (izolat de mai multi chimisti germani Fr. Whler, H. Crerstedt si ulterior de H. Deville care ii daduse numele inainte de al fi descoperit). Aluminiul este un metal extrem de util datorita calitatilor sale: ductil, maleabil, greutate specifica mica conducator de caldura si electricitate. Cel mai raspandit minereu de aluminiu este bauxita, un amestec de hidroxizi de aluminiu cu oxizi si hidroxizi de fier, cu silicati de aluminiu hidratati, silice coloidala, oxizi (2,7%), rezistenta la tensiune, bun

de titan si cu apa. Bauxita folosita in metalurgia aluminiului, pentru a fi rentabila economic, trebuie sa contina peste 45% Al2O3. Cele mai raspandite minerale care contin aluminiu sunt: - corindon (Al2 O3) - peste 99% Al2O3 - diaspor si boehmit (Al2 O3 x H2O) - peste 85% Al2 O3 - gibbsit sau hidrargilit (Al2 O3 x 3H2O) - peste 65% Al2 O3 - alunit KAl3 (S04)2(OH)6 - peste 37% Al2 O3 77 Statele deficitare in bauxita, folosesc ca minereu de aluminiu sienitele nefelinice (Rusia), leucit (Italia), alunitul si unele varietati de argile (SUA, Germania). Principalele tipuri de zacaminte din care se extrage aluminiul sunt urmatoarele: - zacamintele reziduale (autohtone) - formate prin alterarea lateritica a rocilor eruptive alcaline, se prezinta sub forma de cuiburi, insotite de argile reziduale. Asemenea zacaminte sunt in India, Brazilia, S.U.A. - zacamintele sedimentare (allohtone) - cu raspandire deosebita si importanta economica. Formarea zacamintelor a avut loc prin transportul materialului lateritic aluminos, acumulandu-se in straturi de mari dimensiuni (Rusia-Ural, Grecia, Franta, Romania etc.). Rezervele mondiale de bauxita sunt apreciate de specialisti la circa 30 miliarde t. (cu un continut de circa 7 mild.t. aluminiu), suficiente la consumul actual pentru circa 400 de ani. Deoarece bauxita s-a format pe roci calcaroase si roci silicatice intrun climat intertropical arid, repartitia acestei materii prime este cuprinsa pana

la 40% L.N. si S, in timp ce regiuni importante din nordul dezvoltat, sunt deficitare fata de aceste resurse naturale. Astfel circa 40% din rezerve se afla in Africa de Vest (Guineea, Camerun, Ghana, Mali, Sierra Leone), in America Latina (25% din rezerve, in regiunea Caraibelor - Jamaica si in America de Sud: Guyana, Surinam si Brazilia), Australia (circa 20% din rezervele mondiale), Asia de Sud si de Est (circa 10% in India, Indonezia si China). Rezervele cele mai mari in ordinea marimii este urmatoarea: Guineea, Australia, Brazilia, Jamaica si Guyana. Productia mondiala de bauxita este de circa 126 mil. t. anual (1999). Tabel nr. 75 Principalii producatzori de bauxita (mil.t./1999) Nr. crt. Statul Productia (mil.t.) % din productia mondiala 1 2 3 4 5 Australia Giuneea

Jamaica Brazilia China 44.700,0 mil.t. 19.250,0 mil.t. 12.646,4 mil.t. 11.704,7 mil.t. 9.000,1 mil.t. 35,3 % 15,2 % 10,0 % 9,2 % 7,1 % Total 97.300,1 76,8 Total mondial 126.757,8 100% Sursa: Images conomiques du monde, 2000 Cel mai mare producator de bauxita este Australia (44,7 mil. t. in 1999) (circa o treime din productia mondiala), din zacamintele situate in peninsula York - la Weipa, se afla de fapt cel mai bogat zacamant de pe glob. De asemenea, importante zacaminte se afla in Australia de Vest la Darling Range. in Africa de Vest se afla a doua mare producatoare de bauxita, Guineea (circa 19 mil. t. anual, in zacamintele (zacamantul Martap), Mali, Ghana si Sierra Leone. FIGURA 32 78 America Latina realizeaza circa o patrime din productia mondiala, in Tougu, Bok si Kindia), Camerun

Jamaica (12,6 mil. t. in 1999), Brazilia (11,7 mil.t. in 1995) (podisul Guyanelor), Surinam si Guyana. Alte exploatari importante de bauxita se mai realizeaza din Federatia Rusa (zacamantul Boksitogorsk de langa Sankt Petersburg si in Uralul de Nord, zacamantul Tihvinsk), China (provincia Yunan) si Malayesia. in Europa sunt cunoscute exploatarile de bauxita din peninsula Balcanica (Grecia, Croatia, Serbia), dar si din alte tari (Franta, Romania, Ungaria s.a.) Productia mondiala anuala de aluminiu este de circa 23 mil. t., fiind dominata net de statele dezvoltate, datorita consumului energetic ridicat, tehnologiilor pretentioase si consumului ridicat de energie electrica. Tabel nr. 76 Primii 5 producatori mondiali de aluminiu (mil.t./1998) Nr. crt. Statul Productia (mil.t.) % din productia mondiala 1 2 3 4 5 S.U.A.

Rusia China Canada Australia 3.712,7 mil.t. 3.004,7 mil.t. 2.418,5 mil.t. 2.374,1 mil.t. 1.620,0 mil.t. 16,4 % 13,2 % 10,7 % 10,5 % 7,2 % Total 13.136,2 57,9 Total mondial 22.705,6 100% Sursa: Images conomiques du monde, 2000 Cele mai importante state producatoare de aluminiu sunt: S.U.A. (3,7 mii. t. in 1999, cu importante uzine la Knoxville, Glaveston, Baltimore), Rusia (3 mil. t.), China (2,4 mil. t.), Canada (2,3 mil. t.), Australia (1,6 mil. t.), Brazilia (1,1 mil. t.) si Germania (0,9 mil. t.). Localizarea industriei aluminiului apropierea surselor energetice este determinata fie de

(in apropierea hidrocentralelor ca de pilda in S.U.A. pe valea Tennesse, Columbia, in Europa alpina in Franta, Italia sau Germania, in Rusia la Volgograd, Irkutsk si Bratsk etc.), fie de importul de bauxita si amplasarea uzinelor in regiuni litorale (ca de pilda Sakaide in Japonia, Vlissingen in Olanda sau Chalmette in S.U.A). Se remarca pe de o

parte un comert mondial cu bauxita dinspre Australia, Guineea, Jamaica, Surinam, India s.a. spre statele dezvoltate, dar si un comert cu aluminiu in sens invers. Magneziul este un element raspandit in scoarta terestra (circa 1,9%) in cloruri, carbonati, sulfati si silicati. in mod frecvent, magneziul se afla in zacamintele de magnezit si leucolit, cat si in sarurile dizolvate in apa oceanului planetar. Este cel mai usor dintre metale (greutatea specifica 1,74) si se utilizeaza in aliaje cu aluminiul, indeosebi in industria autoturismelor, aeronautica si in alte domenii. Productia mondiala de magneziu este modesta (circa 300.000 t) si este dominata de S.U.A., Japonia, Rusia si Norvegia. Importante zacaminte de magneziu se afla in Austria (Vetsch si Radentheiu in dolomite), Rusia (in muntii Urali, tot in dolomite), S.U.A. (California, in serpentine) si China (Manciuria, in dolomite). in Romania se cunosc zacamintele de dolomite si serpentine din muntii Banatului. 2.2.3. Industria metalelor pretioase 79 Aurul, acest rege al lumii minerale, raspandit in natura in special sub forma de aur nativ, este cel mai maleabil si ductil dintre metale si a fascinat umanitatea de la descoperirea sa, inca din neolitic, de unde si celebrul adagiu antic, auri sacra fames (foamea sfanta dupa aur), mai ales cand acesta devine etalon monetar in secolul VII i.Chr. Istoricii amintesc despre cele mai vechi exploatari aurifere in Africa (Sudan, Egipt) in

Extremul Orient (China) si apoi Orientul Mijlociu si Apropiat, si ulterior in Europa. Aurul este foarte putin raspandit, atat in scoarta terestra, cat si in apa Oceanului Plantar. Mineralele de aur sunt putin numeroase, deoarece el apare frecvent nativ, mai rar in telururi, seleniuri si sporadic combinat cu stibiu si cu bismut. Cele mai raspandite combinatii aurifere sunt: - aur nativ (Au); Cu (74-99,9%), Au (2-14%), Ag (5-20%); - electrum (Au, Ag); Cu (73.5%), Au (20,4%), Ag - silvanit (Au, Ag); Cu (24,1 - 29,8%), Au (9,1-13,4%), Ag; - petzit (Ag3Au,Te2); Cu (19-25,4%), Au (41,3-45,3%), Ag la care se mai adauga calaverit (AuAgTe2), magyagit (Pb5AuTeSb4) si maldonit (Au2Bi). in legatura cu continutul de metal, in zacamintele primare aurul este de cel putin 3g/t, in aluviuni 0,lg/t, iar in cazul zacamintelor mai mari pana la 2g/t. Tipuri de zacaminte principale care contin aurul sunt: - zacaminte de metasomatism de contact (raspandire limitata, in sulfuri, inclusiv in unele structuri din muntii Banatului); - zacaminte hidrotermale, cele mai raspandite zacaminte aurifere de pe glob, indeosebi sub forma de filoane. Cele mai cunoscute zacaminte fiind in Rusia (muntii Urali), in Brazilia (Morro Velo), Canada (Ontario), India (Kolar), Australia (Kalgoorlie), S.U.A. (Mother Lode, Colorado). - zacamintele aluvionare, desi putin raspandite acopera circa 20% din productia mondiala. Asemenea exploatari se fac din Rusia (Amur), S.U.A. (California, Alaska), Brazilia (Minas Gerais), Ghana s.a. zacamintele metamorfozate, au cea mai mare importanta

economica, acopera circa 50% din productia de aur a lumii. Sunt cunoscute marile zacaminte din Africa de Sud (Witwatersand), valorificate atat pentru aur cat si pentru uraniu, sau cuartitele feruginoase aurifere din Brazilia (Minas Gerais). Productia mondiala anuala de aur este de circa 1800 t si se realizeaza indeosebi de catre unele state africane. Astfel, cel mai mare producator mondial este Africa de Sud (circa 600t anual), in exploatarile din Transvaal (gigantul zacamant de la Witwatersrand), cat si la Welcom si Kerksdorp, acest stat fiind cel mai mare exportator de aur de pe glob. Se remarca, de asemenea, (zacamantul Bulawayo), prin productii ridicate Zimbabwe

Ghana, Congo, Sierra Leone si Guineea. Pe locul doi la productia mondiala de aur se afla Rusia (in Siberia Centrala si de Est, in bazinele fluviilor Lena si Kolama, in Transbaikalia) si statele musulmane: Uzbekistan si Kazahstan (impreuna, aceste state produc anual circa 300 t aur). Al treilea producator de aur de pe glob sunt S.U.A. (aproape 300 t anual) cu importante exploatari in Dakota de Sud (in muntii Black Hills), in Utah (zona Marelui Lac Sarat), in Alaska si California. in afara acestor mari producatori evidentiem Australia (care a dominat mult timp productia mondiala de aur), cu importante exploatari in Australia de Vest (Kalgoorlie), in Queensland si New South Wales. in arealul apropiat mentionam Papua-Noua Guinee (zacamantul din insula Bougainville). Canada detine, de asemenea, un rol important in

productia de aur (23 t anual), 80 datorita exploatarilor din scutul canadian de la Thunder Bay si South Porcupine in Ontario, dar si din provinciile Quebec si Manitoba. in sfarsit in productia de aur se mai remarca unele state asiatice Japonia (exploatari in insulele Hokaido si Honshu), Filipine (insula Luzon), India (KolanMtsore). in Europa, productii mai mari inregistreaza Germania (10 t. anual), Suedia, Franta si Romania, iar din America Latina se detaseaza Mexic, Peru si Nicaragua. Pietele cele mai importante pentru aur se afla la Londra, Zrich, Dubay, Al Kuwait, Singapore si Hong Kong; cel mai mare exportator este Africa de Sud, iar importator S.U.A. Din productia anuala 70% se tezaurizeaza in banci, 20% in industrie iar 10% in bijuterii. Argintul, cel mai alb dintre metale si cel mai stralucitor (cand nu este oxidat), prezinta o maleabilitate si ductibilitate mai redusa ca aurul, dar primul loc in ceea ce priveste conductibilitatea termica si electrica. Are utilizari diverse, de la monetarie, aliaje, electronica si electrotehnica, pana la medicina sau chimie. Argintul este mult mai raspandit decat aurul, se gaseste in 50 de minerale, dintre cele mai cunoscute mentionam: - argintul nativ (Ag) - Cu 100%), Ag; - argentit (Ag2S) - Cu (87,1%); - proustit (Ag3AsS3) - Cu (65,4%); - pirargirit (Ag3SbS3) - Cu (59,9%) - pearceit, polibazit, stefanit, miargirit sau tetraedit.

in general, argintul se exploateaza in comun, alaturi de alte metale (Pb, Zn, Cu). Tipurile genetice de zacaminte cele mai cunoscute sunt de origine hidrotermala asociate cu vulcanismul tertiar. Uneori, argintul este intalnit sub forma de filoane (Ontario - Canada), Nevada ? S.U.A., Potosi - Bolivia, Fresnillo - Mexic. Alteori argintul este extras din zacamintele de Pb si Zn (Freiburg - Germania, Idaho ? S.U.A., Santa Eulalia - Mexic, muntii Oas - Tibles in Romania). Rezervele mondiale de argint sunt apreciate la circa 900.000 t. Cele mai importante rezerve se afla in sistemul Cordilierei americane, in Mexic (Hidalgo, Fresnillo, Zacatecas si Guanajuato), in S.U.A. (Muntii Stancosi, la Coeur d'Alene), Canada (Mayo) si in Peru (Cerro de Pasco, Iunin). Alte rezerve importante sunt cantonate in Federatia Rusa (in muntii Altai), in Australia (in statul New South Wales la Broken Hill) si Germania (in muntii Harz). Productia mondiala de argint este estimata la circa 14.000 t. anual si este realizata in principal in Mexic (2500 t.), Rusia (1600 t), Canada, S.U.A. (circa 1200 t.), Peru, Chile, Bolivia, Australia, Japonia, s.a. in Romania, argintul se exploateaza impreuna cu alte neferoase din Apuseni, muntii Banatului si muntii vulcanici Oas Tibles din Carpatii Orientali. Platina este un metal extrem de rar, descoperit in 1835 in Columbia, numit si argint mic, alaturi de alte metale cu care formeaza aliaje naturale: osmiu, iridiu, paladiu, rhodiu si

rutheniu. Rezervele de platina sunt foarte mici (circa 9000 t.), principalele minerale care includ si platina sunt: polixen, iridiu osmic, newianskit, platinopaladiu, sperrylit si cooperit. Continutul minim al minereului exploatabil, este de 2-5 g/t pentru zacamintele primare si pana la 0,5g/t in aluviuni. Tipurile genetice de zacaminte sunt de origine lichid-magmatica (Urali, Transvaal), hidrotermale (Indonezia) si aluviuni (Alaska, Columbia si Urali). Cele mai importante exploatari se realizeaza din Federatia Rusa (peninsula Kola, muntii Urali), Africa de Sud (Rustenburg in provincia Transvaal), Canada (Sudbury), S.U.A. (Alaska), Columbia (Atrato) si Australia. 81 Anual se produc intre 90-100 t., care se utilizeaza in diverse scopuri. 2.2.4. Industria metalelor radioactive (energetice) si rare Uraniul - a fost descoperit in anul 1789 de M. Klaproth si separat ca UO2, pe care l-a considerat ca element nou, iar abia in anul 1941 el a fost obtinut ca metal pur de catre fizicianul Peligo. De regula uraniul se afla impreuna cu radiul. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, in urma cercetarilor intreprinse s-a constatat ca uraniul este considerat o importanta sursa de energie. Uraniul se gaseste in scoarta terestra in cantitati foarte mici, fiind strans asociat cu rocile granitice, dar si in roci sedimentare (sisturi, carbuni). Uraniul se afla in peste 100 de minerale din care cele mai cunoscute sunt: uraninit, pechblenda, brannerit, samarskit,

fergusonit, davidit si altele. Tipurile genetice de zacaminte sunt de origine hipo si mezotermale si se gasesc in Canada, Australia, Zair, Franta, Cehia, S.U.A. Alteori uraniul se afla in formatiuni de sisturi silicioase si carbunoase (in statele scandinave), sau in zacamintele metamorfozate (Africa de Sud, Canada). in mod obisnuit, se exploateaza zacaminte pana la 0,5% UO2, dar in cazul rezervelor mari se ajunge pana la 0,05%. Rezervele sigure de uraniu sunt estimate la l,85mil.t, iar cele probabile ajung la 3,3 mil. t., desi nu toate statele comunica aceste date deoarece este considerat un minereu strategic. Principalele rezerve sunt cantonate in S.U.A. (28,8%), Australia (15%), Africa de Sud (13,5%), Canada (11,5%), Nigeria, Gabon, Namibia, Brazilia, Franta s.a. Tabel nr. 77 Primii cinci producatori mondiali de uraniu (mii.t./1999) minereuri Nr. crt. Statul Productia (mii.t.) % din productia mondiala 1 2

3 4 5 Canada Australia Niger Namibia Rusia 8,5 6,4 2,9 2,9 2,6 24,9 18,7 8,5 8,5 7,6 Total 23,3 68,2% Total mondial 34,2 100% Sursa: Quid, 2001 in prezent, importante exploatari se realizeaza in S.U.A. (in Cordiliera americana si podisurile inalte de la White Canyon, Lisbon Valley, Black Hills), Rusia (Urali, Transbaikalia), Canada (Lacul Ursilor, Lacul Athabaska), Africa de Sud (Witwatersrand), Australia (Rum Jungle, Radium Hill), China (Sinkiahg) si Cehia (Iachimov). Uraniul este utilizat in energetica, tehnologia militara, medicina si in alte domenii.

Din aceeasi grupa mai fac parte radiu, thoriu si phetoniu, cu utilizari asemanatoare uraniului. Metalele rare se gasesc in cantitati mici in scoarta terestra si sunt utilizate in special, in electrotehnica la reactoarele nucleare, constructii aerospatiale, etc. 82 Mercurul - este un metal lichid, prezent in cinabru, iar uneori se intalneste si in stare nativa. Este slab volatil si formeaza aliaje cu unele metale, numite amalgame. Este folosit la separarea aurului si argintului, termometrelor si barometrelor. in medicina, la fabricarea

Mercurul este cunoscut, inca din antichitate in Spania, iar cinabrul (HgS), este intalnit mai ales in zacaminte de origine hidrotermala. Spania, cu o productie de 887 t., este cel mai mare producator din lume de mercur. Principalele centre de extractie, unele in cariera, se gasesc in Castilia, zona La Mancha. Productii insemnate realizeaza si Italia (Monte Acoriata din Toscana), Iugoslavia, Rusia, statele din Caucaz, China, Turcia, Tunisia, Mexic, S.U.A., Peru, Chile, Columbia, Canada si Cehia. Cadmiul este un metal alb-argintiu ce se gaseste in minereurile de zinc. Este folosit la obtinerea de aliaje rezistente la coroziune ca absorbant de neutroni in reactoarele nucleare si la prepararea culorilor. Principalele tari producatoare sunt: S.U.A., Rusia, Canada, Japonia si Spania. Beriliul este un metal de culoare alb/cenusie si confera aliajelor rezistenta, duritate si stabilitate fata de agentii fizico-chimici.

Statele producatoare Mozambic, Uganda, S.U.A. si Rusia.

sunt:

Brazilia,

Argentina,

R.

D.

Congo,

Alte metale rare: zirconiu, cesiu, seleniu si bismut, au proprietati relativ asemanatoare si se gasesc in cantitati mici, iar productia oscileaza de la cateva tone, la 30004000 t./an. 2.3. Industria de echipament incepand cu anii '90, a inceput sa se incetateneasca si in Romania, terminologia franceza de industrie de echipament, pentru constructiile de masini. Adoptarea acesteia se dovedeste mult mai cuprinzatoare si sugestiva. inceputurile acestei industrii coincide cu aparitia revolutiei industriale (ultima parte a secolului XVII-lea si prima parte a secolului al XVIII-lea) din Europa Occidentala si America de Nord. in mod firesc revolutia industriala s-a desfasurat in etape diferite pe tari si continente. Mai multi factori au generat revolutia industriala: progresul tehnic si stiintific, marile descoperiri geografice si largirea orizontului cunoasterii umane, dar si descoperirea de noi resurse de materii prime si de forta de munca, evolutia numerica a populatiei, urbanizarea, dezvoltarea mijloacelor si cailor de comunicatii etc. in acest context deosebit de complex inca de la finele secolului al XIX-lea si inceputurile secolului al XX-lea asistam Ia inceputul globalizarii economiei si in mod deosebit a industriei de echipament. Al doilea val - cum o definea A. Toffer revolutia industriala clasica -, a insemnat trecerea de la economia agricola a primului val, care a inceput, practic, in urma cu aproape 10

milenii, la un nou tip de economie a cosului de fum, a muncitorilor industriali si a pietei unice mondiale. Daca in prezent statele dezvoltate au depasit stadiul revolutiei industriale, aflandu-se in etapa de dezvoltare postindustriala economic (informationala), majoritatea statelor lumii se afla in acest stadiu de dezvoltare economica; mai mult revolutia industriala a inceput in unele state tarziu, practic dupa cel de-al doilea razboi mondial in cadrul revolutiei industriale, industria de echipament are un rol esential. in statele dezvoltate industria de echipament participa cu o pondere apreciabila in volumul productiei industriale; astfel in Japonia ponderea industriei de echipamente este de 45%, in Marea Britanie 38%, in Germania 37% sau 36% in S.U.A. in localizarea geografica a acestei ramuri economice contribuie urmatorii factori: aprovizionarea cu materii prime si surse de energie (fapt ce determina aparitia unor 83 platforme industriale complementare in jurul centrelor siderurgice), caile de comunicatii (de unde putem exemplifica localizarea in noduri rutiere si feroviare, in porturi etc.), rolul fortei de munca specializate (implicit importanta institutelor de cercetari si a universitatilor), schimburile comerciale interne si internationale s.a. in structura industriei de echipamente coexista subramuri traditionale (utilaje industriale, mijloace de transport), alaturi de ramuri moderne (electrotehnica, electronica, tehnica de calcul, industria aerospatiala etc.) 2.3.1. Subramurile industriei de echipamente

? Industria utilajelor industriale asigura dezvoltarea si dotarea tuturor ramurilor industriale (utilaj extractiv pentru industria miniera, petroliera si gazeifera, siderurgie, energetica, chimie etc., pana la industria textila si alimentara). in acelasi timp, aceasta subramura doteaza si industria masinilor unelte (strunguri, freze, raboteze), asigura echipamente pentru constructii sau pentru porturi si hale industriale. Este considerata o subramura industriala de mare tonaj (mare consumatoare de metal), fapt ce explica dezvoltarea acesteia fie in jurul centrelor siderurgice traditionale, fie in vechile regiuni industriale in unele tari. Desigur, la nivel mondial sau regional s-au conturat deja specializari si concentrari ale industriei de utilaje industriale, pe grupe de tari (S.U.A., Europa de Vest, Japonia, Rusia etc.) sau pe tipuri de utilaje. Astfel, in repartitia geografica a industriei de utilaje agricole se detaseaza rolul deosebit al unor state dezvoltate, atat prin ponderea care o ocupa cat si prin performantele tehnice si rolul dominant in comertul mondial cu aceste produse. in S.U.A. industria de utilaje industriale se concentreaza in sudul Marilor Lacuri (Chicago, Detroit, Cleveland, Buffalo), in regiunea Boswash (Boston, Philadelphia, Baltimore) sau in mari centre industriale (Cincinnati, Albany, New Haven s.a.) si se remarca prin inaltele performante tehnice. in Europa Occidentala se detaseaza in mod deosebit Germania, prin vechea traditie in industria utilajelor situata in bazinul Ruhr (Duisburg, Essen, Dusseldorf, Wppertal, Dortmund), pe valea Rhinului (Kln, dar si in amonte la Mainz, Mannheim) sau in porturile

nordice (Hamburg, Bremen, Lbeck), cu specializari in fabricarea masinilor unelte, utilaje miniere, energetice sau pentru forajul submarin. in Franta industria de echipamente s-a dezvoltat in bazinul parizian, in nord-vestul tarii pe axa Lille-Saint Quentin, sau in gruparea industriala Lyon-Saint Etienne, cu specializari pentru utilaje necesare in industria miniera, siderurgie si energetica. in Marea Britanie industria de utilaje are cele mai indelungate traditii din Europa, indeosebi in siderurgie si sunt importante gruparile industriale din jurul marilor orase: Birmingham, Manchester, Newcastle sau Glasgow. in acelasi timp industria de echipamente este bine reprezentata in Italia mai ales in Piemont, Liguria si Lombardia (Torino, Milano, Genova, Bologna s.a.), in (Gteborg, Stockholm) si in alte tari. Un loc important il ocupa, de asemenea, Japonia specializata mai ales in industria robotilor industriali (circa 75% din productia mondiala); astfel, mentionam importantele grupari industriale Tokyo-Yokohama, Kobe-Osaka, Kitakyushu s.a. Din categoria statelor in curs de dezvoltare mentionam in primul rand Federatia Rusa, care are o puternica industrie de profil cu unele specializari in regiunea muntilor Ural (Ecaterinburg, Celeabinsk, Perm, Omsk, Magnitogorsk), in regiunea periurbana a Moscovei (Tula, Kaluga, Tver, Vladimir, Orechovo - Zujero), si Sankt Petersburg (Kolpino Gatcina, Viborg). Recent aceasta industrie isi face simtita prezenta si in Siberia de Vest, sau in unele centre din Extremul Orient rusesc Belgia (Namur, Bruxelles), Suedia

(Vladivostok). in Ucraina industria de echipamente s-a concentrat la Kiev, Harkov, Donetk 84 si imprejurimi, (Dnepropetrovsk), cu specializari indeosebi in utilaje pentru industria miniera, siderurgie si energetica. in Europa Centrala, industria de echipamente este reprezentata de Polonia (Krakovia, Wroclaw, Ldz, Walbrzych), Cehia (Praga, Brno, Ostrava), Romania (Ploesti, Resita, Brasov, Satu Mare etc.). Dupa al doilea razboi mondial s-a dezvoltat aceasta ramura industriala si in alte regiuni si state, bunaoara in China (Shanghai, Shenyang, Tianjin, Beijing), India (Mumbay, Madras, Calcutta, Hyderabad, Bangalore), Brazilia (So Paolo, Porto Alegro, Curitiba, Recife, Belem, Fortaleza) si in alte tari (Turcia, Algeria, Africa de Sud). Comertul mondial exportatori S.U.A., cu utilaj industrial este dominat de marii

Germania, Marea Britanic, Japonia si Rusia. - Industria utilajelor agricole asigura mecanizarea si modernizarea agriculturii, fapt ce a determinat o puternica afirmare a acestei subramuri mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial, in numeroase state de pe glob. Desigur, ponderea acestei industrii se afla in America de Nord, Europa si Asia de Est, mai recent, se constata o localizare si in state in curs de dezvoltare din America Latina, Asia de Sud si Africa. Tabel nr. 78 State detinatoare de tractoare (mii buc./1998) Nr. crt.

Statul Parcul de tractoare (mii buc.) 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 S.U.A. Japonia Italia Germania Rusia India Polonia Spania Canada Romania 4.800 2.041 1.430 1.300 1.200 1.195

1.156 766 740 147 Sursa: Quid, 2001 in America de Nord pozitia principala o detin S.U.A., cu concentrare de utilaje agricole din Middlewest (Chicago, Milwaukee, Minneapolis, Saint Louis). Centrul cel mai important centru in productia de tractoare se afla in statul Illinois, la Peoria. O tendinta actuala o reprezinta faptul ca S.U.A. incepe sa-si descentralizeze productia de utilaje agricole, transferand-o in diferite state euroasiatice. Oricum, ramane unul din marii producatori indeosebi de tractoare (circa 250.000 unitati anual). Cel mai mare producator de tractoare, cel putin pana in anii ? 90, a fost Federatia Rusa, centrele importante situate la Rostov pe Don, Samara, Volgograd (situate in sud-estul partii europene pe axa Volgai), dar si in Ural (Celeabinsk, Ecaterinburg) sau in Siberia (Omsk, Novosibirsk, Krasnoiarsk), la care se adauga Ucraina (cu cel mai important centru, la Harkov). Al treilea producator mondial de tractoare este Japonia (circa 200.000 de unitati anual), cu concentrari ale productiei in regiunile industrial-portuare din Tokyo - Yokohama, 85 Kobe - Osaka s.a.; mentionam faptul ca acest stat este unul din renumitii exportatori mondiali de utilaje agricole. Alte state mari producatoare de utilaje agricole sunt: China (Nanking, Shenyang,

Tianjin, Fushun, Nantong si Shanghai), Franta, concentrari in bazinul parizian (Montataire si Vierzon), Germania (Koln, Hanovra, Nurenberg), Marea Britanie (Norwich si Basildon) si Italia (Torino, Milano). intre statele Europei Centrale, se detaseaza Romania (Brasov, Craiova) si Polonia (Poznan, Varsovia). in statele in curs de dezvoltare cel mai intens s-a raspandit industria tractoarelor, ca de pilda in India (Hyderabad), Turcia (Ankara, Izmir), Iran (Tabriz), Egipt (Cairo), Algeria (Quacentina), Brazilia (Belem, So Paolo), Argentina si Mexic. in cadrul acestei subramuri, se constata uneori stricte specializari (tractoare de mica capacitate, utilaje pentru viticultura sau pomicultura, utilaje pentru zootehnie etc.) in functie de specializarea agricola, traditii, sau alti factori. Oricum, este o ramura economica dinamica datorita necesitatii mereu crescande a agriculturii, pentru a asigura securitatea alimentara a populatiei Terrei mereu in crestere. - Industria mijloacelor de transport este cea mai complexa si raspandita subramura, incluzand industria autovehiculelor, material rulant, constructii navale si aeronautice. Industria autovehiculelor este cea mai importanta subramura din industria mijloacelor de transport, reclama un consum ridicat de semifabricate (in statele dezvoltate consuma circa 55% din productia de oteluri, 50% laminate, 70% din cauciucul sintetic, 90% din sticla securit s.a.), are o dezvoltare orizontala deosebita si antreneaza un important segment din forta de munca inalt specializata, desi robotizarea a atins praguri insemnate in

Japonia, S.U.A., Coreea de Sud, Europa de Vest. Tabel nr. 79 Principalii producatori mondiali de autevehicule in anul 1998 [mii bucati] Nr. crt. Statul Productia Nr. crt. Statul Productia 1 S.U.A. 12.006 6 Canada 2.160 2 Japonia 10.050 7 Marea Britanie 1.981 3 Germania 5.727 8 Correa de Sud 1.954 4 Franta 2.954 9 Italia 1.668 5 Spania 2.826 10 Brazilia 1.573 Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000 Localizarea geografica a industriei de autovehicule este conditionata de mai multi factori, de la aprovizionarea cu semifabricate, pana la utilizarea fortei de munca, de la cerintele pietii interne sau externe, pana la descentralizarea vechilor centre industriale sau transferul de tehnologie spre statele in curs de dezvoltare. in cadrul acestei industrii, automobilele reprezinta circa 80%, restul fiind autocamioane, autoutilitare, autobuze sau cu alte destinatii (armata etc.). - Industria autoturismelor s-a afirmat inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea, in urma progreselor tehnice inregistrate in Europa si S.U.A., datorate unor mari inventatori: Daimler, Benz, Ford s.a. Productia de autoturisme a crescut anual, indeosebi dupa cel de-al

doilea razboi mondial, cand, alaturi de producatorii traditionali (Europa, S.U.A.), se afirma mari 86 producatori din Asia de Est (Japonia, Coreea de Sud), dar si numeroase state in curs de dezvoltare (Mexic, Brazilia, Federatia Rusa s.a.). Daca in anul 1980 s-au produs 29,3 mil. autoturisme, un deceniu mai tarziu in 1990 sau produs circa 38 mil. bucati, ca in anul 1998 productia a scazut lent (37,6 mil. unitati). Diverse tendinte se manifesta in prezent in industria automobilelor; in unele state se constata, fie tendinte de stagnare, fie de scadere a productiei (Marea Britanic, Italia, dar mai ales S.U.A., multe decenii liderul de necontestat al constructiilor de automobile). in alte state se constata un avant al industriei de autoturisme, mai ales in Asia de Est, America Latina sau unele state europene. Tabel nr. 80 Primii zece producatori de autoturisme (mii bucati/1998) Nr. crt. Statul Numar de autoturisme (mii bucati) 1 2 3 4

5 6 7 8 9 10 Japonia S.U.A. Germania Franta Spania Marea Britanie Correa de Sud Italia Brazilia Canada 8.056 5.554 5.348 2.603 2.216 1.748 1.625 1.378 1.244 1.222 Total primii zece producatori 30.995,0 Total mondial 42.805,8 Sursa: T. Simion, 2000

Se constata, asadar, concentrarea industriei automobilelor in trei regiuni geografice: Europa (Germania, Franta, Spania, Marea Britanic, Italia, Suedia), Asia de Est (Japonia, Coreea de Sud) si America de Nord (S.U.A., Canada si Mexic). Europa de Vest (de fapt mai multe state din Uniunea Europeana) realizeaza in prezent mai mult de o treime din productia mondiala de autoturisme (37,1%), este o regiune geografica de veche traditie, care s-a conturat inca din perioada interbelica. in Uniunea Europeana, sase grupuri industriale transnationale domina industria automobilelor: Volswagen (Franta, Spania, Marea (Germania, Spania), Peugeot-Citroen

Britanie, Portugalia), Fiat (Italia), General Motors (Germania, Spania, Marea Britanie, Suedia), Renault (Franta, Spania) si Ford (Germania, Spania, Belgia, Marea Britanie). in afara acestor mari grupari industriale mentionam British-Leyland (Marea Britanie), Daimler-Benz (Germania - cea mai veche firma auto de pe glob), sau Volvo-Daf (Suedia/Olanda), care ocupa segmente importante in industria autoturismelor si pe piata externa, unde de altfel se exercita o mare concurenta, fapt ce explica dinamica fuziunii marilor firme transnationale. Principalele grupari teritoriale ale industriei automobilistice din Uniunea Europeana sunt: 87 - gruparea din nordul Germaniei cu cele mai mari uzine din Europa la Wolfsburg (Volswagen), apoi Hannover, Bremen, Emden;

- gruparea rhenana cu uzinele Daimler-Benz la Sindelfingen, Taunus la Kln, Opel la Russelshelm, Porsche la Stuttgart; - gruparea bawreza cu uzinele BMW din Mnchen si Autounion din Ingolstadt; - gruparea Italiei de Nord, cu centre importante la Torino, Lancia, Milano, Modena; - gruparea pariziana ca uzinele Citroen din Paris, Renault de la BoulogneBillancourt, la care se adauga centrele din lungul Senei: Flins, Poissy, Sandouville; - gruparea londoneza ca uzine in imprejurimile Londrei, la Dagenham, Luton, Coventry, Oxford, Birmingham. in afara acestor grupari, s-au dezvoltat si cateva centre izolate la: Gtteborg (uzinele Volvo), Anvers (uzinele de montaj Ford), Sochaux (uzinele Peugeot), Barcelona, Eindhoven etc. in Franta, ca si in Italia, s-au accentuat tendintele de descentralizare prin localizarea noilor centre in vestul sau in sudul Frantei (Rennes, Le Mans), sau in sudul italian mai putin industrializat (Termini Imerse, langa Palermo). Dar cel mai mare producator de autoturisme, incepand cu anul 1976 este Japonia (28,2% din productia de autoturisme, circa 8 mil. unitati anual). Productia a inceput abia dupa cel de-al doilea razboi mondial, in anul 1953, (cand a produs 50.000 de unitati), devenind in cateva decenii datorita miracolului japonez liderul acestei industrii, devansand S.U.A. Miracolul inseamna, de fapt, cea mai ridicata productivitate de pe glob, forta de munca relativ ieftina, robotizarea productiei, fiabilitate, consumuri reduse de combustibil eforturie de cercetare stiintifica etc.

Productia japoneza de autovehicule (8.000.200 bucati in anul 1998), este concentrata in noua mari intreprinderi, din care cinci sunt de gabarit international: Toyota, cel mai mare producator de autoturisme si autoutilitare din lume cu 3,7 mil. masini in anul 1990, Nissan, al treilea mare producator mondial dupa Toyota si Ford, Toyo-Kogyo, Mitsubishi, Honda. Concentrarea geografica a productiei este o regula, fiecare mare intreprindere fiind inconjurata de mai multi sateliti-filiale, specializate-in anumite repere si subansamble. De la vest la est, intalnim Toyo Kogyo la Hiroshima, Mitsubishi la Okayama, Toyota la Toyota, Honda la Hamamatsu, Nissan la Yokohama. Hotarate sa treaca la export de capital si de tehnologie prin crearea de filiale externe in Coreea de Sud, Brazilia, India, S.U.A., Canada Australia, sau U.E., marile firme japoneze isi elaboreaza cu migala noile strategii inainte de a trece la aplicarea lor, constiente fiind ca actualele lor succese comerciale sunt nemijlocit legate de specificul conditiilor de productie din Japonia. S.U.A., multa vreme lider mondial in productia de autovehicule, ocupa in prezent locul al doilea dupa Japonia, cu o productie in scadere (5.500.400 bucati in anul 1998) si cu un export redus (10% din productie). Cu toate ca in structura productiei predomina autoturismele (70% din productie), S.U.A. raman in continuare al doilea mare producator de autoturisme dupa Japonia. Socul petrolier a generat un import masiv de masini straine, cu consum redus, mai ales de fabricatie japoneza, pe o piata saturata, cu un mare parc de

autovehicule (in S.U.A. exista 541 de autoturisme la 1000 locuitori). O caracteristica a industriei concentrarea financiara automobilistice din S.U.A. este

si teritoriala. Astfel, 97% din productie este controlata de cele trei mari trusturi: General Motors care participa cu 60% din productia americana, Ford si Chrysler. De asemenea se remarca o concentrare teritoriala in regiunea industriala de N.E. unde orasul Detroit este ? capitala automobilului american? impreuna cu imprejurimile, aici se . concentreaza 90% din productia de autoturisme si motoare produse la Dearborn, Flint, Pontiac, Ypsilanti, la care se alatura Cleveland, Buffalo, Milwaukee, Cincinnati s.a. 88 in afara acestor mari producatori de autoturisme mentionam si alte state. in primul rand, Canada (cu circa 1,2 milioane unitati anual), principalul centru de ansamblare se afla la Toronto, alaturi de Montreal, unde se afla mari firme din S.U.A., apoi Mexic (locul 8 pe glob in anul 1998, cu centre mari la Pueblo si Ciudad de Mexico). in spatiul fost sovietic se detaseaza Federatia Rusa (838.000 bucati in 1998 la Moscova, Togliati, Iaroslav), Ucraina (Zaporojie, Odesa), si Belarus (Minsk), a caror productie dupa un declin de cativa ani, inregistreaza o usoara crestere. Alti producatori insemnati mai sunt Brazilia (So Paolo si Rio de Janeiro, 1.244.000 buc.), Australia (Sydney), Argentina (Buenos Aires), Coreea de Sud (1.625.000 bucati in anul 1998), sau in unele state din Europa Centrala (Cehia, Polonia, Romania). Parcul mondial de autoturisme se apropie de 700 mil., din care in S.U.A. (210 mil),

Europa (249 mil), Asia (130 mil), Africa (16 mil.) si Australia (14 mil.). ? Industria materialului rulant produce in principal locomotive si vagoane. Ea a cunoscut o dezvoltare vertiginoasa intre cele doua razboaie, cand se realizeaza aproape intreaga retea majora feroviara. in prezent, industria materialului rulant se caracterizeaza prin modernizarea parcului de locomotive si vagoane, generalizarea tractiunii diesel si introducerea pe scara mai larga a tractiunii electrice. Localizarea acestei subramuri industriale se face cu precadere in apropierea centrelor siderurgice, in vederea aprovizionarii cu semifabricate (Donbas, Harkov in Rusia), Erie in S.U.A., Essen in Germania, Birmingham in Marea Britanie, Chorzov ? Polonia s.a.); in preajma marilor noduri feroviare (Briansk in Rusia, Grange situat in apropierea marelui nod feroviar Chicago, St. Louis in S.U.A., Derby in Marea Britanie, Tokyo, Osaka in Japonia, Luda in China), sau in centrele industriei electrotehnice mai ales pentru productia de locomotive electrice (Kassel - Germania, Novocerkask - Rusia, Pyongyang - R.D. Coreeana s.a.). in prezent, cele mai semnificative tari producatoare de material feroviar sunt: Federatia Rusa, Germania, Marea Britanie, S.U.A. si Japonia, iar dintre statele in curs de dezvoltare, se remarca Mexicul cu centrele Monterey si Ciudad de Mexico. ? Industria constructiilor navale urmeaza tendinte oscilante (35-40 mil.t. r.b. anual). Predomina navele maritime de diferite utilizari: transport de marfuri generale, containere, petroliere si metaniere, nave de pescuit sau de calatori.

Tabel nr. 81 Primii zece producatori de nave ai lumii (1999) Nr. crt. Statul Productia (%) (din totalul mondial) 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Japonia Coreea de Sud China Germania Polonia Spania Taiwan Danemarca Croatia Olanda 40,3 32,8 7,6

3,3 2,7 1,8 1,7 1,4 1,2 0,9 Total 10 state 93,7% Alte state 6,3% Total mondial 100% 89 Sursa: The Motor Ship, 2001 Principalii producatori de nave fluviatile (cu un tonaj pana la 50.000 t.r.b.) sunt Federatia Rusa, S.U.A., China, Germania s.a., care sunt in acelasi timp importanti exportatori. in constructia de nave maritime, mentionam in primul rand Japonia (care participa cu 53% din tonajul construit), Coreea de Sud (14%), Suedia, Germania, Rusia, Franta, Marea Britanie. Japonia dispune de santiere navale moderne, din care 13 sunt capabile a construi nave cu deplasament mai mare de 325.000 tr.b.: Yokohama, Nayoga, Osaka, Hiroshima, Shimonoseki, Nagasaki constructii navale, puternic s.a. Industria japoneza de

concentrata financiar in trei mari trusturi industriale (Mitsubishi, Hitachi, Shipbuilding), se adapteaza cu suplete propunandu-si produse noi in domeniu: aeroporturi plutitoare, instalatii de desalinizare a apei marine, uzine plutitoare etc. Marile trusturi japoneze si-au construit santiere navale si in alte state, precum Coreea de Sud, care a devenit in prezent al doilea

producator mondial cu santiere navale la Ulsan si Pusan. in Suedia cele mai mari santiere sunt la Gteborg si Malm, in Germania la Hamburg, Bremen si Emden, in Rusia, St. Petersburg, Vladivostok, in Franta, la Marsilia, Le Havre si St. Nazaire, iar in Marea Britanie, candva prima mare putere navala a lumii, dar beneficiara a unor factori care favorizeaza dezvoltarea acestei subramuri, mari santiere navale se gasesc la Haveston, Middlesbrough, Glasgow s.a. De asemenea, importante santiere navale se afla in S.U.A. (New York, Baltimore, Los Angeles, San Francisco, Baton Rouge s.a.), Canada (Montreal, Vancouver si Halifax), China (Shanghai, Lda, Hong Kong s.a.), Singapore, India si Australia. - Industria aeronautica se detaseaza ca una dintre subramurile cele mai moderne ale industriei de echipament, dar care dispune de o piata de desfacere restransa. Productia aeronautica este sustinuta de avioanele de mici dimensiuni utilizate pentru curse locale, curse charter, pentru turism, urmarindu-se perfectionarea parametrilor de viteza, capacitate, siguranta si consum redus de carburanti. Datorita resurselor financiare mari, utilizarii tehnicii electronice de varf, uzurii morale rapide a aparatelor proiectate, putine sunt statele care au o astfel de ramura industriala. Principalele tari producatoare sunt: S.U.A. unde productia (18.000 avioane de pasageri si 2.600 helicoptere), este asigurata de principalele firme Boeing, Mc. DonnellDouglas si Lockheed in centrele: Seattle, Tacoma, Los Angeles, San Diego, Atlanta, St. Louis, New York, Boston; Franta cu centrele Paris si Toulouse unde se

produc avioane Caravelle si Airbus, Bordeaux si Bourges; Marea Britanie are concentrate principalele centre la Bristol, unde se produc avioanele Bac, Coventry si imprejurimile Londrei; Rusia care produce o gama variata de avioane (de tip IL, TU) la Moscova, Samara, Kazan. Alte tari producatoare de material aeronautic, cu productii mai modeste sunt: Olanda, producatoare de avioane Fokker, Germania (Nagoya), Canada (Mnchen), Italia (Torino), Japonia

(Montreal), Polonia cu o industrie tanara, specializata in avioane utilitare si helicoptere - a patra producatoare mondiala (Swidnik), China prin cooperare cu Mc. Donnell (S.U.A.), produce avioane de pasageri la Shenyang. Tabel nr. 82 Principalele aeroflote civile de pe glob Nr. crt. Companie/Statul Nr. de aparate 1 2 Aeroflot / Rusia American Airlines / S.U.A. 3.000 648 90 3 4 5 6

7 8 9 10 Delta / S.U.A. United Airlines / S.U.A. U.S. Air / S.U.A. Continental Airlines / S.U.A. British Airways / Marea Britanie Lufthansa / Germania SAS / Suedia Alitalia / Italia 566 564 509 307 253 220 155 144 Sursa: Quid, 2001 Cele mai mari firme producatoare de echipament aeronautic pe plan mondial (Boeing ? S.U.A., United Technologies ? S.U.A., British Aerospace - Marea Britanie, Mc.DonnellDouglas ? S.U.A. si General Electric ? S.U.A.) sunt nevoite sa faca fata slabirii activitatii, la care se adauga restrangerea substantiala a comenzilor militare, elemente ce au constituit tot atatia factori cu actiune nefavorabila asupra transporturilor aeriene precum si asupra pietei

motoarelor de avioane, mai ales dupa evenimentele din spetembrie 2001, cand aviatai civila a suferit mari pierderi, unele ajungand la faliment. ? Unda de soc? americana s-a propagat si in industriile de profil din Europa. Principalii producatori de motoare de avioane sunt Pratt and Whitney, General Electric ? S.U.A. si Rolls - Royce ? Anglia, care acopera 45 % din piata mondiala. in industria aerospatiala si strategica, se remarca S.U.A., Federatia Rusa, statele vest - europene (Franta, Marea Britanie, Germania, Olanda), unele state asiatice (China, si Japonia) care au programe extraatmosferic in scopuri stiintifice sau militare. Mentionam in acest sens si cunoscutele cosmodromuri de la Cape Canaveral (S.U.A.), Baikonur (in Kazahstan pentru Federatia Rusa), sau cel de la Kouru (din Guyana, pentru programele cosmice vest-europene). - Industria electrotehnica, electronica, tehnica de calcul cunoscuta si sub denumirea de industria bunurilor de echipament, este una dintre cele mai recente industrii, care se bazeaza pe utilizarea de tehnologii inalte, materiale compozite, o forta de munca inalt specializata si are o piata externa generoasa. Principalele grupari industriale de profil sunt: General Electric (S.U.A.), Hitachi si Matsushita (Japonia), Siemens (Germania), ABB (Elvetia), AlcatelAlsthom (Franta) si Nec (Japonia) s.a. in cadrul acestei industrii deosebit de complexe mentionam rolul deosebit al Japoniei proprii de explorare a spatiului

(care produce anual de pilda 20% din productia de aparate de radio si 25% din productia de televizoare, cu centre mai importante mai ales in principalele regiuni industriale ale Japoniei: Tokyo, Nagoya, Hamamatsu, Osaka si Hiroshima. Industria bunurilor de echipament din S.U.A. se concentreaza in mari centre urbane (in functie de prezenta unor universitati, calificarea inalta a fortei de munca si gradul de absorbtie al bunurilor de echipament de catre marile aglomeratii urbane), din randul carora se remarca: New York, Boston, Cleveland, Chicago, Detroit in nord-est, St. Louis, Dallas, Atlanta in sud, Saint Lake City, Tucson, Los Angeles, San Francisco si Silicon Valley in sudvest. Marile firme americane (I.B.M, D.E.C., Hewlett-Packard si A.T.T.), domina piata bunurilor de echipament si datorita faptului ca producatorii americani beneficiaza de o piata interna capabila sa absoarba 29% din consumul mondial. Rusia realizeaza echipamente televizoare, aparate de electronice si electrocasnice,

radio, horologerie etc. in centrele Moscova, Sankt Petersburg, Ekaterinburg, Novosibjrsk, republicile baltice in centrele Riga, Tallin, Vilnius, Germania la Nurnberg, Stuttgart, Frankfurt pe Main, Mnchen, Olanda (Eindhoven, Utrecht), Franta (Paris, Nancy Lille, Le 91 Havre, Orleans), Marea Britanie (Londra, Birmingham, Manchester), Belgia (Bruxelles, Namur), China (Shanghai, Beijing, Nanjing), Coreea (Seoul, Taegu, Pusan), s.a. 2.3.2. Grupari economice regionale, comertul mondial, alte tendinte actuale (delocalizarea)

Mai mult decat in alte industrii, se constata conturarea mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial al unor grupari regionale ale industriei de echipament, cat si serioase decalaje intre nordul dezvoltat si sudul planetei in curs de dezvoltare. Astfel principalele grupari regionale sunt: Uniunea Europeana, in care rolul predominant il detin Germania, Marea Britanie, Franta, Italia, Olanda, Spania si Suedia, cu multiple specializari, de la utilaje industriale la mijloace de transport, electronica si tehnica de calcul. Aceasta grupare s-a conturat pe baza a numerosi factori: traditii industriale deosebite (aici s-a produs de fapt revolutia industriala), resurse variate, forta de munca inalt calificata, foste imperii coloniale, progres tehnic pe baza stravechilor institutii de invatamant superior. America de Nord (indeosebi S.U.A. si Canada), reprezinta, in fapt, principala grupare industriala de profil si s-a dezvoltat pe baza unor uriase resurse naturale, o industrializare timpurie, un liberalism economic, forta de munca bine calificata, piata uriasa de desfacere, influenta deosebita indeosebi in emisfera vestica etc. Importante specializari industriale (mijloace de transport, utilaje industriale, industrii de varf), prefigureaza informationale). viitorul societatii postindustriale,

Asia de Est (Japonia si tigrii asiatici; Coreea de Sud, fostul Hong Kong, Singapore, Thailanda, Indonezia, Taiwan s.a.). Aceasta grupare industriala s-a conturat mult mai tarziu practic dupa cel de-al doilea zarboi mondial, pe baza urmatorilor factori: ritmurile cele mai inalte de dezvoltare industriala postbelica, cea mai ieftina forta de

munca, o inalta specializare a acesteia, introducerea progresului tehnic (robotizarea) etc., orientarea catre export in ciuda masivelor importuri de materii prime, importante specializari in productia de automobile, nave maritime, electronica, tehnica de calcul. in ansamblu, aceste trei grupari economice regionale reprezinta circa doua treimi din ponderea industriei de echipament a Terrei, restul fiind distribuit intre celelalte state. O alta tendinta care se constata in ultimul deceniu, indeosebi in statele dezvoltate, consta in rapida reconversie a unor subramuri energofage si perimate, in industrii de varf pe baza traditiei indelungate, a fortei de munca inalt calificate, a cererii de pe piata moderna. Este exemplul tipic al reconversiei industriale din regiunea Ruhr Rhin din Germania, sau S.U.A. in sudul Marilor Lacuri. De asemenea, printre tendintele manifestate in acest domeniu mentionam aparitia in zone diverse (uneori nelocuite), alteori in jurul marilor universitati a asa-numitelor tehnopoluri. Exemplul cel mai semnificativ il constituie Silicon Valley din S.U.A. Valea Siliciului era in urma cu o jumatate de secol o regiune agricola; astazi, pe un teritoriu lung de 40 km si lat de 15 km pe valea raului Santa Clara, au fost construite circa 8000 de imobile in care lucreaza 650.000 de oameni din care 200.000 sunt ingineri si tehnicieni. Aici se afla sediul unor mari corporatii care au aparut: Hewlett-Packard, Control Data, Apple, National Semi Conductors; au fost implantate mari laboratoare ale marilor colosi: IBM, ATT, General

Electric, NASA s.a. Numele de Valea Siliciului a fost dat in jurul anilor 1970, datorita rolului esential al siliciului in aceasta industrie. Factorii favorizanti in aparitia acestui tehnopol au fost: prezenta celor doua universitati celebre ? Standford si Berkeley (care asigura ingineri de inalta pregatire, parcuri 92 tehnologice, unde se imbina cercetarea universitara cu industria), cadrul geografic placut Sunbelt-ul californian, cu plaje intinse la Pacific si zapezi in Rochenses; apropierea de marele oras San Francisco (una din marile aglomeratii urbane ale S.U.A.), existenta unor mari capitaluri care au fost investite aici si prin ciclul de productie rapid, au adus profituri intr-un timp optim; o forta de munca abundenta, nespecializata pentru munca de rutina in fabricarea produselor. Este semnificativ exemplul firmei Hewlett - Packard. in 1938 doi straluciti cercetatori care lucrau la universitatea Standford si-au creat propria lor firma, in 1942 firma avea 100 de angajati si o cifra de afaceri de 1 mii. dolari. Patru decenii mai tarziu acest colos are 84.000 de angajati si o cifra de afaceri de 8 mild. dolari, fiind al patrulea exportator din S.U.A. si filiale in numeroase state de pe glob. Asemenea tehnopoluri se intalnesc in toate statele dezvoltate, indeosebi in Europa Occidentala, Japonia, Coreea de Sud, dar mai recent si in state in curs de dezvoltare (Rusia, China, India s.a.), datorita eficientei si progresului tehnic care-l induc in statele respective.

