Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Valerică DABU
DREPT CONSTITUŢIONAL
ŞI
INSTITUŢII POLITICE
- Bucureşti 2005 -
DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE
Toate drepturile asupra acestei versiuni aparţin Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice
“David Ogilvy” – SNSPA.
Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a ilustraţiilor din această carte este posibilă doar cu acordul
prealabil scris al editorului.
342
Tipărit în România
CUPRINS:
CAPITOLUL I ................................................................................................................................................................ 15
NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT ......................................................................................................................... 15
1.1. Originea dreptului. Noţiunile de drept şi de obligaţie..................................................................................................... 15
1.2. Statul şi Dreptul............................................................................................................................................................. 19
1.3. Dreptul obiectiv şi Dreptul subiectiv .............................................................................................................................. 20
1.4. Dreptul public şi Dreptul privat ...................................................................................................................................... 21
1.5. Relaţiile sociale şi normele juridice ............................................................................................................................... 23
1.6. Uzul şi abuzul de drept ................................................................................................................................................. 26
1.7. Dreptul constituţional..................................................................................................................................................... 29
1.8. Ierarhia actelor juridice. Supremaţia Constituţiei........................................................................................................... 29
CAPITOLUL II ............................................................................................................................................................... 39
PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR, AL EGALITĂŢII, COOPERĂRII ŞI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA..... 39
2.1. Conceptul de putere. Puterea de Stat. Puterea Poporului. Naţiune.............................................................................. 39
2.1.1. Trăsături. Deosebirile faţă de alte puteri...................................................................................................................... 39
2.2. Despre autolimitarea puterii. Limitarea prin Constituţie a puterii autorităţilor................................................................ 43
2.3. Principiul separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora................................................. 45
2.4. Principiul separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora prevăzut în Constituţia României
din anul 1991.............................................................................................................................................................................. 47
CAPITOLUL III .............................................................................................................................................................. 59
STATUL. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI. FORMA PUTERII DE STAT...................................................... 59
3.1. Societatea ..................................................................................................................................................................... 59
3.2. Statul............................................................................................................................................................................. 59
3.3. Elementele constitutive ale statului............................................................................................................................... 61
3.3.1. Teritoriu. Populaţia şi puterea politică suverană. ................................................................................................. 61
3.4. Forma puterii de stat şi structura de stat....................................................................................................................... 64
3.4.1. Conceptul formei de stat ...................................................................................................................................... 64
3.4.2. Statul unitar, caracteristici principale.................................................................................................................... 64
3.4.3. Statul unitar complex............................................................................................................................................ 68
3.4.4. Statul compus....................................................................................................................................................... 69
3.4.5. Confederaţiile de state ......................................................................................................................................... 69
3.4.6. Statul federal ........................................................................................................................................................ 70
3.4.7. Forma de guvernământ........................................................................................................................................ 71
CAPITOLUL IV .............................................................................................................................................................. 73
ROLUL ŞI FUNCŢIILE STATULUI. FORMELE ORGANIZĂRII POLITICE ALE POPORULUI. PARTIDELE POLITICE. ASOCIAŢII
ŞI ORGANIZAŢII SINDICALE. GRUPURILE DE PRESIUNE ............................................................................................. 73
4.1. Statul şi interesele sociale generale.............................................................................................................................. 73
4.1.1. Criterii de delimitare a funcţiilor statului................................................................................................................ 73
