IMMANUEL KANT - DESPRE FILOSOFIA VALORII

“ Intemeierea metafizicii moravurilor ”

“…ceea ce serveste vointei ca principiu obiectiv al determinarii de sine este scopul,

si, in acest scop, daca este dat numai de ratiune, trebuie sa fie valabil deopotriva pentru
toate fiintele rationale. Dimpotriva, ceea ce nu contine decat principiul actiunii, al carui
efect este scop, se numeste mijloc. Principiul subiectiv al ravnirii este mobilul, principiul
obiectiv al volitiei este motivul; de aici diferenta dintre scopurile subiective, care se
intemeiaza pe mobiluri, si scopurile obiective, care se raporteaza la motive valabile
pentru orice fiinta rationala. Principiile practice sunt formale, atunci cand fac abstractie
de orice scopuri subiective; dar ele sunt materiale, cand pun actiunilor ca principiu
scopuri subiective, prin urmare, anumite mobiluri. Scopurile pe care si le propune o fiinta
rationala, dupa bunul plac, ca efecte ale actiunii ei (scopuri materiale) sunt toate numai
relative; caci ceea ce le da valoare este numai raportul lor cu o stare particulara a
facultatii de a ravni; de aceea ele nu pot pune la indemana principii universale pentu orice
fiinte rationale si nici principii universale si necesare pentru orice volitie, adica legi
practice. Toate aceste scopuri relative nu sunt asadar decat baza pentru imperative
ipotetice.
Dar sa admitem ca ar exista ceva, a carui existenta prin ea insasi sa aiba o valoare
absoluta, si care ca scop in sine sa poata deveni baza anumitor legi, atunci in el si numai
in el ar putea sa rezide principiul unui imperativ categoric posibil, adica al unei legi
practice.
Acum eu spun: omul si in genere orice fiinta rationala exista ca scop in sine, nu
numai ca mijloc, de care o vointa sau alta sa se foloseasca dupa bunul ei plac, ci in toate
actiunile lui, atat in cele care-l privesc pe el insusi cat si in cele care au in vedere alte
fiinte rationale, omul trebuie considerat intotdeauna in acelasi timp ca scop. Toate
obiectele inclinatiilor nu au decat o valoare conditionata; caci daca n-ar fi inclinatiile si
trebuintele intemeiate pe ele, obiectul lor ar fi fara valoare. Dar inclinatiile insele ca
izvoare ale trebuintei au atat de putin o valoare absoluta pentru a le dori in ele insele,
incat dorinta generala a oricarei fiinte rationale trebuie sa fie mai curand aceea de a se
elibera cu totul de ele. Deci valoarea tuturor obiectelor pe care le putem dobandi prin
actiunea noastra este totdeauna conditionata. Fiintele, a caror existenta nu este intemeiata
pe vointa noastra, ci pe natura, au totusi, daca sunt fiinte fara ratiune, numai o valoare
relativa, ca mijloc, si de aceea se numesc lucruri, pe cand fiintele rationale se numesc
persoane, fiindca natura lor le distinge deja ca scopuri in sine, ca ceva adica ce nu este
ingaduit sa fie folosit numai ca mijloc, prin urmare ingradeste orice bun-plac (si este un
obiect de respect). Aceste fiinte rationale nu sunt deci numai scopuri subiective, a caror
existenta are o valoare pentru noi ca efect al actiunii noastre; ci sunt sopuri obiective,
adica lucruri, a caror existenta in ea insasi este un scop, si anume un astfel de scop, caruia
nu i se poate substitui nici un alt scop, pentru care el ar trebui sa serveasca numai ca
mijloc, fiindca fara acesta nu s-ar putea gasi nicaieri nimic de valoare absoluta; iar daca
aceasta valoare ar fi conditionata, prin urmare contingenta, nu s-ar putea gasi pentru
ratiune nici un principiu practic suveran.
Daca deci exista un principiu practic suveran si, in ce priveste vointa omeneasca,
daca exista un imperativ categoric, el trebuie sa fie un astfel de principiu incat din
reprezentarea a ceea ce este in mod necesar scop pentru oricine, fiindca este scop in sine,
sa constituie un principiu obiectiv al vointei, prin urmare care poate servi ca lege practica
universala. Fundamentul acestui principiu este: natura rationala exista ca scop in sine.
Astfel isi reprezinta omul in mod necesar propria lui existenta si in acest sens el este
un principiu subiectiv al actiunilor omenesti. Dar la fel isi reprezinta si orice alta fiinta
rationala existenta ei in virtutea aceluiasi principiu rational care este valabil si pentru
mine; deci el este in acelasi timp un principiu obiectiv, din care, ca dintr-un principiu
practic suveran, trebuie sa poata fi deduse toate legile vointei. Imperativul practic va fi
deci urmatorul: actioneaza ca sa folosesti umanitatea atat in persoana ta, cat si in
persoana oricui altuia totdeauna in acelasi timp ca scop, iar niciodata numai ca mijloc.”
 Critica ratiunii practice

“Doua lucruri umplu sufletul cu mereu noua si crescanda admiratie si veneratie, cu

cat mai des si mai staruitor gandirea se ocupa cu ele: cerul instelat de deasupra mea si
legea morala in mine. Pe ambele nu am voie sa le cercetez si sa le presupun numai, ca si
cand ar fi invaluite in intunecimi sau situate in extravagant, in afara orizontului meu; le
vad in fata mea si le leg nemijlocit cu constiinta existentei mele. Primul incepe din locul
pe care-l ocup in lumea sensibila externa si largeste conexiunea in care ma aflu, in spatiul
imens de lumi peste lumi si de sisteme peste sisteme, si pe deasupra in durata ilimitata a
miscarilor lor periodice, a inceputului si a duratei lor. Al doilea incepe de la eul meu
invizibil, de la personalitatea mea, si ma reprezinta intr-o lume care are o adevarata
infinitate, de care numai intelectul isi poate da seama, si de care (iar prin ea, in acelasi
timp, si cu toate acele lumi vizibile) ma recunosc legat, nu ca in prima, numai contingent,
ci in chip universal si necesar. Primul spectacol al unei multitudini nenumarate de lumi
imi distruge oarecum importanta mea de creatura animala care, dupa ce a fost, pentru
scurta vreme (nu se stie cum), inzestrata cu forta vitala, trebuie sa restituie planetei (un
simplu punct in univers) materia din care a devenit. Al doilea, dimpotriva, inalta infinit
valoarea mea ca aceea a unei inteligente prin personalitatea mea in care legea morala imi
releveaza o viata independenta de animalitate si chiar de intreaga lume sensibila, cel putin
atat cat se poate conchide din determinarea conforma scopului pe care aceasta lege o da
existentei mele, determinare care nu este limitata la conditiile si hotarele acestei vieti, ci
care merge la infinit.”