O alta tendinta care s-a manifestat mai ales in ultimele decenii, consta in fuziunea si formarea de consortii transnationale, pentru a putea rezista acerbei concurente de pe piata mondiala, posibilitati financiare pentru cercetare stiintifica, controlul pietei externe, politici uneori de tip monopolist. Tabel nr. 84 Primii zece producatori mondiali de produse electrice (cifrele de afaceri in 1999) Nr. crt. Companie/Statul Cifra de afaceri (mild.$) 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Hitachi / Japonia Matshuta / Japonia General Electric / S.U.A. Siemens / Germania Toshiba / Japonia Daewo / Coreea de Sud

Sony / Japonia NEC / Japonia Philips / Olanda Mitsubishi / Japonia 84,1 mild.$ 70,3 mild.$ 70,0 mild.$ 60,6 mild.$ 53,0 mild.$ 51,2 mild.$ 47,6 mild.$ 45,5 mild.$ 40,1 mild.$ 36,3 mild.$ Sursa: Quid, 2001 De fapt, mai mult de jumatate din primele zece consortii industriale au ca obiect industria de echipament (autoturisme, electronica, tehnica de calcul etc.) si apartin, desigur, statelor dezvoltate. De multe ori puterea economica a acestor colosi, este superioara multor state de e glob, de unde rezulta impactul acestora asupra politicii mondiale. in sfarsit, nu putem incheia aceste succinte consideratii, fara a nu sublinia uriasul decalaj intre societatea postindustriala (informationala) din statele dezvoltate si ? lumea de treia? ? patra? care se afla in diverse stadii de industralizare. De , a multe ori acest proces se produce prin transferul unor perimate, iar decalajele dintre tehnologii energofage, poluante,

cele doua lumi se accentueaza din pacate, generand tensiuni in politica mondiala.

3. Resursele industriei chimice 93 Industria chimica este una din ramurile industriale cu cea mai exploziva dezvoltare dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand practic s-au afirmat principalele subramuri: petrochimie, ingrasaminte chimice, medicamente si produse cosmetice. coloranti si vopseluri,

La nivel global industria chimica detine circa 15% din productia industriala, (in statele puternic dezvoltate ponderea ajunge pana la 23-25% din productia industriala a statelor respective: S.U.A., Japonia, state din U.E., s.a.). Baza de materii prime este deosebit de diversa: de la zacaminte minerale pana la materii prime de origine vegetala si animala, sau resurse inepuizabile (azotul si hidrogenul). Prin complexitatea proceselor tehnologice, practic produsele rezultate pot fi din nou materii prime, (fie pentru unele subramuri ale chimiei, fie pentru textile sau industria alimentara); in acelasi timp este considerata o industrie fara reziduri, care valorifica optim anumite materii prime, facandu-le extrem de profitabile (valorificarea hidrocarburilor). Desigur in afara acestor oportunitati mentionam si impactul acesteia economice indiscutabile,

fata de mediul inconjurator (poluarea complexa a mediului), mai ales in statele in curs de dezvoltare, care nu poseda, tehnologii avansate, moderne, ecologice. Desigur ca in repartitia acestei ramuri industriale, se observa discrepante intre baza de materii prime (de regula in statele in curs de dezvoltare) si centrele de prelucrare propriu-zise, generand astfel un comert dublu: pe de-o parte un flux de materii prime, pe de alta parte un alt

flux cu produse finite. De asemenea se afirma tot mai mult in ultimele decenii, rolul chimiei fine (de mare sinteza), extrem de profitabila economic (medicamente, produse cosmetice etc). 6.3.1. Materii prime Industria chimica utilizeaza o mare varietate de materii prime (indeosebi provenite din cadrul zacamintelor minerale, hidrocarburi, carbunii de pamant, saruri, sulf, fosfati, apatite, minereuri neferoase etc.), alaturi de materii prime vegetale (lemn, stuf, tananti, cauciuc natural), animale (grasimi, uleiuri etc.), la care se adauga unele gaze din atmosfera (azotul si oxigenul). Din marea varietate de materii prime, ne vom opri asupra unor zacaminte minerale, datorita importantei acestora in lanturile tehnologice specifice industriei chimice. Sarea (Clorura de sodiu NaCl), reprezinta una dintre cele mai impresionante resurse materiale ale Terrei. Numai la o privire sumara, pornind de la banala sare, se pot obtine circa 10.000 de produse, din cele 140 de produse chimice principale, 80 au la baza aceasta materie prima, care se afla de fapt intre primele 5 materii prime de baza ale industriei chimice. Un scurt istoric al utilizarii sarii, demonstreaza ca aceasta bogatie minerala era cunoscuta in Egipt (mil. III i.Chr., folosita in realizarea mumiilor faraonilor) si China (de unde avem primele date privind desalinizarea apelor marine in anii 2.700 i.Chr,, dar si primele impozite dari de seama din vremea imparatului Yu in anul 2.200 i.Chr.). Valoroase informatii privind raspandirea geografica si utilizarile de atunci, ne

parvin din operele unor savanti greci (Herodot, celebrul medic Discoride) sau romani (Plinius cel Batran - Historia Naturalis). Tot din antichitate avem dovezi privind exploatarile si comertul cu sare din Dacia (scitii si tracii faceau comert cu sare in peninsula Balcanica, mai tarziu dacii realizau un prosper comert cu sare, de unde primele drumuri cunoscute in vremea stapanirii romane de ? via salaria? transformate in feudalism in drumurile sarii (care ), porneau de la ocnele din Subcarpati si Depresiunea Transilvaniei, pana la Adrianopol si peninsula Balcanica, spre Budapesta sau Lipsea etc.). Geneza: Sarea are la baza doua metale alcaline raspandite in scoarta terestra: sodiul (2,6 % din scoarta) si potasiu (2,4 %), compozitia chimica arata predominarea Cl (60,4 %) si a Na (39,3 %), alaturi de care se intalnesc impuritati (CaCl2, MgCl2, Na2SO4, CaSO4, MgSO4 etc.). 94 Formarea sarii s-a realizat in bazine acvatice putin adanci (lagune, golfuri, lacuri etc.) prin procesul de evaporare continua. in acest proces complex, un rol important l-au avut fenomenele tectonice (subsidenta), climatice (climat arid), alaturi de diapirism (pentru prima data studiat pe glob de savantul roman L. Mrazec - 1907), si de factorul timp. Sarea este raspandita neomogen pe continente, cat si in disolutie in Oceanul Planetar (78 % din totalul sarurilor continute de apa salmatra, 1 km3 de apa salmatra contine 28.106t NaCl). Rezervele mondiale de sare sunt estimate la 1.000.000.000 milioane tone, avand o dispunere neomogena

pe continente si tari. Din punct de vedere chimic sarea este un mineral (halit), care cristalizeaza in sistem cubic, are clivaj perfect, solubilitate ridicata, duritate 2,5, greutate specifica 2,1 - 2,2 g/cm3, luciu sticlos, prezinta impuritati care se reflecta in culoarea acesteia (argile - culoare cenusie-bruna sau oxizi ferici-culoare galbena spre rosie). Raspandirea geografica a rezervelor este diversificata. Astfel cele mai importante resurse din aceasta roca sedimentara evaporita, plastica, se afla in Rusia (bazinele Moscova, Siberia de Vest, Extremul Orient), Ucraina (Donetk), S.U.A. (Michigan, Wyoming, Illinois), Europa de Vest (Marea Britanie, Franta, Germania), Europa Centrala (Polonia, Romania), America Latina (Mexic-Tehuantepec, Cuba-Camagny) si Haiti (? Cerro de Sal? Africa de ), Nord (muntii Atlas), Australia (Kimberley, Adelaide) si Asia (China, India, Indochina). Romania dispune de impresionante resurse (2.000 de manifestari saline si 190 de zacaminte principale), situate in Subcarpati (Slanic Prahova, TarguOcna,Cacica, Ocnele Mari) si Podisul Transilvaniei (Ocna Muresului, Ocna Dejului, Praid). Productia mondiala de sare a cunoscut o dinamica ponderata (180 mil. t. in 1985, 230 mil. t. in 1995); circa o treime din productie se realizeaza prin desalinizarea apelor salmastre ale Oceanului Planetar. Productia de sare se concentreaza in 77 de state de pe glob, fiind dominata de S.U.A. (42 mil. t.), China (31 mil. t.), Germania (15 mil. t.), Canada (14 mil. t.), Marea Britanie, Ucraina, Polonia s.a., folosita in principal ca materie prima pentru industria produselor clorosodice.

Sarurile de potasiu au o larga utilizare in industria ingrasamintelor chimice. De fapt prin saruri de potasiu intelegem urmatoarele combinatii chimice: - silvina (KC1, formata din 52,4 % si 47,5 % Cl) - kieserit (MgSO4. H2O, formata din 29 % MgO, 58 % S03 si 13 % H2O) - kainit (KCl. MgSO4. 3H2O) - langbeinit (K2SO4. 2MgSO4) - carnalit (MgCl2. KCl. 6H2O) - polihalit (K2SO4. MgSO4. 2CaSO4. 2H2O) Sarurile de potasiu se exploateaza doar din a doua jumatate a secolului al XIX-lea (primele exploatari au existat in Germania la Stassfurt), iar in perioada interbelica s-au realizat in premiera exploatari marine, (Marea Moarta sau din lacuri sarate in S.U.A. si Tunisia). Geneza sarurilor de potasiu este relativ asemanatoare cu zacamintele de sare (NaCl), in bazine acvatice de sedimentare, intr-un climat de tip arid, in apropierea zacamintelor de brom. Rezervele mondiale de saruri de potasiu sunt evaluate la circa 100 mild.t. raspandite in Germania (cele mai mari rezerve, primul producator mondial: Stassfurt si Magdeburg), Franta (Alsacia, Gironde), Cehia (Karlovy-Vary), Rusia (Solikamsk, Berezniki si Urali), Canada (Sastchewan, Alberta), Israel (Marea Moarta), Tunisia (Tripolis - lacurile sarate), aliniamentul central african (Gabon-Congo-Angola) s.a. Productia de saruri de potasiu a crescut indeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial, de la 10 mil. t. (1960) la circa 35 mil. t. (1996), principalii producatori fiind: Germania, S.U.A., Israel, Tunisia, Canada, Rusia,

s.a. Fosfatii naturali constituie ingrasamintelor chimice fosfatice. 95 - Apatitul (un amestec de fluoroapatit si cloropatit ? Ca2 [(F, Cl). (PO4)3], monazit, ambligonit, litiofilit, piromorfitul, vivianitul si libethenit. Apatitul apare frecvent in roci eruptive acide si sedimentare (frecvent sub forma de francolit si colofan), si este utilizat in fabricarea ingrasamintelor fosfatice, in special a superfosfatilor. in general apatitul este destul de raspandit in aproape toate formatiunile geologice, de la segregatiile magmatice, la sisturile cristaline, de la sienitele nefelinice la zacaminte de tip alpin. Alaturi de apatite, mentionam fosforitele (resturi scheletice ale organismelor marine), care contin fosfati naturali, avand deci o origine biotica indiscutabila. O alta categorie de fosfati este reprezentata de guano (format prin depunerea dejectiilor liliecilor in pesteri); sunt raspandite aceste zacaminte in Peru si Columbia (grosimea maxima 25 m, rezervele sunt evaluate la circa 30 mil. t), in mare parte fiind epuizate inca din anii ? 80. Raspandirea fosfatilor naturali este neomogena pe glob; nivelul productiei in crestere sensibila a fost de circa 137 mil. t. (1998). Principalii producatori se afla in Africa de Nord (Marocul - 23 mii. t., al doilea producator mondial, Tunisia - 7 mil. t., Algeria), America de Nord (S.U.A., primul materia prima pentru obtinerea

producator de pe glob cu 43 mil. t.), China (al treilea producator de pe glob cu 21 mil. t.), Rusia (circa 10 mil. t.), Orientul Mijlociu (Iordania circa 6 mil. t.) si Israel (4 mil. t.). Principalii exportatori de apatit si fosforit de pe glob provin dintre statele din nordul Africii si Orientul Mijlociu, alaturi de China, Rusia si Brazilia. - Sulful (pucioasa) este singurul metaloid cunoscut inca din antichitate (grecii si romanii il exploatau din bazinul limitrof marii Mediterane, utilizandu-l in medicina). Denumirea de sulf provine din limba araba (sulfr = galben). Sulful este destul de raspandit in scoarta terestra (0,048%). in principal sulful se afla in natura sub forma de: - sulf nativ (sulf elementar); - sulf recuperat, obtinut din gaze naturale si petrol; - sulf obtinut din sulfuri metalice (pirita, blenda). Sulful nativ se gaseste in zacaminte vulcanogene sau sulfatariene si zacaminte sedimentare. Zacamintele de sulf de origine vulcanica sunt raspandite indeosebi in Italia, Polonia, Japonia, Noua Zeelanda si Chile. Productia mondiala de sulf este (56 mil. t. in 1998) pe primele locuri se afla S.U.A. (11,6 mil. t.), Canada (9 mil. t.), China (6 mil. t.), Rusia (4,5 mil. t.), Japonia (3,4 mil. t.) s.a. Sulful are importante utilizari: la fabricarea acidului sulfuric, a sulfurii de carbon, in industria colorantilor, a cauciucului si in industria farmaceutica. in Romania principalele zacaminte de sulf se afla in Muntii Calimani, Pucioasa,

Darabani (jud. Botosani), Podul Ursului-Varbilau (jud. Prahova). Alte materii prime utilizate in industria chimica sunt boratii, bromul, feldspatii, iodul, talcul etc., care sunt exploatate in mai mici cantitati, fata de sare, sarurile de potasiu, fosfati sau sulf. 3.2. Subramurile industriei chimice ? Industria produselor clorosodice foloseste ca materie prima sarea, din care se obtin produse clorosodice de baza: soda caustica, soda calcinata, acid clorhidric, clor, cat si alte produse derivate folosite in industria textila, celuloza si hartie, metalurgie, rafinarea petrolului, industria materialelor de constructii etc. Principalul produs realizat, soda caustica - este cel mai cunoscut, media productiei ultimilor ani fiind de circa 45 mil.t./an, dominata de 96 S.U.A. (11,3 mil.t.), China (3,9 mil.t.) Japonia (3,6 mil. t.), Germania (3,1 mil.t.), Franta, Brazilia, India si Rusia. in ansamblu principalii producatori de produse clorosodice sunt S.U.A. (circa 25 % din total), Germania, Japonia, Rusia, Franta s.a. in acest context Romania are un puternic potential industrial (resurse de sare, capacitati de productie clorosodica dar insuficient folosite in prezent, pe fondul unei prabusiri economice. ? Industria petrochimica reprezinta ramura cea mai importanta si dinamica a industriei chimice. Practic s-a dezvoltat dupa 1950. Materia prima este petrolul, prin distilare se obtin: etilena, propilena, butadiena, hidrocarburi aromatice etc., precum si gazele naturale. Petrochimia s-a dezvoltat producatoare de petrol (S.U.A., mai ales in unele state

Rusia, Marea Britanie s.a.), dar industrializate pe baza de importuri

si

in

unele

state

puternic

masive de hidrocarburi: Japonia, Europa de Vest si Centrala etc. Petrochimia este cea mai complexa ramura a industriei chimice, dar si cea mai profitabila. ? Industria fibrelor sintetice produce circa 30% din fibrele folosite in industria textila. Industria de fibre sintetice a crescut lent in ultimul deceniu (9,9 mil. t. in 1980 -11,6 mil. t in 1990, 19 mil. t. in 1999). Cele mai raspandite sunt fibrele de tip poliesteric si poliamidic. Principalii producatori sunt: S.U.A. (circa 3,5 mil. t.), Uniunea Europeana (Marea Britanie, Germania, Italia, Franta) Japonia, China, Taiwan, state din Asia de Est, Rusia s.a. Exportatorii de seama sunt: Germania, Japonia, Italia si Marea Britanie. - Industria maselor plastice si a rasinilor sintetice cunoaste o dezvoltare deosebita datorita utilizarii in industrii diferite, productia de mase plastice a crescut vertiginos de la 0,5 mil.t. in 1945, la circa 86 mil.t. in 1992 si 134 mil. t in prezent. Cele mai raspandite produse sunt: polietilena, policlorura de vinil, poliesterul. Cei mai mari producatori de mase plastice sunt: S.U.A. (41,4 mil. t.), Japonia (14 mil. t.), Germania (11,4 mil. t.), Italia, Rusia, Marea Britanie, Olanda, Canada, Australia s.a. Romania produce anual circa 0,5-0,8 mil. t. (Iasi, Bucuresti s.a.). in unele tari se realizeaza cu succes reciclarea deseurilor de mase plastice, urmand sa se obtina circa 20 mil. t. anual prin acest procedeu. - Industria cauciucului sintetic a aparut in 1930, dar dezvoltarea deosebita are loc dupa 1950. Dezvoltarea acestei subramuri este conditionata de

industria automobilului. Materia prima este reprezentata de petrol si gaze naturale alaturi de cauciucul natural obtinut din latexul arborilor ecuatoriali (Hevea Brasiliensis, Ficus Elastica). Productia mondiala s-a stabilizat la circa 15 mil.t/an; (8,6 mil.t. in 1980, 9,3 mil, t. in.1989 si 16 mil.t. in 1999). Tabel nr. 84 Primii cinci producatori mondiali de cauciuc sintetic in 1999 (mii.t.) Nr. crt. Statul Productia (mii t.) 1 S.U.A. 2.600 2 Japonia 1.520 3 Rusia 610 4 Franta 610 5 China 590 Sursa: Quid, 2001 Tabel nr. 85 Marile corporatii in industria cauciucului Nr. crt. Statul / Corporatia Cifra de afaceri Nr. de uzine Nr. de state in care actioneaza 97

(mild. $) 1 2 3 4 5 Firestone-Bridgestone / S.U.A. Goodyear / S.U.A. Michelin / Franta Continental / Germania Pirelli / Italia 22,1 13,6 12,1 6,7 5,5 37 75 67 52 74 28 44 13 16 21 Sursa: Quid, 2001 Principalii producatori sunt: S.U.A. (2,6 mil.t.), Japonia (1,5 mil.t.),

Rusia (0,7 mil.t.), Germania, Franta, China, Coreea de Sud, Italia si Marea Britanie. Principalele tipuri de cauciuc sintetic sunt: cauciuc polizoprenic, siliconic si etilenpropilenic. in legatura cu aceasta industrie s-a dezvoltat si industria anvelopelor auto, indeosebi in: S.U.A., Japonia, Franta, Germania si Marea Britanie. Raspandirea geografica a petrochimiei mondiale demonstreaza cateva importante concentrari in America de Nord (S.U.A. - circa 40 % din productie, in zona Golfului Mexic, Marile Lacuri si in vest la Los Angeles), si Canada - Montreal si Marile Lacuri), Uniunea Europeana (petrochimie de tip litoral, in principal pe baza de importuri de hidrocarburi in Germania, Franta, Benelux), Asia de Est (Japonia si micii tigri economici), Rusia, state din Europa Centrala (Romania) s.a. ? Industria ingrasamintelor vertiginoasa dupa cel chimice a cunoscut o dezvoltare

deal doilea razboi mondial (in anul 1980 s-au realizat 125 mil. t., ca in 1996 nivelul productiei sa atinga 175 mil. t.) Dezvoltarea acestei industrii este direct proportionala cu dezvoltarea agriculturii, a asigurarii unor cantitati tot mai mari de hrana, pentru o populatie care a depasit 6 miliarde de oameni (cu o crestere anuala de circa 8085 mil. de noi ? calatori? ai planetei albastre). Principalii producatori de ingrasaminte chimice la nivel mondial (1996) sunt: S.U.A. (25,4 mil. t.), China (19,8 mil. t.), Canada (11,1 mil. t.), Rusia (10), India (9,1), Germania (4,2), Franta (3,1), Belarus (2,4), Ucraina (2,4) si Olanda (1,8) s.a.

in cadrul acestei subramuri ingrasaminte chimice:

deosebim

urmatoarele

tipuri

de

- ingrasamintele chimice azotoase, se bazeaza pe utilitatea azotatilor naturali (Salpetru de Chile), azotul atmosferic (prin fixarea acestuia pe cale carbochimica) si produse de baza (acizi si baze) si sunt cele mai folosite ingrasaminte chimice de pe glob. - ingrasamintele chimice fosforitelor, apatitelor si fosfatice se obtin prin prelucrarea

guano, aflate in mari rezerve pe plan mondial, productia a fost de 35 mil. t. (1996), cei mai mari producatori fiind S.U.A. (10,8 mil. t.), China (6,4 mil. t.), India (3,1 mil. t.), Canada (1,8 mil. t.), Brazilia (1,3 mil. t.) s.a. - ingrasaminte chimice potasice folosesc ca materii prime sarurile de potasiu, destul de raspandite in scoarta terestra. Principalele centre chimice de profil, sunt situate in apropierea resurselor de materii prime, in platformele petrochimice, in zonele litorale (pentru importurile de materii prime), sau in marile zone cerealiere (agricole). Productia a fost de 25 mil. t. (1999), dominata de Canada (9 mil. t.), Germania (3,4 mil. t.), Rusia (3,3 mil. t.), Belarus (3 mil. t.), Israel (1,5 mil. t.) s.a. ? Industria acidului sulfuric, se bazeaza pe prelucrarea sulfului si compusii acestuia (ca activitate conexa in metalurgia neferoaselor, prelucrarea piritelor cuprifere sau in prelucrarea hidrocarburilor si carbunilor). Acidul sulfuric avand o larga utilizare (ingrasamintele chimice, distilarea petrolului, coloranti si vopseluri etc.). Productia mondiala de acid sulfuric este de circa 150 mil. t. (1995), principalii producatori fiind S.U.A. (38,3 mil.

98 t.), China (14,9 mil. t.), Maroc (8,3 mil. t.), Japonia (6,6 mil. t.), Rusia (6,3 mil. t.), India (4,3 mil. t.), Tunisia, Brazilia, Canada, Germania s.a. ? Industria carbochimica are traditii deosebite in Germania si S.U.A. inca din perioada interbelica, cand s-au obtinut benzina sintetica, coloranti, produse azotice, fibre sintetice, matase artificiala. Este dezvoltata in prezent in Germania (Ruhr), Marea Britanie (Scotia), S.U.A. (nord-est), Rusia (Ural) si Polonia (Silezia), de regula in tarile dezvoltate care poseda zacaminte huilifere foarte mari. Este o industrie in regres, datorita pretului de cost foarte ridicat si mai ales concurentei petrochimiei, care utilizeaza tehnologii mai rapide, dar este rentabila pentru statele cu mari resurse de carbuni. Alte subramuri ale industriei chimice sunt: ? Industria colorantilor si a vopselurilor, este bine reprezentata in S.U.A., Japonia, Germania, Franta, Marea Britanie si se bazeaza pe materii prime provenite din petrochimie, sau extracte de origine vegetala si animala. ? Industria produselor farmaceutice, raspandita in numeroase tari, in special din U.E. (33%): America de Nord (25 %) si Japonia (17 %), folosind o gama variata de materii prime. ? Industria produselor cosmetice este dominata de S.U.A. cantitativ si de Franta prin rafinament, avand o larga dezvoltare in peste 100 de state de pe glob. in concluzie, industria chimica s-a dezvoltat exploziv dupa cel de-al doilea razboi

mondial, centrele chimice sunt localizate indeosebi fie in apropierea materiilor prime (centre clorosodice, petrochimice, carbochimice), fie in porturi (aratand dependenta de baza de materii prime) sau in marile aglomeratii urbane (datorita specializarii fortei de munca si piete de desfacere, mai ales in cazul ramurilor de chimie fina). Comertul mondial cu produse chimice este dominat de tarile industrializate, datorita tehnologiilor existente aici, desi unele materii prime sunt situate in tarile in curs de dezvoltare. in sfarsit mentionam faptul ca, industria chimia este o industrie poluanta, mai ales in tarile in curs de dezvoltare, care utilizeaza tehnologii uzate si nepreformante. 4. Resursele forestiere si industria lemnului 4.1. Resursele forestiere ale Terrei Padurile reprezinta, indiscutabil, una dintre cele mai importante resurse naturale ale Terrei, evaluate la circa 100 mild. t., (circa 1/5 din biomasa planetei). Importanta resurselor forestiere rezida din cel putin doua aspecte de baza: importanta economica propriu-zisa (prin exploatarile de lemn, dar si a altor resurse pe care le poseda padurile), si importanta padurilor din punct de vedere ecologic, componenta de baza a mediului inconjurator. in ansamblu, biochora de padure, constituie un sistem ecologic deosebit de complex, raspandita atat latitudinal cat si altitudinal, constituind pentru unele state, cea mai mare bogatie naturala a acestora. in acelasi timp nu putem sa nu subliniem impactul resurselor forestiere asupra civilizatiei umane. Astfel, mentionam raportul de interdependenta intre evolutia numerica a

populatiei Terrei si diminuarea procentului de impadurire, problema defrisarilor si modificarile aparute in echilibrul ecologic, extinderea deserturilor si modificarile climatice globale etc. Iata, de fapt, intr-o viziune globala, in acceptia cercetatorilor de la Institutul Worldwatch, serviciile economice aduse de ecosistemele forestiere intacte. Tabel nr. 86 Ecosistemele forestiere 99 Serviciile economice aduse de ecosistemele forestiere intacte Fond consum de gene Padurile contin o diversitate de specii, populatii si gene care constituie, de fapt, averea lor cea mai valoroasa, dar si cea mai dificil de evaluat. Ele pastreaza un fond comun de gene, care pot proteja plantele comerciale impotriva schimbatoare substantelor otravitoare si a condtiilor

de clima si sol si pot asigura materialul necesar pentru inmultirea plantelor rezistente la acesti factori. Toate speciile salbatice inrudite cu avocado, bananierul, arborele de cacao, mahonul, arborele de scortisoara, arborele de cafea, arborii de grape-fruit, lamaiul, palmierul de ulei, ardeiul rosu, arborele de cauciuc sau cel de vanilie - care au asigurat exporturi de peste 20 mild. USD in 1991 -, se gasesc in padurile tropicale. Apa Padurile absorb apa de ploaie si o elibereaza treptat in apa raurilor, prevenind inundatiile si permitand folosirea acestora chiar si in

lunile uscate ale anului. Aproape 40% din fermierii Lumii a treia, depinde de aceasta rezerva hidrografica pentru a-si putea iriga recoltele si hrani vitele. in India, padurile asigura o reglare a apelor si un control asupra inundatiilor estimate la 73 mild. USD anual. Cumpana a apelor Padurile impiedica erodarea solurilor. Economia mondiala pierde anual hidroenergie si apa destinata irigatiilor in valoare de 6 mild. USD, prin colmatarea rezervoarelor. Produse piscicole Padurile protejeaza pestii din rauri, lacuri, estuare sau apele de coasta. Trei patrimi din pestii vanduti in pietele din Manaus, Brazilia, cresc hranindu-se cu fructe si plante din padurile de varzea, inundate periodic. Supravietuirea efectivelor celor 112 specii de somon si alti pesti din nord-vestul Pacificului, depinde de pastrarea padurilor naturale, stravechi; pescuitul somonului este o industrie regionala cu o cifra de afaceri de 1 mild. USD. Clima Padurile stabilizeaza clima. Defrisarile tropicale elibereaza gaze de sera cum ar fi dioxidul de carbon, metanul si oxidul azotos si lor li se datoreaza 25% din efectul de incalzire al climei produs de aceste gaze. Disparitia globala a functiei de depozitare a carbonului indeplinita de catre padurile tropicale, ar costa in jur de 3,7 mild. USD, echivalentul productiei nationale a Japoniei. Functia de

agrement Padurile constituie loc de recreere. Serviciul forestier al S.U.A. apreciaza ca, in 8 din cele 9 zone administrative ale sale, turismul, pescuitul si celelalte activitati recreative legate de zonele forestiere asigura beneficii mult mai importante decat obtinerea cherestelei, pasunatului sau mineritul. Sursa: Reproiectarea economiei forestiere (din volului ? Probleme globale ale omenirii. Starea lumii? 1994) , Importanta economica a padurii, consta in multiplele intrebuintari ale acesteia - peste 5000 - de utilizari industriale, de la folosirea lemnului drept combustibil, pana la industria chimica ori farmaceutica. La toate acestea se adauga varietatea resurselor pe care le ofera padurea, fie in mod direct (fructe de padure, arbusti etc.), fie indirect pentru pescuit, vanat, turism, hidroenergie. Toate acestea ne determina sa afirmam, ca, alaturi de valentele denumirii de plamani ai planetei, padurile reprezinta si aurul verde al Terrei. 100 4.1.1. Raspandirea geografica a fondului forestier mondial Conform datelor istorice, in antichitate, suprafata forestiera ocupa circa 7,6 mild.ha (56% din suprafata uscatului), in timp ce la inceputul actualului deceniu, padurile ocupa 4,2 mild.ha (27% din uscat). Aceasta dramatica reducere a suprafetei forestiere, a fost generata de evolutia numerica a populatiei Terrei, extinderea suprafetelor arabile, a pasunilor si fanetelor, necesarul mereu in crestere al utilizarii lemnului in constructii, minerit, nave etc., cat si

utilizarea lemnului drept combustibil. Desigur, problema resurselor forestiere ale globului, capata noi dimensiuni in prezent, cand cererea de lemn este in continua crestere, iar raspandirea padurilor este inegala pe tari si continente. in primul rand, mentionam ca padurile au o mai mare extindere in emisfera nordica decat in cea sudica. Cele mai impadurite continente sunt America de Sud (900 mil.ha. adica 50,6% din total), Africa (650 mil.ha.) si America de Nord (700 mil.ha.), iar cele mai putin impadurite continente, sunt Europa (150 mil.ha.), Australia si Oceania (150 mil.ha.). Cele mai mari suprafete forestiere se afla in urmatoarele state: Rusia si statele din fostul spatiu sovietic (900 mil. ha.), Brazilia (500 mil.ha.), Canada (325 mil.ha.), SU.A. (300 mil.ha.), China, India, Zair, statele scandinave s.a. Dupa procentul de impadurire, statele lumii se pot grupa astfel: - statele cele mai impadurite (peste 50%) sunt: Surinam (90,6 %), Guyana Franceza (81 %), Noua Guinee (82,5 %), Vietnam (75 %), Congo (74,8 %), Ecuador (78 %), Finlanda (68,7 %), Japonia (66 %) si Suedia (62 %). - statele cu procent moderat de impadurire sunt in numar mare, de la Rusia (44 %) pana la Germania, Franta, Italia, Argentina (25%). - statele cu procentul cel mai redus de impadurire (sub 10 %), se afla in diferite regiuni geografice sau conditii climatice diferite: Irlanda, Olanda, Algeria, Libia, Africa de Sud, Australia s.a.

Tabel nr. 87 Ponderea padurilor in diferite state in 1999 (%) (provocat de impadurire) Nr. crt. Intervalul (%) Statele (procentul de impadurire in %) 1 > 90 Surinam (90,6) 2 80 ? 90 Guyana Franceza (81,1), Noua Guinee (82,5), Solomon (88,6) 3 70 -80 Vietnam (74,8), R.D. Congo (74,8), Gabon (76,8), Guyana (76,1) 4 60 ? 70 Finlanda (68,7), Congo (61,8), Japonia (66,8), Coreea de Sud (64,8), Suedia (62,3) 5 50 ? 60 Guineea (58,8), Rep. Centrafricana (57,4), Senegal (53,1), Camerun (51,2), Brazilia (57,8), Peru (52,9), Bolivia (50,5), Malaysia (58,7), Indonezia (57), Laos (52,8) 6 40 ? 50 Zimbabwe (48,6), Tanzania (43), Angola (41,6), Panama (43,4), Columbia (42,9), exU.R.S.S. (44,1) 7 30 ? 40 Zambia (38,6), Ghana (33,6), Canada (36,2), Ecuador (36), Venezuela (32,5), Paraguay (31,6), Spania (31,5), Filipine (33,3) 8 20 ? 30 Etiopia (22), S.U.A. (29,2), Mexic (20,9), India (20,8), Germania (28,9), Polonia (28,1), Franta (27), Norvegia (25,7), Romania (25,3) 101 9 10 ? 20 Maroc (17), Sudan (17,6), Nigeria (12,2), Chile (11,6), China (13,6), Iran (10,9), Australia (13,7)

10 < 10 Ciad (9,8), Mali (5,5), Kenya (4), Algeria (1,7), Niger (1,5), Haiti (1,3), Irak (4,3), Israel (6), Marea Britanie (9,9) Sursa: Quid, 2001 Resursele forestiere raportate la populatia Terrei arata mari decalaje pe continente. Daca in unele continente se inregistreaza valori extrem de reduse (in Asia 0,19 ha/padure/loc., in Europa 0,31 ha/padure/loc.), in altele, valorile oscileaza intre 3,21 - 5,40 ha/padure/loc, in Rusia, America de Nord sau America de Sud. Repartitia geografica a resurselor forestiere pe continente si tipuri de paduri (conifere si foioase) este neuniforma pe continente si tari. Volumul total al materialului lemnos din padurile Terrei este estimat la circa 240 mild. m3, raspandit indeosebi in Rusia, America de Sud si America de Nord. Pe tipuri principale de paduri, coniferele ocupa circa 45% si se concentreaza in Federatia Rusa, Canada, SUA, tarile scandinave, Japonia s.a. Volumul cresterii medii anuale a masei lemnoase este de circa 2,7 mild.mc. (adica 59,3 mc la un hectar de padure ), cu diferentieri pe tipuri de paduri, revenind in medie aproape 0,5 m3 pe an pentru fiecare locuitor al Terrei. Astfel, in padurile de conifere cresterea anuala poate ajunge la 105 m3 in America de Nord, pana la 120 m3 in Rusia, in timp ce in padurile de foioase productivitatea este mai redusa, de la 45 mc. in Africa, la 90 m3 in America de Nord. Iata de ce trebuiesc respectate strict raporturile dintre volumul cresterii si cel al exploatarii masei lemnoase, care, din pacate, in numeroase state, mai ales in cele in curs de dezvoltare si

din zone extrem de sensibile nu sunt respectate, generand pe termen lung probleme grave privind echilibrul ecologic al Terrei. Desigur ca suprafata forestiera si volumul cresterii anuale ar putea sa creasca semnificativ prin realizarea de impaduriri, a unei noi structuri pe specii in anumite paduri, introducerea unor specii forestiere cu crestere rapida, combaterea bolilor si daunatorilor care afecteaza fondul forestier, prevenirea incendiilor forestiere, etc. Exista programe regionale ambitioase (ca de pilda Planul de Actiune pentru Padurile Tropicale), care, dincolo de unele rezultate, au reusit sa sensibilizeze opinia publica mondiala dar si marile consortii forestiere, privind sensibilul echilibru al padurilor fata de celelalte componente ale mediului inconjurator, impactul sociosferei asupra padurilor, modificarile climatice resimtite la scara planetara etc. Romania dispune de un fond forestier relativ modest, evaluat la 6,3 mil. ha (25,3% din suprafata tarii), revenind 0,27 ha padure /locuitor, iar pe regiuni geografice, padurile carpatice ocupa 63% din total, 23% se afla in zona de dealuri, restul in celelalte trepte de relief. Dupa procentul de impadurire, din pacate, Romania se situeaza la limita riscului ecologic, fapt ce trebuie retinut de opinia publica si, de factorii de decizie, mai ales dupa fenomenele de dezastre naturale (seceta prelungita, inundatii, alunecari de teren, eroziune accelerata, colmatarea lacurilor antropice etc.), care se produc aproape in fiecare an, afectand diminuarea efectului ploilor acide,

grav economia nationala. 102 Total 13034 4592 1,83 1473 100 116000 100 2753 100 125300 100 Rusia si statele essoviet 2144 1251 3,21 796 54 66000 56,9 185 6,7 13000 10,4 Oceania

842 255 5,40 4 0,2 600 0,5 249 9 38000 3 America de Sud 1760 867 5,28 20 1,4 600 0,5 847 30,8 76000 60,6 America Centrala 272 76 0.92

37 2.5 200 0.1 36 1.3 700 0.6 America de Nord 1875 750 3.34 440 29.9 34000 29.3 273 9.9 10800 8.6 Africa 2970 698 2.34 4 0.2 200

0.1 694 25.3 4200 3.4 Repartitia geografica a resurselor forestiere (pe continente si reiguni geografice) Asia 2700 550 0.191 Paduri de rasinoase 90 6.1 3600 5.5 Paduri de foioase 410 14.9 11400 9.1 103 Europa 471 145 0.35 82 5.6 8100

7.1 59 2.1 5400 4.3 Regiunea geografica Suprafata uscatului [mil ha ] Suprafata forestiera [mil ha ] Suprafata de padure pe loc Suprafata [mil ha] [%] Volum pe picior [mil mc ] [%] Suprafata [mil.ha] [%] Volum pe picior [mil mc]

[%] 4.1.2. Tipuri geografice de paduri inainte de a realiza clasificarea padurilor pe glob, dupa mai multe criterii, trebuie sa subliniem faptul ca acestea reprezinta biogeocenoze extrem de complexe, care sunt conditionate de pozitia geografica (pe glob, continent etc.), relief (rolul etajarii padurilor in sistemele muntoase), clima (o veritabila interdependenta intre clima si paduri), invelisul de soluri (cauza si efect in acelasi timp) si, in sfarsit, dar nu si in ultimul rand, rolul sociosferei, (care cel putin in ultimele doua secole si-a resimtit pe deplin prezenta). Asadar, se remarca pe glob o zonalitate latitudinala (de la padurea ecuatoriala pana la padurea boreala), dar si o zonalitate altitudinala (evidenta in cazul marilor sisteme montane de pe glob), fapt ce determina pe alocuri o intersectare a acestor dispuneri, extrem de interesanta. Conform clasificarii padurilor dupa criteriul economic (Alexe A. 1982), se deosebesc pe glob 18 mari regiuni forestiere, clasificate in trei grupe: ? grupa 1 cuprinde 6 regiuni forestiere de mare importanta economica si insumeaza circa 2.430 mil.ha. Aceste paduri se afla in regiunea boreala eurosiberiana a padurilor de conifere (taigaua), raspandita din peninsula Scandinavica, peninsula Kola, nordul Rusiei si Siberia (intre 500 L.N. si cercul polar de nord); regiunea boreala nord americana, cuprinzand padurea de conifere din Canada si Alaska, regiunea padurilor de foioase si de amestec de foioase si conifere, din Asia subtropicale de tip sinic situate in temperata, regiunea padurilor

China, la sud de paralela 260 L.N. (cuprinde provinciile Kuangdond, Hainan, Yunnan, Kuangsi, si Taiwan); regiunea padurilor ecuatoriale din bazinul Amazonului (situate in nordvestul Braziliei, Guyanele, Surinamul, sudul Venezuelei, estul Columbiei, nord-vestul Perului); regiunea padurilor ecuatoriale din America Centrala si Antile; regiunea padurilor ecuatoriale din Africa, Indochina, Indonezia si Filipine. ? grupa II include 8 regiuni forestiere de mare valoare regionala si nationala si are o suprafata de 564 mil.ha. Din aceasta suprafata, circa 250 mil.ha. se afla in S.U.A. si 100 mil.ha. in partea europeana a Federatiei Ruse, Ucrainei si Belarus. Tabel nr. 89 Clasificarea regiunilor forestiere mondiale sub raportul importantei lor economice Nr. crt. Denumirea regiunii padurilor? Supraf. [mil.ha.] Specii predominante Principalele state detinatoare, observatii I. Regiuni de mare importanta economica, principalii furnizori de lemn din lume 1 Boreale eurasiatice 600 Conifere Federatia Rusa, tarile 104 scandinave

2 Boreale nordamericane 500 Conifere Canada si Alaska (S.U.A.) 3 Ecuatoriale din Bazinul Amazon 500 Foioase tropicale Brazilia, Guyanele, Surinam, partial Columbia, Peru, Bolivia 4 Ecuatoriale din Asia de Sud-Est 300 Foioase tropicale Indonezia, Filipine, Malayesia, Noua Guynee 5 Ecuatoriale din Africa 180 Foioase tropicale Zair, Congo, Gabon, Camerun, Nigeria, Ghana, Coasta de Fildes 6 Paduri de amestec (conifere si foioase din Asia) 350 Conifere si foioase din zona temperata Federatia Rusa (sudul Siberiei), partial China. Cea mai mare rezerva de foioase din zona temperata. II. Regiuni furnizoare de lemn, importante pe plan zonal 7 Paduri de amestec (conifere si foioase) din Europa

100 Conifere si foioase din zona temperata Europa centrala, Europa de vest, partea europeana a federatiei Ruse, partial Ucraina si Belarus 8 Paduri de amestec (conifere si foioase) din America de Nord 250 Conifere (1/3) si foioase din zona temperata S.U.A., partial Canada sudica 9 Subtropicale de tip floridian 50 Pini tropicali S.U.A. Asigura 60% din productia de celuloza a S.U.A. 10 Subtropicale de tip sinic 50 Foioase din zona temperata calda China si sudul Japoniei 11 Ecuatoriale din America centrala si Antile 35 Foioase tropicale Mexic (Yukatan), Guatemala, Honduras 12 Mezofile si xerofile

din India 60 Foioase tropicale India 13 Subtropicale umede din Australia ? Noua Zeelanda 17 Araucaria Australia si Noua Zeelanda 14 Paduri de amestec (conifere si foioase din America de Sud) 2 Conifere si foioase din zona temperata Chile si Argentina III. Regiunie cu paduri mai putin productive de importanta locala 15 Paduri de tip mediteraneean 100 Pini si specii de stejar Statele din jurul Marii Mediterane (din Europa, Asia si Africa) 16 Mezofile si xerofile din America de Sud 400 Foioase tropicale din familia leguminoase Sudul Braziliei, Boliviei si Venezuela 17 Mezofile si xerofile din Africa

450 Foioase tropicale Senegal, Etiopia, Kenya, Tanzania, Mozambic, Zimbabwe, Angola, 105 Botswana, Africa de Sud 18 Mezofile si xerofile din Australia 55 Foioase tropicale Australia Sursa: A. Alexa, 1982 Includem in aceasta grupa padurile de amestec de foioase si conifere din Europa, America de Nord si America de Sud (regiunea chiliano-patagoneza), dar si padurile subtropicale din Florida, din sudul Chinei si Japoniei, padurile subtropicale umede din Australia si Noua Zeelanda si padurile mezofile si xerofile din India, padurile ecuatoriale din America Centrala (peninsula Guatemala, Cuba etc.). Yukatan din Mexic, Honduras,

? grupa III cuprinde patru regiuni forestiere de importanta locala, cu o productivitate modesta, situate pe circa 1 mild.ha (ca de plida padurile de tip mediteraneean, padurile mezofile si xerofile din America de Sud, Africa si Australia). Clasificarea padurilor dupa criteriul pur geografic, urmareste, in fapt, zonalitatea latitudinala, bine exprimata de la ecuator spre poli. ? Padurile tropicale umede Sunt situate intre cele doua tropice de-o parte si de alta a ecuatorului terestru, ocupand 55% din padurile Terrei, de unde si importanta deosebita a celei mai mari formatiuni forestiere de pe glob. Pentru padurile tropicale se mai folosesc si termenii sinonimi: paduri

pluviale, pluviisilvae, paduri ombrofie sau paduri virgine. Se dezvolta in regiuni calde si cu precipitatii abundente. Cea mai larga extindere o au in bazinul Amazonului (selvas, hyleas, bosanes), in America centrala, Africa centrala (bazinul Zair) si in Asia de Sud si de Sud-Est. Conditiile de mediu sunt extrem de favorabile (temperaturi medii anuale ridicate +30C, precipitatii medii anuale intre 2000-4000 mm distribuite uniform). Solurile lateritice bogate in oxizi de fier, sunt sarace in substante nutritive. Bogatia vegetala se explica pe baza substantelor minerale care se produc anual din fitomasa care dispare anual, si sunt asimilate rapid de radacini. in asemenea conditii ecologice, padurea tropicala umeda este foarte deasa, semperviriscenta, de o mare varietate de specii (peste 40 specii forestiere la ha), etajata pana la 40-60 m, cu numeroase adaptari la mediu (radacini adventive, frunze lucioase extrem de dezvoltate, prezenta lianelor si epifitelor), care adaposteste o exceptionala fauna pe cat de diversa pe atat de interesanta, cu numeroase lanturi trofice care se pot observa cu usurinta aici. in cadrul formatiuni: padurilor tropicale umede, deosebim urmatoarele

- Padurile tropicale umede din America de Sud insumeaza circa 492 mil. ha in Brazilia, Venezuela, Columbia, Peru, Bolivia, Guyane, Surinam si partial in Argentina. Aceste paduri tropicale se intind de la Anzii Columbieni si Ecuadorieni (provincia Pacifica), pana la coasta Atlanticului de Est (7 - 30 L.S.), pe o latime cuprinsa

intre 50-100 km. Vegetatia caracteristica este selvas-ul pluvial, o padure stratificata, cu arbori inalti (30 - 50 m), cu trunchiuri drepte si radacini tabulare de sustinere. Al doilea strat este format din arbori mici si din palmieri. Stratul inferior este format din palmieri pitici, ierbacee, arbusti etc. La toate acestea se adauga multimea de liane epifite. Pe malurile marilor fluvii si rauri se dezvolta o padure inundabila varzea, care se continua cu padurea neinnundabila (Terra firme). Dintre arborii cei mai frecventi aici amintim: arborele de cauciuc (Hevea Braziliensis, din care se extrage latexul pentru cauciuc), arborele de cacao (Theobroma cacao), arbustul de coca (Erythrxylon coca), palmierul de vin (Mauritia vinifera), palmierul textil (Astrocaryon vulgare), palmierul de cocos (Cocos nucifera), nuca de Para (Bertholletia excelsa), nuca 106 paradisului (Lecythis paraensis), arborele capoc (Ceiba pan tandra), arborele de balsam (Balsamum copaiferum), alaturi arborescente (Alsophila, Cyathea de care se dezvolta ferigi

s.a.), liane (Bauhinia) si epifite (Nidularium innocenti). in acest habitat extrem de generos exista o fauna variata si bine adaptata la aceste conditii de mediu. in ansamblu productia primara a padurii tropicale virgine este de 13,4 t/ha, datorita pierderilor foarte mari si a mediului ambiant in care se dezvolta aceste paduri. De remarcat ca padurea tropicala umeda sud-americana inainteaza in America centrala si de Nord (Mexic), in insulele din arhipelagul Antilelor si ocupa circa 28 mil.ha, avand in general aceleasi caracteristici fitogeografice.