4.1.2. Clasificarea funcţiilor statului................................................................................................................................ 75
4.2. Formele organizării politice a poporului: partidele politice; asociaţiile şi organizaţiile sindicale; grupurile de presiune 78
4.2.1. Partidele politice ................................................................................................................................................... 78
CAPITOLUL V............................................................................................................................................................... 86
SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL ROMÂNIEI................................................................................................................. 86
5.1. Constituţie. Sistem constituţional .................................................................................................................................. 86
5.1.1. Constituţie ............................................................................................................................................................ 86
5.1.2. Trăsăturile constituţiei .......................................................................................................................................... 87
5.1.3. Controlul constituţionalităţii legilor în România..................................................................................................... 89
5.1.4. România, stat naţional, unitar şi indivizibil............................................................................................................ 94
5.1.5. România, stat suveran şi independent................................................................................................................. 95
5.1.6. România, stat de drept, democratic şi social........................................................................................................ 96
5.2. Elementele constitutive ale statului român.................................................................................................................... 98
5.2.1. Organizarea administrativă a teritoriului............................................................................................................... 98
5.2.2. Populaţia României ............................................................................................................................................ 100
5.2.3. Sistemul instituţional al puterii în România......................................................................................................... 103
5.3. Parlamentul. Funcţionarea Parlamentului................................................................................................................... 110
5.3.1. Parlamentul ........................................................................................................................................................ 110
5.3.2. Funcţionarea Parlamentului României ............................................................................................................... 111
5.3.3. Etapele procedurii legislative.............................................................................................................................. 112
5.3.4. Funcţia de informare .......................................................................................................................................... 115
9
Elaborarea acestei lucrări a fost determinată în primul rând de necesităţi de ordin didactic, şi
anume punerea la dispoziţia studenţilor şi cursanţilor Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice a Şcolii
Naţionale de Studii Politice şi Administrative a unui bogat material din care să-şi însuşească cunoştinţele
juridice indispensabile unei comunicări sociale corecte, legale şi responsabile în mod deosebit cu statul,
structurile statale şi politice. Ca urmare, pentru a facilita însuşirea cunoştinţelor de drept şi pentru a opera
cu conceptele în deplină cunoştinţă de cauză, în lucrare am insistat pe cunoaşterea semanticii acestora, a
accepţiunilor diferitelor noţiuni de drept, apelând la teoria generală a statului şi dreptului. De aceea, credem
că nivelul ştiinţific, gradul de accesibilitate al prezentării, al raţionamentelor, al criticilor formulate, al
propunerilor „de lege ferenda” din acest curs vor stârni interesul şi vor satisface necesităţile studenţilor şi
cursanţilor facultăţii, în constituirea unui fundament juridic, pentru abordarea celorlalte discipline şi chiar a
problemelor de viaţă.
Dincolo de valenţele strict didactice, prezenta lucrare se evidenţiază prin multitudinea aspectelor
practice abordate privitoare la stat, drept, drept public, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, cu
accent pe drepturile garanţii.
Conceptele au fost tratate comparativ în diferite sisteme constituţionale, fiind abordate uneori şi din
prisma preocupărilor privind modificarea Constituţiei şi în mod deosebit a Legii de revizuire a Constituţiei.
Lucrarea a fost structurată pe doisprezece capitole, începând cu noţiuni generale despre stat şi
drept, principiile câştigării, exercitării, menţinerii şi formării puterii, sisteme constituţionale, responsabilitatea
şi răspunderea şi, nu în ultimul rând, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Având în vedere criza
de responsabilitate şi răspundere pe care o traversează societatea şi în general lumea, am dedicat un
capitol studierii acestor instituţii ale dreptului constituţional. Un alt capitol a fost consacrat principiului
separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora, cu implicaţiile acestuia privind
prevenirea abuzului de putere, eficientizarea actului de putere şi realizarea scopului acestuia. Punând
accentul pe rolul dreptului constituţional, de fundament al dreptului în general, am insistat uneori pe unele
inadvertenţe între diferite acte normative din domeniul procedurii penale şi civile pe de o parte şi normele şi
principiile dreptului constituţional pe de altă parte.
Actuala perioadă pe care o parcurgem şi economia de piaţă pe care o construim necesită, mai mult
ca oricând, însuşirea, înţelegerea şi folosirea cunoştinţelor de drept, începând cu dreptul constituţional şi
continuând cu celelalte ramuri ale dreptului.Se ştie că, în pofida calităţii crescânde a actului de justiţie, nu
de puţine ori unii oameni, deşi au dreptate, nu pot sau nu ştiu să-şi ceară drepturile sau să-şi dovedească
susţinerile şi cererile legitime, într-un cuvânt să comunice eficient.