- Padurile tropicale umede din Africa, sunt raspandite in bazinul fluviului Congo, in Gabon, Camerun, Nigeria, Ghana, Coasta de Fildes, Republica Centrafricana, Congo, R.D. Congo, Liberia si Sierra Leone, insumand circa 190 mil. ha. Padurile tropicale umede africane, au un numar mai redus de specii de arbori (circa 3000), sunt dispuse in 4-5 etaje de vegetatie, arborii cei mai inalti ajung pana la 50 m. Numeroase specii de palmieri africani cresc in aceste paduri: palmierul de vin (Raphaia vinifera), palmierul de ulei (Elaeis guinensis), palmierul de cocos (Cocos nucifera) s.a. Aici se dezvolta arborele de cafea (Coffea liberica si Coffea arabica), arbustul cola (Cola nitida si Cola acuminata). Dar pentru industria forestiera intereseaza mahonul de Senegal (Knaja senegalensis), uapaca (Uapaca guineensis), arborele urias (Entandro phragma angolense), arborele piptadema (Piptadema africana), si arborele capoc (Ceiba guineensis); unele dintre aceste specii sunt deosebit de apreciate pe piata mondiala a lemnului datorita calitatii deosebite a acestuia. Covorul vegetal al padurilor tropicale africane este completat de specii numeroase de liane (Laudolphia owariensis), orhidee (Bulbo phyllum) si ferigi (Platycerium, Polypodium). Desigur o bogata fauna de la mamifere si reptile, la pasari si insecte imbogateste si completeaza aceasta biocenoza, aflata de-o parte si de alta a ecuatorului. - Padurile tropicale umede din Asia de sud si sud-est, sunt raspandite in India, Bangladesh, Birmania, Thailanda, Cambodgia, Vietman, dar si in peninsula Malacca,

arhipelagul Indonezia cat si in nord-estul Australiei. in aceste paduri, ca element de originalitate se dezvolta bambusul arundinacea), o graminee care (Bambus procera, Bambus

ajunge pana la 40 m inaltime, cu un lemn tare, utilizat in fabricarea mobilei si a hartiei. Aici se dezvolta circa 600 specii din genul ficus, unele cu valoare deosebita in industria cauciucului, ca de pilda ficusul de cauciuc (Ficus elastica), sau smochinul indian (Ficus bengalensis). Tot in sud estul Asiei, creste arborele de paine (Arctocarpus integer), care poate ajunge la 30 m inaltime, cu un fruct de 35 kg, galbui cu miros neplacut. Dintre speciile cu lemn exotic, pretios, mentionam asa numitul mahon indian (Cuveracaea serrata), extrem de pretuit mai ales in industria mobilei. Alti arbori interesanti care se dezvolta aici sunt: arborele de cuisoare (Caryophyilus aromaticus), arborele de camfor (Cinnamonum camphora) (Ciunamonum zeylanicum). Pomii si arborele de scortisoara

fructiferi sunt reprezentati de mangustanul dulce (Mangustan dulcis, Garcinia), mango (Mangifera indica) si durianul (Duris zibethinus). Numeroase liane si epifite, intre care cel mai cunoscut este rotangul (Calamus extensus), alaturi de strate ierboase si plante parazite, completeaza bogatul tablou al luxuriantei paduri tropicale umede asiatice. ? Padurile tropicale cu ritm sezonier Aceste paduri se afla raspandite in America de Sud, Africa, Asia de Sud-Est si partial Australia, unde predomina un anotimp ploios si altul secetos. De pilda, pe flancul marginal al padurilor pluviale din America de Sud si Africa, din cauza sezonului

secetos (1-3 luni pe an), 107 o parte din arbori isi leapada frunzele, de unde si denumirea de paduri tropicale umede cu frunze cazatoare. in Asia, in schimb, pe fondul climatului musonic (unde sezonul secetos dureaza 6 luni), s-au dezvoltat padurile musonice. Mai mult, in anumite regiuni din Africa si America de Sud, sezonul secetos depaseste 6 luni pe an, determinand individualizarea padurilor tropicale de tip xerofil. - Padurile musonice se dezvolta intr-un climat musonic, in care precipitatiile (media 1500 mm) cad in anotimpul ploios, aprilie - septembrie, in timp ce in sezonul octombrie ? martie se manifesta o seceta persistenta. Aceste paduri se dezvolta in Asia de Sud - Est, si in unele insule din arhipelagul Sondelor. Se deosebesc, de fapt, mai multe tipuri de paduri: ?? Padurile mixte sunt cele mai raspandite dintre padurile musonice, formate din specii cu lemn pretios. in aceste paduri creste arborele trandafiriu din India (Dalbergia latifolia), santalul est indian (Pterocarpus sentalinus, Pt. indica), abanosul (Diospyros melanoxylori), santalul alb (Santalum subarboretului cresc numeroase album) s.a. In etajul

varietati de bambusi si palmieri pitici, de natura semperviriscenta. ?? Padurile de teck sunt dominate de speciile de teck (Tectona grandis), un arbore zvelt, de 30 - 40 m inaltime, cu un lemn tare, folosit inca din antichitate la construirea navelor. Aceste paduri impodobesc Gatii de Vest, partea centrala a Indiei si

insemnate areale din peninsula Indochina. ?? Padurile de sal sunt alcatuite, practic, dintr-o singura specie lemnoasa, numita local sal (Shorea robusta), care atinge 35 m inaltime si circumferinta de 2 m. Este raspandit in podisul Dekan, in Indochina si Malayesia. - Padurile tropicale de tip xerofil se dezvolta in regiuni tropicale in care seceta se resimte intre 4-8 luni, precipitatiile sunt reduse (500 ? 700 mm anual), in unele zone din Africa, America de Sud si partea centrala a Indiei. Aceste paduri sunt alcatuite din padurile savana si tufisurile zerofile. ?? Padurile - savana (savane-parcuri), cresc in zona de tranzitie a padurilor tropicale cu savanele. Arborii de aici au o talie redusa, sunt nodurosi, distantati unul de altul. Cei mai importanti dintre acesti arbori, vara raman desfrunziti (Bauhinia, Gyrocarpus, Terminalia, Parinarium, Lophira s.a.). Un strat ierbaceu bine dezvoltat (in ritmul sezonier al ploilor), completeaza peisajul padurilor - savane. ?? Tufisurile xerofile ghimpoase se dezvolta pe unele areale din Africa si America de Sud. Astfel in Africa poarta denumirea de bruse sau kola, sunt formate din arbusti teposi din speciile de acacii umbrela (Acacia), euforbiacee (Euforbia resinifera) sau specii de Parkisonia si Prosopis. in America de Sud aceste formatiuni vegetale poata denumirea de Caatinga si se dezvolta adesea intr-un climat in care seceta dureaza pana la 9 luni pe an, determinand speciile arboricole sa se adapteze. Aici cresc specii numeroase de cactacee

(Philocerosus setosus, Cereus catingicola, Opuntia, Melocactus), palmieri (Copernicia cerifera, Cocos coronata), sau vestitul arbore in forma de butoi, care poate ajunge pana la 40 m inaltime (Cavanillesia arborea). ? Padurile si tufisurile cu frunze aspre Se dezvolta in regiunea Marii Mediterane, in California, Africa de Sud (regiunea Capului), in partea centrala a statului Chile, in Australia de Sud - Est. Conditiile climatice se caracterizeaza prin veri calde si secetoase (in care regimul termic oscileaza de la 22 - 28C in iulie, la 5 - 12C in ianuarie), precipitatii modeste (500 - 700 mm), frecvente indeosebi iarna. Cel mai tipic peisaj al acestor paduri si tufisuri de pe glob se afla desigur in jurul Marii Mediterane europene. 108 Aici se dezvolta padurile de stejar, intre care specia cea mai raspandita este stejarul de stanca (Quercus ilex), alaturi de stejarul de pluta (Q. suber) , stejarul de Kermes (Q. cocifera). Alaturi de stejari, aici cresc pinul maritim (Pinus maritima), pinul de Alep (Pinus halpensis), sau alte specii de pini (Pinus pineea, Pinus pinaster s.a.). in muntii Atlasul Telian, la peste 1000 m altitudine, se dezvolta cedrul de Atlas (Cedrus atlantica), bradul numidia (Abies numidica) si ienuperi (Juniperus thurifera). in Muntii Libanului mai persista inca cedrul de Liban (Cedrus libanotica), care a fost defrisat inca din antichitate, datorita utilizarii lemnului in construirea navelor feniciene. O maxima raspandire o au aici maslinul (Olea europaea), roscovul (Ceratonia

siliqua), specii vesnic verzi ca mirtul (Myrtus communis), leandrul (Nerium oleander), arbusierul (Arbutus unedo), palmierul pitic (Champerops humilis), si fisticul (Pistacea lentiscus). Dintre speciile de arbori cu frunzele cazatoare mentionam: castanul dulce (Castanea vesca), platanul (Platanus orientalis), stejarul macedonean etc. Formatiunile de tufisuri xerofile mediteraneene au o raspandire exceptionala si poarta denumiri diferite, in functie de pozitia lor geografica. Astfel, aceste tufisuri se numesc: maquis (in Corsica), garriga (Spania), frigana (Grecia, Asia Mica), tomilare (in Spania si Africa de Nord), chaparral (California), mattoral (Chile) si malee (Australia), cu adaptari diverse in functie si de factorii locali. ? Padurile cu frunze cazatoare din emisfera boreala si australiana Aceste paduri ocupa mari suprafete in Europa, Asia (China, Coreea, Japonia) si America de Nord in emisfera boreala, si America de Sud (Chile, Patagonia) si Noua Zeelanda in emisfera australa. - Padurile cu frunze cazatoare din Europa ocupa o buna parte din Europa occidentala, centrala si de rasarit, pana chiar in apropiere de muntii Ural. Conditiile de mediu specifice sunt date de un climat caracterizat prin veri calduroase si ierni geroase, cu precipitatii cuprinse intre 700 -1000 mm, care scad de la vest la est, mai ales sub forma de zapada. Padurile sunt bine stratificate, arborii cei mai inalti ajung intre 20 - 40 m inaltime, cu o productivitate destul de ridicata (asemanatoare padurilor tropicale

umede), de mare valoare economica datorita omogenitatii speciilor forestiere. Etajul arborilor inalti este dominat de fag (Fagus silvatica), stejar (Quercus robur), gorun (Q. petraea), cer (Q. cerris), garnita (Q. frainetto). in asociatie cu padurile de stejarete, creste frasinul (Fraxinus excelsior), plopul tremurator (Populus tremula), ulmul (Ulmus foliacea), paltinul de camp (Acer platanoides), mesteacanul (Betula verracosa) etc. Spre estul Europei, padurile de foioase sunt dominate de carpen (Carpinus betalus). Stratul arbustiv este alcatuit din specii variate, repartizate neuniform, la care se adauga un bogat strat ierbos. - Padurile cu frunze cazatoare din Asia de Est, ocupa importante suprafete din nord-estul Chinei, peninsula Coreea si Japonia. Speciile principale arboricole sunt stejarul (Quercus mongolica), frasinul (Fraxinus mandshurica), arborele de catifea (Phellodendron amurense) si magnolia (Magnolia Kobus). Importanta economica deosebita o prezinta padurile de stejarete, care se exploateaza intens in China si Japonia. - Padurile cu frunze cazatoare din America de Nord, ocupa partea de sud - est a continentului si sunt alcatuite din urmatoarele specii: stejarul alb (Quercus alba), stejarul rosu (Q. rubra), stejarul negru (Q. velutina), fagul cu frunza lata (Fagus grandifolia), castanul (Castanea dentata). 109 in padurile de stejarete mai cresc artarul de zahar (Acer saccharum), arborele de lalele s.a.

- Padurile cu frunze cazatoare din emisfera australa, sunt raspandite in Chile (la sud de paralela 34 L.S. pana la Capul Horn) si in Noua Zeelanda. Aici cresc paduri de fag (Nothafagus dombeyi), alaturi de specii inrudite (N. obliqua, N. procera), cunoscute in biogeografie sub denumirea de padurea Valdeviana (de la laricele Valdevian). Uneori, aici se mai asociaza coniferul (Podocarpus nubigenis), sau un gen de bambus (Chusquea culeu). in Noua Zeelanda predomina padurile de fag cu frunze persistente (Nothofagus fusca, N. solanderi), pe langa care cresc si unele specii de conifere cu valoare economica ridicata. ? Padurile de conifere din emisfera boreala Padurile de conifere din emisfera boreala, de tip taiga, se desfasoara in Europa de Nord, Siberia si America de Nord, fiind delimitata in nord. de vegetatia de tundra si, in sud, de padurile de foioase, in unele locuri de stepa si silvostepa. Conditiile ecologice si climatice se caracterizeaza prin ierni cu temperaturi minime absolute, care ajung pana la -60C in Canada si -70C in Siberia (la Oimiakon). Precipitatiile medii anuale oscileaza intre 400 -1000 mm, care cad mai ales sub forma de zapada. in general, este vorba de un climat temperat continental excesiv. Solurile pe care se dezvolta sunt podzolite, uneori turboase, mlastinoase si nisipoase. Aceste paduri au un numai redus de specii, in padurile de conifere exista o stratificatie a vegetatiei. Etajul superior arboricol ajunge la 30 - 35 m inaltime. Aceasta padure ocupa circa 1/3 din padurile globului, fiind a doua padure dupa cele tropicale, ocupand 1,2 mild. ha.

- Padurea de conifere Scandinavica pana in

eurasiatica

se

intinde

din

peninsula

peninsula Kamceatka. in Europa datorita unui climat mai putin excesiv se intalneste frecvent molidul european (Picea excelsa), molidul siberian (Picea obovata), molidul finlandez (Picea fennica), pinul de padure (Pinus mesteacanul (Betula verrucosa) si silvestris), in asociatie cu

plopul tremurator (Populus tremula). in Siberia datorita climatului mai aspru, predomina bradul (Abies sibirica), zambrul (Pinus cembra), zada (Larix sibirica, L.daurica). in Manciuria si Japonia cresc varietati de brad (Abies nephrolepis) si laricele japonez (Larix leptolepis). in etajele muntoase din Europa si Asia intalnim de asemenea molidul, pinul de padure, laricele, zambrul si, mai ales, speciile de brad (Abies alba, A. pectinata). - Padurea de conifere canadiana ocupa cea mai mare parte din suprafata Canadei, regiunea Marilor Lacuri, Alaska. in Alaska padurile de conifere sunt alcatuite din pini (Pinus murrayana), molid (Picea nigra, P. sitchensis) si tsuga (Tsuga mertensiona). in Canada padurile de conifere sunt formate din specii de molid alb (Picea alba, P. glauca), molidul negru (Picea mariana), laricele american (Larix americana), bradul de balsam (Abies balsamea), tuia (Thuja occidentalis), alaturi de specii de pin (Pinus bansksiana). in padurile de conifere cresc si specii de foioase: plopul tremurator (Populus tremula) si mesteacanul de hartie (Betula papyrifera). Padurile de conifere din regiunea Marilor Lacuri, se afla in amestec cu

speciile de foioase, astfel alaturi de speciile de pini, tsuga si tuia, traiesc unele specii de foioase ca plopul tremurator si artarul de zahar. Aceste paduri de taiga au o mare valoare economica, astfel se explica rolul deosebit in economia forestiera a Federatiei Ruse, Canadei si statelor scandinave. - Padurile de conifere de pe litoralul pacific se desfasoara la sud de Alaska pana in partea centrala a Californiei, pe o lungime de 3500 km si o latime de 500 km. Aici padurile 110 au o mare densitate si omogenitate, sunt extrem de bogate si formate din numeroase specii de arborele vietii (Thuja gigantea, T. plicata), arborele hemlock (Tsuga heterophylla), bradul lui Duglas (Pseudotsuga douglassi), specii de brazi (Abies magnifica, Abies grandis, Abies concolor). in muntii Coastei creste sempervirens), care poate ajunge arborele rosu (Sequoia

pana la 2000 de ani ca varsta, iar in muntii Sierra Nevada creste uriasul padurilor temperate, arborele mamut (Sequoia gigantea). in ansamblu aceste paduri au o foarte ridicata valoare economica datorita valorii lemnului extras, omogenitatii speciilor forestiere si a altor facilitati. 4.2. Exploatarile forestiere si industria de prelucrare a lemnului Vechimea exploatarilor forestiere se identifica, in fapt, cu aparitia civilizatiei umane. Ritmul exploatarilor si utilizarii resurselor forestiere a fost diferentiat pe glob. De pilda, se cunoaste amploarea exploatarilor forestiere in Orientul Mijlociu si Apropiat, in statele

riverane Marii Mediterane, in antichitate, ale caror consecinte se resimt si astazi (disparitia unor specii arboricole, a unor specii faunistice, modificarea peisajului, extinderea deserturilor in peninsula Arabica, modifica climatice etc.). Desi in ultimele doua milenii se constata o crestere a volumului exploatarilor forestiere si implicit al defrisarilor, totusi, in ultimele doua secole ritmul a fost mai mult decat alarmant, determinand serioase dezechilibre ecologice, in anumite regiuni geografice. Indiscutabil, utilizarea lemnului in diferite scopuri (industrializare, combustibil etc.), reprezinta o necesitate in evolutia societatii umane, dar omenirea se afla in prezent la o rascruce in ceea ce priveste conservarea si protectia fondului forestier. De ritmul exploatarilor forestiere, al impaduririlor, al economisirii acestei valoroase resurse, depinde in ultima instanta viitorul padurilor Terrei, o mostenire care trebuie lasata generatiilor viitoare. Masa lemnoasa exploatata anual pe glob cunoaste o crestere continua, de la 1,6 mild.mc in 1950, la 3,4 mild.mc in 1970, pentru ca in 1990 sa se ajunga la 4,3 mild.mc. in anul 2000, volumul exploatarilor forestiere a fost de 4,6 mild.mc, cu mult peste capacitatea de regenerare anuala a padurilor care este de 2,7mild.mc, de unde dezechilibrele grave care se manifesta in anumite regiuni geografice, ca de pilda in Asia (fara Rusia), unde in ultimii ani se exploateaza 720 mil. m3, in timp ce volumul cresterii anuale este de doar 190 mil. m3, sau in Europa, unde se fac exploatari de 310 mil. m3, iar volumul regenerarilor este de 120 mil. m3.

Desigur sunt si raporturi de mare favorabilitate ecologica, in America de Sud (exploatari de 240 mil. m3 si regenerarea de 790 mil. m3), Rusia (exploatari de 325 mil. m3 si regenerarea de 780 mil. m3), sau Canada (exploatari de 115 mil. m3 si capacitatea de regenerare de 228 mil. m3). Tabel nr. 90 Dinamica exploatarilor de lemn, pe plan mondial si regional in perioada 1950 ? 2000 Volumul mediu de masa lemnoasa exploatata la nivelul anului ? . 1950 1960 1970 1980 1900 2000 Regiuni geografice Total Din care lemn de lucru Total Din care lemn de lucru Total Din care lemn de lucru Total Din care

lemn de lucru Total Din care lemn de lucru Total Din care lemn de lucru Europa 286 167 317 215 382 325 374 334 390 360 400 380 CSI 329 180 370 202 472 385 465 357 480 690 500 400 111 Asia 290 84 384 124 1100 635 1477 912 1580 1100 1720 1280 Africa 120 20 190 22 605 322 679 384 720 517 800 520 America de Nord 392 320 405 356 468 449 550 495 590 520 600 540 America de Sud 140 21 268 127 325 182 421 281 510 380 540 390 America Centrala 40 6 42 7 69 39 36 28 42 35 50 44 Zona Pacific

20 15 25 16 35 28 38 32 46 40 50 46 Total general 1617 813 2001 1069 3456 2365 4040 2823 4358 3352 4660 3600 Sursa: Annuaire des produits forestieres F.A.O., Roma, 1998 Din totalul exploatarilor forestiere la nivel mondial, circa 60 % din lemn este folosit in scopuri industriale, restul drept combustibil (pentru incalzit si preparatul hranei). Astfel, in statele dezvoltate (America de Nord, Europa, Asia de Est, Australia), ponderea utilizarii lemnului in scopuri industriale ajunge pana la 75 ? 80 %, in vreme ce in statele in curs de dezvoltare, situatia este inversa (circa 80 ? 85 % din lemn este folosit drept combustibil). Unele studii recent realizate de institutiile specializate ale ONU, releva ca 60 % din populatia Terrei foloseste lemnul drept combustibil; ponderea se afla in regiunile in curs de dezvoltare (din Asia, Africa, America Latina), de unde presiunea umana formidabila asupra padurilor din aceste continente si efectele care se resimt pregnant mai ales in secolul nostru. Productia de lemn industrial a fost la inceputul anilor 90 de 1,6 mild.mc, fiind dominata de S.U.A. (26 % din total), Rusia (17 %), Canada (11 %), China, Brazilia, statele scandinave s.a. Tabel nr. 91 Principalii producatori de masa lemnoasa in 1998 (mil. m3) Nr. crt. Continentul / Reg.

geografica Prod. totala de lemn rotund Prod. de lemn industrial Prod. de lemn de foc 1 2 3 4 5 6 7 Asia America de Nord Africa America de Sud Europa exU.R.S.S. Oceania ? Australia 1.150,4 752,2 586,2 379 359 183,2 47,5 271,4

591,3 65,4 121 308,5 153,7 879 160,9 502,8 258 51 30,5 Total (mil. m3) 3.439,5 1.511,3 1.882,2 Sursa: Quid, 2001 Asadar, primele 10 state forestiere realizeaza 68 % din productia de lemn industrial, in timp ce restul statelor le revin 32 % din productia mondiala. Pe continente, in productia de lemn in prezent, pe primele locuri se situeaza Asia (fara Rusia) cu 1.029 mil. m3, America de Nord (738 mil. m3), Africa (460 mil. m3), Rusia (380 mil. m3) si Europa (357 mil. m3). Exista, desigur, nuante diferite de la un continent la altul, avand diverse cauze, (structura speciilor forestiere, arealul de exploatare, modul de utilizare, participarea la 112 comertul mondial cu lemn sau produse din lemn, sau eficienta si mecanizarea lucrarilor specifice).

Astfel, in Asia unde se exploateaza cel mai mare volum de masa lemnoasa de pe glob, cel putin 60-65% din lemn este utilizat drept combustibil. De pilda China unde 60% din masa lemnoasa (anual 280 mil.mc), se utilizeaza drept lemn de foc; dar si in alte state asiatice situatia este identica: India, Filipine, Nepal, Thailanda, Bangladesh, etc. Alte state asiatice (Japonia, Indonezia, Coreea de Sud, Singapore) utilizeaza lemnul (uneori provenit din import - cazul tipic al Japoniei), in scopuri industriale intr-o proportie ridicata (pana la 80 % din total). Tabel nr. 92 Corelatia intre populatie si consumul de lemn [%] Populatia / consum 1970 1990 2010 1 Statele dezvoltate 27 % - 86 % 22 % - 77 % 17 % - 73 % 2 Statele in curs de dezvoltare 73 % - 14 % 78 % - 23 % 83 % - 27 % Sursa: FAOSTAT/1996 Situatia este similara si in Africa, unde lemnul de foc reprezinta circa 80 % om masa lemnoasa; cel mai mare producator forestier este Nigeria (102 mil. m3) , urmata de Etiopia, Kenya si Zair, care au unele disponibilitati de export de cherestea. O importanta putere forestiera este Rusia (380 mil. m3), cu resurse enorme care sunt exploatate mai ales din partea europeana, Urali si Siberia; intampina mari dificultati in ceea ce priveste conditiile de mediu, transportul pe calea ferata la mari distante etc. Cu toate acestea, baza utilizarii o ocupa sectorul industrial cu circa 2/3. Mai mult, Federatia Rusa are mari disponibilitati de export de cherestea, indreptat indeosebi spre tarile vest-europene.

in America de Nord, predomina padurile de conifere, marile exploatari forestiere se afla in nord-vestul S.U.A. (Montana, Idaho, Washington, Oregon s.a.), centrul si estul Canadei. Desigur, cel mai mare producator forestier din continentul nord american raman S.U.A. (circa 525 mil. m3 anual), urmate de Canada (190 mil. m3); baza utilizarii o reprezinta industrializarea lemnului (pana la 85 %), de unde o puternica industrie de profil. in continentul sud-american, Brazilia este de departe cel mai mare producator de lemn (245 mil.mc anual), din care doar o patrime este utilizata in industria cherestelei, restul fiind folosit drept combustibil. Celelalte state Venezuela), au latino-americane (Argentina, Columbia, Chile,

productii relativ mici pana la 20 mil.mc. fiecare, lemnul fiind utilizat indeosebi ca lemn de foc. Disponibilitati de export are indeosebi Brazilia, cunoscuta prin unele specii valoroase de lemn tropical. in Europa predomina coniferele si padurile de amestec temperate, principalele areale de exploatare se afla in nordul continentului (Suedia, Finlanda, Norvegia), statele alpine (Austria, Elvetia, Franta, Italia si Germania) si statele carpatice (Romania, Polonia si Slovacia). Alte exploatari forestiere se realizeaza si din sudul continentului (Balcani, Pirinei), predomina utilizarea industriala, iar unele state apeleaza la importuri masive, datorita consumului ridicat, sau datorita politicii de conservare a fondului forestier propriu. in sfarsit Australia exploateaza anual circa 20 mil. m3 utilizat in cea

mai mare parte in industrie. Tot in aceasta regiune geografica se mai detaseaza alti producatori regionali insemnati, cu disponibilitati de export: Noua Zeelanda (conifere) si Papua - Noua Guinee (foioase tropicale). 113 4.2.1 Ramurile industriei lemnului. Comertul mondial. Probleme ecologice ? Industria cherestelei este cea mai importanta sub aspectul volumului de prelucrare, asigurand prin produsele sale, materia prima pentru celelalte ramuri de prelucrare a lemnului. Productia mondiala de cherestea a crescut in mod semnificativ dupa cel de-al doilea razboi mondial ajungand la mijlocul anilor ? in anul 1996, la 427 mil. m3. 90 Structura de productie dupa speciile forestiere, arata clar ca predomina padurile de conifere (3/4), restul fiind ocupat de foioasele temperate si tropicale. Desigur, industria cherestelei se concentreaza in anumite state care poseda uriase resurse forestiere, dar si infrastructuri necesare (mecanizarea exploatarilor, mijloace si cai de comunicatii, centre de prelucrare si depozitare). Principalii producatori de cherestea sunt: S.U.A. (108 mil. m3 in 1998, cu centre mari de prelucrare in nord-vestul federatiei, orasul Seattle fiind cel mai important), Rusia (21 mil. m3 cu centrele puternice dispersate in partea europeana: Arhanghelsk, Murmansk, Saratov, sau in partea asiatica in Siberia si Extremul Orient) si Canada (62 mil. m3 in 1996 cu importante centre la Vancouver, Victoria, Otawa si Quebec). Tabel nr. 93

Principalii producatori de cherestea (1996) [mii m3] Nr. crt. Statul Productia Nr. crt. Statul Productia 1 S.U.A. 108855 6 Germania 14335 2 Canada 62829 7 Franta 9590 3 Japonia 24493 8 Finlanda 9390 4 Rusia 22606 9 Austria 7600 5 Suedia 14420 10 Polonia 5060 Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, 1998 Alti mari producatori de cherestea cu disponibilitati de export sunt: China, Suedia, Brazilia, Indonezia, Malayesia, Nigeria, Gabon, s.a. Excedentul de cherestea realizat in unele state (Canada, Federatia Rusa, Suedia, Finlanda) se indreapta spre S.U.A., Japonia, Marea Britanic, Italia, Germania s.a. - Industria placilor aglomerate si placilor fibrolemnoase a aparut, practic, in perioada interbelica, valorificand deseurile forestiere, rumegusul etc., alaturi de unele substante adezive provenite din industria chimica. Dezvoltarea industriei mobilei si a altor activitati (minerit, constructii etc.) reclama anual tot mai mari cantitati de placi de tip PAL si PFL, panouri, placaje, furnire, fapt ce determina o puternica reactivare a acestei subramuri. Principalii producatori sunt S.U.A. (primul loc in productia de PAL), Canada (primul loc in productia de PFL), Federatia Rusa, Suedia, Finlanda, Franta.

- Industria mobilei reprezinta, sub aspect valoric, cea mai importanta subramura a industriei lemnului; valorifica valoarea in mod indiscutabil. eficient masa lemnoasa sporind

Aceasta industrie care are vechi traditii mestesugaresti (indeosebi in Europa si Asia), s-a dezvoltat intr-un ritm alert mai ales in ultimele doua secole, pe fondul cresterii numerice a populatiei Terrei, a urbanizarii si cresterii standardului de viata. Desigur, atat productia cat si consumul de mobila este dominat de statele dezvoltate. Cei mai mari producatori de mobila sunt: S.U.A., Canada, statele europene (Germania, Franta, Italia, Marea Britanic, Romania), Federatia Rusa, Japonia s.a. Marile centre urbane sunt, in acelasi, timp si mari centre ale,industriei mobilei, datorita traditiilor, dar si a 114 imensei piete pe care o reprezinta aceste orase (New York, Chicago, Montreal, Paris, Mnchen, Milano, Tokyo, Moscova, Shanghai etc.). - Industria celulozei si hartiei. Hartia a fost descoperita in China (in anul 105 i.Chr. de Tasi-lun), patrunde apoi in Asia Centrala (in sec. VIII d.Chr., la Samarkand), iar in Europa - mai intai in Spania, in secolul al XII-lea, ulterior in Franta, si in Germania, iar in Romania in secolul al XIV-lea s.a. Materia prima de baza este lemnul de rasinoase si foioase (circa 200 mil. t lemn/an), se mai folosesc de asemenea deseuri textile, tulpini de cereale, stuf, iarba alfa, iuta, chenaful, rumia, trestie de zahar, bambus. in tarile dezvoltate se remarca o puternica folosire a maculaturii (de pilda in Japonia

se recicleaza 50 %, Uniunea Europeana 48 %, S.U.A. circa 25 %). Cererea si consumul de celuloza si hartie este in continua crestere si este dominata de statele industrializate din America de Nord, Europa, Japonia s.a. Principalele producatoare de hartie si carton sunt, in general, statele cu pondere deosebita in raspandirea padurilor de conifere pe glob. Mentionam ca productia mondiala de celuloza a fost in 1996 de circa 325 mil. t. Tabel nr. 94 Principalele state producatoare de hartie si carton (1996) Nr. crt. Statul Productia [mii t.] [kg/loc.] 1 S.U.A. 81,10 311 2 Japonia 28,50 228 3 Canada 18,30 628 4 Germania 14,40 178 5 China 15,50 11 6 Franta 14,45 146 7 Finlanda 10,90 2143 8 Suedia 9,20 1057 9 Marea Britanie 5,82 100 10 Brazilia 5,70 37 Sursa: Anuarul statistic al Romaniei, 1998 Evident ca productia fiecarei tari se reflecta in consumul pe locuitor, care oscileaza de la 2 - 3 kg hartie (in statele cele mai slab dezvoltarea de pe glob, din

Africa si Asia de Sud), pana la peste 1000 kg/loc, cazul statelor nordice: Suedia (1057 kg/loc) sau in Finlanda care detine recordul in materie (2143 kg/loc). Principalii producatori de celuloza, hartie si carton sunt aceiasi, cu unele schimbari ca ierarhie si pondere din volumul total al productiei: S.U.A. (35 % din productia mondiala), Japonia, Canada, Germania, Rusia, Finlanda, Franta, Italia si Brazilia. Dintre gruparile regionale specializate in industria celulozei si hartiei se remarca cele din sud-estul Canadei (Trois Rivieres, Abitibi), sud-estul S.U.A. (Savannah, Chattanooga), Columbia Britanica (Vancouver), Japonia (Kushiro) sa. Cererea a crescut in ultima vreme, ceea ce a dus la extinderea ariei geografice a comertului cu hartie. Cele mai mari exportatoare, atat de celuloza si hartie sunt Canada, Finlanda, Suedia si Rusia, iar cele mai mari importatoare sunt tarile Europei de Vest. - Industria fibrelor celuloizice - Celofibrele - se obtin inca din perioada interbelica, dar productia este redusa, reprezinta circa 15 % din necesarul industriei textile. Principalele 115 producatoare de celofibre sunt: Japonia, S.U.A., Marea Britanie, Germania, Italia, Franta si Rusia. Anual pe glob se produc intre 3 - 5 mil.t. celofibre. - Industria binalelor, obiectelor de uz casnic, rechizite scolare s.a., sunt subramuri dispersate in numeroase tari ale lumii, datorita utilizarii acestor produse. Dinamica comertului mondial cu lemn reise in mod sugestiv din tabelul urmator. Tabel nr. 95

Dinamica importurilor si exporturilor de lemn (1961 ? 1985) [mii m3] Specificari (anii) 1961 1970 1979 1985 IMPORTURI ? TOTAL MONDIAL Total din care: 64750 126508 178150 167524 a) State dezvoltate Total din care: 56343 107505 142133 127387 - Europa Occidentala 32292 42839 56638 48080 - America de Nord 12791 19880 34707 43332 - Asia 10021 42658 49685 34433 b) State in curs de dezvoltare 4808 11704 23526 21629 EXPORTURI Total din care: 65437 130312 177706 167653 a) State dezvoltate 16696 44644 59963 44155 b) Africa 5551 8128 7427 5238 c) America Latina 2148 2661 4352 3935 d) Asia 8971 33881 47393 33444 Sursa: World Ressources Report ONU, 1987 Probleme grave afecteaza in prezent resursele forestiere ale Terrei. Acestea provin in mare parte in urma defrisarilor masive, efectuate indeosebi din ultimele doua secole, cu consecinte practic incalculabile. in acelasi timp, mentionam ca si in prezent dezechilibrele ecologice regionale sunt stimulate de un raport nefiresc intre exploatare - regenerare, de poluarea profunda (ploile acide), iar modificarile climatice, globale, desertificarea unor vaste regiuni, inundatiile, procesele geomorfologice actuale etc., sunt o cauza dar si un efect al acestei situatii extrem de

dramatice. Dincolo de o problema economica, padurile au devenit o problema de politica mondiala (Apelul de la Rio, ? Summitul Pamantului? din Africa de Sud 2002), o problema in ultima instanta de supravietuire a omului pe frumoasa planeta albastra. In tabelul urmator se poate constata evolutia despaduririlor la nivel regional si mondial, de la mijlocul secolului trecut pana la inceputul anilor 80. Tabel nr. 96 Evolutia fenomenului de despadurile in perioada 1850 ? 1980 (mil. ha) Regiunea geografica (continentul) 1850 1900 1950 1980 I. AFRICA TROPICALA Terenuri cu vegetatie forestiera 1.336 1.306 1.188 1.074 Fanete si pasuni 1.061 1.075 1.130 1.158 Terenuri neproductive 57 73 136 222 116 II. AFRICA DE NORD SI ORIENTUL MIJLOCIU Terenuri cu vegetatie forestiera 34 30 18 14 Fanete si pasuni 1.119 1.115 1.097 1.060 Terenuri neproductive 27 37 66 107 III. AMERICA DE NORD Terenuri cu vegetatie forestiera 971 954 939 942 Fanete s__________i pasuni 571 504 446 447 Terenuri neproductive 50 113 206 203 IV. AMERICA LATINA Terenuri cu vegetatie forestiera 1.420 1.394 1.273 1.151 Fanete si pasuni 621 634 700 767 Terenuri neproductive 18 33 87 142 V. CHINA

Terenuri cu vegetatie forestiera 96 84 69 58 Fanete si pasuni 799 797 793 778 Terenuri neproductive 75 89 108 134 VI. ASIA DE SUD Terenuri cu vegetatie forestiera 317 299 251 180 Fanete si pasuni 123 118 105 92 Terenuri neproductive 7 15 35 55 VII. ASIA DE SUD-EST Terenuri cu vegetatie forestiera 252 249 242 235 Fanete si pasuni 123 118 108 92 Terenuri neproductive 7 15 35 55 VIII. EUROPA Terenuri cu vegetatie forestiera 160 156 154 167 Fanete si pasuni 150 142 136 13 Terenuri neproductive 132 145 152 137 IX. C.S.I. Terenuri cu vegetatie forestiera 1.067 1.014 952 941 Fanete si pasuni 1.078 1.078 1.070 1.065 Terenuri neproductive 94 147 216 233 X. ZONA PACIFICULUI Terenuri cu vegetatie forestiera 267 263 258 246 Fanete si pasuni 638 634 625 608 Terenuri neproductive 6 14 28 58 TOTAL Terenuri cu vegetatie forestiera 5.919 5.749 5.345 5.004 Fanete si pasuni 6.350 6.284 6.293 6.299 Terenuri neproductive 538 774 1.167 1.501 Sursa: World Ressources Report ONU, 1987 6.5. Resursele de roci de constructii si industria materialelor de

constructii Evolutia civilizatiei materiale, din zorii preistoriei pana in pragul mileniului al III-lea, nu ar fi fost posibila in absenta banalelor roci si materiale de constructii, necesare de la primele adaposturi, pana la sofisticatele constructii industriale si civile si cai de comunicatii. 117 Exista o mare diversitate de roci si materiale de constructii, care au fost utilizate in mod diferentiat, initial in functie de raspandirea lor geografica, conditii climatice si traditii, ulterior ajungandu-se la generalizarea si standardizare acestora. in cadrul acestei ramuri economice deosebim: - industria extractiva a rocilor de constructii; - industria materialelor de constructii; 6.5.1. Industria extractiva a rocilor de constructii Rocile de constructii sunt cele mai raspandite resurse naturale din scoarta terestra, raspandite intr-o mare diversitate geologica si geografica. Rocile eruptive s-au format in urma unor procese magmatice, se caracterizeaza printr-o duritate exceptionala, culori inchise, au o raspandire deosebita (de pilda granitul reprezinta circa 10 % din scoarta), si sunt folosite inca din antichitate in lucrari de mare rezistenta. - Granitul ? roca magmatica intrusiva, apreciat pentru duritatea sa exceptionala are o raspandire deosebita, indeosebi in vechile scuturi din peninsula Scandinavica, Europa Centrala, Siberia, China, Marile Lacuri, nordul Africii etc. Sunt deja cunoscute exploatarile de granit de la Rapakivi (din Carelia ? Federatia Rusa si Finlanda),

Bavena (Italia), Vibro (Suedia), Aswan (Egipt) s.a., prin calitatea si culoarea deosebita (deosebit de apreciat fiind granitul rosu), utilizate in lucrari de arta monumentala. in Romania resurse de granit importante se afla in masivul Dobrogei, in lantul vulcanic al Carpatilor Orientali si in Apuseni. - Bazaltul - reprezinta corespondentul efuziv al gabbroului, avand o culoare neagra cenusie, compacta, cu utilizari atat in diverse in constructii, cat si prin topire (realizarea de conducte rezistente la coroziune). Importante resurse si exploatari bazaltice se afla in India (Podisul Dekkan), Franta (Masivul Central), Irlanda de Nord, Rusia (Siberia) s.a. in Romania sunt cunoscute resursele bazaltice din Carpatii Orientali (Racos, Hoghiz, Rupea), Detunata din Apuseni si unele zacaminte din muntii Banatului. Alte roci eruptive: andezitul, sienitul, granodioritul, gabroul, au calitati asemanatoare cu bazaltul si granitul, fiind raspandite in scuturile rigide ale scoartei, sau in masivele vulcanice. Rocile sedimentare sunt cele mai raspandite roci din scoarta terestra, fiind utilizate in mod direct in constructii diverse, sau constituind materii prime pentru unele subramuri ale industriei materialelor de constructii. - Calcarele - sunt roci foarte raspandite (impreuna cu dolomitele reprezinta 99 % din rocile sedimentare); exista o mare varietate de calcare, de la cele detritice (oolitice, pseudooolitice, microbrecii, cu minerale detritice, argiloase), la calcarele biochimice (recifale, lumaselice, creta, calcarele pelagice, calcare sapropelice) si

calcarele chimice (travertin, creta lacustra, depunerile calcaroase din pesteri etc.). Prin metamorfism are loc recristalizarea calcitului si formarea calcarelor cristaline, marmura si dolomitele cristaline. in ansamblu calcarele reprezinta materia prima pentru industria liantilor (ciment, var, ipsos etc.), iar local sunt folosite pentru constructii, in siderurgie (dolomitele), sau agricultura (ameliorarea calitatii unor soluri). Din familia calcarelor mentionam in mod deosebit travertinul (format prin recristalizarea calcarului in functie de continutul de C02, are o structura poroasa si este folosit ca roca de ornament) si dolomitele (un carbonat dublu de calciu si magneziu, descoperit abia in 1791 de francezul Dolomieux, utilizat ca material fondant in siderurgie) - Argilele - roci cu o maxima raspandire folosite de peste 13.000 de ani, se caracterizeaza prin consistenta, plasticitate, permeabilitate si au o structura fina. Alaturi de 118 argila comuna utilizata pentru realizarea de materiale de constructii obisnuite), mentionam argilele superioare (caolinit, illit) folosite in ceramica fina (industria portelanurilor). Alte roci sedimentare folosite: marnele (roci calcaro-argiloase cu o structura fina, utilizate in industria cimentului), rocile de balastiera (bolovanisuri, pietrisuri si nisipuri), diatomitele, gipsul, bentonitele etc. Rocile metamorfice sunt mai putin raspandite si s-au format in urma unor procese de metamorfism; cele mai cunoscute fiind sisturile cristaline si marmura. - Marmura (calcar cristalin recristalizat, formata din calcit si dolomit,

deseori cu impuritati care dau un colorit variat), este utilizata ca roca de ornament. Cele mai vechi exploatari se afla in Italia (Carrara, La Spezia, Levanto), Grecia (Paros), Spania (Estremadura, Andaluzia), Franta (Masivul Central, Muntii Jura), Romania (Ruschita, Alunu, Moneasa), dar si spatiul geografic al altor continente: Rusia (Urali, Karelia), S.U.A. (Appalachi, Stancosi), Brazilia, China, India, etc. Ca nivel de productie, Italia extrage anual circa 2 mil.t., din care 25% se exporta, fiind cel mai important stat, din acest punct de vedere. 5.2 Industria materialelor de constructii Constituie o ramura economica diversificata prin ramurile sale (lianti, ceramica, sticla, prefabricate etc.) si raspandita in majoritatea statelor lumii, unele subramuri avand traditii indelungate. Industria liantilor prelucreaza ca materii prime, calcarele, marnocalcarele, argile, gips, zgura de furnal, s.a., iar produsele finite sunt: cimentul, varul si ipsosul. Circa doua treimi din productia de lianti o reprezinta cimentul (descoperit in anul 1811 de britanicul J. Smeaton). in afara de Marea Britanie, industria cimentului s-a raspandit in alte state: Rusia (1822), S.U.A. (1826), Franta (1845), in Romania (Comarnic, 1876). Raspandirea firmelor producatoare de ciment este conditionata in primul rand de apropierea de materiile prime, secundar sunt luati in calcul si alti parametri economici: sursele energetice, caile de comunicatii, piata de desfacere, forta de munca, traditii. Productia mondiala de ciment se afla in continuu progres, datorita necesitatilor de constructii

industriale si civile, cai de comunicatii s.a. La nivelul anilor 1995-1996, productia de ciment a oscilat in jurul a 1,4 mild.t. anual, raspandita neomogen pe regiuni geografice, continente si tari. Tabel nr. 97 Principalii producatori de ciment (1999) (mil. t.) Nr. crt. Statul Productia [mil.t.] Nr. crt. Statul Productia [mil.t.] 1 China 536 6 Brazilia 40 2 India 85,6 7 Turcia 37,5 3 S.U.A. 85 8 Italia 36,1 4 Japonia 81,5 9 Germania 33,8 5 Coreea de Sud 46 10 Spania 32,5 Sursa: Enciclopedia Statelor lumii, 2001 Primul producator mondial este China, a depasit recent nivelul de 400 mil. t. anual, principalele centre de productie fiind situate in China de Nord si China de Nord Est, in regiunea Shanghai si in China Centrala, alaturi de care amintim: Japonia (cu moderne firme in arealul Tokyo-Yokohama, (Pensylvania, Marile Lacuri, Kobe-Osaka, Nagoya) si S.U.A.

California, Middcontinent). Alti producatori de ciment cu disponibilitati de export sunt: India,

119 Coreea de Sud, Brazilia si Turcia. in spatiul european mentionam prin nivelul productiei Germania (in arealul marilor centre industriale: Kln, Hamburg, Stuttgart), Italia (cu o puternica concentrare in Genova, Napoli, Milano si Torino), Spania si Franta. Productia Romaniei (6-7milt.t. anual) se realizeaza in mai multe centre situate in arealul carpatic si subcarpatic: Bicaz, Hoghiz, Chistag, Fieni, Campulung, Barsesti-Tg. Jiu etc. Industria ceramicii se bazeaza pe prelucrarea argilelor de o mare varietate de unde rezulta o ceramica bruta si o ceramica fina. - Ceramica bruta are vechi traditii prin produsele finite: caramizi, tigle, blocuri ceramice, caramizi refractare, conducte s.a. Raspandirea acestei industrii este cvasigeneralizata, datorita utilitatii produselor finite si a raspandirii materiilor prime. - Ceramica fina prelucreaza caolinul avand ca produse finite faianta si portelanul, iar traditiile dateaza de circa 5000 de ani din China, mai tarziu Egipt (2500 de ani) Japonia etc. Principalii producatori de ceramica fina sunt: China (Hunan, Jiangxi), Japonia (Tokio, Nagoya, Sakai), Germania (Limoges), Cehia (Karlovy(Meissen, Rosenthal, Lanz), Franta

Vary), Belgia (Namur), Italia (Firenze), Suedia (Kalmar) si Romania (Padurea Neagra, Curtea de Arges) s.a. Industria sticlei utilizeaza ca materii prime nisipurile cuartifere calcare, feldspati, borati, soda caustica s.a., iar produsele de baza sunt: geamuri, oglinzi, obiecte de sticla etc. Fabricarea sticlei este cunoscuta de circa 3000 de ani in Orientul

Mijlociu si Apropiat, mai tarziu si in Imperiul Roman si in alte regiuni geografice. in feudalism sunt de mentionat produsele de sticla realizate in Boemia si Venetia, care au constituit o premisa reala in modernizarea si dezvoltarea acestei industrii in perioada moderna. Sunt cunoscute unele state si centre prin produsele de sticla din Germania (Meissen, Mnchen, Jena), Italia (Milano, Murano), Franta (Valenciennes, Baccarat), Belgia (Namur), Cehia (Jablonec), Polonia (Silezia) s.a. Mari producatori de sticla sunt S.U.A., Japonia, China, Rusia, Germania, Franta etc. Industria prefabricatelor din beton, se afirma practic incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea (betonul a fost folosit prima data in Franta, in anul 1867). Necesitatile mereu in crestere de constructii civile si industriale, reclama o puternica dezvoltare a acestei industrii, care se regaseste in cvasitotalitatea statelor dezvoltate de pe glob. Mari producatori de prefabricate sunt: S.U.A., Uniunea Europeana si Asia de Est, Europa Centrala, Federatia Rusa s.a. Prefabricatele de beton se confectioneaza din ciment, azbest, cenusa de termocentrala, nisipuri etc. De mentionat ca in Romania betonul folosit de Anghel Saligny in 1888 la constructia silozurilor de la Constanta. Alte produse ale industriei materialelor de constructii: sticla fina si optica, cristale artificiale se obtin in mai multe state dezvoltate din Uniunea Europeana, America de Nord, Asia de Est s.a. Pe langa avantajele economice si utilitatea acestor produse finite, unele subramuri au un

impact nefavorabil asupra mediului inconjurator (poluarea complexa datorata mai ales industriei cimentului). 120 CAPITOLUL 2 RESURSELE AGRICOLE ALE TERREI SI VALORIFICAREA LOR 1. Istoricul aparitiei si dezvoltarii agriculturii Primele civilizatii din istoria omenirii, au fost, fara indoiala, civilizatii agricole. Sa ne reamintim de leaganul primelor civilizatii aparute in urma cu cea. 8.000 -10.000 ani i.Chr., in Extremul Orient (China, India), in Orientul Mijlociu si Apropiat (Mesopotamia, Persia, Fenicia), in nordul Africii (civilizatia egipteana), in sudul Europei (Grecia antica, Roma), ori mai tarziu de civilizatiile din America precolumbiana (maya, incasa, azteca). Aceste civilizatii s-au desfasurat pe parcursul mai multor milenii, se bazau pe culturi cerealiere (graul si orezul se cultiva in Euroasia de cea. 9.000 ani), si pe cresterea animalelor. in aceasta lenta evolutie semnalam domesticirea animalelor, inventarea rotii, folosirea descoperirea irigatiilor, cateva fortei veritabile animale in momente cultura cruciale: plantelor,

perfectionarea uneltelor, sedentarizarea agricultorilor etc. Mentionam in acest sens primele diviziunii ale muncii, care au fost de altfel cauza dar efect al dezvoltarii agriculturii. Desigur ca aceste epocale descoperiri sunt completate in epoca moderna de aparitia masinilor, chimizarea agriculturii, imbunatatirile funciare si mai ales rolul stiintei (din care se remarca indeosebi genetica si biotehnologiile), toate acestea determinand ca agricultura sa constituie

in prezent o ramura economica de baza pentru unele regiuni ori state, chiar prima ramura economica (cu pondere deosebita in export). Agricultura asigura in primul rand resursele de hrana ale populatiei Terrei, hrana pentru zootehnie, materii prime pentru industria usoara (textila, pielarie si incaltaminte, alimentara), concentreaza un insemnat esantion de forta de munca (diferit pe regiuni si state, in unele state in curs de dezvoltare pana la 70% din forta de munca a statelor respective), un potential urias, in viitor, intr-o mare masura disponibil. Iata, de pilda, ponderea fortei de munca din agricultura in unele state asiatice sau africane: China 71 %, Thailanda 72 %, India 62 %, Sudan 64 %, Ghana 59 %, s.a. De altfel, la nivel global, aproape jumatate din forta, de munca (47,5 %), isi desfasoara activitatea in sectorul agricol. Ponderea fortei de munca in statele dezvoltate este mult diminuata, pana la 2 % in cazul S.U.A., datorita unor cauze economico-sociale specifice. De asemenea, produsele agricole constituie produse comerciale importante; in unele tari ponderea produselor respective este impresionant: agricole in comertul statelor

Sudan 97 %, Cuba 89 %, Madagascar 88 %, Somalia 82 %. O privire globala asupra agriculturii mondiale, ne reliefeaza unele concluzii privind marea diversitate a ramurilor agricole, a peisajelor si regiunilor agricole ale Terrei, o distributie neomogena a productiei si randamentelor, a fortei de munca agricole etc., toate acestea fiind determinate de evolutia factorilor naturali si economico-istorici, dezvoltarea inegala a statelor lumii, rolul industriei

masinilor agricole, a stiintei etc. Astfel vom intalni pe glob numeroase tipuri de regiuni agricole, de la agricultura primitiva; itineranta, pastoritul nomad si seminomad, pana la regiunile agricole moderne de mare randament, veritabile activitati de inginerie genetica, in care se aplica biotehnologiile cele mai recente. in activitatile agricole pamantul, reprezinta principalul mijloc de productie, iar evolutia resurselor de soluri reprezinta, intr-un fel, o oglinda fidela a evolutiei istorice a omenirii. Asistam insa acum, la o restrangere dramatica a resurselor de soluri favorabile culturilor agricole, in conditiile alimentare, mai simplu spus, mereu crescande ale cererii

pamant tot mai putin, hrana tot mai multa. 121 in concluzie, agricultura reprezinta fara indoiala o importanta componenta a economiei mondiale, fiind extrem diversificata in functie de factorii naturali, istorici si economico-sociali. 2. Factorii care determina dezvoltarea agriculturii 2.1. Factorii naturali Pozitia geografica se refera in primul rand la limitele latitudinale, intre care se poate dezvolta agricultura in mod natural, fara restrictii directe, mai ales din punct de vedere climatic. Astfel, agricultura se practica in emisfera nordica pana la 65 L.N. in Alaska, 68 70 L.N. in Siberia, iar in emisfera sudica in Patagonia, pana la 50 52 L.S.; dincolo de aceste latitudini nu se poate practica agricultura, decat intr-o masura foarte mica. Asupra limitelor spatiului agrar, vom reveni (limite latitudinale, altitudinale,

de ariditate si de umiditate). Relieful constituie suportul natural, indispensabil pentru dezvoltarea agriculturii. Daca cresterea animalelor se poate face in conditiile unui relief diferit, in mod cu totul separat relieful influenteaza culturile agricole. Astfel, campiile, deltele, dealurile si podisurile situate pana la 1000 m, concentreaza peste 80 % din terenurile arabile. Culturile agricole se practica desigur si in spatiile montane, in depresiuni, pe versanti insoriti, platouri si podisuri), uneori pana la inaltimi apreciabile in functie si de clima. Astfel in Muntii Anzi (intre 0-15 L.S.) se cultiva graul pana la 3700 m, porumbul pana la 3500 m, cartoful la 4000 m; in Tibet (regiunea Lhasa) se cultiva orzul pana la 4600 m, iar unele culturi in Carpatii Romanesti (Apuseni) se cultiva pana la 1500 -1600 m. Un rol deosebit il are etajarea pe verticala si expunerea versantilor. De asemenea pantele influenteaza dezvoltarea agriculturii, prin modul de utilizare al terenurilor, prin randamentul la lucrarile mecanice sau la dezvoltarea eroziunii solurilor. Se apreciaza ca circa 20 % din terenurile care se preteaza pentru agricultura, au pante practic inaccesibile mecanizarii agriculturii. Clima - imprima trasaturi distincte si o mare dependenta fata de agricultura, indeosebi de culturile agricole. Astfel, zonalitatea climei dupa latitudine, determina si o zonalitate a agriculturii pe glob. in principal, deosebim trei mari tipuri de clima, care influenteaza agricultura.

- climate care permit o agricultura permanenta sunt climatele intertropicale, subtropicale umede, temperat oceanice, unde bilantul termic si hidric este deosebit, aici se obtin doua-trei recolte pe an in medie. - climate care permit o agricultura sezoniera -, in climatul temperat cu toate nuantele sale, partial in climatul subpolar; aici se obtine de regula o singura recolta pe an. - climate care nu permit o agricultura neprotejata sau neirigata, includem climatele reci (montane, subpolare, sub media anuala de +40C), dar si climatele aride tropicale. Primele doua tipuri de climate concentreaza 8,5 mild. ha (60% din suprafata uscatului), cu raspandire mai mare in emisfera nordica. Dar zonalitatea latitudinala agricola pe glob, poate fi urmarita succint dupa cum urmeaza: - climatul ecuatorial - se suprapune peste bazinul Amazonului si Congo, dar si in Indonezia si Noua Guinee, ofera posibilitatea cultivarii unor plante iubitoare de caldura si umiditate. Sunt cultivate plante perene arborescente: bananierul, arborele de cauciuc, palmierul de ulei, palmierul de cocos, arborele de cacao etc. Vegetatia naturala deosebit de viguroasa este greu de combatut, iar multimea daunatorilor impiedica dezvoltarea sectorului zootehnic, indeosebi musca ? tete? Cerealele nu gasesc conditii . favorabile de dezvoltare din 122 cauza umiditatii ridicate, iar orezul nu ajunge la maturitate din cauza gradientului termic scazut.