Neîmplinirile şi riscurile datorate necunoaşterii legii, a căilor de câştigare a dreptului contestat,
încălcat, neglijat, a nereparării în totalitate a pagubei suferite îi determină pe unii justiţiabili să-şi manifeste
de multe ori neîncrederea în justiţie, omiţând adevăratele motive ale acestor situaţii, respectiv lipsa de
cunoştinţe juridice, de folosire conştientă a drepturilor şi libertăţilor lor, de comunicare eficientă cu
autorităţile statului în condiţiile reducerii competenţelor acestuia în favoarea individului. Recenta modificare
a Constituţiei multitudinea convenţiilor la care am aderat şi care prin aceasta fac parte din dreptul nostru
intern sunt noi provocări pentru autorităţile statului şi în mod deosebit pentru orice cetăţean român în
cunoaşterea, respectarea şi folosirea drepturilor şi obligaţiile ce le revin din acestea.
Iată numai câteva motive care ne fac să credem că prezenta lucrare poate fi utilă oricărei persoane
care doreşte să cunoască şi să stăpânească principalele probleme juridice ale comunicării sociale şi
implicaţiile acestora asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
La redactarea acestei lucrări ne-au fost de un nepreţuit ajutor monografiile, cursurile şi studiile
specialiştilor în materie menţionaţi în bibliografie, fără a căror operă valoroasă nu am fi putut realiza cursul
de faţă. Tuturor acestora le mulţumim.
Autorul
Noţiuni generale despre drept 15
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT
Dacă omul nu poate trăi decât în societate, dacă prin însăşi natura făpturii lui el este sortit să-şi
împletească puterile de viaţă cu cele ale tovarăşului său, societatea pretinde omului, ca o lege imanentă
a existenţei, respectarea anumitor reguli, considerate normale, reguli sine qua non pentru societate,
fără de care nu se poate.
Necesitatea apariţiei şi dezvoltării regulilor sociale constituie izvorul dreptului şi raţiunea sa de a
fi. La început au fost faptul, acţiunea, inacţiunea şi apoi a intervenit dreptul pentru a justifica şi a
legitima ceea ce era considerat normal şi astfel unanim admis. Romanii spuneau „ubi societas ibi jus”,
exprimând legătura dintre societate şi drept, în sensul că unde este societate trebuie să fie şi drept.
Celebra formulă „justitia est regnorum fundamentum”-justiţia este baza societăţii- nu constituie nici o
exagerare. Societatea civilă se constituie şi există prin drept.
„Prin faptul că dreptul se instituie şi că el este cunoscut, se înlătură tot accidentalul simţirii, al
opiniei subiective, forma răzbunării, a milei, a egoismului, şi numai astfel îşi dobândeşte dreptul
determinaţia sa adevărată şi ajunge la cinstea care i se cuvine.”1
Deprinderea cu un anumit fel de viaţă, cu anumite reguli de conduită general satisfăcătoare, a
făcut să se nască în sufletul oamenilor sentimentul de dreptate care trebuie să fie baza oricărei activităţi.
Acest sentiment îi determină pe oameni să caute întotdeauna o justificare a activităţii lor, să legitimeze
prin aceasta actul lor, să-l încadreze în regulile dreptului. Legitimitatea unui act îl pune la adăpost pe
autorul acestuia de orice acuze sau remuşcări, făcând chiar să se bucure de recunoştinţă şi aprecieri din
partea celorlalţi. Un act este legitim când este drept, just, unanim admis. Romanii spuneau: Justitia
est constant et perpetua voluntas ius suum cuique tribuens ( Inst. 1.1. pr.; Ulpianus, D., 1.1.10.pr.),
Dreptatea constă în voinţa statornică şi neîntreruptă de a da fiecăriua ce i se cuvine.