- climatul subecuatorial - caracterizeaza Podisul Matto Grosso, partea sudica a bazinului Congo, tarmul nordic al golfului Guineea etc., are un sezon uscat ce necesita un aport suplimentar de apa pentru cultura plantelor (orez, mei, sorg, arahide) si un sezon umed in care se cultiva orez si trestie de zahar. Zona subecuatoriala, cu vegetatia sa de graminee din savane, permite cresterea animalelor, in special bovine. - climatul musonic - specific Asiei de Sud-Est, partea estica a Mexicului, insulele Antile, prezinta conditii asemanatoare de dezvoltare a agriculturii cu cele din zona subecuatoriala. Aici diferentele termice intre anotimpuri cresc odata cu latitudinea si unele plante termofile cum ar fi trestia de zahar, nu depasesc limita acestui climat. Cultura predominanta anotimpului umed o constituie orezul, dar se cultiva si graul, bumbacul, arahidele, iuta si arbustul de ceai. - climatul tropical arid - prezent in Sahara, Namibia, Somalia, podisul Arabiei, partea centrala a Iranului, desertul Thar, sud-vestul S.U.A. si nordvestul Mexicului, litoralul peruviano-chilian, Australia central - vestica etc., este lipsita aproape complet de precipitatii si sunt indispensabile irigatiile pentru cultura plantelor. Culturile de baza sunt bumbacul si curmalul, in special in oaze, pe celelalte terenuri se practica un pastorit nomad si seminomad, slab productiv. - climatul subtropical de tip mediteraneean - permite doua culturi intr-un an. Aici se cultiva cu precadere maslinul, vita de vie, smochinul. Culturile cerealiere de grau si orz se insamanteaza toamna si sunt recoltate timpuriu permitand o a doua

cultura. Plantele iubitoare de multa umiditate (orez, porumb, leguminoase, bumbac), se cultiva in general in regim de irigare. - climatul subtropical musonic este specific pentru sud-estul Chinei si partea sudica a Japoniei. Principala cultura o constituie orezul, la care se adauga ceai, tung, sorg, porumb si bumbac. Conditii prielnice de dezvoltare are si sericicultura, in unii ani, in timpul iernii, temperaturile scazute compromit recoltele. Conditii asemanatoare se regasesc si in S.U.A. (unde principalele culturi sunt soia, bumbacul, porumbul, arahidele, sorgul, tutunul), apoi in sud-estul Braziliei, in Uruguay, Natal, in sud-estul si pe litoralul caucazian al Marii Negre. - climatul temperat se caracterizeaza printr-o mare diversitate a nuantelor climatice, dar si al culturilor agricole. - climatul temperat-oceanic - specific Marii Britanii, Tarilor de Jos, peninsula Bretagne, Noua Zeelanda si partea nord-vestica a S.U.A.: se caracterizeaza prin precipitatii bogate si temperaturi relativ uniforme, asigurand conditii deosebit de favorabile pentru cresterea animalelor, pe baza culturilor furajere si a unor pasuni vesnic verzi. Dintre plantele alimentare, gasesc conditii bune de dezvoltare cartoful si legumele, iar dintre cele industriale inul si sfecla de zahar. - climatul temperat continental de tranzitie acopera in principal Europa Centrala, ofera conditii favorabile pentru cerealele de toamna, sfecla de zahar, leguminoasele pentru boabe, viticultura si pomicultura. Este climatul care favorizeaza una dintre cele mai complete

game de cultura, la care se adauga si un puternic sector zootehnic, pe baza furajelor cultivate. - climatul temperat-continental - caracterizeaza stepele ponto caspice si central asiatice, precum si preerile nord-americane. Aceste regiuni constituie zona celor mai intinse culturi agricole de pe glob. in partile centrale ale blocurilor continentale, precipitatiile scad, in schimb, amplitudinile termice cresc. Drept urmare, se reduce ponderea culturilor in favoarea economiei zootehnice pastorale. Aici se cultiva indeosebi unele cereale (graul si porumbul). 123 - climatul temperat rece este specific in partea centrala a Canadei, Siberia centralsudica si in partea sudica a Americii Latine, unde culturile de toamna nu se mai practica, ele fiind inlocuite cu cele de primavara, iar pomicultura se reduce pana la disparitie. - climatul temperat-musonic acopera partea nord-estica a Chinei, peninsula Coreea si nordul Japoniei. Acest climat favorizeaza cultura graului, cartofului, gaoleanului si a plantelor furajere. - climatul subpolar si polar afecteaza circa 1,9 mild.ha de uscat si prezinta conditii vitrege pentru economia agricola, pentru dezvoltarea careia omul este obligat sa ia masuri de protectie si aclimatizare. Sunt cultivate unele plante cu ciclu vegetativ scurt, insa forma principala a economiei agrare este cresterea animalelor (in special cresterea renilor si vanatul animalelor salbatice). Repartitia plantelor de cultura este influentata nu numai de zonalitatea latitudinala,

dar si de etajarea conditiilor climatice. Etajarea pe verticala a conditiilor de clima in zonele montane da nastere unei complementaritati de natura economica la distanta relativ mica, care genereaza pendularea pe verticala a diferitelor munci sezoniere si a deplasarilor pastorale montane (cu o mare pondere in trecut). Expunerea diferita a versantilor, in unele masive montane, creeaza conditii topoclimatice particulare, care au fost cunoscute si utilizate de catre om. Exista diferente semnificative in privinta folosintei agricole, intre versantii insoriti si cei umbriti, mai ales in Carpati si Alpi. Astfel, daca pe versantii insoriti culturile agricole urca la altitudini apreciabile, pe cei opusi, locul culturilor este luat de faneata sau padure. Prezenta inversiunilor termice in zonele depresionare montane face ca, de multe ori, culturile sa evite zonele joase si sa urce pe terase si pe versantii cu expunere optima. Pe langa regimul termic, de cea mai mare insemnatate pentru agricultura sunt precipitatiile. intre cele doua elemente geografice exista o stransa interconexiune. Aceeasi cantitate de precipitatii, in cazul unei evapotranspiratii reduse putand fi insuficienta pentru viata plantelor, iar in cazul unei evapotranspiratii reduse putand fi excesiva. O importanta deosebita o are regularitatea regimului precipitatiilor, mai ales in climatele cu doua anotimpuri - unul uscat si altul umed - in special in climatul subecuatorial si in tropical musonic. Diferente considerabile, de la un an la altul, in ceea ce priveste cantitatea de precipitatii sunt specifice si climatului temperat continental, ca de exemplu in stepele ponto -

caspice sau preeria nord-americana. Pentru a suplini deficitul de umiditate, omul utilizeaza sistemele de irigatii. Irigatiile sunt folosite atat pentru luarea in cultura a terenurilor din regiunile aride (irigatii de necesitate), cat si pentru a spori gradul de intensivizare a agriculturii (irigatii complementare). Irigatiile de necesitate sunt, in zilele noastre, mai raspandite, ele fiind indispensabile, mai ales in zona intertropicala, acolo unde se inregistreaza sub 400 - 500 mm. anual. in aceste zone, regimul precipitatiilor se caracterizeaza printr-o distributie sezoniera inegala, iar plantele cultivate necesita o mare cantitate de apa, ca de pilda orezul, care necesita irigarea prin inundare. Irigatiile complementare duc la cresterea productiei culturilor si la regularizarea recoltelor, poate inlesni mai multe culturi pe an, decalarea datei recoltarii si chiar modificarea sistemului de cultura. Irigatiile pot fi fertilizante, ca de exemplu cele din valea si delta Nilului, unde apele mari de vara aduceau din Podisul Etiopiei un mal fertil, care acoperea intreaga vale. Totodata, inundarea periodica, contribuia la spalarea solului de sarurile ridicate prin capilaritate, datorita puternicei evapotranspiratii. in introducerea irigatiilor, o insemnatate deosebita o au formele de relief. Cele mai bune conditii le au campiile piemontane, unde se poate amenaja, cu putine mijloace, o irigatie gravitationala, printr-o retea divergenta de canale care, de multe ori, pot relua cursurile parasite ale raurilor. 124

in amenajarea sistemelor de irigatii un rol foarte important il joaca sursele de apa. Resursele de apa de suprafata, care provin din reteaua hidrografica si lacurile cu apa dulce, prezinta cea mai mare insemnatate. Volumul anual al apelor meteorice utilizabile pe intregul uscat, este apreciat la 38.000 km3, dar ele acopera utilizari multiple, iar mai bine de o treime din aceasta cantitate alimenteaza apele subterane. in acelasi timp, regimul debitelor retelei hidrografice este, de multe ori, inegal si trebuie sa fie regularizat prin acumulari. Apele subterane, inexact cunoscute ca volum total, redau in mod natural, prin izvoare, circa 13.000 km3 anual, cantitate compensata prin apa meteorica infiltrata. in ultimul timp, studiile hidrologice au pus in evidenta unele resurse importante de apa de adancime in Sahara, Kazahstan s.a., insa, de multe ori, in aceste zone aride, apele au o mineralizare ridicata, care le fac greu utilizabile. Adancimea la care se gasesc stratele acvifere, mai ales cele freatice, are uneori o importanta hotaratoare pentru irigatii, deoarece daca adancimea este prea mare amenajarea sistemului de irigatii poate sa nu fie eficienta sub raport economic. Sub acest aspect, au o deosebita valoare apele arteziene din unele bazine sedimentare, cum sunt cele din Australia centrala, sud-estul desertului Kara Kum si Sahara. Suprafata amenajata pentru irigatii este in prezent de 300 mil. ha (ceea ce reprezinta risca 20 % din suprafetele cultivate pe glob). Repartitia geografica a suprafetelor irigate arata ponderea deosebita a continentului asiatic (70 % din total), dupa care urmeaza America de Nord (12 %),

Europa (10 %) si Africa (circa 4 %). Unele state au suprafete amenajate pentru irigatii impresionante; de pilda numai China, India si Pakistan detin impreuna 58 % din suprafata irigata la nivel mondial. Consumul specific de apa este diferentiat in functie de conditiile climatice si tehnologiile folosite, de la 5.500 m3/ha in Franta, pana la 12.000 -15.000 m3/ha in nordul Africii. Exista in prezent o mare diversitate de tipuri de irigatii pe glob, de la irigatiile traditionale: saduful (in India) folosind roti hidraulice si forta animalelor, tancuri (rezerve de apa folosind baraje de pamant in podisul Dekan de pilda), canale de inundatii (care intra in functiune la. inundatiile mari), sau kanate (canale subterane raspandite indeosebi in Iran, Africa de Nord etc.), pana la irigatiile moderne, prin intermediul unor retele de conducte, canale colectoare cu pompare mecanica, sau recentul sistem picatura cu picatura, intens utilizat in Israel, S.U.A. si alte tari. invelisul de soluri reprezinta suportul natural specific culturilor agricole. Exista astfel o stransa dependenta intre soluri si culturile agricole. Fertilitatea naturala (determinata de roca parentala, clima, relief, vegetatie etc.), constituie principala insusire a invelisurilor de sol. invelisul de soluri este neomogen, se constata o dispunere in general zonala (latitudinal dar si altitudinal) al acestora; din suprafata uscatului, 35 % (5,2 mild. ha) sunt suprafetele lipsite practic de soluri (suprafete desertice, montane, arctice si antarctice etc.).

Principalele tipuri de soluri zonale sunt: - solurile de tip lateritic (climat ecuatorial si tropical umed); - solurile castanii de stepe aride; - solurile brune de padure si cernoziomice; - solurile podzolice; - solurile turbo-gleice; - solurile aluviale. Tabel nr. 98 Transportul de sedimente al catorva mari fluvii 125 Fluviul Statul Transportul anual de sedimente [mil.t.] Fluviul Galben (Hwang Ho) China 1600 Gange India 1455 Amazoane Mai multe state 363 Misissippi S.U.A. 300 Irrawaddy Birmania 299 Kosi India 172 Mekong (Fluviul Rosu) Mai multe state 170 Nil Mai multe state 111 Sursa: Soils Erosion and Conservation in the Tropics, S.U.A., 1982 Tabel nr. 99 Suprafata ocupata de principalele tipuri de soluri de pe glob [%] grupate dupa fertilitate Grupe de fertilitate Ordine si tipuri de soluri Mollisoluri (soluri cernoziomice) 5,9 6,5 3,2 6,0 - - 4,1 Soluri negre tropicale si alfisoluri 0,5 - 1,5 1,0 4,4 - 1,5

Entisoluri (soluri aluviale) 3,6 0,9 7,0 6,0 0,4 - 5,6 Soluri fertile I Total 10,0 7,4 11,7 13,0 4,8 - 9,2 Inceptisoluri (soluri brune, andosoluri, rankere) 6,7 6,1 7,9 8,7 6,9 6,5 Mollisoluri (soluri castanii de stepa si brunizemuri de savana) 8,2 9,3 29,3 26,2 16,2 - 14,3 Oxisoluri (soluri rosii subtropicale, soluri lateritice) 8,2 6,8 35,8 11,4 19,0 - 11,8 Soluri mijlocii fertile II Total 23,1 22,2 73,0 46,3 42,1 - 32,6 Soluri slab fertile III Spodosoluri (soluri podzolice) 15,5 22,5 - - - - 9,3 Histosoluri (soluri de tundra) 3,4 16,7 - - - - 16,3 Aridisoluri (soluri de desert) 15,3 7,2 3,3 37,3 43,6 - 17,2 Soluri nefertile IV Total 18,7 23,9 3,3 37,3 43,6 - 21,2 Sursa: Geografia resurselor naturale, 1983 Gradul de valorificare agricola este diferit dupa tipul de soluri; de pilda doar 35% din solurile cernoziomice, 27 % din solurile de padure, 4% din solurile lateritice, si 3 % din solurile de savana sunt folosite in culturi agricole. Exista mari rezerve de soluri pe suprafata uscatului inca nevalorificate. Astfel, Brazilia cultiva 4,2 % din soluri; Rusia (10,4 %), China (13,6 %), S.U.A. (22,1 %). in ansamblu, doar 11 % din suprafata totala a solurilor, sunt soluri deosebit de fertile fara restrictii, in timp ce majoritatea suprafetelor de soluri necesita

pentru a fi luate in cultura, lucrari speciale, imbunatatirea structurii si texturii, irigatii, tehnologii agricole adecvate. Eroziunea solurilor constituie un fenomen grav, care afecteaza din pacate mari suprafete in prezent. in toate regiunile geografice si tarile lumii se constata acest lucru, dovedit de transportul de aluviuni pe marile fluvii, spalarea la suprafata, colmatarea lacurilor artificiale. Cauzele sunt fie naturale (inclinarea reliefului, precipitatiile deosebit de mari, alunecarile de teren etc.), fie reprezentate de factori antropici (defrisari masive, suprapasunat, 126 culturile agricole neconforme cu tehnologia). Astfel de pilda in zona intertropicala, degradarea solurilor afecteaza 70 % din solurile lateritice, iar spalarea anuala intr-un climat umed tropical este intre 5 - 35 t/ha. Starea solurilor pe plan mondial este dramatica, numai in ultimul secol, eroziunea a afectat circa 27 % din terenurile arabile. Pentru a avea o imagine concreta asupra fenomenului eroziunii, este sugestiv tabelul sintetic privind transportul de sedimente al catorva mari fluvii de pe glob. Studiile de sinteza arata ca eroziunea excesiva afecteaza intr-o masura extrem de ridicata mari suprafete de pe glob. Tabel nr. 100 Estimari asupra eroziunii excesive de sol fertil de pe terenurile cultivate (1988) Statul Total suprafata cultivata

[mil.acri] Pierderi excesive de sol fertil [mil.t.] S.U.A. 413 1500 U.R.S.S. 620 2300 India 346 4700 China 245 3300 Total 1624 11.800 Restul statelor 1499 10.900 Total general 3123 22.700 Sursa: Institutul Worldwatch, 1988 Exista o stransa dependenta intre eroziunea excesiva si erodarea productivitatii agricole, care se manifesta ingrasaminte chimice, reducerea prin cresterea necesarului de

recoltei in mod progresiv, deteriorarea solurilor. Un alt pret indirect al eroziunii, il reprezinta ritmul de colmatare al unor lacuri de acumulare. Daca in decursul istoriei eroziunea solului a fost o problema locala sau regionala, determinand chiar declinul sau disparitia unor civilizatii agricole, in prezent a devenit o problema mondiala. Pentru ca oriunde s-ar resimti acest fenomen, implicatiile sale de natura economica, sociala si politica, se vor repercuta in primul rand prin cresterea preturilor la alimente, atentand la securitatea alimentara a populatiei Terrei (subnutritia, mortalitatea infantila, morbiditatea). Tabel nr. 101

Ritmul de colmatare al unor lacuri de acumulare Statul Lacul de acumulare Ritmul anual de colmatare [tone] Termenul de inamolire completa [ani] Egipt Aswan 139.000.000 100 Pakistan Mangla 3.700.000 75 Filipine Ambuklao 5.800 32 Tanzania Matumbulu 19.800 30 Tanzania Kisongo 3.400 15 Sursa: Soil Erosion and Conservation in the Zropics Wisc., S.U.A., 1982 127 Vegetatia naturala constituie suprafetelor agricole si un factor important in evolutia

mai ales arabile. in antichitate padurile ocupau intre 55 ? 60 % din suprafata uscatului, iar cauzele defrisarilor erau agricole, a pasunilor si a determinate de extinderea culturilor

fanetelor, amplasarea asezarilor omenesti si a cailor de comunicatii. De pilda, Podisul Transilvaniei - in feudalism era o regiune forestiera cunoscuta sub numele de tara de dincolo de paduri. La fel in S.U.A. (regiunea cerealiera), sau in sudul Siberiei; in alte regiuni asistam la invadarea unor culturi agricole de catre paduri, in cazul regiunilor intertropicale umede. Un rol deosebit il are de asemenea factorul biologic, deoarece humusul - partea organica a solului - rezulta din descompunerea materiei organice depuse de vegetatie si fauna.

Resursele de apa - constituie un factor natural deosebit de important, de pilda primele civilizatii agricole au aparut de-a lungul fluviilor Huang He, Iantze, in China, Mekong - Indochina, Indus, Gange, Brahmaputra in peninsula India; Chat-et-Arab in Mesopotamia, Nil in Egipt. De asemenea rolul apelor este important pentru irigatii, resursele de apa favorizeaza agricultura de tip oaza in regiunile desertice. in delimitarea spatiului agrar pe glob, in afara limitelor latitudinale si altitudinale sunt importante si limitele de ariditate si umiditate. in privinta limitelor latitudinale ale unor plante de cultura, iata cateva dintre acestea. Pana la 15 -16 L.N. cresc in conditii optime palmierii (de cocos si de ulei); pana la 19 - 20 L.N. se dezvolta in conditii favorabile arborele de cacao, cafea, bananierul, arborele de cauciuc, maniocul, sisalul s.a. Pana la 42 L.N. se cultiva bumbacul, citricele, arahidele, trestia de zahar, batalele s.a. Alte plante tropicale si subtropicale s-au adaptat si in conditiile climatului temperat: soia si meiul (pana la 45 L.N.), orezul (52 L.N.), porumbul (54 L.N.), maslinul (45 L.N.), vita de vie (51LN.). Dar sunt si unele plante care se cultiva pana la latitudini apreciabile: sfecla de zahar (61 L.N.), graul (63 L.N.), orzul si cartoful (70 L.N.). Mentionam faptul ca exista o asimetrie intre emisfera boreala si cea australa; astfel, in emisfera australa, culturile agricole ating abia 46 L.S. pe fatada atlantica a Americii de Sud. Interesante sunt si limitele de ariditate excesiva (care se constata in peninsula

Arabia, Africa de Nord si Australia pana la 250 - 300 mm precipitatii anuale), sau limitele de umiditate specifice unor culturi agricole: orezul, iuta, bumbacul s.a., care necesita conditii specifice din punct de vedere al umiditatii, preferand astfel terenurile joase (delte, campii mlastinoase si literale etc.) sau conditii climatice adecvate. 2.2. Factorii economici si istorici Fiecarei regiuni geografice, stat sau sistem politic, ii corespunde un anumit tip sau subtip de agricultura. in definirea tipologiei agricole, un rol important il au si factorii istorici si economici: modul de proprietate, rolul mecanizarii si chimizarii, irigatiile si imbunatatirile funciare, forta de munca din agricultura si nu in ultimul rand impactul stiintei al biotehnologiilor agricole. Modul de proprietate asupra pamantului si asupra celorlalte bunuri de inventar agricol, este predominant privat la nivel mondial. Proprietatea privata permite o dezvoltare concurentiala, reglata de mecanismul pietei, de cerere-oferta. Daca in statele capitaliste acest mecanism este bine conturat, in statele aflate in tranzitie de la o economie centralizata la o economie de piata, acest fenomen abia se consolideaza, existand unele disfunctionalitati (Europa Centrala si de Est, Rusia). Mai exista insa si modul de proprietate de tip colectivist, in cateva state de pe glob (partial China, Coreea de Nord si Cuba), ca veritabile relicve ale fostului bloc ideologic 128 comunist, care se confrunta cu exceptia Chinei, cu serioase probleme generate in fapt de

securitatea alimentara. in ansamblu, nivelul de dezvoltare al agriculturii este determinat de nivelul de dezvoltare al statului respectiv, agricultura de tip intensiv si superintensiv se practica in statele puternic industrializate, cu o mare productivitate economica, utilizand o forta de munca redusa. Tabel nr. 102 Indicatori in agricultura mondiala (1970 ? 1990) Indicatori 1970 1980 1990 1. Populatia (mil.loc.) 3.702,8 4.451,8 5.291,4 2. Populatia activa in agricultura (%) 55 50,8 46,6 3. Suprafata agricola (mii ha.) 1.376.142 1.415.261 1.441.811 4. Valoarea productiei agricole (mil. $) 772.596 953.849 1.200.741 5. Valoarea comertului cu produse agricole (mil.$) 51.986 234.296 326.711 Sursa: World Agriculture ? Trends and Indicators, 1993 Mecanizarea agriculturii este direct proportionala cu dezvoltarea industriala a fiecarei tari; mecanizarea cea mai intensa o intalnim in statele puternic industrializate ale Terrei (S.U.A., Europa de Vest, Japonia, Australia); mecanizare medie (Europa de Est si Centrala, Rusia, America de Sud), iar mecanizare redusa (Africa Saheliana, Sud-Estul Asiei, America Centrala etc.). in medie revin la nivel mondial 14 tractoare la 1000 ha teren arabil; disproportiile sunt concludente: in Japonia, un tractor la 3,3 ha teren arabil, in Elvetia un tractor la 6,6 ha teren arabil in Germania 1/12 ha; la polul opus se afla India, unde la un tractor revin 3000 ha. Recordul nedorit privind mecanizarea il detine statul Afghanistan,

unde la un tractor revin 10.700 ha. Mecanizarea se refera nu numai la tractoare ci si la gama de masini agricole pentru principalele lucrari agricole, inclusiv de recoltare. Cu cat mecanizarea este mai intensa, cu atat procentul fortei de munca din agricultura va fi mai redus. Chimizarea agriculturii asigura sporuri de recolte anuale de pana la 50%, fapt ce determina ca tot mai multe state sa foloseasca pe scara larga ingrasamintele chimice si naturale. Astfel, conform unor studii, anual se folosesc circa 160 mil. t (1998) ingrasaminte chimice, ceea ce ar reveni in medie 70 - 75 kg substanta activa la ha, cu diferentieri in functie de nivelul de dezvoltare al statelor, in agricultura unor state puternic dezvoltate se utilizeaza pana la 500 - 600 kg substanta activa la ha teren agricol (Belgia, Olanda, Germania, Japonia, Noua Zeelanda); la palul opus se afla unele state africane, unde consumul de ingrasaminte chimice ajunge sub 20 kg substanta activa (Etiopia, Burkina Fasso, Somalia etc.). in stransa legatura combaterea bolilor si cu utilizarea ingrasamintelor, se afla si

daunatorilor agricoli, care diminueaza anual cu circa 37 % recolta mondiala. Dintre daunatorii agricoli cei mai activi sunt insectele, rozatoarele si bolile criptogamice. Impactul acestora in agricultura statelor in curs de dezvoltare este deosebit, determinand o diminuare a recoltelor de pana la 75 ? 80 %, in cazul unor state afro-asiatice. Utilizarea ingrasamintelor chimice in mod abuziv, genereaza uneori dereglari in

componentele mediului inconjurator, cu influente nefavorabile asupra sanatatii oamenilor. Forta de munca folosita in agricultura este direct proportionala cu gradul de dezvoltare al statelor lumii. Astfel, in statele dezvoltate (S.U.A., Marea Britanic, Olanda, Belgia, Germania) folosesc intre 3 ? 5 % din populatia activa, la polul opus in statele in curs 129 de dezvoltare (Ruanda, Etiopia, Nepal, Ciad, Burkina Fasso), unde se utilizeaza peste 70 % din totalul populatiei active. Valori medii (25 ? 40 %) intalnim in statele Europei Centrale si de Est, America de Sud s.a. in aceasta categorie includem si Romania (38 ? 40 %). Tendinta generala este de a se disponibiliza din forta de munca din agricultura, pentru compensarea altor domenii de activitate, spre sfera serviciilor. Daca media mondiala a fortei de munca ocupata in agricultura este de 47,8 %, pe continente inregistram valori intre 2,7 % in America de Nord, pana la 64,9 % in Africa, aceste valori reprezinta rezultatul conditiilor economice, istorice si traditiilor. Tabel nr. 103 Forta de munca in agricultura (1996) Nr. crt. Continentul Ponderea fortei de munca din agricultura din totalul populatiei active 1 Africa 64.9 2 Asia 61.7 3 America de Sud 24.7 4 Europa 10.4

5 America de Nord 2.7 Total 47.8 Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, 1998 Rolul stiintelor agricole rezulta in primul rand prin descoperirea unor noi soiuri de plante si rase de animale de mare productivitate, rezistente la boli si daunatori, combaterea numeroaselor boli si daunatori, pregatirea fortei de munca si aplicarea in productie a biotehnologiilor. in prezent, ingineria genetica a devenit un aliat pretios al fermierilor, timpul de aplicare s-a diminuat considerabil iar procedeele moderne in materie de biotehnologie vegetala prin procedura DNA recombinat (gene splicing), sau modificarile genetice la animale (tehnica donarii), determina ca agricultura viitorului mileniu sa se desfasoare intr-un cadru cu totul nou. Agricultura mileniului al treilea, este parca descinsa din romanele SF ale mijlocului secolului nostru. Pentru a avea o imagine clara asupra impactului biotehnologiilor, asupra pietei mondiale, amintim faptul ca, de pilda, in 1981 piata agricola a absorbit produse biotehnologice in valoare de 7,5 mild. USD, cu cresterii anuale dupa aceea de circa 15 ? 20 %. Tabel nr. 104 Comparatie intre indicatorii globali cheie, din era economica si din era mediul inconjurator 130 Sursa: Worldwatch Institute, 1994

Ritmul dezvoltarii biotehnologiilor intelegerea de catre om

agricole

depaseste

practic

a complexitatii ecologice, fapt ce genereaza adesea stari de confuzie si iritare. Oricum biotehnologiile agricole constituie o mare sfidare, dar si o mare promisiune pentru rezolvarea securitatii alimentare a populatiei Terrei. Desigur ca folosirea biotehnologiilor poate genera adesea probleme grave (conflictul intre Marea Britanic si statele Europei comunitare privind vacile nebune), sau complexa problema a clonarii (interzisa in unele state). Oricum umanitatea nu se va putea dispensa de avantajele biotehnologiilor, acum cand populatia Terrei a depasit 6 miliarde de oameni (cu o crestere anuala de 80-85 milioane locuitori). 3. Modul de utilizare al terenurilor Conform modului de utilizare al terenurilor (FAO), se deosebesc 5 categorii de folosinta dupa cum urmeaza: - terenuri cultivate; - fanete si pasuni permanente; - terenuri forestiere; - terenuri nefolosite in prezent, dar cu posibilitati de folosire; - terenuri construite si terenuri care nu pot fi cuprinse in circuitul agricol. Utilizarea terenurilor pe glob este determinata, in primul rand, de factorii fizicogeografici (dispersarea expunerea marilor unitati de relief, fragmentarea reliefului,

versantilor, raspandirea padurilor, conditiilor climatice etc.); dar si ? presiunea? factorului antropic (conditionari intre fondul forestier si terenurile cultivate, intre pasuni si fanete si

terenurile cultivate, extinderea formelor de habitat, a cailor de comunicatii etc.). Indicatorul Era economica (1950 ? 1990) Era mediului inconjurator (1990 ? 2030) Populatia lumii S-a dublat la 2,5 mild., crescand cu 2,8 mild. sau cu 70 milioane anual si franand progresul Se prevedea o crestere de la 5,3 mild. la 8,9 mild. crescand cu 3,6 mild. sau cu 90 mil. anual. Pentru o mare parte a umanitatii aceasta ar insemna inversarea progresului. Productia de cereale Aproape tripla, crescand de la 631 mil.t. la 1780 mil.t. sau cu 29 mil.t. anual O amplificare cu 12 mil.t. pe an (rata ultimilor 8 ani) ar putea depasi cele mai optimiste previziuni. Productia de cornute si ovine A crescut de 2,6 ori de la 24 mil.t. la 62 mil.t. Se asteapta o crestere slaba. Recolta piscicola A crescut de la 22 mil.t. la 100 mil.t., pe cap de loc., de la 9 la 19 kg

Nu se asteapta o crestere pe cap de locuitor, se va reduce de la 19 la 11 kg. Cresterea cererii de cereale Egala cu 2/3 din cresterea populatiei; egala cu 1/3 din cresterea veniturilor Cantitatile suplimentare vor fi necesare in intregime pentru a sustine cresterea populatiei. Securitatea nationala Caracter predominant militar si ideologic definita prin ? razboiul rece? Securitatea alimentara si a locurilor de munca va prevala adesea impingandui pe cei flamanzi sau fara slujbe peste frontierele nationale. 131 - La o prima analiza, spatiul agrar mondial ocupa 4,6 mild. ha (circa 34,6 % din fondul funciar mondial, evaluat la 13,5 mild. ha). Terenurile cultivate ocupa 1,5 mild. ha (10,5 %), pasunile si fanetele 3,1 mild ha (23,6 %), padurile 4,1 mild. ha (30,6 %), iar celelalte categorii de terenuri 4,6 mild. ha (34,8 %). La nivel regional (statal), sunt foarte mari diferentieri privind utilizarea terenurilor in functie de factorii geografici si istorici.

Pe continente gradul de luare in cultura este diferit; primul loc il ocupa Europa (29 %), iar ultimul loc America de Sud (4,7 % din suprafata totala a continentului). Dupa studiile de specialitate suprafata cultivata ar putea ajunge la 2,4 mild. ha fara a se afecta echilibrul ecologic. Mari rezerve se afla in Africa (340 mil. ha), America de Sud (290 mil. ha), America de Nord (210 mil. ha) si Australia (100 mil. ha). in concluzie, suprafata arabila este de 14,7 mil. kmp (12,27 % din suprafata uscatului), revenind fiecarui locuitor al Terrei 0,96 ha teren agricol si doar 0,28 ha teren arabil, valori in scadere anuala datorita cresterii numerice ale populatiei si restrangerii anumitor categorii de utilizare a terenurilor. Principalele modalitati de crestere a suprafetelor cultivate folosite in istorie au fost: - prin defrisarea padurilor s-au obtinut din neolitic pana in prezent circa 800 mil. ha, practic in toate continentele, in ritmuri diferite datorita factorilor istorici. in unele regiuni geografice defrisarile masive au afectat atat de grav echilibrul mediului inconjurator (implicit agricultura respectiva), incat au determinat declinul sau chiar disparitia unor civilizatii (cazul unor regiuni din Asia Mica, Orientul Mijlociu si Apropiat, bazinul mediteraneean etc.). A fost modalitatea cea mai importanta de obtinere atat a terenurilor cultivate dar si a pasunilor si fanetelor. - prin destelenirea stepelor temperate sau semiaride, s-au obtinut dea lungul istoriei circa 500 mil. ha. Amintim in acest sens marile suprafete cultivate si obtinute astfel in

America de Nord (preeria), America de Sud (pampas), Eurasia (stepa temperata) si Australia, inca mai sunt importante rezerve de terenuri apte de cultura folosind aceasta, modalitate (Canada, Argentina, Australia, Rusia etc.). Tabel nr. 105 Modul de utilizare al terenurilor (categorii si continente) (mii ha) Nr. crt. Continentul Suprafata totala Terenuri cultivate Pasuni (fanete) Paduri Alte terenuri 1 2 3 4 5 6 7 Africa America de Nord America de Sud Asia Europa

exU.R.S.S. Oceania? Australia 2.964.138 2.137.700 1.752.926 2.731.228 472.953 2.227.200 843.696 186.394 273.816 141.576 454.456 140.409 231.871 49.355 890.899 368.631 477.863 694.251 83.177 371.500 436.622 686.284 715.415 895.885 538.855 156.850

945.000 157.221 1.200.561 779.838 237.602 1.043.666 92.517 678.829 199.498 Total mondial 13.128.841 1.477.877 3.322.943 4.095.510 4.232.511 Sursa: Quid, 2001 - defrisarea landelor a fost intens practicata in Europa de vest (indeosebi in Tarile de Jos, Franta, Germania, Marea Britanie etc.); aceste actiuni au avut un grad de intensitate, indeosebi in feudalism. 132 - prin desecari (mlastini, balti, lacuri, regularizari ale cursurilor unor rauri si fluvii etc.), s-au obtinut circa 60 mil. ha, indeosebi in Europa Centrala si Nordica, in Rusia, China si India etc. Unele lucrari de mare amploare au fost realizate inca din antichitate (vezi Orientul Mijlociu sau Extremul Orient). - terasarea versantilor muntosi indeosebi in state cu climat favorabil din Asia de Est, Sud-Est (China, Indonezia, Japonia, Filipine etc), fapt care a permis introducerea in cultura a circa 75 mil. ha. Acest procedeu a fost folosit inca din antichitate, terasarea versantilor generand un peisaj tipic, iar unele terenuri astfel obtinute sunt cultivate si in prezent. - recuperarea unor terenuri de sub apele marilor, cazul cel mai

cunoscut al Olandei, care a reusit prin eforturi considerabile sa recupereze aproape 1 mil. ha, prin sistemul de poldere. - in sfarsit noi suprafete cultivate au fost obtinute prin cultivarea unor terenuri situate in zone aride si semiaride, folosind sistemele de irigatii. Este cazul unor terenuri care se cultiva in Africa de Nord, Israel, China, Rusia s.a. Pasunile si fanetele ocupa in prezent 3,32 mild. ha. (23,6 %) si sunt raspandite pe continente astfel: in Africa (890 mil. ha.), Australia (436 mil. ha), America de Sud (477 mil. ha), America de Nord (368 mil. ha), Asia de Est (336 mil. ha.), C.S.I. (371 mil. ha) si Europa (83 mil. ha.). in cadrul acestor asociatii vegetale deosebim: - pasuni (stepe temperate, preerii, pampas, savane, tundre, pajisti alpine); - fanete (formate in urma defrisarilor, sau in spatiile montane). Pasunile si fanetele naturale constituie baza furajera naturala pentru zootehnie, determinand o economie pastorala complexa, inclusiv pastoritul transhumant care s-a practicat in unele regiuni din Eurasia si Africa de Nord. Desigur, exista o stransa corelatie intre suprafata forestiera, pasunile si fanetele actuale si terenurile cultivate; raporturile dinamice s-au manifestat cu intensitati diferite de-a lungul istoriei. Tabel nr. 106 Structura suprafetei totale dupa modul de utilizare in unele state de pe glob [%] Statul Total Terenuri cultivate

Pasuni si fanete Fond forestier Alte suprafete Algeria 16,2 3,3 12,9 1,7 82,1 Argentina 61,1 9,8 51,3 18,4 20,5 Australia 59,6 6,0 53,6 18,8 21,6 Brazilia 27,5 5,8 21,7 57,3 15,2 Canada 7,4 4,6 2,8 49,5 43,1 China 51,7 10,0 41,7 13,6 34,7 Franta 54,7 35,2 19,7 27,1 18,2 Germania 48,6 33,9 14,7 30,0 21,4 India 55,1 51,6 3,5 20,8 24,1 Iran 37,7 11,0 26,7 6,9 55,4 Japonia 13,5 11,8 1,7 66,4 20,1 Olanda 53,2 25,0 28,2 9,4 37,1 Marea Britanie 70,1 25,0 45,1 10,0 19,9 Romania 62,1 41,0 20,5 28,8 9,9 S.U.A. 43,5 19,1 24,4 29,2 27,3 133 Suedia 7,5 6,2 1,3 62,2 30,3 Mexic 50,6 12,6 38,0 24,9 22,9 Turcia 51,2 35,3 15,9 25,9 22,9 Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, 1996 Terenurile care nu intra in incidenta utilizarii agricole in prezent

reprezinta 4,3 mild.ha (34,8 %), si aici se regaseste principala rezerva de crestere a suprafetei terenurilor cultivate. Desigur ca in prezent, utilizarea terenurilor in fiecare stat este conditionata de factori multipli de natura economica si sociala, in functie de politica economica a statului respectiv, evolutia demografica, participarea la comertul mondial etc. 4. Ramurile productiei agricole 4.1. Cultura plantelor. Originea plantelor de cultura Primele plante de cultura au aparut in neolitic (mil. VIII i.Chr.), initial in climatul subtropical si tropical, in regiunile de platouri inalte montane, in mai multe focare agricole: - in focarul irano-mediteraneean au aparut 40 % din plantele cultivate, areal cuprinzand India, Iran, Asia Mica, Orientul Apropiat. Aici s-au cultivat pentru prima data: graul, orzul, secara, ovazul, maslinul, inul, mazarea, lintea-bob, varza, bumbac, vinete, usturoi, sfecla de zahar, vita de vie si altele. - din focarul asiatic musonic provin 17 % din plantele de cultura (India Centrala, Indochina, China de Sud-Est). Plantele originare de aici sunt: orezul, meiul, sorgul, hrisca, soia, ceapa, citrice, ceai, trestia de zahar, iuta, mac, susan s.a. - din focarul mexicano-peruan provin 21 % din plantele de cultura, cultivate de amerindieni. Aceste plante sunt porumbul, cartoful, fasolea, tutunul, floarea soarelui, tomatele, ardeiul bumbacul american s.a. - focarul abisiniano-yemenit - areal cuprins din podisul Abisinia (Etiopia), pana in sudul peninsulei Arabice (Yemen); de aici provin unele varietati de grau, orz, ovaz, mei,

mazare, sorg, teful (o cereala) si arborele de cafea. - focarul indoneziano-filipinez este arealul originar de cultura pentru: bananier, cocotier, palmierul de zahar, mirodenii (piper, scortisoara, vanilie) - focarul Africii ecuatoriale cu plantele originare: palmierul de ulei, plante cu tuberculi s.a. Din aceste areale originare, plantele de cultura s-au raspandit practic in celelalte regiuni geografice; de pilda marea raspandire a cartofului (originar din Anzii columbieni), cunoscuta in prezent in toate continentele, aliment de baza in hrana unor populatii diverse. FIGURA 33 in acelasi timp, remarcam faptul ca diseminarea plantelor de cultura, a avut loc in etape diferite; de pilda multe dintre acestea au patruns in Europa dupa marile descoperiri geografice (secolul XV - XVI), altele mult mai tarziu, (de pilda raspandirea arborelui de cauciuc, a avut loc in Asia de Sud Est, abia la sfarsitul secolului al XIXlea) s.a.m.d. De asemenea, subliniem faptul ca la origine, toate plantele cultivate provin din flora spontana. Prin cultura au fost transformate, obtinandu-se o mare variabilitate, de pilda numai pentru grau se cunosc circa 4000 de varietati de cultura cu calitati superioare. in prezent prin biotehnologiile moderne, randamentul unor culturi a crescut de-a dreptul exceptional; culturile de tesut si in vitro au revolutionat practic agricultura 134 traditionala. Aceste biotehnologii reprezinta marea sfidare dar si marea promisiune pentru

rezolvarea crizei alimentare. Primele regiuni de culturi agricole, in care practic a avut loc procesul de tranzitie din flora spontana spre zonele agricole poarta denumirea de areale agricole primare. Acestea se identifica cu regiuni din Asia de Sud si Sud Est, Extremul Orient, Orientul Mijlociu, bazinul mediteraneean, Etiopia, Nigeria, Golful Guineea, America Latina (Mexic, Peru etc.). Principalele culturi agricole se pot grupa astfel: - cultura cerealelor; - cultura plantelor tehnice; - pomicultura si viticultura; - alte culturi agricole (culturi permanente, legumicultura etc.). 4.1.1 Cultura cerealelor Reprezinta baza culturilor agricole, prin ponderea suprafetelor cultivate (circa 725 mil. ha), prin nivelul productiei mereu in crestere (1,5 mild. t. in 1976, circa 2 mild. t. in 1994, 2,1 mild. t. in 1998), cat si prin importanta acestora pentru hrana directa a populatiei, materie prima pentru unele ramuri industriale, baza furajera pentru zootehnie. Prin marea lor adaptabilitate la conditiile de mediu, cerealele se cultiva practic in toate continentele (cu exceptia bineinteles a Antarcticei). Datorita consumului mereu in crestere anuala (cuprins intre 200 kg/loc. an, in statele in curs de dezvoltare, la circa 1000 kg/loc./an, in statele dezvoltate, iar in cifre absolute o crestere de circa 35-40 mil. t/an), cultura cerealelor s-a dezvoltat exploziv incepand cu secolul al XIX-lea, generand un important comert

international, orientat spre regiuni si state deficitare. Repartitia geografica a cerealelor este influentata de factori ecologici si economicoistorici, de traditii alimentare. Cu toate acestea, se constata concentrari (specializari), pe continente in privinta unor culturi cerealiere. Astfel Europa si America de Nord produc 70 % din productia mondiala de grau, Asia musonica realizeaza 90 % din productia mondiala de orez, in timp ce America de Nord si Sud contribuie cu circa 60 % din porumbul produs pe glob. Tabel nr. 107 Primii zece producatori mondiali de cereale (mii t./1998) Nr. crt. Statul Productia (mii t.) 1 China 447.135 2 S.U.A. 349.703 3 India 219.444 4 Franta 67.706 5 Indonezia 58.531 6 Canada 51.150 7 Rusia 46.800 8 Germania 44.580 9 Brazilia 40.484 10 Argentina 34.803 Total 1.360.336 135 Total mondial 2.054.360

Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000 - Cultura graului. Graul este originar din Orientul Mijlociu si Apropiat, fiind cultivat pentru prima data in Mesopotamia si Egipt, de unde s-a raspandit in Europa, inca din neolitic. Din aceasta regiune primara graul s-a raspandit practic in toate continentele (de pilda in America de Sud in secolul al XVI-lea sau in America de Nord in secolul al XVII-lea, in Australia in secolul al XVIII-lea). Graul, cea mai importanta cereala planificabila de pe glob, a stat la baza unor vechi civilizatii agricole din Orientul Mijlociu si din bazinul Marii Mediterane. Este o cultura relativ pretentioasa la conditiile pedoclimatice (prefera solurile de tip cernoziomic, perioada de vegetatie de 25-26 C, precipitatii cuprinse intre 300 -1000 mm/anual), de asemenea in functie de altitudine mai ales in anumite conditii climatice se poate cultiva in mod exceptional pana la 4000 m (in Peru), la noi in Carpati graul ajunge la 1400 m (Apuseni); sub aspect latitudinal recordul se inregistreaza in Suedia si Federatia Rusa (pana la 61LN.). Principalele varietati sunt graul comun (Triticum vulgare), care se cultiva toamna, reprezinta baza culturilor de grau (circa 90 %), si graul de primavara, care se cultiva in anumite regiuni geografice. Alternanta sezoanelor de cultura genereaza urmatorul calendar de recoltare: decembrie - ianuarie (Australia, Argentina, Africa de Sud), februarie martie (India), martie aprilie (Orientul Mijlociu), mai (Africa de Sud, sudul S.U.A.), iulie august (Canada, nordul

S.U.A., Rusia, Europa Centrala) si septembrie-octombrie (Scandinavia, nordul Rusiei). Cultura graului se practica pe un vast areal geografic, iar din punct de vedere economic si tehnic, se disting mai multe tipuri de cultura, de la regiunile traditionale, de subzistenta (Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Asia de Sud si Sud Est, cu randamente modeste), pana la tipurile moderne, intensive, in marile ferme agricole din statele dezvoltate (cu randamente exceptionale, destinat in mare parte comertului international). FIGURA 34 Productia mondiala de grau a cunoscut o evolutie ascendenta, mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial de la 446 mil. t in anul 1980 de pilda, la circa 602 mil. t in 1997, 589 mil. t (1998). Aceasta crestere s-a realizat atat prin cresterea suprafetelor de cultura, cat si prin sporirea productiei de grau la unitatea de teren (pana la 80 - 85 q/ha in unele state dezvoltate). Tabel nr. 108 Principalii producatori de grau (1998) Nr. crt. Statul Productia [mii t.] Media la ha [t/ha] Media pe locuitor [kg]

1 China 110.000 3.448 82 2 S.U.A. 69.410 2.483 64 3 India 66.000 2.411 242 4 Franta 39.860 6.480 528 136 5 Rusia 26.900 1.329 217 6 Canada 24.400 2.114 449 7 Australia 21.800 1.837 286 8 Turcia 21.000 6.930 202 9 Germania 20.100 2.076 120 10 Pakistan 18.600 3.094 267 Total = 418.270 Total mondial = 588.840 Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000 Principalele zone de cultura a graului se afla in Asia, (China fiind principalul producator mondial, graul are aceeasi importanta ca orezul, zona de cultura de baza fiind Marea Campie din bazinul fluviului Huang-He, India - al treilea producator mondial, Turcia, Pakistan, Iran cat si regiuni importante din Federatia Rusa si din unele state centralasiatice). A doua mare regiune de cultura o reprezinta America de Nord (unde S.U.A. detin locul al doilea, fiind bine cunoscuta centura graului, wheat belt, Canada cu arealele de cultura in Saskatechewan si Manitoba), urmata de Europa (in care se detaseaza Rusia, Franta, Ucraina, Germania, Marea Britanie, Polonia, Italia si Romania), in alte continente mentionam America de Sud (cel mai important stat fiind Argentina -14 mil. t, urmata de Uruguay si Paraguay), Australia (16 mil. t, zona cea mai

importanta situandu-se in campia Murray Darling) si Africa (Egipt 6 mil. t si Africa de Sud). Principalii exportatori sunt S.U.A. (prin porturile specializate: Chicago, Duluth, New York), Canada (Toronto, Montreal si Halifax), Argentina (Buenos Aires, Rosario, Santa Fe, La Plata), Australia (Sydney, Melbourne, Adelaide) sau unele state europene (Franta, Romania). Cei mai importanti importatori sunt: Federatia Rusa, fostele state din U.R.S.S., Japonia, China, statele din diferite regiuni geografice sau cu nivele de dezvoltare diferite. Anual pana la 100 mil. t de grau fac obiectul tranzactiilor internationale. Cultura orezului. Orezul este cereala specifica Asiei musonice, avand varietati adaptate la climatul tropical, subtropical si temperat. Este o planta pretentioasa la umiditate si caldura si de aceea se cultiva ca cereala de vara, de regula, in regim de umiditate alternand unele plante de sezon uscat (meiul, graul etc.). Cultura orezului necesita un mare volum de munca si sisteme complicate de irigatie, mai ales acolo unde precipitatiile sunt insuficiente. Regiunile cele mai favorabile culturii orezului sunt marile delte si campiile litorale plane, cu soluri aluvionare argiloase, cum sunt delta comuna a Gangelui si Brahmaputrei, tarmul Coromandelului, deltele fluviilor Irrawaddy, Choa, Phraya, Mekong, Hwang-He etc., sudul Campiei Chineze, bazinul Sachuanului, campiile litorale ale Djawei, Sumaterei, peninsula Coreea si Japonia. Orezul asigura alimentatia de baza pentru o populatie foarte densa, care depaseste 3

mild. locuitori. Spre deosebire de cultura graului, cultura orezului este destinata aproape exclusiv consumului intern al statelor producatoare si este concentrata in Asia musonica si Madagascar, regiuni care dau 90 % din productia mondiala de orez. in restul Africii, Europa mediteraneeana si cele doua Americi, cultura orezului este mai recenta si are o importanta secundara. FIGURA 35 137 Ca urmare a cresterii puternice a populatiei consumatoare de orez, suprafata cultivata s-a extins la 55 mil. ha in 1930 la peste 150 mil. ha in prezent, iar productia a atins 475 mil. t in 1990, circa 510 mil. t (1994) si 563 mil. t. in 1998. Cultura cea mai productiva se practica in Japonia care, realizeaza peste 6 t/ha. Aici se practica o mecanizare foarte avansata si se aplica mari cantitati de ingrasaminte chimice, astfel ca aceasta tara prin productia anuala de circa 11-12 mil. t asigura intreg consumul intern. La un nivel mediu de productivitate (circa 3 t/ha) se gaseste cultura orezului in China, Peninsula Coreea, Indonezia, Vietnam, Bangladesh etc. Printr-un randament redus (circa 2 t/ha) se caracterizeaza si cultura orezului din India, Cambodgia, Filipine si Myanmar. Tabel nr. 109 Principalii producatori de orez (1998) (mii t.) Nr.

crt Statul Productia [mii t] Nr. crt. Statul Productia [mii t] 1 China 192.971 6 Thailanda 23.140 2 India 122.244 7 Myanmar 16.651 3 Indonezia 48.472 8 Japonia 11.200 4 Vietnam 29.142 9 Filipine 8.555 5 Bangladesh 28.293 10 S.U.A. 8.530 Total = 494.198 Total mondial = 563.188 Sursa: T. Simion, 2000 Mari producatori de orez sunt China - 195 mil. t. anual, India - 122 mil. t., Indonezia - 48-50 mil. t., Vietnam - 30 mil. t., Bangladesh - circa 28 mil. t., Thailanda circa 23 mil. t si Myanmar -17 mil. t anual. in Asia de Sud-Vest, Iranul realizeaza aproximativ 2 mil. t anual. in Europa orezul se cultiva pe suprafete foarte mici dar cu productii ridicate la ha, in special in Campia Padului din Italia. in S.U.A. orezul s-a raspandit in sudul campiei fluviului Mississippi si marea vale Californiana. in America Latina orezul a intrat in consumul curent al populatiei din Brazilia, care a produs in 1998 circa 10 mil. t, si mai putin in Columbia si Venezuela. in Africa, orezul este prezent in Madagascar, in valea Nilului (Egipt), in Nigeria,

Liberia, Guineea etc. in secolul nostru orezul a fost introdus si in Australia. Comertul international cu orez este redus (circa 35 - 40 mil. t anual). intre tarile exportatoare de orez se inscriu S.U.A., China, Thailanda, Pakistan si Italia, iar dintre principalii importatori amintim: Vietnamul, Indonezia, Coreea de Sud, Sri Lanka si Iran. Importante porturi de export pentru orez, sunt in Asia (Rangoon si Bangkok). - Cultura porumbului. Porumbul (Zea mays) ocupa locul al treilea intre cerealele cultivate pe glob, si a doua cereala in zona temperata. Este o planta originara din America precolumbiana, unde amerindienii au cultivat-o de peste 7000 de ani. S-a raspandit cu mare repeziciune in lumea veche, dupa marile descoperiri geografice, mai ales datorita utilizarii complexe in zootehnie, industria alimentara sau direct in hrana populatiei. Conditiile pedoclimatice optime se inregistreaza in climatul temperat, dar si in regiunile subtropicale si tropicale umede. 138 Sub aspect latitudinal, porumbul ajunge in emisfera nordica pana la 500 L.N. si in emisfera sudica la circa 400 L.S.; este o cultura agricola mai pretentioasa ca graul sub aspectul umiditatii, dar mult mai productiva decat acesta. Suprafata ocupata de cultura porumbului este de circa 135 mil.ha. t., iar productia obtinuta la nivel mondial a fost de 580 mil. t (1995) si 604 mil. t in 1998, ocupand primul loc intre cerealele cultivate pe glob. Tabel nr. 110

Principalii producatori de porumb (1998) (mii t.) Nr. crt Statul Productia [mii t] Nr. crt. Statul Productia [mii t] 1 S.U.A. 247.943 6 Franta 14.426 2 China 125.395 7 Indonezia 10.059 3 Brazilia 29.297 8 India 10.000 4 Argentina 19.100 9 Italia 9.031 5 Mexic 18.411 10 Canada 8.912 Total = 492.564 Total mondial = 604.013 Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000 Astfel, cel mai important cultivator de porumb sunt S.U.A., unde se realizeaza mai mult de o treime din productia mondiala; se remarca aici cunoscuta centura agricolacorn belt situata intre Marile Lacuri si Golful Mexic, fiind marginita la nord de centura graului (weat belt), si la sud de centura bumbacului (cotton belt). Al doilea producator nordamerican este Mexicul (cu indelungate traditii), iar din America de Sud se detaseaza Brazilia (al patrulea producator mondial, cu o crestere anuala considerabila a suprafetelor cultivate de porumb). Figura 36 De asemenea, mentionam ca si alte state sud - americane sunt importante in cultura

porumbului: Argentina, Peru si Columbia. Al doilea producator mondial este China, cu o crestere considerabila a productiei, mai ales dupa cel de:al doilea razboi mondial, zonele de cultura fiind situate in Marea Campie Chineza, intr-un evantai climatic impresionant. Dintre celelalte state asiatice amintim pozitia deosebita a Indiei, alaturi de Indonezia, Turcia si Pakistan (ultimele cu productii modeste). Tabel nr. 111 Raportul dintre populatie ? productia de cereale (grane), la nivel mondial (1994) Nr. crt. Continentul [reg.geogr.] Populatia [%] Cereale [%] Grane [%] 1 Europa de Vest 7.6 11.2 16.7 2 Europa de Est, CSI 7.9 16.5 24.3 3 America de Nord 5.4 15.2 12.7 4 Africa 9.5 3.6 1.3 5 Orientul apropiat 5.1 4.3 8.1 6 Extremul Orient 28.5 19.5 10.7 7 Asia Centrala 23.5 22.2 17.5 139 8 America Latina 8.4 6.2 3.6

9 Oceania 0.3 1.3 2.8 Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, 1996 Ajuns in Europa tarziu, porumbul a gasit aici excelente conditii pedoclimatice. Principalii producatori europeni sunt Franta (cu regiuni de cultura situate indeosebi in zona Masivului Central), Romania si Italia in zonele de campie, dar si Ungaria, Grecia, Germania s.a. Din spatiul fost sovietic mentionam: Rusia, Ucraina si Moldova, cat si state din regiunea caucaziana, in sfarsit, in Africa cel mai important cultivator este Africa de Sud, urmata de Egipt. Sub aspectul randamentelor se remarca statele dezvoltate unde se obtin intre 60 - 70 q/ha, fata de media mondiala de 30 q/ha. Principalele utilizari sunt in furajarea animalelor (circa 80 %), in industria alimentara (in obtinerea amidonului, glucozei, alcoolului, ulei etc.) sau in alimentatia oamenilor (Mexic, Romania si Basarabia). in principal cele trei cereale de baza reprezinta peste 1,9 mild. t (1998) si ocupa peste 70 % din suprafetele cultivate si au o importanta deosebita in economia agrara mondiala. intre evolutia numerica a populatiei si productia de cereale se stabilesc corelatii evidente. Alte cereale cultivate (in ordinea suprafetelor si a productiei obtinute) sunt: - Secara - se cultiva pe mici suprafete indeosebi in Europa de Nord si Europa Centrala intr-un climat racoros si umed, productia fiind de circa 30 35 mil. t, se cultiva pe circa 30 mil. ha. Este utilizata ca furaj, in panificatie si industria

alimentara. - Orzul si orzoaica sunt: cereale cultivate ca furaje, pentru industria berii si in industria alimentara. Se cultiva indeosebi in Europa de Vest, Centrala, Rusia, S.U.A. Anual se obtin circa 200 mil. t orz, productia de orzoaica fiind mult mai mica. - Meiul este: prima cereala cultivata de om (mil. VII i.Chr.) in Africa. Anual se obtin 50 - 60 mil. t in China, Africa (Nigeria, Sudan, Niger s.a.), Asia (India) si Rusia. Cultura se afla in regres deoarece nu este panificabila si are randamente modeste si este concurata de grau. - Sorgul - (durra in Sudan), se cultiva intr-un climat cald si umed in Africa (Sudan, Etiopia, Egipt), in S.U.A. (ca furaj), in Asia (China, India), productia mondiala este de 100 110 mil. t. - Ovazul o cereala aflata in plin regres (50 mil. t/an), se cultiva in Rusia si statele baltice, in S.U.A., Canada, in Europa (Germania, Polonia si Franta). Comertul mondial cu cereale este dominat de: S.U.A. (porumb si grau la export); Canada (exporturi de grau), Franta, China, Argentina si Australia, iar mari exportatori de orez sunt China, Indonezia, Myanmar, S.U.A., Thailanda. FIGURA 37 Mari importatori sunt unele tari europene, Rusia si state din fostul bloc sovietic, state din America Centrala, Africa si Asia de Sud s.a. Comertul cu cereale a determinat crearea unei infrastructuri specifice (posturi specializate, nave maritime, industrii conexe etc.).

4.1.2 Cultura plantelor tehnice Plantele tehnice utilizate in diferite industrii pot fi grupate astfel: - plante oleaginoase; 140 - plante pentru zahar; - plante textile. ? Plantele oleaginoase sunt foarte variate, in functie de conditiile specifice de mediu (factorii pedoclimatici) sau de traditiile alimentare, in aceasta vasta grupa includem atat plantele oleaginoase pentru uleiuri comestibile, dar si cele pentru obtinerea uleiurilor tehnice. Principalele plante oleaginoase in ordinea raspandirii geografice dar si a importantei economice sunt: - Floarea soarelui, planta originara din Mexic si din platourile andine, a fost adusa de colonistii europeni in Spania in secolul al XVI-lea, iar din secolul al XVIII-lea a inceput obtinerea uleiurilor comestibile. Principalele regiuni de cultura pentru floarea soarelui se afla in Europa (Federatia Rusa, Ucraina, Romania, statele balcanice etc.), in America de Nord (S.U.A. si Mexic), dar si in alte continente si state (Argentina, Africa de Sud, Turcia etc.). Baza productiei de ulei comestibil se realizeaza in statele din fostul bloc sovietic. Anual se obtin circa 8 - 9 mil. t ulei comestibil. - Soia este o planta leguminoasa cu multiple utilizari si se cultiva din mileniul II i.Chr., initial in China. Productia mondiala de soia este de circa 100 mil. t. Principalii cultivatori sunt S.U.A. (75 mil. t), Brazilia (31 mil. t), Argentina (18 ? 19 mil. t.) si China

(14 mil. t.). tabel nr. 112 Primii zece producatori de soia (mii t/1998) Nr. crt. Statul Productia Nr. crt. Statul Productia 1 S.U.A. 75.028 6 Paraguay 2.865 2 Brazilia 31.357 7 Canada 2.737 3 Argentina 18.718 8 Indonezia 1.306 4 China 13.758 9 Italia 1.231 5 India 6.100 10 Bolivia 1.071 Total mondial = 158.327 Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2001 Suprafetele ocupate de culturile de soia se afla in continua extindere, datorita folosirii ei in diverse tehnologii alimentare, furaj in zootehnie etc. - Maslinul este specific spatiului mediteranean. Productia de ulei de masline este de 8 -10 mil. t Principalii producatori sunt: Italia (1/3 din productia mondiala), Spania, Maroc, Grecia, Turcia s.a., unde sunt indelungate traditii alimentare. - Palmierul de cocos (cocotierul), originar din arhipelagul malayesian, se dezvolta intr-un climat ecuatorial. Utilizarile sunt variate; din nuca de cocos se obtine coprah. Se cultiva in Filipine, Indonezia, India, Federatia Malayesiana, Sri Lanka, Mexic si Mozambic. - Palmierul de ulei este specific climatului ecuatorial, se cultiva pentru ulei in

Malayesia, Indonezia, China, Nigeria si Zair. - Alte plante oleaginoase cultivate pe suprafete mai mici sunt: - rapita se cultiva in climatul temperat, in Europa, Canada, China, din care se obtine ulei industrial, sau se foloseste in hrana animalelor; - bumbacul de ulei se cultiva in S.U.A., Rusia, China, Brazilia; - inul pentru ulei se cultiva in Rusia, America de Nord si Argentina; - arahidele se cultiva in Asia de SE, Brazilia; - susanul ? se cultiva in Asia musonica (China, Myanmar), Mexic si Sudan; - alte culturi oleaginoase sunt: macul, nucul, tungul, mustarul, ricinul etc. 141 Comertul mondial este dominat la export de S.U.A., Argentina (ulei de floarea soarelui), tarile mediteraneene (ulei de masline), statele din Africa (ulei de arahide si de palmier). La import domina statele vest europene, Japonia, S.U.A. si Canada. ? Plantele pentru zahar. Trestia de zahar, planta originara din Asia de SE patrunde in Europa in secolul al XVI-lea, unde este cunoscuta in Spania si apoi raspandita de conchistadori in America. Este o planta perena, pretentioasa la clima. Din productia de zahar mondiala (100 mil. t/an), circa 60 % se obtine din trestia de zahar. Principalele state cultivatoare sunt: Cuba, Porto Rico, S.U.A., China, India, Filipine, Indonezia, din Africa (Zair, Nigeria, Kenya) si Australia. Principalii exportatori de zahar obtinut din trestie de zahar sunt: Cuba, Brazilia, Australia, Filipine, Africa de Sud, India s.a.

Sfecla de zahar specifica climatului temperat este o cultura de mare randament, desi continutul in zahar ajunge la 15 ? 20 %, tehnologia fabricarii zaharului a fost realizata pentru prima data in anul 1802, in Germania. Tabel nr. 113 Principalii producatori de zahar ? 1998 Nr. crt. Statul Productia [mii t] Nr. crt. Statul Productia [mii t] 1 Brazilia 16.275 6 Mexic 5.174 2 India 14.232 7 Franta 4.712 3 China 8.297 8 Thailanda 4.314 4 S.U.A. 7.372 9 Germania 4.054 5 Australia 5.778 10 Pakistan 3.817 Total mondial = 123.864 Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000 Raspandirea geografica arata ca 85 % din suprafetele cultivate sunt in Europa (in majoritatea tarilor), in Rusia, China si S.U.A. in anul 1998 s-au produs pe glob circa 300 mil. t sfecla de zahar, pe primele locuri situandu-se Franta, S.U.A., Germania, Turcia si Ucraina. in statele dezvoltate tehnologiile zaharului intr-un procent specifice asigura extragerea

superior celui din statele aflate in curs de dezvoltare.

? Cultura plantelor textile are vechi traditii pe glob, practic de la inceputurile civilizatiei umane. Cele mai vechi plante textile cultivate au fost, in ordinea aparitiei lor, canepa, inul si mai tarziu bumbacul. in prezent, cea mai importanta planta textila este bumbacul, care reprezinta circa 2/3 din productia de fibre naturale, (evaluata anual la circa 20 - 22 mil. t). Se constata ca dupa cel de-al doilea razboi mondial suprafata ocupata de plantele textile se afla in stagnare, si acest lucru se explica prin concurenta deosebita a firelor si fibrelor textile, a tendintei in moda, a unor factori psihologici locali. Bumbacul originar din America Centrala este o planta textila din care se obtin fibre, vata medicinala, ulei industrial, furaj, in industria celulozei. Bumbacul este o planta pretentioasa, din punct de vedere climatic. Principalele productii de bumbac (18 mil. t) se realizeaza in China (4,1 mil. t) si S.U.A. (3 mil. t), India (2,7 mil. t) si Filipine (1,5 mil. t). Alte state producatoare importante sunt in Africa (Egipt, Sudan, Mozambic, Uganda, Tanzania, Ciad). 142 Inul planta care se cultiva in zona temperata, cu utilizari multiple (varietati: inul de fuior, inul de ulei), este originar din Egipt si Mesopotamia. Arealul de cultura se afla suprapus peste Rusia, Polonia, Germania, Franta, Romania s. a. Canepa originara din Asia Centrala, utilizata pentru fibre si ulei; este specifica climei temperate, productia se afla in usor regres. Se cultiva in Rusia, India, Pakistan, Romania, Polonia si Iugoslavia.

Tabel nr. 114 Principalii producatori de bumbac (1998) (mii t.) Nr. crt. Statul Productia (mii t.) Nr. crt. Statul Productia (mii t.) 1 China 4.000 6 Turcia 802 2 S.U.A. 3.004 7 Australia 660 3 India 2.720 8 Brazilia 419 4 Filipine 1.562 9 Grecia 380 5 Uzbekistan 966 10 Siria 367 Total mondial = 18.264 Sursa Enciclopedia statelor lumii, 2000 Iuta este o cultura specifica pretentioasa la conditiile Asiei musonice, fiind o planta

de clima, folosita pentru fibre. Se cultiva in India si Bangladesh (circa 3 mil. t impreuna), China (1,4 mil. t) si statele din peninsula Indochina (indeosebi Thailanda). Se mai cultiva pe suprafete mici in Rusia, Brazilia si Zair. Alte plante textile cultivate pe glob sunt urmatoarele: - Ramia (urzica chinezeasca), este originara din Asia musonica si este o planta pretentioasa care se cultiva in China, Asia de S-E, Japonia si Rusia. - Canepa de Manila (abaca), se obtine dintr-un arbore tropical (Musa

textilis) originar din Filipine, se cultiva in Malayesia, Indonesia, Peru si alte state. - Agavele: sizalul (Brazilia) si henequenul (Mexic si Cuba), ocupa mici suprafete si sunt utilizate de mici comunitati arhaice. - Chenaful (inrudit cu bumbacul), se cultiva in Asia Musonica, Rusia, America de Sud. Alte plante textile: rafia, piassaba etc. Exportul de bumbac este dominat de S.U.A., China, India, Egipt, Sudan si altele, cel de in si canepa (Rusia, unele state europene), iuta de India, Bangladesh si China. Statele importatoare de diferite materii prime sunt: S.U.A., statele europene, Japonia s.a. Plantele textile asigura 2/3 din materialele prime folosite in industria textila, se mai adauga materii prime animale si din petrochimie, fire si fibre sintetice. 4.1.3. Culturile permanente Sunt reprezentate de pomicultura, viticultura, arborele de cauciuc, tutun si de plantele reconfortante (cafea, cacao, ceai si mirodenii). Pomicultura reprezinta o ramura agricola traditionala si ofera o productie de circa 435 mil. t (1998) fructe anual. Conditiile pedoclimatice determina o mare diversitate pomicola. - Citricele (8 specii), originare din Asia musonica, au patruns tarziu in spatiul mediteraneean, fiind aduse de arabi in secolul VIII-X. Sunt plante sensibile, termofile. Productia mondiala de citrice este de peste 80 mil. t/an. Concentrarea productiei de citrice se 143

afla in Brazilia (23 mil. t. portocale), S.U.A. (California si Florida), peste 8 mil. t/ an si de grape-fruits (3 mil. t). in productia de lamai pe primul loc este Italia (1 mil. t), S.U.A., India, Mexic, Spania. Alte state importante cultivatoare de citrice Brazilia (4 mil. t/an), Japonia (3 mil. t) Israel, Turcia, Algeria, Cuba s.a. Primele areale de cultura se afla in S.U.A., Europa de Sud - Nordul Africii - Orientul Apropiat, America Latina, China - Japonia. - Marul si parul, sunt principalii pomi fructiferi specifici climei temperate, originare din Europa. Productia de mere anuala este de circa 60 mil. t, iar de pere de 14 mil. t. Principalii producatori de mere sunt China (17,5 mil. t.), S.U.A. (5 mil. t.), Franta (3,5 mil. t), Italia, Germania, Polonia, Romania. Alti producatori importanti sunt: Rusia, Japonia, Argentina s.a. Productia de pere este dominata de China (7 mil. t), Italia (2 mil. t), S.U.A., Franta, Germania si Japonia. - Bananierul ? este originar din Asia de Sud-Est si s-a aclimatizat in America Centrala dupa 1516. Productia este dominata de America Latina (Brazilia 8 -10 mil. t, Ecuador 3 mil. t, Honduras, Costa Rica, Mexic, Columbia, Guatemala, Jamaica); Asia de Sud si Sud-Est (India -10 mil. t; Thailanda, China, Filipine, Indonezia); Africa (Coasta de Fildes, Somalia, Africa de Sud). Productia mondiala este de circa 58 mil. t. in 1998. Marii exportatori sunt statele bananiere din America Centrala, iar cei mai de seama importatori sunt S.U.A. si statele din Uniunea Europeana. - Piersicul si caisul - plante originare din Asia musonica, s-au adaptat in climatul

mediteraneean. Mari cultivatori sunt Italia (aprox. 2 mil. t), Franta, Turcia si Iran. - Smochinul ? este un arbust subtropical originar din Orientul Apropiat. Productia mondiala este de 2 mil. t., mari producatori sunt Portugalia, Italia, Turcia, Spania, Grecia si Algeria, S.U.A. s.a. - Curmalul, un palmier originar din Mesopotamia, se cultiva inca din mil. III in. Chr. Productia mondiala este de 2,5 - 3 mil. t. iar principalii producatori sunt Irak, Egipt, Iran, Arabia Saudita, Algeria si Pakistan. - Alti pomi fructiferi cultivati sunt castanul dulce - planta de cultura mediteraneeana; nucul - planta musonica asiatica; prunul - in Europa de S-E (Romania, Iugoslavia, Basarabia s. a.), migdalul, gutuiul, rodiul, ananasul s a, Viticultura se practica, indeosebi, in climatele cu caracter subtropical mai ales in jurul Mediteranei europene. Vita-de-vie, este o planta subtropicala originara din Transcaucazia si Levant, adaptata la conditiile de clima specifice zonei temperate, prefera terenurile insorite cu soluri afinate, formate pe calcare, roci vulcanice sau nisipuri intre 50LN. si 30LS. Productia mondiala de struguri este de peste 58 - 60 mil. t. Cea mai mare parte a productiei este destinata vinificatiei, restul pentru consum in stare proaspata sau pentru stafide. Se cunosc trei zone mai importante in cultura vitei-devie: zona mediteraneeana a Europei, Africii de Nord si Orientul Apropiat; zona temperata cu veri calde a Europei, respectiv zonele subtropicale si temperate cu veri calde din America de Sud, America de Nord si sudul Africii. Europa detine prioritatea mondiala in ceea ce priveste

suprafata cultivata cu vita-de-vie (peste 4/5 din suprafata mondiala), dar si in productia mondiala de vinuri (3/4 din productia de vinuri a lumii). Peste jumatate din aceasta productie o realizeaza Italia, Franta (circa 5 mil. t. vin fiecare) si Spania (3 mil. t. vin). Unele podgorii sunt specializate pentru vinuri de consum curent local, care nu intra in circuitul comertului mondial, asa cum sunt podgoriile din sudul Frantei (Provence si Languedoc), sudul Italiei (Apuglia) sau cele din Argentina de la poalele muntilor Anzi. Alete, mai numeroase produc vinuri pentru export, fiind renumite in lumea intreaga: Bordeaux, Cote d'Or, Champagne (ultima specializata in vinuri spumoase), Cognac, Armagnac (acestea doua pentru distilate din vin) in Franta, Asti, Gavi, Taormina, Orvieto (Italia), Xeres, Alicante, Malaga (Spania), Porto (Portugalia), Mascara (Algeria). 144 Tabel nr. 115 Principalii producatori de vin si struguri (1998, mil t) Nr. crt. Statul Productia de vin si struguri (mii t) Nr. crt. Statul Productia de vin si struguri

(mii t) 1 Italia 5.691/9208 6 Germania 1.083/1500 2 Franta 5.163/7160 7 Africa de Sud 816/1273 3 Spania 2.960/4842 8 Australia 742/1097 4 S.U.A. 2.000/5076 9 Romania 669/874 5 Argentina 1.255/2021 10 Chile 444/1665 Total mondial = 25.832 mii t. Total mondial = 57.397 mii t. Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2001 in zona temperata se remarca podgoriile din Romania, Republica Moldova, Bulgaria si Ungaria. Zonele subtropicale si temperate din America de Sud, America de Nord, Africa de Sud si Australia participa cu 20 % la productia de struguri si vin. in America de Sud se impun Argentina si Chile cu podgorii in zona preandina, in America de Nord, S.U.A. (California), in sudul Africii, podgoriile din provincia Cap, iar in Australia cele din zona cursului mijlociu al fluviului Murray. Din productia mondiala de vin, 15 % se comercializeaza, cei mai mari exportatori fiind Algeria (mai ales pentru Franta), Italia, Spania si Portugalia, iar la import se remarca Rusia, Germania, Marea Britanie, Olanda, Elvetia, S.U.A., tarile nordice din Europa s.a. Alte culturi permanente: - Arborele de cauciuc. Dintre plantele cultivate pentru cauciuc cea mai productiva este Hevea braziliensis, raspandita in padurea amazoniana si din scoarta careia se obtine latexul, un lichid alb-laptos, care in contact cu aerul devine vascos. Descoperirea procedeului vulcanizarii prin tratare cu sulf in 1839 si a procesului fabricarii

anvelopelor au dus la extinderea plantatiilor de arbori de cauciuc in Asia de Sud-Est, concomitent cu stagnarea productiei de cauciuc a Braziliei, unde colectarea latexului de la arborii raspanditi in padurea ecuatoriala era mai putin economica. Productia de cauciuc natural este asigurata aproape in intregime de cauciucul de plantatie. Puternic concurata de cauciucul sintetic, datorita cerintelor mari pe piata internationala, productia de cauciuc natural este in usoara crestere - in prezent ea fiind de 6,8 mil. t. (1998). Cea mai mare producatoare de cauciuc natural este Thailanda (2,1 mil. t), Indonezia, Malayesia unde plantatiile ocupa 2/3 din suprafata cultivabila si mobilizeaza 1/3 din forta de munca, urmate de India, Sri Lanka, Filipine, iar in Africa cele mai importante plantatii sunt cele din Liberia (cea mai intinsa plantatie din lume - Firestone), Nigeria, Congo. Cea mai activa piata a cauciucului este Singapore pentru exportul cauciucului din Malayesia, Colombo (Sri Lanka), Surabaja (Indonezia), iar pentru import New York, Londra, Liverpool, Hamburg, Marsilia. Tabel nr.116 Principalii producatori de cauciuc natural (1998) (mii t.) Nr. Statul Productia Nr. Statul Productia 145 crt. (mii t.) crt. (mii t.) 1 Thailanda 2.162 6 Filipine 211 2 Indonezia 1.564 7 Vietnam 200 3 Malayesia 1.082 8 Cote d? Ivoire 116 4 India 542 9 Sri Lanka 96

5 China 450 10 Nigeria 90 Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000 - Cultura tutunului, planta originar din America (mil. I in. Chr.), patrunde in secolul VI in Europa, Asia si Africa. Este cel mai raspandit drog utilizat pe glob. Productia mondiala este de circa 7 mil. t anual. Cei mai mari cultivatori de tutun sunt: China (2,5 mil. t.), S.U.A. (0,7 mil. t.), India, Turcia, Bulgaria, Africa de Sud, Grecia, Brazilia. - Mirodeniile cele mai importante sunt: - Piperul o cultura ecuatoriala cu varietatile de piper alb, negru si verde; productia anuala de 150.000 t este realizata de India, Indonesia, Malayesia, Sri Lanka. - Cuisoarele se cultiva in Madagascar, Zanzibar, Runion, Indonezia. - Vanilia se cultiva in Madagascar si insulele Comore. - Scortisoara se cultiva in Sri Lanka, India s.a. - Ienibaharul se cultiva in Columbia, Costa Rica, China si India. Plante reconfortante. - Cultura arborelui de cafea este de origine africana, din provincia Kaffa (sudul Etiopiei), gaseste mediul optim pe platourile tropicale si subtropicale, unde temperaturile sunt intre 18 - 20C, iar precipitatiile au valori medii anuale de 1700 mm. Cafeaua de cea mai buna calitate se obtine de la arborii cultivati la 900 -1800 m altitudine, intre 28L.N. si sudica. Cele mai valoroase varietati de cafea sunt cafeaua de Arabia, cafeaua de Liberia si cafeaua de Congo, prima cultivandu-se in Arabia si America de Sud, celelalte in Africa. Productia mondiala de cafea este de 6 mil. t, si sufera mari fluctuatii in functie de

conditiile naturale si variatia preturilor pe piata mondiala. in prezent, productia mondiala de cafea este concentrata in tei zone: America de Sud (2/3 din productia mondiala), Africa tropicala si Asia musonica. Din America de Sud cele mai mari producatoare sunt Brazilia (1,7 mil. din 1998), Columbia (0.7 mil. t), - cu o productie oscilanta in functie de invaziile de aer rece in anotimpul de iarna. Cele mai intinse plantatii situandu-se in statele Sao Paolo, Parana si Rio de Janeiro; Ecuador, Venezuela si Peru. in Africa se detaseaza Cte d? Ivoire, Uganda, Etiopia, Angola; iar din Asia musonica: Indonezia (0,5 mil. t.) si India. Pretul ridicat al cafelei face ca acest produs sa joace un rol deosebit in economia multor tari in curs de dezvoltare, reprezentand spre exemplu 3/4 din exportul Ugandei si 44 % din cel al Columbiei. Peste 75 % din productia mondiala de cafea se comercializeaza, cele mai mari state exportatoare sunt Brazilia, Columbia si Indonezia, iar printre importatori se remarca S.U.A., Europa Vestica, portul principal specializat in exportul cafelei fiind Santos (Brazilia). Tabel nr. 117 Primii cinci producatori mondiali de cafea, ceai si cacao (mii t/1998) Nr. crt. Statul Cafea (mii t.) Statul Ceai (mii t.) Statul Cacao (mii t.)

1 Brazilia 1.690 India 870 Cte d? Ivoire 1.120 2 Columbia 732 China 648 Ghana 380 146 3 Indonezia 455 Kenya 294 Indonezia 370 4 Vietnam 392 Sri Lanka 280 Brazilia 282 5 Cte d? Ivoire 332 Indonezia 152 Nigeria 145 Total mondial 6.457 Total mondial 2.963 Total mondial 2.895 Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000 - Cultura arborelui de cacao. Arborele de cacao, originar din America Centrala, este pretentios fata de conditiile de mediu. Prefera temperaturile ridicate (24 - 28 C), cu amplitudini anuale termice mici, o cantitate de precipitatii de cel putin 1800 mm, repartizata cat mai uniform in timpul anului si se cultiva intre 20 L.N. si 20L.S. Productia de cacao, stimulata si de consumul tot mai ridicat al ciocolatei, a crescut mai rapid decat cea a cafelei, ajungand in prezent la 2,8 mil. t. (1998), din care Africa prin Cote d'Ivoire (1,1 mil. t.), Ghana, Nigeria, Camerun s.a. produc mai bine de jumatate din productia mondiala (54 %). in America Latina arborele de cacao se cultiva in Brazilia (statul Bahia), Ecuador, Mexic, Columbia si Costa Rica. Din productia mondiala de cacao, aproximativ 80 % ajunge pe piata mondiala din care exportul este realizat de Africa de Vest si

reprezinta 4/5, portul Accera (Ghana) fiind principalul port prin care se comercializeaza acest produs. in privinta importului, cantitatea cea mai mare este consumata de tarile vest europene si S.U.A. - Cultura ceaiului. Ceaiul este una din cele mai vechi plante cultivate pentru aroma lor. Originar din Asia musonica, ceaiul prefera un climat cald si umed, terenuri in panta cu soluri bine drenate. Se cultiva intre 40 L.N. si 30 L.S. Cele mai importante si mai apreciate varietati de ceai pentru aroma sunt ceaiul indian (assamez), cu frunze mari si gust mai pronuntat, sensibil la temperaturile scazute cultivat in muntii Assam si ceaiul chinezesc cu frunze mici, care suporta perioade scurte cu temperaturi mai scazute si se adapteaza usor climatului si solului. Dupa modul de preparare se cunosc doua sortimente de ceai: verde, obtinut din frunze uscate si negru ale carui frunze au fost in prealabil supuse unui proces de fermentare. Productia de ceai se ridica la 2,9 mil. t. (1998), din care 85 % se realizeaza in Asia musonica: India (870.000 t), China (648.000 t) si Sri Lanka fiind primele trei mari producatoare din lume. Alte tari cultivatoare de ceai sunt: Indonezia, Japonia, Rusia, Kenya, Turcia, Bangladesh. Din productia mondiala de ceai, 73 % se comercializeaza pe piata mondiala, aprovizionata in proportie de 66 % de India si Sri Lanka. Din importul mondial de ceai, 60 % este orientat spre Europa, cei mai mari consumatori fiind Marea Britanie si Irlanda, la care se alatura Canada, S.U.A., Australia, Noua Zeelanda, Africa de Sud, Europa Centrala.

Alte culturi agricole: Legumicultura reprezinta un sector important al productiei vegetale; productia anuala este in jur de 500 mil. t (cu exceptia cartofului, legumicultura se caracterizeaza printro raspandire geografica limitata, o discontinuitate teritoriala. Subliniem de asemenea ponderea deosebita a legumelor in industrializare mai ales in tarile dezvoltate. Dintre numeroasele legume cultivate pe glob mentionam: - Cultura cartofului (originar din America de Sud unde se cultiva de circa 5000 de ani), este o cultura raspandita pana la 70 L.N. si la mari inaltimi (4000 m Anzi). Productia mondiala este de circa 300 mil. t, raspandita in China (48 mil. t), Rusia (32 mil. t), Polonia si India (circa 25 mil. t fiecare), S.U.A., Ucraina, Germania s.a. tabel nr. 118 Principalii producatori de cartofi (1998) (mii t.) 147 Nr. crt. Statul Productia [mii t] Nr. crt. Statul Productia [mii t] 1 China 47.789 6 Ucraina 17.500 2 Rusia 31.300 7 Germania 11.712 3 Polonia 25.949 8 Belarus 10.000

4 India 25.065 9 Olanda 7.704 5 S.U.A. 21.671 10 Franta 6.200 Total mondial = 295.632 Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000 - Maniocul este o cultura tropicala, iar cea mai mare productie este data de Brazilia (painea Braziliei), R.D. Congo, Indonezia si India. Din manioc se extrage tapioca, produs extras, bogat in amidon, care se foloseste in alimentatia oamenilor. - Cartoful dulce (batata) - se cultiva in regiunile tropicale si subtropicale din China, India, unele state africane, in S.U.A. etc. - Tomatele productia mondiala este de 40 mil. t, sunt plante originare din America de Sud, iar marii producatori mondiali sunt S.U.A., Italia, Rusia, Spania, China s.a. 4.2 Zootehnia Cresterea animalelor constituie una din cele mai vechi indeletniciri ale omenirii, domesticirea animalelor este straveche, a inceput inca din paleolitic, cand au fost domesticite de-a lungul timpurilor, 47 specii de animale. Zootehnia a premers culturii plantelor. Ponderea zootehniei pe glob este diferita, in statele puternic dezvoltate ponderea este deosebita (S.U.A. ? 60 %, Noua Zeelanda ? 70 %) din productia agricola. Este o ramura economica in real progres, datorita consumului de proteine si glucide in crestere, cat si a industriei alimentare. Baza furajera este asigurata de pasuni, fanete si culturi agricole furajere, cereale sau subproduse din industria alimentara. ? Cresterea bovinelor. Septelul de bovine era la nivelul anului 1998 de 1,38 mild

capete, (o crestere de aproape 100 mil capete in ultimul deceniu). Ponderea bovinelor este detinuta de Asia (India - 209 mil. cap. primul loc pe glob; China - 96 mil. cap., Pakistan si Bangladesh), Rusia (32 mil. cap.); in America de Sud (Brazilia 161 mil. cap., locul II pe glob; Argentina 54 mil. cap.); America de Nord (in care S.U.A. detine locul III pe glob cu 99 mil. cap.) si Europa (de Vest cu peste 100 mil. cap. in Franta, Marea Britanie, Olanda, Germania). in sfarsit, amintim Africa cu un septel in crestere (150 mil. cap.: Sudan 35 mil., Etiopia 30 mil., Tanzania etc.); Australia si Noua Zeelanda (50 mil. cap. impreuna). in legatura cu randamentul cresterii bovinelor, se remarca statele de vest europene (Olanda, Elvetia, Danemarca, Franta s.a.), S.U.A., Noua Zeelanda etc., unde se obtin circa 4000 l lapte/anual pentru fiecare animal furajat, in timp ce in statele subdezvoltate se obtin productii de subzistenta (200 ? 300 l/an) ca in India, Bangladesh, Etiopia s.a. Tabel nr. 119 Principalele state cu efective de bovine ? 1998 Nr. crt. Statul Bovine [mii capete] Nr. crt. Statul Bovine [mii capete] 148

1 India 209.485 6 Sudan 35.584 2 Brazilia 161.001 7 Rusia 31.701 3 S.U.A. 99.744 8 Etiopia 29.901 4 China 96.193 9 Columbia 28.261 5 Argentina 54.601 10 Australia 26.172 Total mondial = 1.318.368 Sursa: Anuarul statistic al Romaniei, 1999 Mari exportatori de carne de bovine si produse lactate sunt: Argentina, S.U.A., Australia, Noua Zeelanda, Olanda, Danemarca, Franta s.a.. Exportul a fost favorabil influentat de posibilitatile de transport maritim la mare distanta si cu ajutorul instalatiilor frigorifice. La nivel mondial revin circa 27 bovine/100 ha agricol, iar la 100 de locuitori revin 26 bovine. Cresterea bubalinelor este specifica Asiei musonice iar efectivele de bubaline sunt estimate la 163 mil. capete. Ponderea este detinuta de India (91 mil. cap.), Pakistan (21 mil. cap.), China (20 mil. cap.), Thailanda, Nepal, Africa (Egipt, 3 mil. cap.), Brazilia si Italia. Tabel nr. 120 Efectivele de ovine si caprine de pe glob (1998) (mii capete) Nr. crt. Statul Ovine [mii capete] Nr. crt. Statul Caprine

[mii capete] 1 Australia 119.600 1 India 120.560 2 China 118.153 2 Pakistan 48.575 3 India 56.472 3 Sudan 37.246 4 Iran 53.000 4 Bangladesh 33.500 5 Noua Zeelanda 47.595 5 Iran 27.000 6 Marea Britanie 44.471 6 Nigeria 24.500 7 Sudan 42.363 7 Etiopia 16.800 8 Pakistan 32.383 8 Indonezia 15.198 9 Turcia 30.238 9 Brazilia 12.600 10 Africa de Sud 29.980 10 Somalia 12.500 Total mondial = 1.064.110 Total mondial = 699.994 Sursa: Anuarul statistic al Romaniei, 1999 Cresterea ovinelor si a caprinelor. Ovinele sunt originare din Asia Mica si se cresc de peste 10.000 de ani. in prezent, cresterea ovinelor se practica atat in sisteme pastorale traditionale cat si moderne, intensive, in functie de nivelul de dezvoltare al statelor respective, traditiile specifice, baza furajera etc. Efectivele de ovine si caprine au fost in 1998 de 1,70 mild capete (o crestere cu circa 225 mil. cap. in ultimul deceniu). Pe continente domina Asia (China, India, Pakistan, Bangladesh, Turcia, Iran), Africa (Sudan, Nigeria, Etiopia, Somalia, Africa de Sud), Australia si Noua Zeelanda. Tabel nr. 121 Productia de lana pe glob (1998) Nr. crt. Statul Productia [t] kg/loc.

149 1 Australia 687.000 41,2 2 China 287.000 0,2 3 Noua Zeelanda 254.000 79,7 4 Rusia 82.000 1,2 5 Kazahstan 70.000 5,9 6 Argentina 65.000 2,7 7 Uruguay 64.000 24,6 8 Marea Britanie 63.000 1,1 9 Africa de Sud 57.000 1,9 10 Turcia 54.000 0,7 Total mondial = 2.439.000 Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000 in Europa, efectivele mari de ovine se cresc in Marea Britanie, Romania, Bulgaria, Iugoslavia, Rusia. Cresterea intensiva se realizeaza in Noua Zeelanda, Marea Britanie, Irlanda, iar cresterea in sistem nomad si seminomad se practica in Asia Centrala (Mongolia, Afganistan) sau Africa sahariana, si transhumanta in special in spatiul european montan (Carpati, Pirinei, Balcani, Ural). Revin circa 35 ovine la 100 ha teren agricol si 33,7 ovine la 100 locuitori ai Terrei. Productia de lana a fost in 1998 de 2,5 mil. t., cu tendinte de scadere in ultimii ani. Cresterea ovinelor pentru carne se realizeaza in special in statele Asiei Centrale, statele arabe, Australia si Noua Zeelanda, (ultimele doua state pentru exportul in diferite state de pe glob). Cresterea porcinelor ? este dominata de unele state asiatice (China, mai mult de

jumatate din efectivele mondiale), dar mai ales de cele europene, legate de baza furajeza (cartof, porumb) si cele din America de Nord, in special S.U.A. in general, este raspandita aceasta activitate in climatul temperat, datorita traditiei alimentare specifice acestor state. Tabel nr. 122 Efectivele de porcine (1998) Nr. crt. Statul Efective [mii capete] Nr. crt. Statul Efective [mii capete] 1 China 485.698 6 Polonia 19.168 2 S.U.A. 60.915 7 Vietnam 18.132 3 Brazilia 31.365 8 Rusia 17.305 4 Germania 24.790 9 India 16.005 5 Spania 19.346 10 Mexic 15.500 Total mondial = 953.614 Sursa: Anuarul statistic al Romaniei, 1999 Efectivele de porcine au fost in anul 1998 de circa 953 mil. capete. State exportatoare importante sunt: S.U.A., China, statele vest europene (Danemarca, Olanda). Revin in medie 6,1 porcine la 100 ha arabil, si 17 porcine la 100 locuitori. Cresterea cabalinelor ? este o ramura traditionala, aflata in regres in prezent,

datorita mecanizarii agriculturii. Efectivele actuale sunt estimate la circa 60 mil. capete. Cele mai insemnate efective sunt in China (8,5 mil. cap., primul loc pe glob), Brazilia (6,4 mil. cap., al doilea loc pe glob), S.U.A. (6,1 mil. cap.), Rusia, Mexic (6,1 mil. cap.), Argentina si 150 Polonia. Asociat si inrudit cu cresterea cabalinelor se afla si cresterea asinilor si catarilor, care inregistreaza mari efective in Brazilia, Mexic, China, India, Turcia, Etiopia. Avicultura - se realizeaza in sisteme intensive moderne in Europa, S.U.A., Japonia sau in sisteme traditionale in majoritatea statelor asiatice si sudamericane. Concentrarea aviculturii se observa in Europa de Vest (in special pentru gaini de oua), in S.U.A. (cresterea curcanilor indeosebi) si statele asiatice (specializari pentru rate si gaste). Efectivele mondiale de pasari sunt de circa 25 miliarde, revin 1349 pasari/100 ha teren arabil, si 192 pasari pentru 100 locuitori. Cele mai importante sunt efectivele de gaini (13,5 mild. capete). Sericicultura - este o activitate traditionala in Asia de Est, unde se remarca Japonia (cel mai mare producator de matase naturala), China, Coreea de Sud, India si Rusia, in Europa domina Franta si Italia. in America de Nord ponderea este detinuta de S.U.A. Ponderea zootehniei in economia agricola a fiecarei tari arata de fapt modul de dezvoltare al statului respectiv, cat si integrarea productiei agricole cerealiere, participarea la comertul mondial cu produse specifice si in ultima analiza, valoarea economiei agricole. 5. Valorificarea resurselor agricole

5.1. Industria textila in productia de bunuri de consum se asigura o larga paleta de derivate textile, confectii si tricotaje, incaltaminte, marochinarie si blanarie. Principala sursa de materii prime o constituie agricultura, de unde sunt preluate atat fibre vegetale si animale (bumbac, lana, matase, canepa, in, abaca, ramia, chenaful, sisalul etc.) cat si piei, blanuri, provenind din zootehnie si vanat. Cresterea continua a cererii de astfel de bunuri, a impus gasirea unor materii prime, chimice sau sintetice (fire celulozice sau sintetice, cauciuc sintetic, mase plastice, piei si blanuri artificiale). Unele dintre acestea sunt utilizate in amestec cu materiile prime sau separat avand proprietati care, din anumite perspective, le fac necesare in obtinerea de produse destinate populatiei sau unor domenii speciale. Progresul realizat in productia de bunuri ale industriei usoare a fost conditionat de utilizarea unor mijloace tehnice total perfectionate care au permis nu numai cresterea productivitatii, ci si imbunatatirea calitatii si structurii sortimentale. Cu 4000 de ani i.Hr. pe teritoriile Indiei si Chinei, bumbacul avea o larga intrebuintare si erau utilizati colorantii. in secolele IX -VIII i.Chr. prelucrarea bumbacului, inului si canepei, lanei, era larg raspandita in Orientul Mijlociu. La mijlocul primului mileniu, din era noastra, apare roata de tors in China. Europenii preiau mestesugul si mijloacele necesare obtinerii de tesaturi din Orient, in anul 1150 este introdus, pe continentul nostru, razboiul de tesut orizontal. Procesul de industrializare, incepe abia in secolul al XVIII-lea. in 1785

apare razboiul de tesut mecanic, in 1789 masina de cardat si daracul. Apar fabricile textile, manufacturi de tricotat, centre de prelucrare a pieilor si cauciucului. in acest mod, s-au individualizat treptat primele regiuni industriale traditionale: Yorkshire Monchengladbach (Germania), Lille - Roubaix ? Turqoing (Franta). Spre deosebire de alte ramuri industriale, productia de textile, confectii, tricotaje, incaltaminte, are o mare dispersie in teritoriu, reflectand astfel conexiunile dintre materiile prime si prelucrarea acestora, precum si dintre productia de bunuri si desfacerea lor catre populatie. ? Industria bumbacului se individualizeaza ca ramura industriala la mijlocul secolului al XVII-lea in Anglia. Introducerea masinii de egrenat, in 1793, in S.U.A., a 151 stimulat extinderea culturilor de bumbac si a intensificat exportul de fire de bumbac in Europa. in 1817, americanul Samuel Slater construieste intreprinderi textile in statul New Hampshire, care se constituie ca cea mai importanta zona a industriei bumbacului din S.U.A. De la primele filaturi, aparute in Anglia, in 1736 si cea dintai tesatorie mecanica infiintata in 1806 la Manchester, deriva actuala industrie cu mari combinate in care sunt integrate nu numai utilaje pentru obtinerea de fire si tesaturi, ci si fabrici de confectii si tricotaje sau alte produse provenind din valorificarea firelor vegetale si de origine chimica. Productia actuala de bumbac se ridica la aproape 18,2 mil. t in 1998 (Marea Britanie), Reidt

din care China cu 4,5 mil. t ocupa primul loc si este urmata de S.U.A. (3 mil. t.), India, Filipine, Uzbekistan, Turcia, Australia, Brazilia, Egipt si Sudan. Foarte cautat este bumbacul cu fibra lunga produs mai ales in Egipt si Sudan. Cea mai mare arie de cultura a bumbacului se gaseste in Asia (Asia Centrala, bazinul fluviului Huang-He, bazinul Indusului - Pakistan, podisul Decan in India, Irak, Turcia etc.). in America de Nord, aria cea mai importanta este cotton belt, se afla in statele Texas si California care produc 17 % din bumbacul mondial. Pana la mijlocul secolului trecut, Anglia realiza 50 % din tesaturile de bumbac, treptat, au aparut noi state furnizoare de tesaturi cum sunt China, Rusia, Japonia, S.U.A. si India. China care detine primul loc in aceasta ramura, are mari combinate textile la Kuming, Guangzou, Chongging, Xian, Beijing, Sanghai si Tianjing. Pe teritoriul Rusiei, industria bumbacului este concentrata intre Moskova si Volga care produc peste 70 % din tesaturile de bumbac, din care orasul Ivanovo ofera 10 %. Alte centre specializate in aceasta subramura sunt in statele din Asia Centrala, la: Taskent, Ashabad, Dusanbe si Tbilisi. S.U.A. are traditii in acest domeniu, industria bumbacului a aparut in Noua Anglie, unde se gasea mana de lucru ieftina, alcatuita din emigranti europeni (islandezi si francezi, canadieni), dupa care s-a deplasat catre sud in Georgia, New Mexico si Texas. Mari centre de prelucrare a bumbacului au aparut la Dallas, Atlanta si la granita

Mexicului. in Japonia, pana la cel de-al doilea razboi mondial, industria bumbacului reprezenta o treime din productia textila si reprezenta jumatate din export. Ulterior, datorita progresului inregistrat de textilele chimice, bumbacul nu mai detine decat 5 % din productia si exportul de textile ale Japoniei. Principalele centre textile sunt Osaka, Nagoya, Tokyo. India are stravechi traditii in prelucrarea fibrelor, avand centre importante la Mumbay (Bombay), Calcutta, Bangalore, Ahmedabad. Dintre statele cu o puternica industrie a bumbacului, care importa materii prime amintim Franta, Italia, Marea Britanic, Polonia, Olanda, Belgia etc. in ultimii ani au aparut centre textile profilate pe producerea bumbacului in tari cultivatoare si exportatoare de produse de bumbac: Pakistan (Lahore, Karachi), Egipt (Alexandria), Indonezia, Brazilia, Argentina, China (Hong-Kong). ? Industria lanii este strans legata de cresterea ovinelor care furnizeaza materia prima naturala. Cerintele mereu crescande de stofe, postavuri si alte categorii de produse din lana (tricotaje, covoare, paturi etc.) au impus folosirea unor cantitati de insemnate fibre chimice, tip lana. Productia mondiala de lana oscileaza in jur de 2,5 mil. t si provine din tari in care cresterea ovinelor are o pondere importanta. Principalii furnizori de lana sunt Australia, China, Noua Zeelanda, Rusia, Uruguay, Marea Britanie, Argentina. Aproximativ 60 % din lana de merinos, folosita in productia de stofe fine pentru imbracaminte, provine din Australia, urmata de Africa de Sud.