Romanii arătau că „Jus est ars boni et aequi” adică, dreptul este arta binelui şi a echităţii2, două
concepte inseparabile, unanim recunoscute. Binele poporului ar trebui să fie legea supremă, salus populi
suprema lex esto . Aceasta înseamnă că scopul legii, al dreptului trebuie să fie binele poporului, că
regulile generale ar trebui astfel elaborate încât să îl servească, însă nu orice concepţie asupra unui
obiectiv social ar oferii justificarea încălcării acesteor reguli generale. Un obiectiv specific, un rezultat
concret ce trebuie atins nu vor putea niciodată reprezenta legi.3
Dar ce este dreptul4? Cuvântul „drept” provine din limba latină, din cuvântul „directus” luat
metaforic de la „dingo” care înseamnă „drept” - orizontal sau vertical - şi „de-a dreptul” adică direct, în linie
dreaptă. Această accepţiune are mai mult un sens matematic şi chiar economic, ştiut fiind că linia dreaptă
era considerată ca drumul cel mai scurt dintre două puncte, deci, cel mai eficient şi economicos. Ca
urmare, drumul drept, cel mai scurt către starea de bine trebuie instituit ca regulă normală, obligatorie
pentru toţi, satisfăcând astfel interesul tuturor, binele acestora. însă, în limba latină, cuvântul care
corespunde noţiunilor de drept, dreptate şi legitim este „jus” din care derivă „just” un cuvânt sinonim celui
de „drept”. Ulpian spunea că dreptul presupune a trăi cinstit, anu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al
său, (Honeste vivere, nemine laedere, suum quique tribuere).
1 G.W.F. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Editura Iri, Bucureşti, 1996, p. 209.
2 Prof. Vladimir Hanga traduce acest adagiu astfel: Dreptul este ştiinţa a ceea ce este bun şi echitabil. V.Hanga, Adagii juridice latineşti, Editura
Or, aşa cum am văzut, romanii arătau că „Jus est ars boni et aequi” adică „dreptul este arta
binelui şi a echităţii”. Din această definiţie rezultă trei elemente esenţiale pentru definirea conceptului
de „drept”.
Un prim element îl constituie „binele”. Spunem că „binele” se realizează atunci când o activitate,
acţiune-inacţiune, un fapt sau o stare, satisface interesele unei persoane, ale unui grup de persoane, sau
ale unei naţiuni (beneficiari ai dreptului), adică necesităţile acestora.
Se ştie că nevoile l-au format pe om ca fiinţă socială şi tot acestea îl fac să existe şi să se
dezvolte în continuare.
După Maslow, scara motivaţională cuprinde următoarele niveluri ale nevoilor:
a) fiziologice;
b) de siguranţă;
c) de dragoste şi apartenenţă;
d) de afirmare şi recunoaştere socială;
e) de autodepăşire.
Aceste nevoi determină comportamentul uman, iar satisfacerea lor dă starea de „bine”. Dacă
dreptul ar fi limitat numai la starea de „bine”, această stare ar obţine-o numai cel mai tare, în detrimentul
celui mai slab, iar „binele” pentru cel tare ar fi însoţit de „răul” pentru cel slab, ceea e evident nu ar fi corect,
creându-se nemulţumiri.