Multa vreme Marea Britanie a detinut o pozitie privilegiata in acest domeniu, avand materia prima asigurata in dominioane, protectorate si colonii. in prezent, ocupa locul al 152 saselea, continuand sa furnizeze stofe de calitate superioara din centrele: Bredford, Leeds, Manchester si Kendal. Italia ocupa primul loc in lume, utilizand mai ales, lana importata din Argentina, Australia si Noua Zeelanda. Rusia dispune de mari cantitati de lana pe care le prelucreaza la Sankt-Petersburg, Moscova, Iaroslav, in statele din Asia Centrala se detaseaza centrele: Buhara, Taskent, Samarkand, Biskek si Ashabad. in centrul Europei sunt bine conturate si alte regiuni textile ce produc tesaturi de lana, in Franta (Lille, Roubaix, Tourqoing), Germania (Ruhr), Belgia (Vesvieses), Polonia (Varsovia). Japonia a sporit productia de tesaturi de lana in detrimentul celor de bumbac. Mari centre de prelucrare a lanii sunt la Tokyo, Osaka, Okaya etc. in S.U.A., industria lanii este mai putin viguroasa decat cea a bumbacului. Principalele centre sunt Boston, Philadelphia, New York. Unele tari care dispun de mari cantitati de lana (Australia, Argentina, Uruguay, China, Africa de Sud, India), nu si-au dezvoltat o productie de stofe pe masura posibilitatilor si din cauza climatului cald, care nu impune imbracaminte din lana. ? Industria matasii naturale - are o pondere mica in cadrul industriei textile. China a

detinut secretul obtinerii fibrelor de matase o lunga perioada de timp. in jurul anului 300 i.Chr., firele de matase chinezeasca, patrund in Europa, iar in anul 555, un calugar aduce in Peloponez, ascunse intr-un baston, ouale viermilor de matase. Prelucrarea matasii in Europa incepe in 1130, la Palermo si se extinde din secolul al XVI-lea in Provence (Franta), in 1890 se produce matasea artificiala (fire nitrocelulozice). Productia mondiala de matase naturala, in 1998 a fost de 90.000 t, din care China a realizat 35.000 t si detine 90% din exportul mondial. Alti producatori importanti sunt: India, Japonia, Rusia, Zimbabwe, Cambodgia, Vietnam si Thailanda. Tarile care importa fire si tesaturi din matase naturala sunt Italia cu renumite centre la Milano, Padova, Florenta si Como, Franta cu centrul principal la Lyon si S.U.A. cu centrele New Jersey si New York. Piata matasii naturale cuprinde cateva centre importante Sanghai, Hong-Kong, Yokohama. Industria inului si a canepei - nu este amplasata intotdeauna in statele si ariile geografice favorabile acestor culturi. O caracteristica aparte rezulta si din calitatile diferite ale fibrelor celor trei plante textile. Ponderea productiei de fibre si tesaturi din aceasta categorie a continuat sa scada in beneficiul altor ramuri textile, - Industria inului produce tesaturi de calitate superioara. Aria de cultura a inului pentru fibre, cuprinde jumatatea nordica a Europei si drept urmare, aici sunt tarile in care prelucrarea fibrelor de in constituie o ramura traditionala: Letonia, Estonia, Lituania,

Bielorusia, Germania, Belgia, Olanda si tarile scandinave. Aproximativ 2/3 din productia de tesaturi se realizeaza in Rusia, unde principalele centre sunt: Sankt Petersburg, Kostroma si Moscova. - Industria canepei si iutei ofera tesaturi grosiere si alte articole de larga utilizare, dar ponderea lor se afla in regres vizibil datorita utilizarii fibrelor sintetice. Canepa este larg raspandita in Europa si Asia (Rusia, Polonia, Ungaria, Iugoslavia, Romania, China, Pakistan, India). Peste 25% din intreaga productie de fibre provine din Rusia. Iuta, planta de clima calda musonica, are acum un ascendent rapid in concurenta cu canepa. Suprafetele cultivate si productiile au crescut intr-un ritm alert. Aria geografica a cultivarii iutei cuprinde India, Bangladesh si tarile Indochinei. O buna parte din productie, care a depasit 4 mil. t, ajunge pe piata japoneza, vest-europeana si nord americana. Principalii furnizori sunt: India, Bangladesh, Thailanda. 153 Importante unitati de producere a iutei au aparut in Bangladesh (Marayangani), India (Calcutta, Bombay), Thailanda (Bangkok), China, Franta, Marea Britanie, ultimele doua tari fiind importatoare de materie prima ce este preluata in porturile Dundee (Scotia) si Dunkerque (Franta). Alte materii prime prelucrate in industria textila sunt: ramia, abaca (canepa de Manila), chenaful, agavele si sisalul. - Ramia produce fire lungi, elastice, rezistente din care se obtin tesaturi fine, dantele, matase artificiala. China se detaseaza in productia de ramie,

realizand 24 mil t. anual. - Chenaful inrudit cu bumbacul, ca si abaca si sisalul, au o pondere si o importanta tot mai redusa in fabricarea tesaturilor. Fibrele de abaca, agave si sisal, sunt grosiere si sunt folosite la producerea franghiilor. ? Industria confectiilor si a tricotajelor. Desi mestesugul confectionarii de imbracaminte si tricotaje este foarte vechi, organizarea productiei in unitati mari s-a facut destul de tarziu. in 1527 este mentionata prima breasla a tricotajelor in statele germanice. Nu mult dupa aceea, in 1590, englezul Wilian Lee, a conceput cea dintai masina de tricotat cu actiune manuala. Ulterior, gama de masini a fost mult perfectionata. in secolul XX, productia de confectii si tricotaje a continuat sa creasca. Fabrici moderne au fost amplasate in centre dens populate. Concomitent cu rolul pe care il au statele dezvoltate cum sunt S.U.A. cu centre consacrate (New York, Philadelphia, Baltimore, Boston, Los Angeles, San Francisco), Franta (Paris, Amiens, Marsilia), Italia (Roma, Napoli, Genova), Marea Britanie (Londra, Manchester, Bradford), Germania (Mnchen, Hamburg, Kln), Rusia (Moscova, Sankt Petersburg), a crescut simtitor importanta unor tari care dispun atat de materii prime cat si de forta de munca numeroasa: China, Indonezia, India, Filipine, Taiwan, Coreea de Sud. Chiar statele Europei estice, sunt prezente cu produsele lor pe pietele vesteuropene si din alte regiuni geografice. inaltul grad de specializare din unele tari a permis acestora sa domine comertul cu

imbracaminte. Franta furnizeaza 43 % din imbracaminte pentru femei din Italia, Elvetia dispune de 420 de fabrici de confectii; Filipine de 900 firme de confectii si unitati de tricotaje, exportand anual in S.U.A. si Uniunea Europeana produse in valoare de peste l miliard de dolari, iar Indonezia exporta anual pe aceleasi piete, produse in valoare de 2 miliarde dolari. Exportul de imbracaminte al Chinei depaseste 6 miliarde dolari anual, ceea ce reprezinta circa 10 % din exportul total al acestei tari. Un export masiv de tricotaje, pe piata S.U.A., face Israelul (240 milioane dolari anual). Comertul mondial cu aceste produse se ridica anual la circa 100 miliarde dolari, din care la import, tarile dezvoltate detin 64,5 %, iar la export, tarile in curs de dezvoltare detin 66 % din total. 5.2. Industria pielariei, marochinariei si blanariei Mestesugul prelucrarii pieilor este cunoscut inca din antichitate. Plinius cel Batran, in lucrarea sa Istoria naturala, descrie procedeul de tabacire a pieilor cu alaun (piatra acra), radacina de vita rosie si scoarta de stejar. Marturii documentare atesta ca, in jurul anului 750, la Cordoba (Spania), mestesugarii arabi prelucrau pielea, in scopuri decorative. Din 1830 se utilizeaza in productia de incaltaminte. Productia de piele - materia prima de baza - este dependenta direct de cresterea animalelor. Cu toate ca inlocuitorii (pielea artificiala, cauciucul, panzeturile, masele plastice) reprezinta o cota tot mai mare in ansamblul materiilor prime, pieile

naturale, continua sa 154 reprezinte sursa cea mai importanta in dezvoltarea industriei incaltamintei, marochinariei si a altor produse din piele. Cele mai mari cantitati din piele sunt produse de: India, Argentina, S.U.A., Rusia, China si Mongolia, care si-au organizat o puternica industrie de tabacit si prelucrare primara. Unele din aceste tari exporta piei crude, in special in Franta, Germania si Marea Britanie. Cu o productie anuala de peste 2 mild. perechi, din care numai 250 mil. perechi din piele, China este primul producator de incaltaminte. O pozitie importanta, in aceasta ramura, detine si Rusia, care realizeaza 20 % din productia mondiala, obtinuta mai ales, in centre din sectorul european (Moscova, Sankt Petersburg), dar si in Tarile Baltice si Asia Centrala. S.U.A. detine 10 % din productia mondiala si are ca centre importante Chicago, Detroit, Saint Louis, Cincinalii si Philadelphia. Brazilia cu o productie anuala de aproape 700 mil. perechi de incaltaminte, ocupa locul patru pe glob. in aceasta tara exista peste 4000 de intreprinderi, din care multe se gasesc in regiunea Vale de Rio dos Sinos din statul Rio Grande do Sul. Aceasta zona ofera aproape 80 % din exportul Braziliei, care a depasit 150 mil. perechi incaltaminte, in principal de dama, in valoare de peste 1,3 mild. dolari. O alta zona importanta de productie este statul Sao Paolo, care furnizeaza 32,5 mil. perechi incaltaminte. Italia, a fost o vreme, al doilea producator mondial si primul din Europa Vestica, in

1990, a realizat 400 mil. perechi, din care 80 % s-a exportat si a importat 105 mil. perechi. Exportul acestei tari este concurat de unele state cu mana de lucru ieftina (Taiwan, Coreea de Sud, China si Brazilia). Desi productia este dispersata in toata tara, avand peste 9000 mici intreprinderi, sunt renumite produsele realizate in centre ca: Modena si Lugano. Europa Vestica este nu numai debuseu pentru produsele realizate in alte zone geografice ci si un producator remarcabil (20 % din productia mondiala cu importante centre in Franta (Fougeres), Germania (Offenbach), Anglia (Nosthampton, Leicester). Centre importante se gasesc si in Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Romania etc. Principala piata de desfacere se afla in SUA, unde anual, numai din vanzarile de incaltaminte sport se obtin peste l miliard dolari. ? Produsele de marochinarie provin atat din centre mestesugaresti (Siria, Egipt, Iran, Argentina etc.), cat si intreprinderi profilate pe astfel de produse din state precum S.U.A., Rusia, Franta, Germania, Italia, Marea Britanie, Japonia, China s.a. Prelucrarea blanurilor se individualizeaza ca subramura strans legata de vanat si cresterea animalelor cu blanuri superioare. Cererea crescanda de articole din aceasta categorie a contribuit la extinderea blanurilor sintetice. Alaturi de productiei si prelucrarea

industria specializata in prelucrarea blanurilor exista si o productie mestesugareasca in multe state ale globului. Procurarea blanurilor scumpe este in stransa legatura cu intinsele paduri de clima temperata si rece din Rusia, S.U.A., Canada si China, in fauna

cinegetica, un interes deosebit prezinta speciile de vizon, zibelina, hermina, jder, vulpea alba, vulpea albastra. Cresterea cererii de astfel de blanuri a impus amenajarea unor firme specializate de crestere a animalelor in semicaptivitate. Pe langa animalele de origine nordica, sunt vanate specii din Asia Centrala cum sunt antilopa si gazela. De subliniat o scadere semnificativa a faunei cinegetice din regiunile intertropicale (tigri, elefanti, reptile, pasari), ca urmare a braconajului practicat de multa vreme. Valorificarea blanurilor pretioase se face in cadrul unor targuri sau licitatii internationale organizate la Moscova, Sankt-Petersburg, Montreal, Edmonton, New York, Beijing, Dar es Salam (Thanzania) si Bangkok (Thailanda). Exista inca unele grupuri si 155 comunitati etnice care isi asigura subzistenta prin vanat cum ar fi eschimosii si laponii in nord, precum si unele triburi din Amazonia, Congo, Indonezia. 5.2. Industria alimentara Productia de bunuri alimentare a aparut o data cu societatea umana. Materiilor prime vegetale si animale folosite direct, sau dupa o prelucrare prealabila, li s-au adaugat coloranti si aromatizanti, derivate minerale (sarea), diverse ingrediente si recent, produse sintetice. inca din mileniul al III-lea i.Chr., in Egipt, erau conservate, prin uscare carnea si pestele. Cu 1500 de ani i.Chr. se folosea sarea in conservarea pestelui in Mesopotamia. in 1607 medicul napolitan Athicus Tolcredus experimenteaza

scaderea temperaturii cu amestec refrigerent de gheata si sare. Procedeul va duce, mai tarziu, la aparitia utilajelor frigorifice (America - 1843, Germania - 1855, Franta - 1857). in 1810 sunt puse la punct metodele de sterilizare termica a alimentelor in capsule ermetice, iar in 1862 se fabrica gheata artificiala. in 1865 apar pe piata americana preparate alimentare congelate, iar in 1910, fructe congelate. ? Industria moraritului, panificatiei si pastelor fainoase. Ocupa un mare volum in productia de bunuri alimentare, fiind legata de resursele cerealiere. Aceasta ramura are stravechi traditii. Astfel, inca din neolitic sunt cunoscutele rasnitele care erau folosite la zdrobitul cerealelor, in anul 50 i.Chr. erau cunoscute morile de apa in Italia. Cuptoare si brutarii de mari dimensiuni au fost descoperite la Pompei, care au fost acoperite de lava in anul 79. Din secolul al VII-lea dateaza morile de vant in Persia si au patruns in Europa in anul 833. Din secolul al XIX-lea s-a trecut la folosirea morilor actionate cu abur. Prelucrarea cerealelor este localizata, in special, in zonele de cultura unde se afla mari centre de morarit, produse de panificatie si paste fainoase. Cele mai mari capacitati sunt in: S.U.A., China, India, Franta, Turcia si Italia, unde se consuma o mare parte din productiile de cereale realizate in aceste tari. Exista tari specializate m productia de fainoase (Italia, Franta, S.U.A.). Alte tari cu o industrie de decorticarea orezului bine utilata: China, Japonia, India, Indonezia, Thailanda,

Vietnam, Bangladesh, Filipine, Brazilia si S.U.A. ? Industria zaharului. Utilizeaza ca materie prima sfecla de zahar, ce se cultiva in regiunile cu clima temperata si trestia de zahar, specifica tinuturilor cu clima calda. Extragerea zaharului din trestie, prin presare, era practicata de indieni inca din secolul IV i.Chr. in anul 500 persii rafinau zaharul obtinut din trestie. in anul 1230 sicilienii introduc pentru prima data, in Europa, procedeul de rafinare a zaharului din trestie. in anul 105 este pusa in evidenta prezenta zaharului in sfecla, in Franta, dar abia in anul 1799 s-a construit prima fabrica de zahar in Silezia. inceputul secolului nostru a marcat extinderea productiei de zahar si produse zaharoase, amidon, glucoza, alcool. Tinand seama de conditiile naturale diferite in care se dezvolta culturile de trestie si sfecla de zahar, se contureaza cateva zone producatoare: - Zona Caraibelor - incepe din sudul S.U.A. (Florida, Louisiana, Texas) si cuprinde statele insulare si din istmul Americii Centrale (Cuba, Jamaica, Porto Rico, Mexic, Nicaragua, Guatemala, Honduras etc.) si se continua pana in Brazilia. Aceasta zona detine primul loc in lume in productia de zahar din trestie. - Zona australo-asiatica - cuprinde China, India, Australia, Indonezia, Filipine, Iran etc. - Zona africana - se intinde din Egipt pana in Africa de Sud, avand suprafete mari pe fatada vestica a continentului, in Angola, Nigeria si Senegal. 156 - Zona europeana - cultiva sfecla de zahar, care se intinde de la

Atlantic pana la Ural, avand o pondere mare in Franta, Germania, Italia, Polonia si Rusia. - Statele bivalente - sunt S.U.A., China, Iran s.a. care au conditii favorabile pentru ambele culturi. Principalele tari exportatoare de zahar sunt: Cuba, Brazilia, India, Australia, Filipine, Mexic, Argentina si importatoare S.U.A., Anglia, Franta si Germania. Productia de zahar a fost de 123 mil. t. (1998) si a fost dominata de Brazilia (16,2 mil. t.), India (14,2 mil. t.), China (8,2 mil. t.), S.U.A. (7,3 mil. t.) si Australia (5,7 mil. t.). Industria uleiurilor vegetale. in balanta productiei si consumului de bunuri alimentare, uleiurile vegetale detin un rol deosebit de important. Uleiul se obtine din soia, palmier, rapita, floarea soarelui, bumbac, masline, arahide etc. - Soia - este cea mai importanta sursa de uleiuri comestibile, furnizand 158 mil. t. seminte din totalul de 246 mil. t. seminte oleaginoase. Cantitatea de ulei realizata depaseste 18 mil. t. Principalele tari producatoare de seminte de soia sunt S.U.A. 75,02 mil. t., Brazilia 31,35 mil. t, Argentina 18,7 mil. t., China 13,7 mil. J., si India 6,1 mil. t. Totodata, anual se fabrica circa 70 mil. t. faina soia utilizata in scopuri furajere. - Uleiul de palmier - totalizeaza 11,65 mil. t in 1998 si provine in cea mai mare parte din Malayesia 5,8 mil. t, Indonezia 2,6 mil. t, Nigeria, Columbia, Thailanda, Papua Noua Guinee. in viitor, se prevede o crestere a productiei prin extinderea suprafetelor cultivate cu palmieri, al caror ciclu de maturizare este de numai trei ani. Uleiul de palmier este folosit si

in industria sapunului si a lumanarilor. - Uleiul de rapita - are utilizare industriala. Productia de seminte a atins 24 mil. t, iar cea de ulei 8,22 mil. t. Principalele state producatoare sunt: China, India, S.U.A., Pakistan, Franta, Germania si Polonia. - Floarea soarelui - detine locul al IV-lea in cadrul surselor de uleiuri vegetale. in 1997 s-au produs 10 mil. t si 7,8 mil. t ulei. Principalele state producatoare de seminte au fost: Rusia 7 mil. t, Franta 2,4 mil. t, China si Spania 1,2 mil. t fiecare. Uleiul de floarea soarelui este de foarte buna calitate, iar turtele rezultate dupa extractia uleiului, constituie un furaj excelent pentru animale. - Bumbacul - asigura 33,53 mil. t seminte din care s-au extras 4 mil. t ulei (1995). Are utilizare industriala. Principalele state producatoare sunt: S.U.A., China, India, Rusia, Brazilia, Egipt, Sudan, Iran s.a. - Uleiul de masline - a inregistrat in 1997 o productie de 2,5 mil. t. Principalele tari producatoare sunt Spania 734.000 t, Italia 430.000 t, Grecia, Tunisia, Maroc si Franta. Uleiul de masline, fiind de foarte buna calitate, este orientat cu precadere catre Europa vestica si America de Nord. Cantitati apreciabile de ulei se obtin din prelucrarea arahidelor in: India, China, Sudan, Nigeria, Birmania si Mexic. Industria produselor lactate. Este dependenta de cresterea bovinelor si ovinelor. Multe state au organizat zootehnia in directia realizarii unor productii mari de lapte si lactate (S.U.A., Olanda, Franta, Elvetia, Danemarca, Noua Zeelanda).

in anul 1995 productia de lapte a fost de 463 mil. t. Productia mondiala de branzeturi a fost in 1998 de 11,2 mil. t. si de unt 6,7 mil. t. in 1995, livrarile de lapte in Uniunea Europeana au ajuns la 14 mil. t, cele de unt 2,7 mil. t, iar la branzeturi - 5,5 mil. t. Alte state cu productie importanta sunt: S.U.A., Noua Zeelanda, Canada si Rusia. Industria preparatelor si a conservelor din carne. A capatat o importanta deosebita numai dupa dezvoltarea tehnologiilor frigorifice. Astfel, in 1861, la Sydney in Australia s-a construit prima uzina de congelare a carnii din lume, iar in 1875 se transporta cu nava 157 Paraguay, carne congelata la - 30 C de la Buenos Aires (Argentina), in Franta (Le Havre). in 1930, in Italia si S.U.A. se produc primele camioane frigorifice, in felul acesta s-au deschis mari perspective in asigurarea de resurse alimentare in cele mai indepartate zone geografice. Tabel nr. 123 Primii cinci producatori mondiali de carne si lapte (mii t/1998) Nr. crt. Statul Carne (mii t.) Statul Lapte (mii t.) 1 China 55.141 S.U.A. 71.375 2 S.U.A. 35.756 India 29.576 3 Brazilia 11.688 Germania 28.500

4 Franta 6.512 Franta 24.500 5 Germania 6.155 Brazilia 21.630 Total mondial = 216.201 Total mondial = 466.347 Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2001 Sursa de materii prime pentru aceasta ramura o constituie sectorul zootehnic, la care se adauga vanatul. Productia mondiala de carne depaseste 260 mil. t (1998). Circa 20 % din aceasta productie apartine S.U.A., care dispune de importante efective de animale, alaturi de care mentionam China, Rusia si unele state europene (Franta, Germania, Italia) alaturi de care se remarca Australia si alte state. Industria de preparare a carnii dispune de mari si moderne abatoare in zonele geografice de crestere a animalelor din campia Mississippi si Zona Marilor Lacuri (S.U.A.), la Chicago, Cincinatti, Saint Louis, Kansas City; in Rusia (Moscova, Volgograd, Samara, Sankt Petersburg), Sanghai); Pampasul Campia Chineza (Beijing, Tianjin,

argentinian (Rosario, Buenos Aires, Santa Fe), Europa Vestica (Germania, Franta, Italia, Danemarca, Marea Britanic etc.). in raport cu structura efectivelor de animale se constata o diversitate a industriei carnii. China produce in principal carne de porc (17,6 mil. t/anual), Australia si Noua Zeelanda carne de oaie, Argentina si Danemarca, carne de vita. Principalele tari exportatoare sunt: Brazilia, Uniunea Europeana, Canada, Noua Zeelanda, SUA, Danemarca si Irlanda cu cantitati mai mici. Principalele state importatoare sunt: Japonia, Taiwan, Coreea de Sud,

Orientul Apropiat si Mijlociu. Dintre acestea tarile musulmane importa, cu precadere carne de ovine. Industria alcoolului, vinului si berii. Productia de bauturi alcoolice a inceput cu peste 3000 de ani in urma. Pe vremea faraonului Lesostris al III-lea, in 1850 i. Chr., se producea o bautura alcoolica prin fermentarea unui amestec de faina de orez, apa si curmale. Este primul procedeu de fabricare a berii care in secolele urmatoare se va perfectiona mereu. Secolele IX-XI aduc marturii privind distilarea vinului si fabricarea de alcool, in special, in Italia. in Moldova, prepararea berii era cunoscuta in secolul al XVI-lea dar primele fabrici de bere sunt construite abia in secolele XVIII - XIX (Roman 1798, Bucuresti si Azuga 1869). in secolul al XVIII-lea sunt perfectionate tehnologiile de fabricare a berii in Bavaria. incepe productia de alcool din cartof si de fabricare a sampaniei in Franta. 158 Industrializarea vinului detine primul loc in cadrul acestei subramuri. Ea este dependenta de viticultura care ocupa mai mult de 10 mil. ha pe glob. Arealul viticol cel mai important se afla in jurul Mediteraneei. Europa detine circa 70 % din terenuri si are cea mai mare productie de struguri si vinuri. Productia mondiala de vin a fost in 1998 de 25,8 mil. t. Cele mai mari productii 50 - 60 mil. hl anual - le ofera Franta si Italia. Principalele zone viticole ale Frantei sunt: Bordeaux, Champagne, Core D'Or, Cognac, Armagnac,

Alsacia, Loire si Longuedoc. Italia - este renumita prin podgoriile din Campia Padului, Piemont (Asti), Campania si Sicilia. Spania se remarca prin podgoriile Alicante, Valencia, Malaga, Xerex, iar Portugalia prin cele de la Porto si Madera. Celelalte state europene (Romania, Ungaria, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, Albania si Germania) au suprafete viticole mai reduse, dar obtin vinuri de foarte buna calitate. Turcia si Grecia sunt specializate in productia de struguri pentru stafide. Vita-de-vie se mai cultiva in S.U.A., Argentina, Chile, Africa de Sud, Australia, Mexic, Peru, Uruguay si India. Comertul de vin si struguri ocupa un loc insemnat in cadrul schimburilor dintre state. Cel mai mare exportator de struguri este Algeria a carei productie este dirijata spre Europa. Industria berii, concentrata multa vreme in centrul si vestul Europei, s-a extins foarte mult in ultimele decenii. Materiile prime de baza sunt orzul (orzoaica) si hameiul, care se cultiva cu precadere in Europa. Orzul se mai cultiva si in Africa de Nord, Australia, S.U.A., China, Japonia si America de Sud. Circa 33 % din productia de bere se obtine in Europa Vestica si Centrala si 20 % in S.U.A. Fabrici cunoscute pentru traditia si calitatea berii sunt in Germania la Mnchen, Cehia la Pilsen, Marea Britanie, Olanda, Africa de Sud, S.U.A. 6. Tipuri de economii agrare

Agricultura, pe langa faptul ca este cea mai veche indeletnicire umana, este si cea mai raspandita, mult mai variata si bogata in aspecte demogeoeconomice decat economia industriala. La baza stabilirii unei tipologii a economiei agrare stau mai multi factori: forma de proprietate, modul de organizare, structura culturilor, gradul de intensivitate si echipare tehnica, forta de munca utilizata in agricultura. Tinand cont ca relatiile de productie constituie un element de baza in stabilirea tipologiei agrare, regiunea agricola reflecta concretizarea in teritoriu a tipului de agricultura si a tipului de peisaj agrar specific. Trei elemente definesc tipul de morfologia agrara si habitatul rural. Principalele tipuri de regiuni agricole de pe Terra sunt: 1. agricultura zonelor tropicale; 2. agricultura mediteraneeana; 3. agricultura zonelor temperate; 4. agricultura periurbana. 6.1. Agricultura zonelor tropicale Este cuprinsa intre Ecuator si 350 latitudine nordica si sudica, concentreaza circa 75 % din populatia activa din agricultura, predomina o diversitate de peisaje rurale, iar agricultura constituie in majoritatea acestor fundamentala. Factori naturali spatii, activitatea economica agricultura: sistemul de cultura,

de o mare diversitate (fertilitate redusa, fragilitatea solurilor, eroziunea si saraturarea, datorita unui complex de factori), determina practicarea unei variate palete de culturi agricole si o 159

zootehnie diferentiata. Dotarea si echiparea tehnica este extrem de scazuta; sunt vaste spatii in care se practica tipuri de agriculturi de subzistenta, arhaice, de autoconsum, dar cu o forta de munca uriasa. in cadrul zonelor urmatoarele tipuri de agricultura (R. Lebeau ? 1992): ? agricultura itinerara (culturi agricole si pastoritul nomad); ? agricultura sedentara a zonelor tropicale uscate; ? agricultura tropicala bazata pe irigatii; ? agricultura de plantatie. Agricultura itinerara reprezinta cea mai primitiva forma de exploatare a spatiilor agricole intertropicale din Afria Centrala, America de Sud (Amazonia), America Centrala (zone montane), peninsula Indochina si arhipelagul indonezian. Specificul acestui tip de agricultura consta in mobilitatea agriculturilor, folosirea solurilor timp de 2 ? 3 ani si perpetuul ? drum? dupa obiceiul ancestral al locuitorilor. Uneori terenurile sunt obtinute prin defrisari, destelenire sau chiar incendiere. Ca o adaptare la conditiile climatice, in sezonul secetos se pregateste noul lot de cultura pentru anul urmator (? lougan? ? in Africa; ? milpa? in America Centrala sau ? ray? in Indonchina). Principalele culturi agricole sunt reprezentate prin porumb, mei, radacinoase tropicale, manioc s.a. Pentru nevoile locale sunt crescute unele animale pentru tractiune (povara) folosite in muncile agricole. Se constata o dispunere relativ concentrica a terenurilor cultivate (legume, bananieri, cereale etc.), in jurul formelor rudimentare de habitat. Tot in cadrul agriculturii itinerante se inscrie si pastoritul nomad care intertropicale se disting

se practica indeosebi in Asia centrala, peninsula Arabica, Africa sahariana, Kalahari, dar si in alte regiuni geografice situate in afara arealului intertropical. Practicarea acestui pastorit (cu stravechi radacini istorice, a se vedea marile migratii ale popoarelor din Asia centrala!), consta in valorificarea pasunilor din aceste zone aride si semiaride. Exista adevarati ? curenti? de pastorit cunoscut si practicat din timpuri imemoriale; pastorii si turmele lor de ovine, camile, cabaline etc., pasuneaza stepele pana la epuizare dupa care revin peste cativa ani, dupa refacerea acestora. in pendularea lor creeaza mici forme de habitat temporar (uneori acestea au generat asezari sedentare), si constituie o formalitate primitiva de valorificare a resurselor vegetale existente in aceste vaste spatii geografice. O interesanta pendulare se constata in zonele de contact (intre desert si savana de pilda), prin folosirea pasunilor din zonele limitrofe in sezonul uscat. Agricultura itineranta cu variantele sale, desi ocupa mari spatii pe Terra se afla in regres, mai ales in a doua parte a secolului XX. Efectele acestei agriculturi de subzistenta (endemice), se resimt in evolutia accelerata a eroziunii si extinderea desertizarii, reducerea biodiversitatii. ? Presiunea umana? este aici deosebita (aici se afla spatii apartinand statelor in curs de dezvoltare cu probleme demografice grave), fapt ce determina grave probleme sociale pe termen lung. Solutia invocata de specialisti consta in ? sedentarizarea? acestor agricultori, echiparea corespunzatoare, necesitate, insotite de masuri ferme privind evolutia demografica. Agricultura sedentara in zonele tropicale uscate se practica pe folosirea irigatiilor de

suprafete mai mici din Africa intertropicala (Senegal, Togo, Nigeria, Camerun, Rwanda s.a.), fie in regiuni montane accesibile, fie in zone desertice (agricultura de ? oaze? in ). ambele cazuri se constata o agricultura cu randamente superioare agriculturii itinerante. Se cultiva o larga paleta de plante (de la legume si cereale la arahide si bananieri), alaturi de practicarea zootehniei sedentare. Prezenta panzelor freatice la suprafata sau a altor surse in spatiul montan a generat, o utilizare rationala a apei, utilizarea irigatiilor si obtinerea de randamente capabile sa satisfaca populatii numeroase si chiar participarea la exporturi (Senegal ? arahide). Solurile sunt utilizate rational, folosirea ingrasamintelor naturale asigura o refacere rapida a fertilitatii, iar complexitatea acestei agriculturi naturale (ecologice), reprezinta o 160 speranta pentru populatii din ce in ce mai numeroase, situate indeosebi in Africa sahariana si atlantica. ? Agricultura tropicala bazata pe irigatii, s-a dezvoltat pe vaste spatii situate indeosebi in Asia musonica, si se bazeaza pe ? rizicultura? (orezul , constituind hrana de baza pentru jumatate din populatia Terrei care traieste in aceste state: China, Indochina, pen. India), cu extindere spre Asia centrala desertica, peninsula Arabica si nordul Africii. Unii autori includ la acest tip de agricultura si subtipul oazelor (R. Lebeau ? 1992), desigur nu fara argumente plauzibile. Cert este ca acest tip de agricultura se suprapune peste cea mai dens populata regiune

a lumii (areale cu o densitate de pana la 2000 loc./km2 in China, India, Bangladesh, Indonezia etc.). Presiunea umana extraordinara necesitatii unui urias are radacini istorice, datorita

potential uman, aici majoritatea lucrarilor agricole se efectueaza manual; rizicultura fiind de fapt cauza si efect al celor mai populate zone ale Terrei (A. Demangeon, R. Lebeau s.a.). Practicarea irigatiilor (printre cele mai vechi sisteme de pe glob, in unele areale de rizicultura avand varste ? milenare? a determinat formarea peisajelor agricole ), tipice, forme de habitat adaptate (sate mari, aglomerate, ocupa mici promotorii si se afla aproape de orezarii). Alaturi de cultura orezului, se mai cultiva si alte cereale (porumb, grau), legume si pomi fructiferi / vita-de-vie, in paralel cu practicarea zootehniei (bovine si bubaline ca animale de tractiune, cabaline, ovine). in unele state / regiuni / areale, se obtin randamente agricole bune, participand chiar la export cu surplusuri de produse (China, Indochina), datorita utilizarii unor tehnologii moderne (mecanizare, ingrasaminte chimice etc.), dar spectaculoase sunt si zonele tropicale din afara Asiei musonice, situate in Asia centrala exsovietica, peninsula Arabica sau in nordul Africii (Maroc de pilda), prin aparitia de peisaje agricole remarcabile. Este insa adevarat ca utilizarea excesiva a ingrasamintelor chimice sau a unor tehnologii inadecvate a generat fenomene de saraturare, eroziune accelerata sau desertificare (Asia centrala ex-sovietica cu proiecte megalomanice in desertul Kara-Kun sau Bet Pak Dala). in ansamblu insa putem aprecia acest tip de agricultura pentru

performantele sale si mai ales pentru asigurarea hranei de baza pentru circa 3 miliarde de oameni. Agricultura de plantatie comerciale, in care reprezinta expresia unei agriculturi

cvasitotalitatea productiei este destinata comertului mondial. Acest tip de agricultura a inceput dupa marile descoperiri geografice, o data cu crearea pietei mondiale si cererea de produse ? coloniale? intr-adevar . specializata strict pe diferite agricultura de plantatie este

produse: cafea, trestie de zahar, cauciuc, banane, tutun, ananas, fibre textile s.a. Se caracterizeaza prin utilizarea unei tehnologii adecvate, forta de munca specializate si randamente superioare. Proportia plantatie, oscileaza de la 10 ? 20 ocupata de agricultura de

% in India si Indonezia, la 50 ? 60 % (Malayesia, Sri Lanka, Cte d? Ivoire, Brazilia, Columbia), pana la 98 % (Mauritius). Cele mai mari suprafete ocupate de agricultura de plantatie se afla in India (mostenirea coloniala britanica, conditiile geografice, rolul schimburilor comerciale etc.), dar si in alte regiuni geografice (America Centrala in republicile ? bananiere? America de Sud, cu precadere in Brazilia, ; Columbia, Peru, Ecuador; in Africa in special Cte d? Ivoire, Camerun, Tanzania s.a.). Peisajul de plantatie este extrem de monoton; sunt poate cele mai vizibile modificari din agricultura tropicala dupa marile descoperiri geografice, vizibile, cu influente favorabile pentru formele de habitat limitrof. in unele state acest sistem de agricultura a generat ? monocultura? profitabila pentru marii latifundiari, dar nefavorabila , unor state. in acelasi timp o singura cultura agricola poate fi vulnerabila fata de conditiile

de mediu (de pilda fenomenele de inghet tarziu pentru plantatiile de cafea din Brazilia, sau perioadele de seceta prelungita), sau fata de piata mondiala (posibilitatea prabusirii pretului unor produse, tendintele de consum etc.). Acest tip de agricultura asigura baza productiei pentru unele 161 culturi (banane, trestie de zahar, tutun, ceai, cafea, cauciuc natural, mirodenii), si contribuie semnificativ la exporturile agricole din unele state (pana la 70 ? 80 % in Ecuador, Sri Lanka, Brazilia, Columbia, Camerun etc.). 6.2. Agricultura mediteraneeana Se practica la milenii in arealul Marii Mediterane, ocupand sudul Europei (din peninsula Iberica pana in Grecia), dar si fatada vestica a Orientului Mijlociu si Apropiat (din Turcia, pana in Israel) si sporadic putem include aici si Africa de Nord. Desigur insa baza agriculturii mediteraneene se regaseste in Europa sudica. Conditiile pedoclimatice specifice, traditiile agricole impun o adaptare si o specificitate, in care se intrepatrund subtipuri variate, de la agricultura extensiva ? coltura promiscua-mista? (in Mezzogiorno, Sicilia, Sardinia, areale din Spania, Grecia ? productivist? (Italia nordica, etc.), pana la agricultura de tip

regiuni din Spania, Grecia nordica, Israel etc.). Randamentele sunt diferentiate in functie de conditiile pedoclimatice, traditii dar si de investitiile realizate in ? infrastructura agrara? Se imbina culturile de . cereale (baza culturilor agricole), pomiviticultura cu radacini milenare (cultura citricelor, pomilor fructiferi,

dar mai ales vita-de-vie), alaturi de zootehnie de la cresterea ovinelor (inclusiv in sistem de transhumanta) pana la cresterea bovinelor si cabalinelor. Peisajele agricole sunt de un pitoresc aparte; langa acestea se dezvolta pitorestile sate? stup? cu stravechi specializari (pomicultura, viticultura, citrice etc.). , in majoritatea acestor areale agricole mediteraneene se obtin randamente superioare, gratie tehnologiilor aplicate, traditiei si specializarii in diferite sectoare agricole. Unele areale sunt cunoscute pe piata mondiala prin exportul de produse specifice: ulei de maslin, struguri, stafide si vin, citrice etc. Unele forme de proprietate sunt de o mare originalitate (de pilda sistemul cooperatist din Italia, Spania sau Grecia; sau forma interesanta de ? kibout? din Israel cu un anumit tip de proprietate comuna asupra bunurilor si inventarului agricol). 7.6.3. Agricultura din zonele temperate Se suprapune peste principalele regiuni din Europa (din Campia Rusa pana in Franta), Asia (Marea Campie Chineza si Japonia), America de Nord (preeria canadiana, centrul si vestul S.U.A.), America de Sud (pampasul argentinian) pana in campiile Australiei. Conditiile pedoclimatice sunt nuantate de la tipurile predominante de soluri (cernoziomuri, solurile brune de stepa, feralitice etc.) si de climat (datorita radiatiei solare, cantitatii de precipitatii si aparitia secetelor etc.). Baza culturilor agricole este data de cereale (cele mai mari ? granare? ale omenirii), plante tehnice, legume, pomi fructiferi si vita de vie, alaturi de o zootehnie diversa (de la sistemele traditionale, pana la cele mai moderne forme ca organizare si randament). in cadrul acestui mare tip specific zonelor

temperate deosebim cel putin trei subtipuri. ? Agricultura extensiva se practica pe cea mai mare parte din suprafetele agricole temperate din America de Nord (amenajari numite ? rang? in Canada si ? township? in S.U.A.), in Asia (China), Europa (Rusia, Ucraina, Polonia, Romania etc.) pana in Australia. Sunt mari diferentieri intre peisajele agricole europene (traditii milenare), fata de cele americane si australiene (formele de habitat traditionale sunt inlocuite de ferme, ? o agricultura fara tarani? Se practica culturi cerealiere in sistem ). extensiv, alaturi de cresterea animalelor pe campuri deschise (S.U.A., Australia, Argentina), iar randamentele sunt la fel diferentiate. Se constata modificari in agricultura temperata din fostele state comuniste europene (modul de proprietate si aparitia fermelor de diferite dimensiuni, echiparea tehnica diferita de la un stat la altul, ca de altfel si randamentele agricole). in ansamblu, desi este o agricultura cu randamente acceptabile, prin dotari si investitii s-ar putea realiza performante serioase in aceste state. 162 ? Agricultura intensiva este bine reprezentata in Europa de Vest, America de Nord si Asia (Japonia), si se caracterizeaza prin practicarea policulturii, a zootehniei in sisteme intensive si superintensive, beneficiind de mari investitii, forta de munca specializate, ferme de diverse marimi, specializate in diferite sectoare agricole cu randamente exceptionale. Este subtipul care acopera cea mai mare parte din productia agricola a acestor state, inclusiv la

exportul de produse agricole pe piata mondiala. Clasice exemple de agricultura intensiva intalnim in Italia (Campia Pad), Franta (Aquitanie), Germania (Campia Germana), Tarile de Jos, S.U.A. (in centru si sud), Canada (arealul Marilor Lacuri), Japonia si sporadic in alte state din Europa Centrala sau Federatia Rusa. Este o agricultura extrem de competitiva, foarte bine echipata, utilizeaza o forta de munca redusa iar randamentele sunt de-a dreptul fabuloase. Este adevarat ca in prezent se manifesta tendinte de practicare a unei agriculturi ecologice, prin renuntarea la utilizarea in exces a ingrasamintelor chimice, biostimulatorilor agricoli etc. FIGURA 38 Ca o varianta a agriculturii intensive este considerata si agricultura specializata mai ales in S.U.A. (weath-belt; korn-belt sau cotton-belt), in Europa de Vest (specializari dintre cele mai diverse; floricultura, legumicultura, zootehnie in Tarile de Jos, Danemarca, Franta, Austria etc.). Specializarile sunt dintre cele mai diverse de la flori si legume, la produse animaliere, fapt ce determina o puternica valorificare a potentialului agricol, segmentelor de piata interna sau externa. Randamentele in aceste areale agricole sunt extraordinare (de pilda Danemarca care asigura aproape jumatate din consumul de carne de porc si produse specifice, din Uniunea Europeana). 6.4. Agricultura periurbana A fost generata de expansiunea fara precedent a fenomenului urban, si ? revarsarea? acestuia asupra spatiului agricol limitrof. inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea in jurul

metropolei pariziene se conturase ? centurile agricole? (? centures maraicheres? veritabile ) gradini de legume necesare aprovizionarii orasului de pe Sena. in secolul XX, mai ales in perioada postbelica practic fiecare oras mare (metropola) a generat aparitia unei agriculturi extrem de specializate in culturi de legume, zootehnice (avicultura, cresterea bovinelor), pomi fructiferi, flori etc. Centurile agricole periurbane pot ajunge pana la 100 ? 150 km, asigurand aprovizionarea cu o multime de respectiva; acest lucru determina produse agricole metropola

un peisaj agricol extrem de divers, exploatatii agricole de diferite marimi si specializari, dar si forme de habitat specific. Desigur ca legaturile economice dintre oras si centurile agricole sunt extrem de stranse; este de fapt o agricultura speculativa de piata, iar infrastructurile de regula bine dezvoltate (in statele avansate), exprima un model economic de dezvoltare agrara. in ansamblu, peisajele agrare (alaturi de paduri, pasuni, fanete etc.) impreuna cu formele de habitat rural, alcatuiesc peisajele rurale care sunt de mare diversitate (de la peisajul rural de camp deschis ? oppenfield? la peisajul de tip , dispersat ? enclos? pana la , peisajul rural de tip oaza). Desigur ca exista o dinamica a peisajelor rurale, mai ales in statele dezvoltate datorita influentei urbanizarii si standardelor economice existente. in acelasi timp, peisajele agricole din Lumea noua (S.U.A., Canada, Australia) nu se identifica cu peisajele rurale euroasiatice, datorita conditiilor istorice specifice. 163 CAPITOLUL 3

GEOGRAFIA CIRCULATIEI 1. Geografia cailor de comunicatii si a transporturilor Dezvoltarea economico-sociala a unei tari, regiuni geografice, pana la nivel global, este de neconceput fara existenta cailor de comunicatii si a transporturilor. Importanta cailor de comunicatii si a transporturilor poate fi rezumata pe scurt astfel: - asigura apropierea materiilor prime, de centrele de prelucrare; - contribuie la raspandirea marfurilor si produselor manufacturate; - faciliteaza deplasarea populatiei, indeosebi a fortei de munca; - constituie un factor esential in dezvoltarea comertului si turismului in fenomenul de globalizare. Evolutia cailor de comunicatii si a transporturilor se identifica intr-o oarecare masura cu evolutia societatii umane; de la cele mai vechi cai de comunicatii (transporturile rutiere si pe apa), pana la revolutionarea acestora in ultimele doua secole (transporturile feroviare, aeriene si speciale) ca sa nu amintim explozia informationala care a marcat civilizatia postbelica (telecomunicatiile, internetul). in analiza transporturilor mondiale sunt utilizati mai multi indicatori economici: densitatea retelei de cai de comunicatii la 100 km2 (1000 km2), transportul de marfuri exprimat la t/km, etc., demonstreaza gradul de utilizare a spatiului geografic ca o premisa a dezvoltarii sale complexe. Diversitatea cailor de comunicatii transporturilor la mediile se explica prin adaptarea

geografice diferite, in functie de scop, sau impactul acestora asupra mediului geografic.

Clasificarea transporturilor mondiale: a. transporturile pe uscat (terestre): transporturile feroviare si transporturile rutiere; b. transporturile pe apa: fluviatile, maritime si canale fluviomaritime; c. transporturile aeriene: aeronautice si aerospatiale; d. transporturile speciale: telecomunicatiile, internet, etc. 1.1. Transporturile pe uscat 1.1.1. Transporturile feroviare ? Evolutia istorica a transporturilor feroviare Transporturile feroviare la aparitia lor, au revolutionat transporturile mondiale, prin caracteristicile specifice: capacitate, siguranta, viteza si pret de cost. inceputul cailor, ferate dateaza inca din secolul al XV-lea (caile ferate din mine, consemnate mai tarziu in Marea Britanie, Franta, Germania dar si in Romania - in Apuseni), dar abia practic la inceputul secolului al XIX-lea, mentionam realizarea primei locomotive cu aburi in 1814 de G. Stephenson, in 1808 au fost construite liniile de fonta, iar in 1820 primele linii de otel. Primele cai ferate au fost realizate in 1825, in Marea Britanic, intre Stockton si Darlington, iar in 1830 intre Liverpool si Manchester. Ulterior apar cai ferate in Franta (1833), Germania si Belgia (1835), Austria (1838), s.a. Reteaua feroviara mondiala se dezvolta intr-un ritm mai accelerat, mai ales in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Daca in anul 1840 reteaua feroviara era de circa 8 000 km, 164 un deceniu mai tarziu era de 38 000 km, ca in anul 1881 sa se inregistreze 363 000 km, conducte, conductori, cablu,

distribuiti pe continente dupa cum urmeaza: Europa - 172 000 km, America - 165 000 km, Asia - 15 000, Australia 7 000 km si Africa - doar 4 km. La sfarsitul secolului al XIX-lea, reteaua feroviara ajunge deja la 749000 km, prefigurand in unele continente configuratia feroviara contemporana. in Romania, primele cai ferate au fost construite intre BaziasOravita (1856), Constanta-Cernavoda (1860), Oravita-Anina (1863) si Bucuresti-Giurgiu (1869), iar la sfarsitul secolului al XIX-lea, Romania era deja conectata la reteaua feroviara europeana. in secolul XX, remarcam pe langa ritmul alert de constructii feroviare in unele continente (regiuni geografice, state), realizarea de magistrale continentale (intercontinentale), lucrari de arta inginereasca (tuneluri montane, submarine, poduri si viaducte), modernizarea dublarea liniilor, cresterea transporturilor feroviare (electrificare,

capacitatii de transport si a vitezei de circulatie etc.) in prezent reteaua feroviara mondiala are o lungime de circa 1.600.000 km, distribuita neuniform pe continente si tari. Astfel pe continente se observa concentrarea retelei feroviare in America de Nord (45 %) si Europa (27 %) in timp ce alte continente insumeaza procente modeste: Asia (13 %), America de Sud (7 %), Africa (5 %), si Australia (3 %). Retele feroviare cele mai impresionante se afla in prezent in S.U.A. (341.000 km), Rusia (137.5000 km), Canada (93.000 km), India (60.000 km), China (50.000), Argentina, Australia, Germania, Franta, Japonia, s.a. in acest context reamintim ca reteaua feroviara

romaneasca este de 11.400 km, din care 3.800 km sunt linii duble si electrificate. Densitatile maxime feroviare se inregistreaza in Europa, in Cehia (11,9 km cale ferata la 100 km2), Germania (11,4), Belgia (11,2) si Luxemburg (10,6); densitatile minime sunt specifice unor state afroasiatice si din Australia-Oceania (conditionari naturale si economico-sociale). ?? Clasificarea cailor ferate a. Dupa mediul geografic: - caile ferate de suprafata - (reprezinta majoritatea retelei feroviare mondiale) - caile ferate subterane - (tuneluri feroviare montane, subacvatice, metrouri, caile ferate miniere etc.). b. Dupa ecartament (distanta dintre sine) - caile ferate cu ecartament normal (1435 mm, include cea mai mare parte din reteaua feroviara din Europa, Asia, Africa) - caile ferate cu ecartament larg (1524 mm, specifice retelei feroviare din Rusia si fostul spatiu sovietic, China si Mongolia) - caile ferate cu ecartament foarte larg (1676 mm, caracteristice pentru unele state din America de Nord si de Sud, India, Spania) - caile ferate cu ecartament ingust (intre 700-1 200 mm, raspandite in cadrul unor exploatari miniere, forestiere, zone montane, cariere, transporturi uzinale etc.) c. Dupa importanta (trafic de marfuri, calatori) - caile ferate magistrale, avand importanta nationala si internationala, uneori intercontinentala. Exemplificam magistralele europene care unesc

extremitatile continentului N-S (Arhanghelsk ? Moscova - Odesa, Narvik - Atena, Edinburg Brindisi), sau V-E (Lisabona - Moscova, Bordeaux - Odesa); in America de Nord (E-V), magistralele transandine din America de Sud, sau in Asia (China, India) s.a. - caile ferate principale, de interes national, situate mai ales in regiuni puternic industrializate (NE S.U.A., Marile Lacuri, Rurh din Germania, regiunea pariziana, si regiunea moscovita etc.) 165 - caile ferate secundare, se afla fie in zonele de centura ale marilor orase, sau sunt derivatii din liniile principale, spre puncte terminus relativ izolate sau situate excentric. ?? Clasificarea statiilor feroviare Se realizeaza dupa marimea traficului sau specializarea lor. - complexele feroviare, au importanta deosebita in traficul mondial (continental), concentrand mai multe magistrale si cai ferate principale, mari depozite, antrepozite sau uzine de material rulant, reparatii etc. (Chicago, Londra, Paris, Frankfurt, Moscova, Beijing, Tokyo s.a. - centrele feroviare, au rol important in traficul feroviar national: Briansk (Rusia), Bologna (Italia), Lyon (Franta), Winnipeg (Canada), s.a. - nodurile feroviare, reorienteaza circulatia feroviara nationala sau regionala: Mnchen (Germania), Kiev, Brasov, s.a. - statiile feroviare industriale, specializate in operatiuni si traficul de produse industriale: Pittsburg (S.U.A.), Marseille (Franta) sau Brasov din

Romania. Tabel nr. 135 Principalele magistrale feroviare ale lumii Nr. crt. Continent (tara) Traseul principal al magistralei Lungime (km) Observatii - Transsiberianul (Moscova ? Samara - Ufa ? Omsk ? Krasnoiarsk ? Irkutsk ? Habarovsk ? Vladivostok) - Transcapian (Samara ? Orenbrug ? Taskent) 9334 Transsiberianul locul I pe glob; 90 de gari principale ? se strabate in 7 zile - BAM (Baikal ? Amur) - Jugsib (Magnitogorsk ? Novokuznet) 1 Rusia (Asia Centrala) - Turksib (Novosibirsk ? Novokuznet)

- deviatii din transsiberian - New York ? Indianapolis ? St. Louis ? Amarillo ? Los Angeles 6350 - Boston ? Cleveland ? Chicago ? Minneapolis ? Seattle 6000 - New York ? Chicago ? Omaha ? Chaenne ? San Francisco 5560 2 S.U.A. - Jacksonville ? New Orleans ? El Paso ? Phoenix ? Los Angeles 5800 - trasee prin partea central nordica pe directie E-V - Halifax ? Montreal ? Toronto ? Winnipeg ? Calgary ? Vancouver 6000 3 Canada - St. John ? Quebec ? Edmonton ? Prince Rupert E-V (prin sudul Canadei)

- Sydney ? Melbourne ? Adelaide Perth 3960 - cale ferata periferica 4 Australia - Port Augusta ? Alice Springs ? Darwin N-S- (prin desert) 5 America de Sud - Buenos-Aires ? Mendoza ? Santiago ? Valparaiso 1420 - traverseaza Anzii (pasul 166 Combre, alt. 3167 m) -Buenos-Aires ? Rosario ? Tucuman ? Salta ? Antofagasta -pasul Socampa, alt. 3850 m - Labito (Angola) ? Maputo (Mozambic) - strabate Africa Centrala la E-V 6 Africa - Walvis Bay (Namibia) ? Durban

(Africa de Sud) - in sudul continentului Sursa: T. Simion, 2000 - statiile feroviare de calatori, specializate in traficul de calatori: Victoria - Londra, Gare de L'est - Paris, Bucuresti Nord, Termini - Roma, Kievskaia Moscova, Pennsylvania New York - statiile feroviare turistice, cu rol in deservirea fluxurilor turistice in zone turistice diverse (montane, literale, balneoclimaterice, istorice etc.) - statiile feroviare terminus, situate la extremitatea unor linii principale sau secundare, avand unele infrastructuri specifice. - statiile feroviare de frontiera, avand si rol de punct de frontiera (ex. statiile de frontiera din Romania, Siret, Ungheni, Episcopia Bihorului, Giurgiu, Stamora Moravita) - statiile feroviare de ferry-boats: Calais, Dover, Folkestone, Helsingor, Halsingborg s.a. ? Lucrari de arta inginereasca (tuneluri montane si acvatice, poduri si viaducte) Au un rol deosebit in traversarea unor forme de relief accidentat, a unor fluvii, stramtori, lacuri cat si in interconectarea unor retele feroviare nationale (regionale) sau internationale (tuneluri montane si subacvatice, poduri si viaducte). - tunelurile montane feroviare, asigura legaturile feroviare despartite de masive muntoase inaccesibile. Cele mai vechi tuneluri montane au fost realizate in Alpi, inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea (tunelul Mont Cenis, cu o lungime de

12.233 m, edificat in anul 1871). Cele mai numeroase tuneluri montane se afla in Europa, sfredelind Alpii, Apeninii, Uralii, in S.U.A. si Canada, strabatand Muntii Stancosi, Cascadelor sau in Japonia. Tabel nr. 136 Principalele tuneluri montane feroviare (dupa lungime) Nr. crt. Tunelul feroviar Tara (muntii) Lungimea (m) Anul inaugurarii 1 Simplon Elvetia-Italia (m. Alpi) 19825 1921 2 Apenini Italia (m. Apenini) 18506 1934 3 Saint Gothard Elvetia (m. Alpi) 14990 1882 4 Ltschberg Elvetia (m. Alpi) 14536 1913 5 Mount Royal Canada (m. Stancosi) 14412 1916 6 Mont Cenis Franta-Italia (m. Alpi) 12233 1871 7 New Cascade S.U.A. (m. Cascadelor) 11500 1929 8 Vosges Franta (Vosges) 11200 1940 9 Arlberg Austria (m. Alpi) 10250 1884 10 Moffat S.U.A. (m. Stancosi) 9820 1924 11 Tequixquiac Mexic (Sierra Madre) 9820 1898 167 12 Shimizu Japonia (m. Miku-ni) 9600 1931 Sursa: T. Simion, 2000 - tunelurile feroviare subacvatice, sunt lucrari de mare dificultate

tehnica, unind insule (Japonia) sau parti continentale cu diverse arhipelaguri (Europa), alteori situandu-se pe sub albia unor fluvii sau golfuri (S.U.A.). De cele mai multe ori acestea sunt mixte, atat pentru transportul feroviar ci si pentru cel rutier. Cele mai spectaculoase realizari se afla in Japonia, culminand cu tunelul Seikan (58.800 m, din care 23.300 m in apa, intr-o zona seismica deosebita), in Europa (recentul tunel intre Calais-Dover de 51.400 m lungime) sau in S.U.A. subtraversand golfuri sau fluvii (numai la New York sunt consemnate tunelurile Union City Tube, East River, si Hudson River). Tabel nr. 137 Principalele tuneluri feroviare submarine (dupa lungime) Nr. crt. Tunelul feroviar Tara Lungimea [m] Anul inaugurarii 1 Seikan Japonia 58800 (23000 m sub apa) 1988 2 Eurotunel (Cheriton-Frethum) Franta-Marea Britanie 51400 1994 3 Kammon Japonia 18600 1975

4 Moji-Schimoneschi Japonia 8000 1940 5 Severn M. Britanie 7000 1886 6 Hudson River S.U.A. 2450 7 East River S.U.A. 2500 Sursa: T. Simion, 2000 - podurile de cale ferata, asigura continuitatea transporturilor feroviare (rutiere), peste fluvii si rauri mari, lacuri sau stramtori. Dintre cele mai cunoscute poduri feroviare amintim: in China podul de la Nanjing, peste Chang Jiang (6,7 km), sau peste fluviul Huang-He de la Wuhan (2,3 km), in Europa - numeroasele poduri de peste Dunare (Bratislava, Budapesta, Giurgiu-Ruse), Rhin (Strasbourg, Kln, Dsseldorf), in Rusia (peste Volga, Enisei), S.U.A. (podurile peste fluviul Mississippi: St. Louis, Memphis, Baton Rouge etc.). - linii ferate de mare altitudine, traverseaza importante sisteme montane necesitand lucrari speciale deosebit de dificile, dar si echipamente feroviare corespunzatoare. Cele mai cunoscute sunt liniile din muntii Anzi, unind reteaua feroviara atlantica de reteaua andina: Potosi-Rio Mulatos (Bolivia-4.840 m altitudine), Lima-Oroya (Peru4.829 m) sau La Paz (Bolivia) - Arica (Chile) 4620 m altitudine. Tabel nr. 138 Cai ferate de mare altutudine Nr. crt. Calea ferata Statul / Muntii Altitudinea maxima (m) 1 Lima ? Oroya Peru / Anzi 4.829

168 2 3 4 5 Rio Mulatos ? Potosi Arica ? La Paz Arequipa ? Puno Pikes ? Peak Bolivia / Anzi Chile-Bolivia / Anzi Peru / Anzi S.U.A. / Coastelor 4.787 4.620 4.470 4.260 Sursa: Negoescu B., Vlasceanu Gh., 2001 ? Transporturi feroviare speciale (ferry-boats-uri si metrourile) - transportul cu ferry-boats-urile feroviare peste fluvii, asigura continuitatea retelei

lacuri, golfuri, stramtori, mari, sau linii paralele cu tarmul. in fapt, ferry-boats-urile sunt nave special amenajate, care transporta garnituri feroviare (vagoane de marfuri sau calatori), conectand diverse retele feroviare interne sau internationale. Cele mai active linii de ferryboatsuri se afla in Europa de Vest, intre partea continentala (Calais, Boulogne sur Mer - in Franta, Ostende-Belgia, Hoek van Holland - Olanda) si Marea Britanie (Dover si Folkestone);

in Europa nordica amintim liniile care unesc Helsingor (Danemarca) Halsingborg (Suedia), Frederikshavn (Danemarca) - Gteborg (Suedia), sau Sassnitz (Germania) Trelleborg (Suedia) s.a. in Europa sudica sunt active liniile italiene intre Calabria si Messina; in sfarsit mentionam importante linii de ferry-boats intre insulele nipone, in S.UA, in regiunea Golfului Mexic etc. in Marea Neagra de mentionat linia de ferry-boat intre Constanta (Romania) - Trabzon (Turcia) si mai recent intre Constanta si Batumi. - Metrourile ? sunt trenuri subterane urbane care au aparut inca din 1853 la Londra, la Glasgow (1857), Boston (1897), Berlin (1902), New York (1904) si Tokyo (1927). in prezent metrourile sunt prezente in peste 90 orase importante de pe glob; cele mai lungi metrouri se afla la Londra (403 km), New York (370 km), Paris (247 km) si Moscova (158). Dupa trafic, pe primele locuri se afla metroul din Moscova (2,5 mild. calatori pe an), New York (1,5 mild. calatori pe an) si Tokyo (circa l mild. calatori pe an). Metroul bucurestean intrat in functiune in 1975 are in prezent 85 km lungime, aflandu-se in extindere, fiind proiectat pentru circa 120 km. ? Alte probleme privind transporturile feroviare: - trenurile de mare contemporane, se viteza o tendinta constanta a lumii

materializeaza prin crearea de locomotive de mare viteza si putere (10.000-14.000 C.P. si viteze economice de pana la 337,5 km/h). Mentionam realizarile deosebite din Franta (TGVliniile Paris-Lyon, Paris-Lille, Paris-Rouen, Lyon-Nice) sau Japonia (linia Sanyo, intre

Tokyo-Osaka-Hakata). - concurenta dintre transporturile feroviare si rutiere, desi in prezent transporturile feroviare ocupa primul loc in ierarhia mondiala in traficul de marfuri, in alte state acest tip de transport feroviar este eclipsat de cel rutier (S.U.A., Canada), iar in unele state se constata chiar o reducere a retelei feroviare (Franta, in 1983 avea circa 50.000 km cale ferata, in prezent doar 32.750 km), datorita cresterii capacitatii si vitezei pe de o parte, sau a unor elemente de profitabilitate. 1.1.2. Transporturile rutiere Evolutia istorica a transporturilor rutiere Transporturile rutiere sunt cele mai vechi cai de comunicatii terestre, de la primele drumuri in forme rudimentare, pana la paienjenisul autostrazilor, magistralelor continentale sau al drumurilor nationale, iata de fapt o istorie, fara de care nu ar fi posibila dezvoltarea civilizatiei umane. in aceasta indelungata istorie, amintim de pilda cateva episoade: drumurile romane care impanzeau bazinul mediteraneean, toate drumurile duc la Roma, apogeul tehnic al antichitatii; drumul matasii si importanta sa in feudalism, unind extremitati 169 intercontinentale; modernizarea drumurilor incepand cu drumul cu macadam (inventat de ing. Mac Adam in anul 1775), pana la modernmele autostrazi de astazi; lucrari de arta inginereasca (poduri si viaducte, tuneluri si subacvatice, drumuri de mare inaltime etc.). Reteaua mondiala de drumuri a depasit 16 mil. km. (de circa 10 ori mai mare decat

reteaua feroviara mondiala). Distributia retelei de drumuri fiind neomogena: S.U.A. (6,2 mil. km.), Franta (1,5 mil. km), India (1,3 mil. km.), Japonia (circa 1 mil. km.), Canada, China, Australia, Marea Britanie etc. Densitatile maxime inregistreaza in Europa Occidentala (Luxemburg 199 km/100 km2, Germania 176/100, Danemarca 164/100, Marea Britanie, Franta etc.); densitatea 66km/100km2, iar densitatile medie mondiala fiind de

minime se inregistreaza in state de mari dimensiuni, aflate in conditii geografice diferite (statele din Africa sahariana, Asia Centrala, Australia etc.). in clasificarea retelei rutiere mondiale deosebim: - magistrale continentale si intercontinentale; - autostrazi; - drumuri locale (regionale) care reprezinta circa 80 % din lungimea totala a retelei rutiere; Magistralele magistrala continentale si intercontinentale. Cea mai lunga

intercontinentala (circa 15.000 km.), uneste continentele nord si sud american, intre Fairbancks (Alaska) si Puerto Mont (Chile), alcatuita din trei sectoare: Alaska Highway, Autostrada Pacifica si Soseaua magistrala, deriva importante Panamericana. Din aceasta

ramificatii in Canada, S.U.A., Brazilia si Argentina, formand un veritabil sistem rutier performant. Importante magistrale Transcanadianul (intre Sydney si continentale sunt:

Vancouver, circa 4.500 km.), Transamazonianul (intre Joao Pessoa si Cruzeiro do SolBrazilia, pana la Lima, circa 5.500 km.) si Transbrazilianul (intre Belem si Rio de Janeiro,

circa 2.100 km.). in Europa se desfasoara o impresionanta retea de magistrale care unesc extremitatile continentului, cu o mentiune speciala privind densitatea, traficul si importanta retelei din Uniunea Europeana. (Autostrada Rhinului, intre Basel-Rotterdam, Hamburg-Verona, Viena-Paris, Autostrada del Fiori intre Marsilia si Milano, Autostrada del Sole intre Milano-Palermo s.a.); o alta concentrare rutiera inregistrandu-se in partea europeana a Rusiei, in marile noduri rutiere Moscova si Sankt Petersburg. in Asia cea mai importanta sosea o constituie magistrala care uneste Asia Mica, de Asia de Sud (intre Istanbul si Calcutta), sau ramificatiile spre Asia de Est (Beijing), refacand celebrul drum al matasii; mentionam de asemenea importante magistrale de interes continental care se desfasoara in China, Asia Centrala, peninsula India. O mentiune speciala pentru Japonia (Autostrada Tomey, intre Tokyo-Osaka-Kobe, dar si pentru reteaua compacta, moderna si eficienta, conectata prin ample lucrari de arta inginereasca). Principalele magistrale australiene sunt: magistrala Est-Vest (SydneyPerth), MelbourneKairns, Darwin-PortAugusta si Perth-Wyndham. in Africa principalele magistrale continentale sunt: Transaharianul (intre El Golea / Algeria-Gao / Mali, avand circa 3.000 km.), Transafricanul de Nord (Marrakech / MarocCairo / Egipt) si magistrala Ecuatoriala (Lagos-Mombasa). - Reteaua de autostrazi este bine dezvoltata in statele puternic industrializate; cele mai importante concentrari se afla in S.U.A. (circa 70.000 km: BostonMiami, Detroit-Houston,

Chicago-New Orleans, Seattle-San Antonio etc.), si Europa (cele mai importante autostrazi sunt in Marea Britanic, Franta, Italia, s.a.). Se afla in constructie sectoare de autostrazi in diferite regiuni geografice si state (Asia de Est, Europa Centrala, America Latina etc.). - Lucrarile de arta inginereasca rutiera nu menirea de a conecta retele rutiere regionale si nationale, peste obstacole naturale diverse. Dintre acestea mentionam tunelurile rutiere montane (adesea insotind tunelurile feroviare): in muntii Alpi de pilda amintim 170 tunelurile Tirol (14 km), Mont Blanc (11,6 km), Saint Gothard (16,8 km), Frejus (12,8 km), situate la peste 2000 m altitudine; in muntii Anzi (cel mai inalt tunel de pe glob - Oroyo, la 4 770m altitudine), sau in alte sisteme montane; tunelurile subacvatice (insotind retelele feroviare, reamintim asemenea capodopere tehnice in Japonia, Eurotunelul vest european, S.UA. etc.); tot aici trebuiesc mentionate podurile si viaductele ce traverseaza rauri, fluvii, lacuri sau stramtori; drumuri de mare inaltime in Tibet, Anzi, Alpi etc. tabel nr. 139 Tunele rutiere pe glob Nr. crt. Tunelul / Statul Lungimea (m) Data inaugurarii 1 2 3 4 5

6 Saint Gothard / Elvetia Trivol / Austria ? Elvetia Frejus / Franta ? Italia Mont Blanc / Franta ? Italia Transandin / Chile Grand Saint Bernard / Italia ? Elvetia 16.800 14.000 12.895 11.600 8.000 6.000 1985 1978 1980 1965 1980 1964 Sursa: T. Simion, 2000 - Nodurile rutiere importante sunt reprezentate de marile capitale si orase; dintre acestea mentionam nodurile rutiere din S.UA (New York, Washington, Dallas, Philadephia, Saint Louis, San Francisco s.a.) in Europa de Vest (Londra, Paris, Hamburg, Berlin), America de Sud (Rio de Janeiro, Sa Paolo, Buenos Aires), Rusia (Moscova, Sankt Petersburg), Asia de Est (Beijing, Shanghai, Tokyo), Australia (Sydney, Melbourne) etc. - Parcul mondial auto se afla intr-o crestere deosebita mai ales dupa

cel de-al doilea razboi mondial; de pilda numai parcul de automobile (circa 80 % din totalul autovehiculelor de pe glob) era in 1995 de 486 mil. bucati, la ritmul de crestere de circa 35 mil. autoturisme anual, in pragul mileniului III, s-a ajuns la circa 550 mil. unitati. Distributia parcului auto este neomogena; numai S.U.A. si Canada concentreaza circa 45 % din parcul auto mondial; Uniunea Europeana 40 %, restul revenind celorlalte state si regiuni geografice, in statele puternic industrializate s-a ajuns la raportul 1 autoturism la 2 locuitori (S.U.A, Germania, Canada). in concluzie, transporturile rutiere mondiale, ocupa primul loc in traficul de marfuri si persoane, prezinta avantaje penetrabilitatea in cele mai variate indiscutabile privind viteza,

regiuni geografice, pretul de cost al realizarii acestora cat si al marfurilor transportate etc. Dintre problemele de impact negativ, mentionam poluarea complexa a mediului, proportionala cu cresterea parcului auto, extinderea retelei rutiere in defavoarea terenurilor agricole (arabile), probleme in traficul urban si infrastructura respectiva. 1.2. Transporturile pe apa Evolutia transporturilor pe apa Transporturile pe apa (fluviatile, pe lacuri, canale maritime), se practica inca din antichitate si ocupa locul al doilea ca vechime dupa cele rutiere. Evolutia transporturilor pe apa, de la rudimentarele ambarcatiuni primitive, la galerele si velierele lumii antice, pana la modernele nave cu propulsie nucleara reprezinta in fapt o

sinteza a civilizatiei umane. Precursori importanti in dezvoltarea transporturilor pe apa sunt 171 considerati, negustorii si navigatorii fenicieni, greci si romani, alaturi de populatiile asiatice (chinezi) si scandinavi. Marile descoperiri geografice au determinat implicit dezvoltarea si perfectionarea transporturilor maritime (cresterea capacitatii de transport, dotarea cu motoare cu abur, viteza de deplasare etc.). 1.2.1. Transporturile fluviatile Au o vechime milenara si se preteaza in prezent la circulatia unor vase (slepuri, barje) pana la maximum 25.000 tdw (recordul pe Marile Lacuri). Reteaua fluviatila folosita in prezent, prezinta importante diferentieri, in functie de regimul hidrologic si climatic, directia de curgere, amenajarile si infrastructurile specifice. in Europa principalele artere fluviatile navigabile sunt: - Sena - (L = 780 km) permite navigatia ambarcatiunilor pana la 10 000 t.d.w.; principalele porturi, Rouen si cel maritim de la Le Havre, alaturi de canalele care intersecteaza fluviul, contribuie la importanta si afirmarea acestei artere fluviatile franceze. - Meuse - (L = 925 km) este cel mai important fluviu din nordul Frantei si Belgiei, intersectat de numeroase canale, de mentionat porturile Verdun, Liege si Maastricht. - Rhonul (L = 812 km) strabate partea centrala si sudica a Frantei, conectat in amonte de Rhin, importante fiind porturile Mulhouse si Lyon, cu conexiuni spre Marsilia (port maritim). - Rhinul (L = 1320 km, navigabil pe 886 km), este cel mai important

fluviu european, in privinta navigatiei dar si al canalurilor care-l unesc de Rhon, Dunare, Sena, Elba si Wesser. Numeroase porturi: Basel, Wiesbaden, Koblenz, Bonn, Strasburg, Karlsruhe, Mannheim,

Kln, Duisburg pana la complexul portuar Rotterdam, arata cel mai activ trafic continental, iar prin conexiunile realizate, Rhinul este o artera vitala__________. Mentionam complexul portuar Duisburg, cel mai important de pe glob dupa traficul de marfuri derulat. FIGURA 43 - Dunarea (L = 2857 km, navigabila de la Regensburg) este de importanta vitala pentru Europa Centrala si de Sud-Est, mai ales pentru unele state fara iesire la Oceanul Planetar (Austria, Cehia, Slovacia si Ungaria). Canalul Rhin-MainDunare (171 km lungime, inaugurat in 1993) si canalul Dunare-Marea Neagra, constituie oportunitati deosebite prin care fluviul internationala de necontestat. Dunarea capata o dimensiune

Importante porturi se desfasoara incepand cu Regensburg, Passau, Linz, Wiena, Bratislava, Budapesta, Belgrad, Giurgiu, Braila, Galati, Reni, Ismail si Sulina. - Volga (L = 3531 km), cel mai important fluviu din partea europeana a Rusiei, faciliteaza un intens trafic de marfuri, iar prin reteaua de canale se asigura accesul la 5 mari. Importante porturi se insira practic de la Moscova pana la Astrahan: Iaroslavl, Kostroma, Nijnai Novgorod, Kazan, Samara, Saratov si Volgograd. - Alte importante artere fluviatile europene sunt fluviile germane: Weser (L = 440 km), cu porturi importante Kassel, Bremen si Bremerhaven; Elba (L =

1165 km, navigabili 947 km) cu porturi insemnate: Labem, Dresda, Magdeburg si Hamburg, canale multiple, conecteaza fluviul la principalele artere vest si central europene, alaturi de fluviile poloneze: Oder (L = 912 km) cu porturi mai semnificative la Wroclaw, Frankfurt pe Oder si Szczecin si Vistula (L = l 068 km) cu insemnate porturi la Varsovia, Torun si Gdansk. - Alte artere fluviatile au mai mult importanta nationala: in Europa vestica Tamisa, Marna, Shelde, Maas; in Europa mediteraneana Ebru, Pad, Tibru si Marita sau in estul continentului: Nipru, Nistru, Don sau Ural. 172 in America de Nord mentionam in primul rand sistemul complex Marile Lacuri Sf. Laurentiu, accesibil pentru ambarcatiuni de pana la 25 000 tdw, cu importante complexe portuare in S.U.A.: Duluth, Milwaukee, Chicago, Detroit, Toledo, Cleveland, Buffalo, Rochester si in Canada: Thunder Bay, Toronto, Hamilton, Montreal, Trois Rivieres. - Fluviul Missisippi (L = 5 985 km, navigabil de la Minneapolis), cu importante porturi la Davenport, San Louis, Memphis, Baton Rouge si New Orleans. Alte importante artere fluviatile nord americane sunt Columbia, Hudson, Tenesse, Mackenzie, Yukon, Colorodo si Rio Grande del Norte. in America de Sud, evident ca fluviul Amazon (L = 7025 km), navigabil in aval de Innitos (Peru), este cea mai importanta continentului. Importante porturi se artera fluviatila a

afla in Brazilia: la Manaos (pana aici se resimte fluxul si refluxu atlantic), Santarem si

Macapa. Alte fluvii importante pentru traficul de marfuri sunt: Orinoco (Venezuela) si Parana (in sudul continentului). in Asia se afla importante artere fluviatile in Siberia (Rusia), orientate spre Oceanul Arctic, utilizate din cauza conditiilor climatice doar cateva luni pe an: Obi (cu porturi insemnate la Novosibirsk, Surgut), Ienisei (Krasnoiask si Norilsk) si Lena (Iakutsk), in China (Huang, cu porturi mai mari la Baotou si Luyoang), Yangtse cu porturi insemnate la Chongqing, Wuhan, Nanjing si Shanghai, sau Mekongul care strabate spre varsare peninsula Indochina), dar si fluviile care strabat statele din peninsula India (sistemul GangeBrahmaputra cu importante porturi la Kanpur, Patna, Bhagalpur sau Dhaka, in apropiere de estuar; Indus, cu importantul port la Hyderabad s.a. in Africa cel mai important fluviu navigabil este Nilul (L = 6671 km) navigabil de la Assuan, cu porturile cele mai mari la Cairo si Alexandria; Niger (Niamey si Onitsha), Congo (Congo) cu porturi mai cunoscute: Kisangani, Mbandaka, Kinshasa si Brazzaville, Zambezi si Limpopo, utilizate partial. in sfarsit, in Australia retinem sistemul fluviatil situat in partea de sud-est a continentului, Murray-Darling (cu portul complex fluvio-maritim de la Adelaide). in concluzie, statele cu cele mai importante retele fluviatile (inclusiv retele de canale), sunt China (160.000 km), S.UA. (152.000 km din care 48.000 km de canale) si Rusia si statele din fostul spatiu sovietic (145.000 km). - Canalele fluviatile - Cea mai densa retea de canale se afla in Europa de Vest (in

Franta - canalul Briare, dintre Sena si Loire, construit inca din secolul al XVII-lea, avand o lungime de 59 km; apoi canalul Midi din sudul tarii; in Olanda si Belgia (peste 6.000 km de canale), in Germania peste 7.000 km retele de canale, cel mai cunoscut fiind Mittelkanall, Moseli, Dortmund-Ems, Rhin-Dunare, Rhin-Marna, Rhin-Rhone s.a. Alte canale importante se mai afla in Federatia Rusa (sistemul VolgaDon; VolgaMareo Baltica, Moscova-Volga), in Polonia (reteaua de canale masoara peste 4.000 km - pe directia E-V). in Iugoslavia (2.000 km - in Serbia indeosebi), in Romania (Dunare-Marea Neagra; Bega); in Italia (sistemul Pad) s.a. Mari sisteme de canale se afla in S.UA (48.000 km de canale, situate in deosebi in sistemul Marile Lacuri - Mississippi, Columbia s.a.), in China (peste 50.000 km de canale pe directia E-V, mai recent pe directia N-S). De mare importanta este canalul Dunare-MainRhin (Germania) care va determina constituirea axei fluviatile continentale E-V dintre Constanta si Rotterdam, acest canal are o lungime de 171 km (intre Bamberg si Kelheim, inaugurat la 25 septembrie 1992). 1.2.2. Transporturile maritime Sunt cunoscute inca din antichitate; in evolutia acestora, sunt cunoscute cateva momente mai importante: descoperirea busolei, epoca marilor descoperiri geografice, motorul cu aburi (in anul 1827 prima traversare a Oceanului Atlantic cu un vas cu motor 173 Curaao din Olanda in America de Sud. in anul 1840 se inregistreaza un record de traversare

vasul Britannia traverseaza Oceanul Atlantic, intre Liverpool si New York in 15 zile si 11 ore; intensificarea transporturilor indeosebi in secolele XIX si XX; fiind favorizate de construirea canalelor Suez si Panama; cresterea tonajului navelor pana la 1 000 000 t.d.w. realizarea de nave cu propulsie atomica; pana la submarine comerciale de tip Nautilus. in prezent flota mondiala numara circa 28 500 de nave, cu capacitati diferite dupa cum urmeaza: 53,3 % - nave sub 50 000 t.d.w. 19,2 % - nave intre 50 000-99 999 t.d.w. 16,7 % - nave intre 100 000-199 999 t.d.w. 15,6 % - nave intre 200 000-299 999 t.d.w. 3,6 % - nave intre 300 000-399 000 t.d.w. 1,5 % - nave peste 400 000 t.d.w. Capacitatea totala a notei comerciale era in anul 1994 de 694,7 mil. t.d.w. (din care statele dezvoltate detineau 68,2 % din total). Traficul de marfuri a crescut in mod deosebit in ultimele doua secole (140 mil. t. in anul 1887, 3,4 mildt. T. in 1980 si 749 mild. td.w. in 1996). Tabel nr. 140 State cu flote maritime importante (1997) Nr. Statul Tonaj [mil. t.d.w.] crt. Pavilion national Pavilion strain Total

Ponderea in totalul mondial 1 Grecia 46028 68922 114951 16,1 % 2 Japonia 21985 65179 87163 12,2 % 3 S.U.A. 12428 35426 47854 6,7 % 4 Norvegia 27185 20235 47420 6,6 % 5 China 22501 12692 35194 4,9 % 6 Hong Kong 5765 26949 32713 4,6 % 7 Coreea de Sud 9952 12806 22758 3,2 % 8 Marea Britanie 4029 16112 20141 2,8 % 9 Germania 6019 11157 17176 2,4 % 10 Rusia 10373 4770 15143 2,1 % Sursa: T. Simion, 2000 Structura marfurilor transportate in 1996 era urmatoarea: - petrol 1450 (mil. t.); - produse petroliere 395 (mil. t.); - carbuni 437 (mil. t.); - minereuri de fier 390 (mil. t.); - cereale 188 (mil. t.); - alte marfuri 1930 (mil. t.); Total 4790 (mil. t.) Distributia flotei mondiale complezenta reprezentate arata ponderea pavilioanelor de

de catre unele state (Panama 16,8 % din flota mondiala, Liberia 12,2 %, Bahamas 5 %, Cipru 4,8 %, Malta 4 %), dar si rolul statelor dezvoltate (Grecia 5,7 %, Norvegia 4,4 %, 174 Japonia 3,6 %, Singapore 3,4 %) sau marile puteri (China 3,3 %, S.U.A. 2,1 % si Rusia 1,9

%) Porturile lumii - reprezinta concentrari de infrastructuri (acostare, operatii de incarcare / descarcare, depozitare, reparatii nave etc. noduri feroviare si rutiere etc.). Porturile se clasifica dupa mai multe criterii. - dupa pozitia geografica: - porturi de front de mare (situate in marea libera), ex. Constanta, Bari, Valencia, Tampico (S.U.A.); - porturi de estuar (la gurile unor fluvii, uneori departate de tarm): Hamburg, Bordeaux, Anvers, Bremen, Londra, Liverpool, Glasgow; - porturi cu fiorduri: Oslo, Bergen, Trondheim (Norvegia) Prince Rupert (Canada); - porturi de stramtori: Copenhaga, Malm; Istanbul, Gibraltar, Aden, Singapore,

- porturi de insule: Colombo (Sri Lanka), La Valetta (Malta), Santa Cruz (Tenerife), Havana(Cuba), Honolulu (Hawai); - porturi de delta: Tulcea (Dunare), New Orleans (Mississippi), Haifong (Mekong); - porturi de canale: Port Said-Suez (canalul Suez); Colon-Panama (canalul Panama). - dupa marime: - porturi foarte mari (peste 100 mil. t.); Rotterdam, Kharg, New York, Kobe, Yokohama, Chiba, Marsilia, New Orleans; - porturi mari: (intre 50-100 mil. t): Rio de Janeiro, Vancouver, Shanghai, Dunquerkue, Hamburg, Trieste, Baltimore, Constanta; - porturi mijlocii: (20-50 mil. t.) Buenos Aires, Sydney, Melbourne, Montreal,

Halifax, Alexandria, Rouen, Bordeaux, Barcelona; - porturi mici: (sub 20 mil. t.): Alger, Cape Tawn, St. John (Canada), Mangalia etc. - dupa specializarea lor: - porturi mixte de marfuri (Rotterdam, New York, Londra, Tokyo, Bombay); - porturi petroliere: Kharg, Ras Tanura (G. Persic), Tripoli, La Salina (Mexic), Port Arthur (S.U.A.); - porturi mineraliere: Narvik (Norvegia), Lule (Suedia), Kerci (Ucraina), Port Cartier (Canada); - porturi import-export lemn: Arhanghelsk (Rusia); Oulu, Kemi (Finlanda); - porturi cerealiere: Vancouver Adelaide (Australia), Rosario (Argentina),

(Canada), Takoma (S.U.A.); - porturi pentru exportul de fosforite: Tampa si Casablanca (Maroc) - dupa specificul activitatii: - porturi de ferry-boats: Folkestone, Dover (Marea Britanie), Calais (Franta); Ostende (Belgia), (Danemarca); Hoeck van Holland (Olanda), Helsingor

- porturi de tranzit: Santa Cruz (Tenerife), Dakar (Maroc), Gibraltar, La Valetta, Port Said, Colombo, Singapore, Hong Kong, Panama, Honolulu; - porturi turistice: Miami Beach, Acapulco, Cannes, Nice, San Remo, Portofino (Italia); - porturi pescaresti: in Japonia, Norvegia, S.U.A., Chile; - porturi militare: Brest, Cherbourg (Franta), Portsmouth (Marea Britanie), Taranto (Italia), Sevastopol )Ucraina), Groton (S.U.A.), Arhanghelsk (Rusia). FIGURA 44

- dupa gradul de dependenta si integrare: 175 - porturi simple (autonome) cu bazine si cheiuri: Barcelona, Liverpool, Hamburg, Constanta; - avanporturi (porturi pentru nave mari situate in fata unor porturi): Europort (Rotterdam), Saint Jean (Marsilia), Medway (Londra) etc. Tabel nr. 141 Primle 10 porturi ale lumii (1994) Nr. crt. Portul Statul Trafic de marfuri [mil. t] 1 Rotterdam Olanda 293,8 2 Singapore Singapore 290 3 Chiba Japonia 173,7 4 Kobe Japonia 171,0 5 Hong Kong China 147,2 6 Houston S.U.A. 142 7 Shanghai China 139,6 8 Nagoya Japonia 137,3 9 Yokohama Japonia 128,3 10 Anvers Belgia 109,5 Sursa: T. Simion, 2000 Principalele rute maritime se concentreaza in Oceanul Atlantic (circa 50 %) in special intre Europa-America de Nord si in Oceanul Pacific (circa 35 %) intre America de Nord si Asia de Est. in Oceanul Indian (15 %) fluxurile comerciale se desfasoara indeosebi intre

zona Golfului si Europa si Asia de Est, datorate exporturilor de petrol. Traficul de calatori a scazut consderabil, indeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a concurentei transporturilor aeriene; in prezent predomina transporturile in scopuri turistice (Mediterana, Japonia, Golful Mexic). Tabel nr. 142 Principalele canele maritime Nr. crt. Canalul Stat / Mare / Ocean Lungime (km) Data inaugurarii Porturi riverane (terminale) 1 Suez Egipt (M. Rosie ? M. Mediterana) 61 1869 Port Said Suez (ecluze) 2 Panama Panama (Oc. Atlantic ? Oc. Pacific) 81,3 1914 Panama (ecluze) 3 Kiel Germania (M. Nordului ? M. Baltica) 98,7 1895 Brunsbttel Holtenau

4 Corint Grecia (M. Egee ? M. Adriatica) 16,3 1873 Corint Sursa: T. Simion, 2000 1.3. Transporturile aeriene 176 Debutul aviatiei moderne dateaza de la inceputul secolului nostru, datorate fratilor Wright (1903), 1908 (Farman) si in 1909 (Blriot). Dar dezvoltarea transporturilor aeriene, are loc practic in perioada interbelica. Mentionam astfel contributia savantilor romani: Traian Vuia, Henry Coanda, Gogu Constantinescu dezvoltarea industriei aeronautice mondiale. Progrese deosebite au fost inregistrate de aparitia avionului cu reactie (inventat de Coanda), de asemenea construirea, avioanelor supersonice (de tip Concorde) aparute dupa cel de al doilea razboi mondial, care au o autonomie mare de zbor. Dupa autonomie mentionam: - aparate cu autonomie de zbor de peste 10 000 km (Boeing, Concorde, TU 144). - aparate cu autonomie de zbor intre 5000 - 10 000 km (Boeing, DC, TU 144, IL 62) - aparate cu autonomie de zbor intre 2 500 - 5 000 km (Caravelle, Boeing 727, IL 18); - aparate cu autonomie de zbor sub 2 500 km (AN 2, Fokker, Rombac). Clasificarea aeroporturilor se face dupa urmatoarele criterii: - dupa importanta: - aeroporturi internationale (Mnchen, Kenedy, La Guardia, Orly, Otopeni) - aeroporturi nationale: Baneasa, Mihail Kogalniceanu, Iasi, Vama, si altii, la

Soci, Lublin. - dupa operatiile principale: - aeroporturi pentru (Stkholm), Beijing, Otopeni; - aeroporturi de escala: Zrich, Hellenikon (Atena), Frankfurt an Main (pentru pasageri), Schipol (Amsterdam), Shanon, Karachi; - aeroporturi de escala tehnica: Thle (Groenlanda), Ankorage (Alaska), Shanon (Irlanda), Honolulu (Hawai), Bermude, Azore, Taskent, Irkutsk, Kuwait, Dahran (Arabia Saudita); - aeroporturi turistice: Las Palmas, Palma de Mallorca, Nice, Miami, Acapulco; - alte tipuri de aeroporturi: militare, sportive, de probe tehnice etc. - dupa trafic: - aeroporturi foarte mari (peste 10 mil. calatori): O'Hara Chicago (60 mil. calatori), Hartsfield /Atlanta (48,5 mil.), Frankfurt an Main, Orly / Paris, Leonardo da Vinci /Roma. - aeroporturi mari: (intre 5-10 mil. calatori): Charles de Gaule / Paris, Gatwich / Londra, Philadelphia, Hellenicon / Atena, Naruta / Tokyo. - aeroporturi mijlocii (1-5 mil. calatori): Djakarta, Hamburg, Marsilia, Otopeni. - aeroporturi mici (sub 1 mil. calatori): Izmir, Addis Abeba, Salzburg, Sofia. Tabel nr. 143 Marile aeroporturi ale lumii (1994) Nr. crt. pasageri: Kennedy (New York), Arlanda

Orasul Nr. pasageri [milioane] Marfuri [mii t.] 1 Londra 85,4 1371,2 2 New York 84,1 2442,7 3 Chicago 78,9 1152 4 Tokyo 72 2296,5 5 Dallas 65 623,5 6 Los Angeles 64,2 1954,9 7 Paris 59 1371,2 8 Atlanta 58 574,2 177 9 San Francisco 39 564,9 10 Frankfurt an Main 38,7 1338,4 Sursa: T. Simion, 2000 Repartitia geografica a rutelor de transport inregistreaza valori diferite de la un continent la altul. Astfel circa jumatate din transporturile aeriene mondiale se concentreaza in America de Nord (55%, din care S.U.A. detin 51,6 %), Europa (20 %), Asia (8 %), urmate de America de Sud, Australia-Oceania si Africa. Principalele linii aeriene internationale se afla intre Europa si America de Nord, Europa si Asia, America de Nord si Asia. Cele mai importante companii aeriene sunt United Airways Delta (S.U.A.), Air France (Franta), Aeroflot (Rusia), KLM (Olanda), Britsh Airways (Marea Britanie), Lufthansa (Germania), JAL (Japonia). ? Transporturile spatiale au inceput sa se afirme mult mai tarziu,

practic dupa cel deal doilea razboi mondial, prin realizarea unor programe complexe de cercetare a spatiului cosmic. Astfel mentionam primul zbor cosmic efectuat in anul 1961 (Iuri Gagarin pe nava Vostok I) dupa care mentionam programul Apollo (inceput in anul 1969), prima aselenizare (realizata de N. Amstrong); ulterior alte state participa cu programe proprii: Franta, Marea Britanie, China, India, Japonia, Brazilia sa. Programe complexe de cercetare a spatiului cosmic derulate ulterior (Luna, Mars, Venus, Pioneer, Soiuz), au reprezentat veritabile activitati economicosociale. Principalele cosmodromuri se afla la Cape Canaveral (SAU), Baikonur in Kazahstan pentru Rusia si Kouru in Guyana Franceza pentru Programul Ariane al unor vest-state europene. 1.4. Transporturile speciale Conductele (pipe-line). Reteaua mondiala de conducte magistrale masoara circa 400.000 km, constituita indeosebi gazoducte, conducte tehnologice din magistrale petroliere,

si de apa. in S.U.A. reteaua de conducte este de 137.000 km, in Canada - 17.000 km, iar in Rusia de circa 50.000 km. in Europa mentionam conductele Prietenia, Miteleuropa, Rhein prin care se transporta mari cantitati de titei. in Africa, Libia si Algeria, au o retea densa care transporta petrolul saharian spre porturile de la Mediterana. in Golful Persic exista cea mai densa retea pipe-line din Asia, datorita exportului de titei, spre Marea Mediterana si Golful Persic - Marea Rosie.

Conductele de gaze naturale (gazoducte) au lungime de 1,4 milioane km. Cele mai mari retele de gazoducte se afla in S.U.A., Canada, Rusia, Europa, Golful Persic, Africa de Nord si America de Sud. Cel mai mare gazoduct uneste Rusia (zacaminte siberiene) de Europa de Vest, cu ramificatii in Germania, Franta si alte tari. De asemenea mentionam faptul ca s-au realizat unele conducte in mediul subacvatic (in Mediterana intre Algeria si Italia); in Marea Nordului (intre zacamintele de la Ekofisk si Marea Britanie, Norvegia, Germania si Olanda); in Goful Mexic (S.U.A.) etc. Liniile de inalta tensiune (liniile cuprinse intre 110-1200 kV). Prima linie s-a construit in 1891, in Germania. Mari sisteme intercontinentale se afla in: Europa (sistemul european), S.U.A.-Canada, Asia de Est s.a. Telecomunicatiile. Telegrafia a aparut in anul 1794 in Franta, reteaua mondiala este de circa 2 mil. km. Principalele cabluri transoceanice s-au instalat incepand cu anul 1862 intre Europa si S.U.A. in ultimele doua decenii se folosesc cabluri cu fibra optice care se afla in extindere, datorita performantelor tehnice deosebite. Telexul a fost infiintat in anul 1914, in Marea Britanie, ulterior s-a extins in S.U.A. 178 Telefonia inaugurata de C. Bell, in S.U.A. in anul 1876. Retele foarte dezvoltate in SUA, Europa de Vest, Japonia. La polul opus se afla state din Africa, Asia cu o telefonie slab dezvoltata. Radiodifuziunea inventata de Herz (1889) si Marconi (1896) s-a raspandit fulgerator,

in prezent se afla peste 25000 statii de radio pe glob, indeosebi in tarile dezvoltate. Televiziunea apare in perioada interbelica si este generalizata dupa 1945 - in S.U.A. si Europa de vest, ulterior in celelalte tari. in 1956 apare televiziunea in culori. Recent se perfectioneaza televiziunea in relief si prin cablu. in Romania televiziunea se inaugureaza in 1956. in prezent in 130 de state functioneaza sistemele de televiziune nationale. Mentionam importanta comunicatii, care permit folosirii satelitilor geostationari de

dezvoltarea, acestor tipuri de comunicatii in mod eficient si extrem de rapid. Sisteme de telecomunicatii: complexe Syncom, Intelsat, Eurosat, Arabsat, Molnia sa. Importanta acestor tipuri de comunicatii pe glob si in Romania nu mai trebuie subliniata. Gratie sistemelor moderne de comunicatii, practic informatiile circula pe glob, televiziunea in deosebi are un impact deosebit asupra omenirii, determinand asa cum afirma sociologii o veritabila retribalizare a omenirii. Internatul s-a afirmat in ultimul deceniu, gratie retelei internationale informationale de computere, formand un painjenis multimedia cu importante aplicatii in activitatile de cercetare stiintifica dar si aplicative (comunicatii, comert etc.). - Tendinte in transporturile mondiale contemporane - modernizarea cailor de comunicatii si a transporturilor (dublarea si electrificarea cailor ferate, modernizarea retelei rutiere, autostrazi etc., dar si modernizarea mijloacelor de transport, avand drept efect economic, cresterea capacitatii de transport, viteza, eficienta si randament.

- organizarea dupa modele matematice a fluxurilor de transport (coridoare continentale si nationale, combinarea mai multor tipuri de transport, transportul containereizat, transportul multimodal etc.). - concurenta acerba intre diferite tipuri de transporturi (de exemplu, in statele dezvoltate se constata declinul transporturilor feroviare in favoarea transporturilor rutiere si aeriene, rolul si ponderea transporturilor pe apa in dezvoltarea comertului mondial). - concentrarea unor transporturi diverse si individualizarea unor veritabile placi turnante in traficul mondial (zonele marilor porturi ale lumii, orasele mari si foarte mari etc.) 2. Geografia schimburilor comerciale mondiale Aparitia schimburilor comerciale a fost determinata de marile diviziuni ale muncii, realizarii unor surplusuri de diferite produse, complementaritatea si proximitatea unor regiuni geografice. in mod evident dezvoltarea comertului mondial nu ar fi fost posibila daca nu s-ar fi realizat o retea complexa de cai de comunicatii si mijloace de transport. Evolutia comertului din antichitate pana in prezent, constituie de fapt o sinteza a evolutiei societatii umane, de la forma primitiva de troc, pana la comertul cu sclavi, de la comertul instaurat intre metropole si colonii, la comertul de bursa, pana la formele moderne de tranzactionare folosind mijloace electronice, sprijinite de banci si retele multimedia. moderne de comunicatii

Este de asemenea de inteles, ca in decursul atator milenii, comertul mondial si-a modificat fundamental structura, arealul de raspandire si influenta asupra dezvoltarii 179 societatii omenesti. Principalele momente istorice, au creat premisele globalizarii comertului mondial: ? marile descoperiri geografice, largirea orizontului si cunoasterii Terrei, ? lumea noua cu efecte benefice pentru globalizarea comertului international ? revolutia industriala, necesitatea aprovizionarii pietei externe a metropolelor, relatiile complexe intre metropole-colonii, valorificarea materiilor prime, toate acestea reprezinta inceputul mondializarii comertului ? explozia demografica care s-a manifestat diferentiat (sec XIX-XX), a determinat amplificarea schimburilor comerciale mondiale, pentru satisfacerea nevoilor mereu crescande ale populatiei Terrei 2.1. Evolutia comertului mondial in secolul al XX-lea Sub aspect valoric, comertul s-a dezvoltat vertiginos in deosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand practic reprezinta una din componentele majore ale globalizarii societatii omenesti. Astfel daca in anul 1963 valoarea comertului mondial a fost de 155mld $, in anul 1978, a ajuns la 1625 mld $, iar in ultimul deceniu cresterea a fost fulminanta (3780 mld $ in 1990, 5025 mld $ in 1995 si 5438 mild $ in 1999). Acest lucru a fost posibil datorita evolutiei economiei mondiale postbelice, intrarea in circuitul economic mondial a unor importante regiuni geografice (cu resurse dintre cele mai

variate), performantele economice exceptionale ale unor state si regiuni, dar si politicilor comerciale abordate la nivel international, sprijinul organismelor financiare (Fondul Monetar International, Banca Mondiala), crearea de organisme comerciale specializate. Tabel nr. 144 Evolutia exporturilor mondiale (1970 ? 1999) (mild. $) Anii / Grupuri de state 1970 1980 1996 1999 State industrializate - America de Nord - Europa - Japonia State in curs de dezvoltare - Africa - Asia (fara Japonia) - America Latina 76,2 20,4 47,1 60,6 23,8 4,4 5,8 5,6 66,7 15,5 42,9 6,9

33,3 5,0 8,6 5,5 67,8 15,6 43,3 7,7 32,2 2,3 19,8 4,8 68,3 16,7 43,5 7,2 31,7 2,1 19,6 5,1 Total mondial (in mild $) 292 1.897 5.310 5.438 Sursa: OMC, 2001 in acest sens mentionam formarea GATT (Acordul General pentru Tarife si Comert) organism creat in anul 1947, care a initiat opt runde de negocieri comerciale internationale (ultima, runda Uruguay s-a desfasurat intre 1986-1993). in anul 1994, datorita complexitatii

comertului mondial, acest organism s-a dovedit a fi depasit. in urma Declaratiei de la Marrakech (Maroc-aprilie 1994), a luat fiinta OMC (Organizatia Mondiala a Comertului (la care au aderat 124 de state, inclusiv Romania). Dintre prevederile comerciale OMC mentionam urmatoarele: acordurile

internationale, comertul cu servicii, comertul agricol, comertul cu produse textile, tratamentul diferentiat pentru tarile in curs de dezvoltare si in tranzitie economica, protectia 180 pentru patente, copyright, industriale. Expresie a dezvoltarii vertiginoase amplificarea schimburilor a a marcilor de origine o si marcilor reprezinta

economiei

mondiale

comerciale de 15 ori dupa 1950. Se constata de asemenea o corelatie interesanta intre productie si comert; de pilda in intervalul 1990-1995, cresterea comertului mondial a fost de 3 ori mai mare decat productia. 9.2.2. Elemente structurale in dezvoltarea comertului mondial: bursele de marfuri, valori si zonele libere - Bursele de marfuri - reprezinta un element fundamental in dezvoltarea comertului mondial. Termenul de bursa provine din Belgia secolului al XIII-lea, in orasul Bruges, o familie de negustori Van der Boursen au organizat un loc special unde se negociau diverse marfuri inclusiv metale pretioase; de aici acest termen care semnifica locuri special amenajate (bursa), s-a generalizat devenind una din institutiile de baza ale economiei capitaliste, in fapt bursa reprezinta locuri de concentrare a cererii si ofertei pentru marfuri, hartii de valoare,

servicii etc. Bursele prin permanentizarea lor, dinamizeaza comertul international. Evolutia istorica a burselor incepe cu prima bursa de marfuri de la Anvers (1531 pentru marfurile aduse din coloniile belgiene). Urmeaza bursa din Londra (1554) dupa 1773 se transforma in bursa financiara. in secolul al XVII-lea mentionam bursele de la Toulouse, Lyon, Rouen si Montpellier (unde marfurile provenite indeosebi din coloniile, franceze de peste mari). in secolul al XVIII-lea se afirma burse importante la Viena (1761), New York (l 792) si Bruxelles (1799). in secolul al XIX-lea asistam la modernizarea operatiunilor tranzactionale: livrarea marfurilor la termen (operatiuni desfasurate pentru prima data la bursa din Chicago 1865). in lumea contemporana fiinteaza peste 100 de burse de marfuri importante dintre care S.U.A. detin 18 burse, Marea Britanie (11 burse), Germania (8 burse), Franta (7 burse) s.a. Raspandirea geografica a burselor de marfuri prezinta urmatoarea configuratie: - in America de Nord cele mai importante burse se afla in S.U.A., New York (cacao, cafea, zahar, bumbac), Minneapolis (floarea soarelui) si New Orleans (orez). in Canada cea mai mare bursa se afla la Winnipeg (grau). - Continentul european este cel mai cunoscut prin bursele de la Londra (metale pretioase, neferoase, produse petroliere), Paris (zahar, cafea, cacao), Rotterdam (petrol, uleiuri comestibile), Amsterdam (cartofi), s.a. - in Asia cele mai importante sunt bursele de la Tokyo (cereale, zahar), Nagoya

(bumbac), Kuala Lumpur (cauciuc natural), Bangkok (orez), s.a. - in emisfera sudica amintim bursele latino-americane de la Santos, Sa Paolo, Rio de Janeiro (in special pentru cafea, zahar, lemn) sau bursa australiana de la Sydney (pentru aur si cereale). in acest context mentionam faptul ca in Romania interbelica, bursa graului european se afla la Braila, fapt ce demonstra pozitia economica a tarii noastre in circuitul comercial european si faptul ca nu intamplator granarul Europei s-a aflat in spatiul geografic romanesc. - Zonele libere - au aparut pentru prima data in secolul al XVI-lea in Italia (Toscana, Livorno), mai tarziu in Asia de Sud Est (Singapore, Bangkok), sau in alte regiuni geografice. in fapt zona libera - este un spatiu bine delimitat teritorial care datorita unor politici economice si financiare, atrag investitiile straine directe; daca initial zonele libere erau folosite numai ca spatii de dezvoltare, mai tarziu in aceste zone s-au diversificat activitatile, de la reexport, la productii diverse. Zonele libere se bucura de numeroase facilitati, indeosebi fiscale, dar contribuie la dezvoltarea economica deosebita a acestor state. 181 Zonele libere sunt situate din punct de vedere al localizarii, in regiuni litorale (porturi), aeroporturi, fluvii si lacuri, zone transfrontaliere etc. in prezent pe glob sunt consemnate peste 525 de zone libere, din care peste 200 sunt zone libere industriale (situate in tari in curs de dezvoltare) Primele zone libere industriale au aparut dupa cel de-al doilea razboi mondial

(Shanon-Irlanda in anul 1959) ulterior si in tarile in curs de dezvoltare in 1965 (KandlaIndia). in prezent in tarile in curs de dezvoltare, se afla circa 100 de zone libere industriale in Asia, 80 in America Latina si 20 in Africa. in Romania interbelica existau cateva zone libere economice (Braila, Sulina) care au disparut dupa cel de-al doilea razboi mondial; in prezent sunt desemnate ca zone libere mai multe areale (Galati, Constanta, Giurgiu, Arad, Bucuresti etc.), dar care in lipsa economiei capitaliste autentice, sunt mai mult folosite ca elemente de propaganda, si nu ca autentice motoare ale dezvoltarii Romaniei in secolul XXI-lea. 2.3. Structura comertului mondial: comertul cu marfuri, comertul cu servicii. Comertul mondial de marfuri - reprezinta circa 75 % din valoarea comertului international si are urmatoarea structura: - produse manufacturate 74,7 % - produse agricole 13, 8 % - produse ale industriei extractive 11, 5 % tabel nr. 145 Comertul mondial de marfuri in 1999 (mil $) Continentul (reg. Geografica, statul) Exporturi mil. $ Importuri mil. $ America de Nord America Latina

Europa - Europa de Vest - State in tranzitie Africa Orientul Mijlociu Asia - Japonia si China - State asiatice (? dragoni? ) 898 274 2.338 2.171 178 106 138 1.294 184 504 1.151 339 2.359 2.163 207 129 139 1.090 140 438 Total mondial 5.225 5.410

Sursa: International Trade Statistic Yearbook, 2000 in anul 1995 comertul cu marfuri a fost reprezentat de exporturi in valoare de 4890 mld $ si importuri de 5.025 mld $. Distributia comertului mondial demonstreaza concentrarea acestuia pe continente si regiuni geografice dupa cum urmeaza: ? UE 45 % exporturi (din total) 44 % importuri ? Asia 27 % exporturi 25 % importuri ? America de Nord 16 % exporturi 19 % importuri ? America Latina 4,6 % exporturi 5 % importuri ? Africa 2,1 % exporturi 2,4 / importuri 182 Participarea statelor lumii in comertul mondial este dominata de S.U.A. (11 % export, 15 % import), Germania (10 % export, 9 % import), Japonia (6 % export si 6,5 % import), urmate de Franta, Marea Britanie, Italia, Olanda, Canada, Belgia, China si de alte state. in fapt participarea statelor la comertul mondial reprezinta o reflectare a economiei reale, a competitivitatii si valorii economiei fiecarui stat, a participarii acestora in circuitul economic si comercial mondial. Tabel nr. 146 Exporturi 1998 [mild USD] Nr. crt. Statul Suma Nr. crt. Statul Suma 1 S.U.A. 240 6 Japonia 61,8 2 Marea Britanie 100,5 7 Olanda 51,6

3 Franta 84,6 8 Spania 48,7 4 Germania 78,9 9 Belgia ? Luxemburg 35,4 5 Italia 66,6 10 Hong Kong 34,2 Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000 Desigur ca la o analiza detaliata, se observa diferentieri regionale in repartitia geografica a comertului cu marfuri, de la ponderea deosebita a Uniunii Europene, a statelor din Asia de Est si Sud Est si a celor din America de Nord, Asia de Est domina de fapt triada U.E., America de Nord, Asia de Est, domina autoritar comertul mondial. Aceste state participa la exporturi predominant cu produse manufacturate, iar la importuri cu materii prime indeosebi minerale. Tabel nr. 147 Importuri (1998) [mild USD] Nr. crt. Statul Suma Nr. crt. Statul Suma 1 S.U.A. 165,8 6 Italia 62,9 2 Germania 125 7 Olanda 46,6 3 Japonia 110 8 Canada 35,2 4 Marea Britanie 78,8 9 Belgia ? Luxemburg 33,9 5 Franta 65,4 10 Austria 30,1 Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000 Din pacate ponderea statelor in curs de dezvoltare este modesta, (desi aceste state detin imense resurse naturale si umane, datorita unor economii necompetitive, a unor

tehnologii depasite sau a altor factori). in ultimul sfert de veac asistam tot mai mult la dezvoltarea comertului mondial cu servicii, care se concentreaza in statele dezvoltate (80 % din veniturile anuale obtinute din acest gen de exporturi). Comertul cu servicii are urmatoarea structura: transporturi, turism, servicii bancare si alte servicii. Comertul cu servicii influenteaza indirect si comertul cu marfuri, datorita incorporarii anumitor facilitati si este dominat net de statele dezvoltate ale planetei: S.U.A. 17,2 % din exporturi, 11, 9 % din importuri; Franta 8,6 % exporturi, 6,7 % importuri; Marea Britanie 5,8 % exporturi, 4,9 % importuri; Italia 5,7 % exporturi, 5,5 % importuri; Germania 5,3 % exporturi, 4,9 % importuri; Olanda 4,1 % exporturi, 3,9 % importuri. 183 Interesanta de pilda este structura comertului cu servicii a S.U.A. (locul I pe glob): turismul 35 %, alte servicii 32 % (din care comunicatiile 6 %, servicii financiare 5 %, drepturile de licenta 5 %, serviciile efectuate de intreprinderile private 13 %). De fapt S.U.A. si UE concentreaza cea mai mare parte din comertul mondial cu servicii. 2.4. Structura balantei comerciale Structura balantei comerciale reprezinta de fapt competitivitatea si valoarea economiei reale a fiecarei tari participante la circuitul economic si comercial mondial. Daca balantele comerciale excedentare si echilibrate caracterizeaza

statele dezvoltate (unele state petroliere sau state recent industrializate din Asia de Sud Est), balantele comerciale deficitare, sunt specifice statelor in curs de dezvoltare. Alaturi de formele institutionalizate de comert mondial, mentionam cateva aspecte mai putin transparente: comertul cu arme si comertul cu droguri. - Comertul cu arme se practica de secole, fie in mod oficial, fie pe cai ocolite (in afara formelor institutionalizate), care produce mari profituri si care creeaza premise de instabilitate si insecuritate. Printre cei mai mari exportatori de arme se afla marile puteri (S.U.A., Rusia, Marea Britanie, Franta), dar si alte state specializate (Cehia, Slovacia, Africa de Sud, Israel). Valoarea acestor schimburi comerciale insumand anual 4-5 mld $ anual. intre beneficiarii acestor importuri ale mortii se afla cel mai adesea state in curs de dezvoltare, aflate in stare beligeranta cu vecinii (Orientul Mijlociu, Asia Centrala, Africa, America Latina), care irosesc imense resurse financiare pentru sustinerea unor conflicte din care aceste state ies si mai paupere si indatorate. - Comertul cu droguri s-a amplificat indeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand s-a creat o veritabila piata de desfacere reprezentata de America anglosaxona, Europa occidentala, Australia, Japonia si mai recent state din Europa Centrala si de Est. Exista o mare varietate de droguri (naturale si sintetice) care prelucrate, aduc structurilor mafiote si criminale ale lumii interlope venituri care sfideaza economiile reale ale multor state de pe glob (sute de miliarde de $ anual).

Provenienta drogurilor se realizeaza din America Latina (Columbia este principala sursa de narcotice), din Asia de Sud Est (celebrul triunghi al drogurilor alcatuit din Maynmar, Thailanda si Laos), Semiluna de aur (Iran, Afganistan, Pakistan), Turcia etc. - Participarea Romaniei in circuitul comercial mondial, este practic nesemnificativa; astfel in anul 2001 tara noastra a realizat exporturi de 11 mild $ si importuri de 14,5 mild $ (rezultand o balanta deficitara de 3,5 mild $). Structura exporturilor este data de produsele textile (26 %), metale comune (19,1 %), masini si aparate electrice (9,5 %), incaltaminte (7,3 %), lemn brut si cherestea, produse agricole. Principalii parteneri de export ai Romaniei sunt statele din U.E., CEFTA, statele in curs de dezvoltare, Rusia s.a. Structura importurilor electrice (23 %), o detin masinile, produse aparate, echipamente (14,2 %),

materii prime textile (15,4 combustibili, produse chimice, agricole etc.

%),

minerale

Principalii parteneri sunt statele din U.E., CEFTA, OPEC, Rusia si Orientul Mijlociu si Apropiat. 3. Geografia turismului 184 3.1. Turismul mondial: probleme introductive Turismul reprezinta o activitate economica complexa, care s-a impus incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea si indeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial. La

dezvoltarea industriei turismului au contribuit numerosi factori: economici (castiguri salariale mari, infrastructuri turistice, cai de comunicatii si mijloace de transport, spatii de cazare si alimentatie), sociali (reducerea saptamanii de lucru, educatia si petrecerea timpului liber in mod util si placut) si psihologici (dorinta de a evada din cotidian, stressul, etc.) Pentru unele state, de pilda Spania, Elvetia, San Marino, Italia, Franta, Austria, etc., turismul reprezinta una sau cea mai importanta sursa de venituri, antreneaza un important segment de forta de munca a sectorului tertiar, generand o veritabila industrie fara fum. Iata de ce in pragul mileniului al treilea, turismul este un veritabil fenomen, cu implicatii economice si sociale globalizarii, turismul detine un rol deosebit de important. Conform datelor O.M.T. (Organizatia Mondiala a Turismului), in prezent in turismul intern (specific majoritatii tarilor lumii), sunt antrenati anual circa 4 mild de oameni, iar in turismul international 566 mil. de oameni (adica 85 de persoane la 1000 de loc). Desigur ca aceste uriase fluxuri umane, genereaza o veritabila industrie turistica, care incepe de la o reclama turistica, pana la ofertele de petrecere a timpului destinat practic fiecarui individ, in functie de numerosi factori. Astfel in acceptia O.M.T., turismul cuprinde activitatile unei persoane care calatoreste in afara mediului sau obisnuit, pentru mai putin de o perioada specificata de timp si al carei scop este altul, decat exercitarea unei activitati remunerate la locul de vizitare. exceptionale, iar in afirmarea

Asadar prin turism, intelegem ansamblul activitatilor prin care omul isi petrece timpul liber calatorind in alta localitate sau tara, pentru a vizita oameni si locuri, monumente si rezervatii naturale si muzee, obiective naturale, tipuri de peisaje, rezervatii naturale, pentru odihna si tratament etc. Inseparabil de aceste lucruri discutam si despre industria de bunuri si servicii, create pentru satisfacerea preferintelor turistilor in locul de destinatie. Pe plan international primul organism de coordonare a activitatii turistice, a aparut in anul 1925 (U.I.O.O.T.) cu sediul la Geneva, care ulterior s-a transformat in O.M.T. in anul 1975, cu sediul la Madrid (care este alcatuit din mai multe comisii regionale), toate substituite O.N.U. in cadrul O.M.T, functioneaza din ce in ce mai eficient Bursa Internationala de Turism, care ofera cadrul institutional de dezvoltare a turismului la nivel global. Desigur ca cei mai importanti indicatori in analiza economiei turistice sunt: numarul de turisti straini si veniturile realizate. Subliniem faptul ca de la sfarsitul secolului al XIX-lea pana in prezent, numarul de turisti a crescut intr-un ritm vertiginos; daca in anul 1880 erau inregistrati 30.000 turisti, in anul 1975 s-au inregistrat 222 milioane de turisti; in ultimele decenii asistam practic la o dublare a numarului de turisti, in anul 1990,475 mil., iar in anul 1998 numai putin de 566 mil. Turisti. Astfel dupa cel de-al doilea razboi mondial, rata cresterii anuale a numarului de turisti

este de 7 % si a veniturilor realizate de 12,5 % ; iata de ce putem conchide ca turismul este un fenomen extrem de complex, la nivel planetar. Tabel nr. 148 Principalele fluxuri turistice (1999) Nr. Crt. Statul Turisti sositi (mii) Venituri (mil $ S.U.A.) 185 1 Franta 70.000 28.300 2 Spania 47.700 26.600 3 S.U.A. 46.400 75.056 4 Italia 34.800 30.000 5 Marea Britanie 25.700 20.600 6 China 25.000 12.100 7 Mexic 20.000 ? 8 Canada 19.000 8.900 9 Polonia 19.000 ? 10 Austria 17.300 12.400 Total 324.200 214.000 Total mondial 566.384 400.000 ? lipsa date Sursa : T. Simion, 2000 3.2. Repartitia pe continente a turismului international Repartitia pe continente a turismului international, releva locul Europei (peste 60 % din totalul turistilor sositi) cu toata concurenta din ultimul deceniu al unor regiuni turistice (Asia de Est, Asia de Sud etc.). Astfel in intervalul 1970-1992, numarul de turisti a crescut de la 113 milioane, la 288

de milioane, desi ponderea Europei s-a diminuat in acelasi interval de la 68,1 %, la 60,4 % (raportat la ansamblul mondial). Fluxurile turistice cu o destinatie europeana, se orienteaza indeosebi spre Europa Meridionala (mediteraneana) : Franta, Spania si Italia ; in anul 1995 in Europa au sosit 376 mil. De turisti, iar conform previziunilor O.M.T. in anul 2000 fluxul de truism spre Europa a fost de 530 mil. De turisti. Tabel nr. 149 Marile zone geografice ale turismului (sosiri %) in 1998 Nr. crt. Continentul Ponderea (%) din totalul mondial 1 2 3 4 5 6 Europa America Asia de Est-Pacific Africa Orientul Mijlociu Asia de Sud 58,7 19,5 15,2 3,3

2,5 0,8 Total 100% Sursa : OMT, 2000 Oferta turistica europeana se fundamenteaza pe o baza hoteliera deosebita, care se concentreaza in Europa sudica si Europa Occidentala (77,1 % din baza hoteliera a Europei). De altfel baza. hoteliera a batranului continent, reprezinta 44,7 % din baza turistica a lumii. Spre America se indreapta al doilea flux mondial. in acelasi interval de timp analizat (1870-1992), numarul de turisti straini a crescut de la 48 milioane la 101 milioane turisti straini. Acestia provin din spatiul american (diferite state si regiuni geografice) in proportie 186 de 79 %, din Europa (12 %) si din Asia de Sud Est-Pacific (8,3 %). in ansamblu ponderea Americii in turismul mondial a fost in anul 1992, de 20,9 % (o diminuare in procente fata de 1970). Pe regiuni geografice, ponderea o detine America de Nord (77 % din incasari si 76 % din sosiri) urmata de Marea Caraibilor (13 % incasari si 12 % sosiri) si de America de Sud (9 % incasari si 10 % sosiri). in privinta capacitatilor hoteliere, Marea Caraibilor ocupa primul loc din spatiul american, adica 38,5% din capacitatile hoteliere ale lumii (locul secund dupa Europa). in privinta incasarilor de departe S.U.A. ocupa primul loc in regiune, datorita nivelului foarte

inalt al cheltuielilor care necesita aceasta activitate. in prezent se observa o crestere semnificativa a regiunii Marii Caraibilor, care dispune de o baza hoteliera exceptionala si continua sa reprezinte o destinatie deosebita, pentru petrecerea vacantelor sau altor forme de turism. Turismul in continentul african, reprezinta doar 3,64 % din totalul mondial (turisti straini), si 1,97 % din veniturile mondiale. Acest lucru se explica din pacate datorita nivelului economic deosebit de scazut (lipsa de infrastructuri turistice, baza materiala precara, etc.), instabilitatii politice si sociale etc. Este insa adevarat ca Africa beneficiaza de un patrimoniu natural exceptional, de un patrimoniu istoric pe masura (Egipt), apropierea de Europa (un mare emitator de turism spre Africa), dar toate aceste oportunitati nu sunt suficient valorificate in lipsa dezvoltarii economice si al resurselor financiare. Fluxurile de turisti spre Africa provin indeosebi din Europa (Franta, Germania, Marea Britanie), din S.U.A. si Asia de Est; ponderea turistilor proveniti din diferite regiuni ale Africii, fiind de 28, 6 % din total. Pe regiuni geografice indiscutabil Africa de Nord detine peste 50 % din numarul de turisti straini, in timp ce la polul opus se afla Africa Centrala, care detine doar 2 % din acelasi flux. in mod corespunzator, baza materiala turistica se concentreaza in Africa de Nord (numai Marocul si Tunisia participa cu 45% din baza hoteliera a continentului african). De altfel ponderea Africii in ansamblul hotelier mondial este aproape nesemnificativa (2,95 % din total), ceea ce demonstreaza importanta factorului economic in

sustinerea turismului. Asia de Est si Sud-Est reprezinta in prezent a treia mare regiune turistica a lumii (61 milioane de turisti straini in 1992, ceea ce reprezinta 12 % din totalul mondial si 15,4 % din incasarile mondiale). Aici sunt unele particularitati: rolul noilor state industrializate din regiune, turismul de afaceri si comercial foarte dezvoltat, alaturi de turismul traditional (loisir). Tabel nr. 150 Capacitati de cazare (hoteluri si alte unitati asimilate) in 1999 Nr. crt. Statul Capacitati de cazare (mii paturi) 187 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Italia Germania Franta Spania

Mexic Austria Canada Grecia Japonica Thailanda 1.703,6 1.222,3 1.198,3 1.180,2 67,0 653,6 570,8 475,8 338,0 176,0 Sursa: Quid, 2001 Dupa numarul de turisti straini sositi, mentionam ca ponderea o detin turistii asiatici din regiune (75,9 %), restul provenind din Europa si America de Nord (de altfel Japonia ofera aproape 16 % din turistii care sosesc in aceasta mare regiune geografica a lumii). Principalele destinatii turistice sunt China (inclusiv Hong-Kong), Japonia, Singapore, Thailanda, Indonezia, economica fara precedent, Coreea de Sud. Dezvoltarea

resursele financiare exceptionale ale unor state din regiune, asigura o baza hoteliera deosebita, companii aeriene specializate si in general o oferta turistica foarte diversificata. 3.3. Tipuri de turism international

1. Turismul balnear-maritim - asigura circa 75 % din fluxurile turistice anuale din Europa si America. Acest tip de turism se regaseste in regiunile mediteraneene ale lumii (Europa, Regiunea Golfului Mexic, Orientul Apropiat, Asia de Sud-Est), in regiuni temperate cuprinse intre 40-60 latitudine nordica unde sezonul estival are intre 3-5 luni pe an. in acelasi tip de turism includem si regiuni cu climat ecuatorial si tropical umed (America Centrala-Caraibe, America de Sud (Venezuela, Brazilia), Asia (de Est, Sud-Est, Orientul Mijlociu), Africa (Senegal, Cote d'Ivoire) sau Oceania (Hawai). Este un tip de turism complex in care se impletesc cura helioterma cu bai de mare si de namol, cura climaterica, sporturi nautice etc. Acest tip de turism se regaseste si la Marea Neagra (inclusiv in Romania, care dispune de conditii naturale excelente si de o baza hoteliera in continua dezvoltare). 2. Turismul montan si de sporturi de iarna este facilitat de prezenta marilor sisteme montane de pe glob, indeosebi in zonele temperate, unde zapada este un factor deosebit de important. Se imbina aici armonios, drumetia cu turismul climateric (cura de aer), practicarea sporturilor de iarna, uneori vanatul si pescuitul in aceste regiuni. Principala regiune turistica de tip montan o reprezinta Muntii Alpi care dispun de o infrastructura exceptionala (de la cai de acces facile, pana la o baza hoteliera moderna, posibilitati de practicare a sporturilor de iarna). O multime de statiuni celebre impanzesc Alpii francezi, austrieci, elvetieni, germani sau italieni, cu vechi traditii, unele cunoscute pentru sporturile de

iarna practicate aici, peisajelor minunate sau serviciilor turistice ireprosabile. Alaturi de Alpi mentionam turismul montan din Carpati (cu salbe de statiuni din Polonia pana in Romania), Muntii Pirinei, Jura, Alpii Scandinavici, Caucaz, Alpii Japonezi, Muntii Qin Ling, Himalaya, Anzi, Coastelor etc. 3. Turismul de cura cu ape minerale si termale s-a dezvoltat in acele regiuni geografice unde prezenta cunoscute pentru puterea lor izvoarelor minerale, termale, sunt

tamaduitoare. Astfel sunt binecunoscute statiunile europene care se desfasoara intr-un larg 188 evantai din Franta pana Montecontini Terme, Badenin Romania (Vichy, Vittel, Vitesbo,

Baden, Karlovy Vary, Marianske Lazne, Felix, Herculane, Sangeorz, Slanic Moldova). Celebre statiuni de ape minerale si termale sunt cunoscute si in Rusia, America de Nord, America Latina si Australia. 4. Turismul de vanatoare (safari) este in mod cu totul deosebit specific Africii, datorita potentialului cinegetic al acestui continent, (indeosebi statele din Africa ecuatoriala si subecuatoriala, tropicala umeda). O tendinta a ultimilor ani o constituie vizitarea, fotografierea si filmarea unor zone bogate in vanat. Alaturi de continentul african, mentionam si potentialul cinegetic din unele regiuni din Asia (Asia Centrala, Asia de Sud-Est), America de Sud (Muntii Anzi, Bazinul amazonian) dar si Europa. 5. Turismul de agrement acvatic (din zone literale sau din interiorul continentelor),

se practica fie in regiuni cu lacuri (Alpi, Finlanda, Rusia, Africa, etc.) pentru practicarea unor sporturi nautice deosebite: schi nautic, surfing, caiac-canoe, rafting, alaturi de pescuit sportiv, bai de apa, scufundari libere etc. Alteori se realizeaza calatorii subacvatice in zone coraligene deosebit de pitoresti (Bahamas, Hawai, Jamaica, Insulele Virgine, etc.). 6. Turismul cultural este practicat in toata lumea, indeosebi in Europa cu maxima intensitate datorita uriasului patrimoniu istoric si cultural care se conserva in acest continent. Astfel mentionam rolul unor state cu vestigii exceptionale: Italia, Franta, Grecia, Spania, Marea Britanie (care impreuna detin circa doua treimi din patrimoniul istoric universal); de asemenea practic fiecare stat arhitectonice, de arta, monumente detine incontestabile comori

si alte valori. Desigur aici nu putem sa nu mentionam potentialul unor state din Asia (China, Japonia, Israel, India, etc.), America (Mexic, S.U.A.) sau Africa (Egipt). 7. Turismul comercial, de afaceri, expozitional, este generat de manifestari comerciale devenite traditionale internationale, saloane, (congrese, expozitii, targuri

conferinte, etc.). Toate acestea manifestari antreneaza fluxuri turistice importante, care se orienteaza spre capitale, orase foarte mari cu vocatie comerciala (Paris, New York, Tokyo, Geneva, Londra, Bruxelles, Atena, Sankt Petesburg, Beijing, etc.). Paralel cu activitatile comerciale propriu-zise se practica si forme turistice adecvate. 8. Turismul religios antreneaza anual importate esantioane umane, sub forma pelerinajului la locuri sfinte. Astfel crestinii se indreapta spre Roma, Ierusalim, Athos,

Czestochowa, etc., musulmanii spre Mecca, Medina, Fez, budistii spre Lumbini (Nepal), hindusii spre Benares, etc. 9. Turismul festivalier, este prilejuit de desfasurarea unor festivaluri internationale sau nationale (de arta, cinematografice, de folclor). Mentionam astfel traditionalele festivaluri de la Venetia, San Remo, Cannes, Salzburg, Los Angeles, Paris, Berlin, etc.), care implica si desfasurarea unui astfel de turism. 10. Turismul sportiv este determinat de organizarea unor mari competitii nationale dar mai ales internationale ca de pilda olimpiade (Sapporo, Calgary, Albertville, Insbruck, Los Angeles, Melbourne, Sydney), campionate mondiale pentru diferite sporturi (indeosebi pentru fotbal Ciudad de Mexico, Los Angeles, Londra, Roma, Paris, Mnchen, etc.). 3.4. Marile regiuni turistice ale Terrei in definirea marilor regiuni turistice ale Terrei, au fost analizate mai multe criterii dintre care amintim: - potentialul turistic (natural si cultural-istoric); - echiparea tehnico-materiala a teritoriului; - circulatia turistica; 189 - pozitia geografica ; - formele de habitat (urban si rural) ; - calitatea mediului inconjurator. in analizele sale, O.M.T. a distins 6 regiuni turistice (Europa, America, Asia de EstPacific, Asia de Sud, Orientul Mijlociu si Africa). Alti autori (Negut S. 1998), identifica 12 zone turistice care acopera in principal

intreaga suprafata a Terrei, fiecare zona fiind alcatuita din mai multe subzone. in Europa principalele zone turistice sunt: - litoralul Marii Mediterane - litoralul Marii Negre - litoralul vestic al Europei atlantice - tarile alpine - tarile de la Marea Nordului si Marea Baltica - tarile scandinave - Federatia Rusa si statele din fostul spatiu sovietic - Litoralul Marii Mediterane este fara indoiala cea mai importanta zona turistica a Europei, care se desfasoara practic de la stramtoarea Gibraltar, la stramtoarea Dardanele, incluzand Spania, Franta, Italia, Croatia, Albania, Grecia si Turcia. in Spania, tarmul insorit al Mediteranei este presarat cu o multime de statiuni balneoclimaterice grupate in 4 sectoare principale: Costa Brava (punct central orasul Barcelona), Costa Dorada, Costa Blanca (intre Valencia si Alicante) Costa del Sol (intre Cabo de Gata si Gibraltar, principalul centru urban Malaga, iar dintre statiunile vestite mentionam: Torremolinos, Marbella si Estepana). in acelasi areal amintim Insulele Baleare, cu renumitele statiuni balneoclimaterice Palma de Mallorca, Ibiza, Puerto Saller, Port Mahon, etc. Franta mediteraneana este reprezentata de riviera Cte d'Azur, in care se detaseaza statiunile Saint-Tropez, Cannes, Nice, Antibes, s.a. Riviera italiana este alcatuita din mai multe sectoare: Riviera di Ponente (litoralul nord-vestic al Italiei de la Marea Ligurica, intre Ventimiglia si La Spezia cu celebrele statiuni

San Remo, Nervi, Portofino, Santa Margherita Ligure) si Riviera di Levante (litoralul adriatic intre Venetia si Rimini : Venetia, Lido di Venetia, Grado, Ricione, Rimini, Golful Napoli (Sorento, Amalfi, Salerno, Insulele Capri) si Riviera Sarda (in Sardinia). Litoralul croat de la Marea Ariatica este cunoscut prin statiunile Opatija, Dubrovnik, Potoroz. Litoralul albanez mai putin vizitat (din motive economice si de razboi), era cunoscut prin statiunile Drres, Vlore si Tirana. Dar una din tarile cu vocatie turistica deosebita o reprezinta Grecia: Atena cu imprejurimile (Capul Sunion, Insulele Egina, Elefis, Marathon, Salamina, statiunea Vanliagmeni), Olimpia, Corint, VassePeloponezul (cu Epidaurus,

Templul lui Apollo), insulele Rhodos, Creta, Ionice (Corfu, Ithaca, Kythira). in sfarsit litoralul Turciei la Mediterana este presarat cu numeroase statiuni: Antalya, Alanya, Tarsus, Adana, Iskendersum, la care se adauga litoralul egeean (Izmir, Troia, Pergan), cosmopolitul oras Istanbul. La tarile mediteraneene amintite, desigur nu putem omite obiectivele turistice situate in interiorul acestora. Astfel in Spania se remarca Andaluzia (Granada, Sevilla, Cordoba, Cadiz), Castilia (Madrid, Toledo, Avila, Segovia, Guadalajara) etc. in Franta amintim in primul rand Parisul si imprejurimile (Versailles, Chantilly, Fontainbleu, Campiegne), valea Loirei cu celebrele castele: Chinon, Chenonceaux, Blois, Amboise, Chambord, etc. in Italia nu putem sa nu amintim de orasele muzeu Roma, Florenta, Milanao, Bologna, Verona,

190 Padova, Venetia, care adapostesc arhitectura, situri antice etc. (de veritabile comori de arta,

altfel Italia detine 40 % din patrimoniul istoric si de arhitectura al lumii). Tabel nr. 151 Mari grupuri hoteliere (1998) Nr. crt. Grupul hotelier Statul Nr. de hoteluri Nr. de camere 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Hospitality Franchise Systems Holiday Inn Worlwide Choice Hotels Int. Accor Mariott Int. I.T.T. Sheraton Hilton Hotels Corp. Promus Hotel corp.

Carlson Hospitality Hyatt Hotels S.U.A. Marea Britanie S.U.A. Franta S.U.A. S.U.A. S.U.A. S.U.A. S.U.A. S.U.A. 4.629 2.069 3.608 2.378 1.005 414 222 669 383 172 439.962 369.738 311.089 268.671 200.671 12.031 91.848

88.117 84.607 78.835 Sursa : MKG, Conseil, 2000 - Litoralul Marii Negre Litoralul romanesc al Marii Negre, cunoscut prin salba de statiuni care se desfasoara intre Mamaia si Mangalia; la acesta se adauga Delta Dunarii (rezervatie a biosferei), litoralul Deltei Dunarii (in special plaja de la Sulina, practic nevalorificata) si complexul lagunar Razelm. Litoralul bulgaresc de la Marea Neagra este marcat de cateva statiuni balneoclimaterice (Albena, Zlatni, Piasaci, Drujba, si Burgas), la care se adaugam in interior cateva obiective importante: Sofia cu imprejurimile (Vitosa, Borovet), Valea Trandafirilor, etc. Alte importante zone litorale se regasesc in Ucraina, statiunile din Crimeea (Ialta, Alupka, Aluska, Simeiz), in Rusia si statele caucaziene (Soci, Suhumi si Batumi). Litoralul turc este valorificat partial (Trabzon, Samsun si mai ales Istanbul, la Marea Marmara). FIGURA 45 - Litoralul vestic al Europei la Oceanul Atlantic in aceasta zona turistica includem regiunile litorale apartinand Portugaliei, Spaniei, Frantei si Marii Britanii. Astfel celebra Riviera Portugheza este formata din mai multe statiuni: Estoril, Cascais, Oeiras, la care trebuie sa adaugam capitala lusitana Lisabona si al doilea oras ca marime al tarii (Porto), care adapostesc importante

obiective turistice. La sirul de statiuni mentionam si Viano do Castelo si Figeuira de Foz. Spania are o regiune litorala limitata (practic la Golful Biscaya), dar este cunoscuta prin Insulele Canare (situate la circa 120 Km de tarmul Africii), activitatile turistice sunt cele mai importante din punct de vedere economic. Cele mai cunoscute sunt statiunile Las Palmas, Costa del Silencio, Playa del Ingles, Guatiza, Carallejo s.a. 191 Litoralul atlantic al Frantei este alcatuit in principal din Cte d? Argent (cu statiunea de la Biaritz) si litoralul Normandiei (cu sirul de statiuni Mont SaintMichel, Deauville, Trouville, Honfleur, etc.). Marea Britanie prezinta un turism complex reprezentat prin The East Coast (Coasta de Est), cu statiunile Whitley Scarborough, s.a., prin The Sout Bay, South Shilds, Whithby,

Coast (Coasta de Vest), cu statiunile de la Eastbourne, Brighton, Southsea, Bexil, Insula Wight, si prin coasta vestica a Scotiei (Glasgow si Edinburg). La regiunile litorale trebuie sa includem Londra si imprejurimile, Valea Tamisei si alte obiective turistice de importanta internationala. Tarile alpine concentreaza cea mai mare parte din turismul european, datorita oportunitatilor naturale (Muntii Alpi, pozitia lor geografica, potentialul natural excelent), dar si al dotarilor (baze hoteliere suficiente si de buna calitate, cai de comunicatii foarte dezvoltate, educatie, servicii de inalt profesionalism). in Franta alpina mentionam renumitele statiuni (Grenoble, Chamonix, Morzine-

Avoriaz, Megve s.a.), unde se realizeaza turism montan si sporturi de iarna. Pe versantul sudic al Alpilor, se insira statiunile complexe ale Italiei, situate indeosebi pe malul lacurilor glaciare Como (Bellagio, Como), Maggiore (Baveno, Pallanza, Stresa) si Garda (Garganao, Limone, Toscalano). Elvetia cu o exceptionala vocatie in turismul mondial, straluceste prin celebrele statiuni: Basel, Montreaux, Geneva, Jungfrau, Davos, Saint-Morritz, Sankt Gallen, Aros, Interlaken. Tabloul statiunilor alpine este completat de Austria (Innsbruck, Bad Gastein, Krimml, Kitzbuhel, s.a.) si Berchtesgalen, Mittenwald, Obersdorf). - Tarile de la Marea Nordului si Marea Baltica prezinta anumite caracteristici (statiunile de pe litoral sunt sezoniere, predomina indeosebi turismul cultural si turismul de afaceri). Belgia este cunoscuta prin orasele-muzeu Bruxelles, Anvers, Bruges, Gand, Tournai, s.a., Olanda prin cunoscutele metropole: Amsterdam, Rotterdam, Haga, Deft, Harlem, Utrecht, etc. Germania cu litoral la ambele mari, se detaseaza prin celebrele orase hanseatice: Hamburg, Bremen, Lbeck, si Rostock, in timp ce Polonia prin orasele-porturi Gdansk, Gdynia si Szeczein. Alaturi de fatada litorala de la Marea Nordului si marea Baltica, nu putem omite si alte statiuni balneare: Ostende, Knokk-Heist (Belgia), Noord wijk si Germania (Garmisch-Partenkirchen,

Zandvoort (Olanda), Warnemnde (Polonia). si Westerland (Germania) si Sopot, Miedzyzdoje

Tarile scandinave au un potential natural deosebit, la care se adauga varietatea monumentelor istorice si de arta. numeroasele obiective turistice ale in Danemarca alaturi de

capitalei Copenhaga, mentionam urmatoarele obiective turistice: Trellborg (capitala fortificata a vikingilor), Helsingor (castelul Kronborg), pietrele runice de la Jeling si Alborg, statiunile balneare de la Sandvig si Allinge. Finlanda participa la arhitectonice si de arta turismul mondial cu obiective istorice,

din capitala Helsinki, alaturi de orasul Tampere (cunoscuta statiune pentru sporturile de iarna), Turku si Savannina. De retinut de asemenea peisajele pitoresti ale Districtului Lacurilor. in Suedia evidentiem imprejurimile, orasele in primul rand capitala Stockholm si

istorice Gteborg, Malm, Helsingborg si Lund, alaturi de statiunile balneare: Bastad, Ystad si Falkenberg. 192 in sfarsit Norvegia este cunoscuta in turismul mondial prin capitala tarii Oslo si imprejurimi (fiordul Oslo, colinele Nurmark, centrul de schi de la Holmenkollen), sau turul fiordurilor, intre Stavanger si Bergen. - Europa Centrala - o regiune geografica multa vreme pusa in discutie (geometrie variabila), are o importanta contributie in turismul european, prezinta un potential natural remarcabil, dar problemele economice, dominatia comunismului timp

de jumatate din secolul XX, isi pun inca amprenta. Astfel Polonia este cunoscuta nu numai prin litoralul de la Marea Baltica, dar si prin vestigiile impresionante ale capitalei Varsovia sau statiunile montane carpatice, in frunte cu statiunea celebra de la Zakopane. Cehia se individualizeaza prin capitala Praga si imprejurimi, Valea Vltavei, carstrul Ceh, vestitele statiuni balneoclimaterice si de cura de ape minerale de la Karlovy-Vary si Marianske Lazne. Slovacia participa in fluxul turistic mondial cu obiectivele istorice si arhitectonice ale capitalei Bratislava, si salba de statiuni montane de la Tatranska Polianka si Strbske Pleso. in Ungaria turismul se concentreaza indeosebi in capitala tarii Budapesta si Lacul Balaton (statiunile balneare de la Siofok si Fonyod). Tabloul Europei Centrale este intregit de prezenta Romaniei, care in afara Marii Negre si Deltei Dunarii, prezinta interes turistic prin obiectivele capitalei noastre Bucuresti, arealul Carpatilor (celebre statiuni: Poiana Brasov, Sinaia, Predeal, Herculane, Sangeorz Bai, Slanic Moldova), manastirile celebre din nordul Moldovei, Oltenia, cetatile medievale indeosebi din Transilvania. - Federatia Rusa si statele din fostul spatiu sovietic Rusia ofera importante obiective turistice; in afara statiunilor de pe litoralul Marii Negre, merita atentie deosebita orasele Moscova si Sankt Petesburg (pentru numeroasele obiective turistice complexe), regiunea montana Urali, Siberia, cu peisajele pitoresti, fluviul

Amur si desigur importanta artera a transsiberianului. Desigur ca si alte republici din fostul spatiu sovietic prezinta oportunitati turistice; de la statele baltice (Estonia, Letonia, Lituania), la statele caucaziene (cu importante obiective turistice: Tbilisi, Erevan, Baku, statiunile balneare de la Piatigorsk, Kislovodsk si Essentuki), Ucraina (orasul Kiev si imprejurimile) sau statele din Asia Centrala (celebrele orase-muzeu de la Samarkand, Buhara, Taskent, etc.). Potentialul natural si istoric este exceptional, sunt necesare insa dotari materiale specifice, servicii de calitate, reclama corespunzatoare, pentru a impune turismul si in aceasta importanta regiune euroasiatica. in America grupam zonele turistice in urmatoarele subunitati - America de Nord (Canada, S.U.A., Mexic) - America Centrala (Antilele Mari si Bahamas, Antilele Mici si America Centrala Istmica) - America de Sud ? America de Nord concentreaza in prezent circa 15 % din turismul international, predomina turismul international zonal (circa 80 % sunt turisti americani), iar dotarile turistice sunt deosebite; de asemenea pretul serviciilor; turistice indeosebi in S.U.A. si Canada este foarte ridicat, in concordanta cu nivelul trai si dezvoltarea statelor din aceasta regiune geografica a lumii. S.U.A. ofera turismului mondial o bogata paleta de obiective naturale, istorice si de arta, una dintre cele mai moderne baze hoteliere din lume, servicii turistice deosebite, dar si

printre cele mai mari preturi din economia turistica a lumii. Dintre marile obiective turistice mentionam pe cele din megalopolisul Boswash (New York un oras american atipic, Washingthon - capitala federala, Boston, Philadelphia); Florida 193 cu celebrele statiuni de la Miami Beach, Palm Beach, si Key West, litoralul californian (San Francisco, Los Angeles, San Diego), Marile Lacuri (Buffalo, Rochester Chicago, Detroit, cascada Niagara), Canionul Colorado, parcurile nationale: Yellowstone Gran Canion, Yosemite, Sequoia, etc., sau celebrele statiuni pentru sporturile de iarna de la Lake Placid, Sun Valley, Paradise, etc. in prezent S.U.A. inregistreaza cel mai mare numar de turisti straini, (peste 79 milioane anual), cu o cifra de afaceri mereu in crestere, reprezentand circa 8 % din veniturile tarii. Circa 75 % provin din spatiul american, restul din Europa Occidentala Asia de EstPacific. Tabel nr. 152 Primele parcuri de loisir din lume Nr. crt. Parcul de loisir Statul Orasul Anul inaugurarii 1 2 3 4 5

6 7 8 9 10 Tivoli Luna Park Luna Park Disneyland Walt Disney World Gardaland Mini Europe Parc Oceanique Cousteau Middle Kingdom Euro Disney Danemarca S.U.A. Franta S.U.A. S.U.A. Italia Belgia Franta Hong Kong Franta Copenhaga New York Paris California

Orlando Alto Adige Bruxelles Paris Hong Kong Paris 1843 1895 1909 1955 1971 1975 1989 1990 1990 1992 Sursa : Quid, 2001 Canada un stat imens ca suprafata, ofera un potential natural exceptional (peisaje alpine, canioane, preerii, o multime de lacuri glaciare, o fauna la fel de bogata si diversificata). Principalele obiective turistice se afla la Montreal (principalul centru urban si turistic al tarii), Quebec (castelul Frontenac), Toronto (pe Marile Lacuri in apropiere de Cascada Niagara) sau marile orase de la extremitatea estica (Halifax) si vestica (Vancouver, Victoria, s.a.). Trebuie de asemenea sa amintim prezenta in Canada a unora dintre cele mai mari parcuri naturale din lume, care adapostesc interesante biotopuri, peisaje sau alte elemente

esentiale din mediul ambiant. Mexicul ofera exceptionale vestigii ale civilizatiilor precolumbiene (azteca, tolteca, maya), alaturi de elemente ale perioadei coloniale (Ciudad de Mexico, Guadalajara, Pueblo, Veracruuz, Tampico). Sunt de asemenea de mare atractie statiunile de pe litoralul pacific de la Acapulco, Zihutanejo, Maztlan, Manzanillo. in acelasi timp bogate traditii folclorice, dansul traditional mexican, gastronomia specifica sunt elemente care completeaza gama ofertei turistice mexicane. ? America Centrala este recunoscuta pentru turismul balnear litoral, fiind vizitata indeosebi de turistii nord-americanii si vest-europeni. in cadrul Antilelor Mari, Bahamas constituie un veritabil paradis turistic, dintre statiunile balneare cele mai cunoscute fiind Nassau, Paradise Island si Lucaya Beach. Cuba se distinge prin marile orase si stagiuni Havana si Santiago de Cuba, Jamaica prin statiunile balneare situate in nordul insulei: Montego Bay, Port Antonio sau Ocho Rios. La aceste state insulare mentionam turismul balnear activ din Haiti, Republica Dominicana 194 si Porto Rico. in arhipelagul Antilelor Mici sunt mult cautate de turisti insulele Granada, Barbados, Antigua, Dominica si Saint Cristopher. in sfarsit America centrala istmica se remarca mai ales prin vestigii arheologice apartinand culturii maya, care se intalnesc in Guatemala (Tikal, Piedras Negros), El Salvador (Tahuacan) si Honduras. - America de Sud adaposteste de asemenea un valoros potential

turistic. in primul rand semnalam vestigiile civilizatiilor precolumbiene (cultura incasa indeosebi), pe care le regasim in Peru (Cuzco, Machu Picchu, Cajamarca, Ayacucho, s.a.). De mare interes turistic se bucura arhitectura coloniala: in Brazilia (Belo Horizonte, Congonas de Campo), in Venezuela (Valencia si Cumana), Peru (Lima, Cuzco, Arequipa), Columbia (Bogota, Villa de Leyri), Chile (Santiago de Chile), Ecuador (Quito), sau Argentina (Salto, San Miguel de Tucuman, Jujui, etc.). Sunt recunoscute in continentul sud-american celebrele statiuni balneoclimaterice de la Mar del Plata, Playas, Vina de Mar, Salinas. Dintre obiectivele naturale unele sunt de o mare valoare si atractie turistica: fluviul Amazon, fluviul Orinoco, spectaculoasele cascade Iguau si Angel, padurea amazoniana cu exceptionala sa bogatie floristica si faunistica, muntii Anzi cu piscurile inzapezite in plin climat tropical. La toate acestea se adauga folclorul extrem de interesant, portul popular, gastronomia specifica, pitorescul asezarilor care adesea depasesc 2000 m inaltime. in cadrul Asiei se pot distinge urmatoarele zone turistice: - Extremul Orient - India si tarile din regiunea Golfului - China si Indochina ? Extremul Orient include din punct de vedere turistic in principal statele din peninsula Coreea, Japonia, Filipine si Indonezia, cunoscute pentru imbinarea turismului balnear-litoral, cu turismul stravechi) si in ultimul timp cultural (gratie vestigiilor istorice

turismul de afaceri, sau cel prilejuit de congrese sau alte manifestari stiintifice de anvergura. Astfel in Coreea de Sud importante concentrari de monumente istorice si de arta se afla in orasele: Tagu, Kyongdschu, Puyo si Tschongdschu, iar cele mai cunoscute statiuni balneoclimaterice se afla la Wonsan, Madjeun, Waou si Kyeunseung. Japonia dispune de un exceptional patrimoniu istoric si cultural, incepand cu vechile capitale Nara si Kyoto, Osaka numita Venetia Japoniei, Niko, metropolele Tokyo, Yokohama, Nagoya, s.a.. Sunt balneoclimaterice si de sporturi de celebre in lume statiunile

iarna: Sapporo, Karuizawa, Beppu, Takarazuka, Sugodaira. Indonezia participa in turismul mondial cu renumitele temple din insula Jawa (Borobudur - pentru budisti si Parambanam - pentru hindusi) sau Bali (Pejang, Tampaksiring). in sfarsit in Filipine sunt impresionante peisajele naturale, arhitectura coloniala, manifestarile folclorice, s.a. O parte din monumentele si obiectivele istorice se concentreaza in insula Luzon si in capitala filipineza Manila. China si Indochina participa in economia turistica mondiala mai ales prin turismul cultural dar si prin potentialul cadrului natural (inclusiv ascensiunea in Podisul Tibet si Muntii Himalaya). La toate aceste oferte mentionam arta, folclorul, obiceiurile si gastronomia specific chineza. Desigur ca majoritatea obiectivelor turistice se afla in China. in primul rand amintim de Marele Zid Chinezesc (vizibil de altfel si din spatiul cosmic), orasele istorice Xian,

Beijing, Chengdu, Jinan, Guangzhou, Nanjing, Louyang, Yangzhou, s.a. Sunt renumite de asemenea orasele Jingdezheu (orasul portelanului) si Yixing (orasul ceramicii). in zonele Yangon-Pegu si Mondalay-Pagan, se concentreaza peste 10.000 de monumente si obiective de interes turistic. 195 intre statele indochineze mentionam obiectivele mai importante din Myanmar (concentrate in capitala Bangkok, Ayuttaya), Thailanda (Chiang Mai), Cambodgia (complexul arhitectonic Angkor). - India si statele din Regiunea Golfului sunt cunoscute prin turismul cultural si religios, datorita exceptionalelor vestigii, dar si matricei unor religii importante in prezent (mai ales prin marele numar de aderenti). Desigur ca fabuloasa Indie detine un patrimoniu istoric, religios si arta de invidiat. Astfel alaturi de renumitul templu de la Taj Mahal (o veritabila emblema turistica a Indiei), mentionam vestigiile din marile orasele Delhi, Madras, Jaipur, Hyderabad, Ahmedabad, Varanasi, etc. Mentionam de asemenea montane de la poalele celebrele statiuni balneoclimaterice

muntilor Himalaya, de la Simla si Darjeeling, sau cele litorale din apropiere de orasul Mumbay, sau de la litoralul Marii Arabici. in insula Sri Lanka sunt cunoscute monumente istorice din capitala Colombo, dar si din orasele Kandy, Sigiya si Polonnaruwa. Statul Pakistan participa prin turismul cultural datorita vestigiilor de la Mohenjo

Daro, (unul din cele mai vechi orase de pe Terra), Harappa, metropola Thatta, sau din orasele de astazi Lahore, Rawalpindi, Peshawar. in Bangladesh turismul cultural este o consecinta a obiectivelor turistice de la Dacca, Rajshaki si Bogra, dar si turismul balnear-litoral (plaja Cox's Bazar) statiunile montane himalayene (Rangamati si Kaptai). - in regiunea Golfului Persic, Iranul se remarca cu un bogat tezaur turistic (vechea cultura persana sintetizata la Susa, Persepolis, Isfahan, Hamadan), cultura postsasanida de la Shiraz, Tabriz, Mashhad, Kermanshah. varietatii cadrului natural, in De asemenea datorita

Iran sunt cateva cunoscute statiuni balneare la Marea Caspica si montane pentru sporturile de iarna. in Irak se conserva vestigiile culturii asiriene (Ninive, Ur, Babylon, Lagas), sau monumentele din alte epoci din capitala Bagdad si Samarva. in sfarsit in Arabia Saudita predomina turismul religios care este generat de celebrele orase Mecca (moscheea in care se afla piata sfanta a musulmanilor) si Medina (locul de refugiu a lui Mahomed). Africa cuprinde urmatoarele zone turistice - Africa de Nord - Africa Centrala si de Sud - in Africa de Nord domina in primul rand turismul balnear litoral, dar si turismul cultural, (indeosebi in Egipt, datorita vestigiilor istorice); circa 70 % din turistii straini provin din Europa Occidentala si S.U.A. Cel mai complex turism (in special cultural) se practica in Egipt,

incepand cu Alexandria si Delta Nilului, capitala Cairo si mai ales monumentele din jur: piramidele devenite celebre in intreaga lume de la Gizeh (Keops, Kefren si Mykerinos), Valea Regilor, oaza El Faiym sau asezarile Memphis si Heliopolis (printre cele mai vechi orase de pe glob), Saqqara, Abusir si Daschur. in Libia, alaturi de capitala Tripoli, mentionam orasele antice: Sabratha, Cyrene si Leptis Magna. Tunisia poseda un valoros potential turistic, bine valorificat, incepand cu arealul litoral Bizerta-Coasta de Cristal (peisaj marin si peisaj montan), capitala Tunis si imprejurimile, vestigiile feniciene si romane de la Cartagina, Sidi Bou Sid, Capul Bone, Nabeul, dar si statiunile balneare: Hammanet, Sousse (cel mai important centru turistic tunisian), Kairauan, Mahdia si Djerba-Zarzis. 196 Statul algerian este cunoscut in turismul international prin vestigiile istorice ale capitalei Alger, orasele Bejaia, Annaba si Cherchell (moschei, palate, vestigii grecesti si romane), cat si de modernele statiuni balneare: Tipassa si Cte Turquoise. in sfarsit Marocul este vizitat pentru capitala Rabat, Tangerul cu celebrele imprejurimi (Cabo Negro, Larache), celebrul oras Casablanca (de la Atlantic) sau asezarile pitoresti Tetovon, Navar, etc. - Africa Centrala si de Sud prezinta anumite caracteristici geografice care confera acestor regiuni elemente de mare atractie turistica (padurea tropicala

si savanele, flora si fauna extrem de diversificata, misterioasa arta si etnografie africana, mastile populare, etc.). in aceste circumstante predomina turismul de vanatoare (de tip safari) cu posibilitati de fotografiere si filmare. Anual circa 200.000 Occidentala, Japonia), de turisti (proveniti din S.U.A., Europa

participa la turismul international african. Merita o atentie deosebita regiunea Golfului Guineea, fluviul Zair, zona marilor lacuri africane, litoralul est african, Africa de Sud (cu o buna baza materiala turistica). Alte zone turistice: Oceania, Australia si Noua Zeelanda si ArcticaAntarctica. - Oceania cu puzderia de insule grupate in arhipelagurile Micronezia, Melanezia si Polinezia, atrage fluxul turistic mondial prin pitorescul insulelor, vegetatia luxurianta, exotismul si misterul populatiilor indigene. Se remarca indiscutabil arhipelagul Hawai (cu plaje exceptionale dar si dotari pe masura), insulele Tahiti, Fiji, Samoa, Noua Caledonie. - Australia si Noua Zeelanda sunt vizitate anual de aproape 2 milioane de turisti (in cea mai mare parte din S.U.A., Japonia si Europa Occidentala). Potentialul turistic este reprezentat de o paleta diversificata (plaje insorite, peisaje pitoresti, flora si fauna specifica, dotari corespunzatoare). in Australia turismul se concentreaza in marile orase Sydney, Melbourne, Canberra, Perth, Port Darwin s.a. Dintre obiectivele turistice mentionam monolitii Ayers Rock si Mount Olga, Marea Bariera de Corali, statiunile montane Snowy Mountains,

sau unele statiuni balneare litorale. Principalele obiective turistice ale Noii Zeelande sunt orasele importante Wellington si Auckland, fenomenele vulcanice si termice de la Rotorua, Tampo, sau statiunile montane Mount Ruapehu, Mount Egmont, Mount Cook, etc. - Arctica si Antarctica - regiuni geografice cu anumite particularitati, prezinta interes turistic pentru expeditii, sporturi de iarna, vanat si pescuit, excursii, etc. Se individualizeaza tot mai mult in ultimul timp Alaska, Groenlanda, insulele antarctice si desigur Antarctica. 197 BIBLIOGRAFIE SELECTIVA STRAINA Aglietta, M. si colab. (1990) La globalisation financire. Ed. conomica, Paris Bozon, P. (1983) Gographie mondiale de l? levage. Ed. Litec., Paris Bethemont, J. (1988) Les richesses naturelles du globe. Ed. Masson, Paris Cantor, L. (1970) A world geography of irrigation. Ed. Oliver and Boyd. Edinburg Cazes, G. (1995) Les fondaments de la gographie du tourisme. Ed. Masson, Paris. Delobez, A. (1998) Tourisme. Images conomiques du monde SEDEX, Paris. Debie, F. (1996) Gographie conomique et humaine, PUF, Paris. Firth, F. (1969) Encyclopedie of world marine ressources, New York. Furon, R. (1967) Problema apei in lume. Ed. Stiintifica, Bucuresti. Gilbank, G. (1984) Introduction la gographie gnrale de

l? agriculture. Ed. Masson, Paris. Giotard, L.J.P. (1998) Tourisme. Images conomiques du monde. Ed. Masson, Paris. Giraud, N.P. (1989) L? conomie mondiale des matires premires. Ed. La Dcouverte, Paris. Hoerner, J.M. (1994) Introduction au gotourisme. Ed. Litec, Paris. Klatzman, J. (1975) Nourrir dix milliards d? hommes, PUF, Paris. Launay, J.; Charlier, J.M. (1992) Istoria secreta a petrolului (1859 ? 1984, Ed. Politica, Bucuresti. Lebeau, R. (1989) Les grands types de structures agraires dans le monde. Ed. Nathan, Paris. Lerat, S. (1990) Gographie de la mtalurgie. Ed. Genin, Paris. Lieth, C.; Whittaker, G. (1995) Primary productivity of the biosphere. Ed. SpringlerVerlag, Berlin. Mitchell, L. (1991) Geography and tourism. Ed. A.T.R., Paris. Perrot, C. (1994) Energie et matires prmieres. Ed. Boreal. Ramade, F. (1984) Ecologie des ressources naturelles, Ed. Masson, Paris. Ross, D.A. (1976) Introducere in oceanografie. Ed. Stiintifica, Bucuresti. Sedillet, L. (1979) Istoria petrolului. Ed. Politica, Bucuresti. Shoumaker, B. (2000) Gographie de l? energie. Ed. Nathan, Paris. Thouvenot, C.;

Wittman, M. (1985) Gographie de la mtalurgie de transformation. Ed. Masson, Paris. Walter, H. (1974) Vegetatia pamantului in perspectiva ecologica. Ed. Stiintifica, Bucuresti. BIBLIOGRAFIE SELECTIVA ROMaNEASCA 198 Alexe, A.; Milescu, I. (1983) Inventarierea padurilor. Ed. Ceres, Bucuresti. Bari, I. (1997) Economie mondiala. Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti. Brana, V. (1986) Substante minerale nemetalifere. Ed. Stiintifica, Bucuresti. Bacescu, M. (1980) Viitorul marilor si oceanelor. Ed. Academiei, Bucuresti. Banarescu, P.; Boscaiu, N. (1973) Biogeografie. Ed. Stiintifica, Bucuresti. Caraiani, Gh.; Cazacu, C. (1995) Zonele libere. Ed. Economica, Bucuresti. Chitu, M. si colab. (1984) Geografia resurselor naturale. Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti. Ciulache, St. Si colab. (1969) Porturile lumii. Ed. Enciclopedica, Bucuresti. Cogalniceanu, A. (1971) Geografia energiei electrice. Ed. Stiintifica,

Bucuresti. Costa, A. (1972) Darurile Terrei. Ed. Ceres, Bucuresti. Donita, N.; Ceianu, I. (1978) Ecologie forestiera. Ed. Ceres, Bucuresti. Folescu, G. (1981) Aventura resurselor de energie. Ed. Albatros, Bucuresti. Gastescu, P. (1999) Hidrologie generala. Ed. Universitatea ? Valahia? , Targoviste. Giurcaneanu, Cl. (1982) Terra, izvor de viata si de bogatii. Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti. Grumezea, N. (1968) Irigatiile pe glob. Ed. Stiintifica, Bucuresti. Herbst, C.; Letea, I. (1974) Resursele energetice ale Pamantului. Ed. Stiintifica, Bucuresti. Letea, I.; Vlasceanu, G. (1983) Transporturile mondiale in secolul XX. Ed. Albatros, Bucuresti. Lupei, N.; Brana, V. (1971) Zestrea minerala a lumii. Ed. Stiintifica, Bucuresti. Lupei, N. (1977) Biosfera. Ed. Albatros, Bucuresti. Marza, I. (1973) Resursele minerale ale Pamantului, Ed. Stiintifica, Bucuresti. Milescu, I. (1990) Padurile si omenirea. Ed. Ceres, Bucuresti. Nitu, V. si colab. (1980) Energetica generala si conversia energiei. Ed. Didactica

si Pedagogica, Bucuresti. Negoescu, B.; Vlasceanu, Gh. (2001) Geografia economica. Resursele Terrei. Ed. Meteora Press, Bucuresti. Negut, S. si colab. (1999) Geografia economica mondiala. Tipografia ASE, Bucuresti. Negut, S. si colab. (2001) Enciclopedia statelor lumii. Ed. Meronia, Bucuresti. Petrulian, N. (1973) Zacaminte de minerale utile. Ed. Tehnica, Bucuresti. Pop, Gr. (1984) Romania. Geografia circulatiei. Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti. Popp, N. (1985) Fluviul Dunarea. Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti. Simion, T. (2000) Geoeconomia Terrei. Ed. Sfinx 2000, Targoviste. Stanescu, I. (1983) Oceanele si marile Terrei. Ed. Albatros, Bucuresti. 199 Trufas, V.; Bulgare, Al. (1973) Oceanul Planetar. Ed. Stiintifica, Bucuresti. Velcea, I.; Ungureanu, Al. (1993) Geografia economica a lumii contemporane. Ed. Sansa, Bucuresti. Lucrari generale: - Enciclopedia Britanica (1996) - Atlasul Bancii Mondiale (1995 ? 2000) - Anuarul statistic al Romaniei (1998 - 2000)