A accepta în acest mod simplist obţinerea stării de „bine” înseamnă a justifica, a da legitimitate
dreptului celui mai tare, or, în acest caz, „dreptul celui mai tare” s-ar apropia şi de teoria selecţiei
naturale în care supravieţuiesc numai cei puternici; este evident că o astfel de situaţie nu trebuie admisă
într-o societate civilizată. Procedând la explicarea noţiunii de drept, Kant afirma că:este drept/dreaptă acea
acţiune conform căreia, sau conform maximei sale, libertatea liberului arbitru al unui om poate coexista cu
libertatea tuturor, după o lege universală.5
Chiar natura a demonstrat că selecţia naturală are o serie de limite. Astfel, dacă în sistemul
ecologic o specie devine foarte puternică şi distruge complet una sau mai multe alte specii, aceasta poate
produce un dezechilibru cu consecinţe negative pentru întreg sistemul, uneori catastrofale chiar şi pentru
specia în cauză. În natură toate speciile, elementele, se intercondiţionează, coexistând în anumite echilibre
ce se formează în cursul evoluţiei sau involuţiei. Echilibrul6 însă, nu înseamnă numai egalitate. Iniţial,
omul desprinzându-se de condiţia de animal, a continuat cu „dreptul celui mai tare” în asigurarea stării de
bine. Însă cu cât a devenit mai social, a apărut problema stării de bine a consoartei, familiei şi tribului etc.,
ceea ce presupunea anumite limite pentru starea sa de bine, într-un anumit „echilibru” cu a celorlalţi. Spre
exemplu, cel care vâna animalul şi apoi îl împărţea între el şi membrii familiei în mod egal, nu a avut o
evoluţie mai bună decât primitivul - vânător, care, după ce îşi oprea pentru el o porţie mai mare (în raport
cu eforturile iniţiale depuse precum şi cele viitoare pentru asigurarea hranei), restul cărnii îl împărţea în
mod egal la membrii familiei. Mai evoluat s-a dovedit a fi fost vânătorul-primitiv care după ce şi-a oprit o
porţie de vânat corespunzător mai mare, a împărţit restul de carne la membrii familiei în raport de
contribuţia acestora la întreţinerea lor. O astfel de împărţire nu mai este egală ci echitabilă în raport cu
criteriul participării membrilor familiei la întreţinerea acesteia.
De aceea, pentru ca ceva să fie drept, pe lângă elementul „bine”, trebuie să îndeplinească şi
condiţia de „echitate”, în raport cu o serie de criterii de raportare. Astfel, „echitatea” este superioară
„egalităţii”, aceasta presupunând un echilibru complex între subiectul dreptului şi ceilalţi, inclusiv cu
natura.
Viaţa a demonstrat, însă, că binele şi echitatea nu sunt suficiente pentru a exista dreptul atâta timp
cât nu intervine arta de a asigura binele în condiţiile echităţii. Deci, al treilea element al conceptului de
drept îl constituie arta de a satisface binele în condiţiile echităţii, adică în aşa fel încât să nu producă un
5 Emanuel Kant citat de Filip Pavel, în, Dreptul la acţiune în justiţie, Editura Corvin, Deva, 2002, p.20.
6În istoria societăţii a existat şi există o preocupare pentru identificarea echilibrului dintre om şi puterile
publice puteri care se dovedeau despotice şi intolerabile, a ehilibrului dintre om şi structurile private ale
acestuia precum şi a echilibrului dintre structurile private ale omului şi statul.
Noţiuni generale despre drept 17
rău nejustificat celorlalţi. De pildă în art.4 din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului (1789)
consacră: Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia. Astfel exercitarea
drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât acelea care asigură celorlalţi membri ai
societăţii folosirea de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege.”
Starea sau obţinerea stării de bine în condiţii de echitate, adică dreptul, trebuie să fie recunoscută
şi respectată de individ şi societate. Trecerea de la regula de a-şi face singur dreptate, la principiul
împărţirii dreptăţii de către un terţ, un înţelept şi în final de o autoritate independentă şi imparţială a
statului, a constituit un progres deosebit, dar împărţirea dreptăţii este o artă care trebuie însuşită.
Deci, dreptul într-o accepţiune constituie posibilitatea recunoscută de societate, sau
comportamentul impus de aceasta, de a satisface necesităţile sociale ale subiectelor active şi
pasive în spiritul echităţii, de a face, a nu face, de a da sau a nu da, ori de a primi ceva, asigurate
prin forţa de constrângere a statului. De exemplu, dreptul de proprietate este un drept absolut, opozabil
„lumii întregi”, iar alte drepturi numai unor anumiţi terţi ca în cazul drepturilor personale cum sunt drepturile
de creanţă.
Dreptul de proprietate nu se confundă cu obiectul proprietăţii. Prin drept se asigură şi garantează obiectul
proprietăţii. Dispariţia obiectului proprietăţii nu presupune şi dispariţia dreptului de proprietate.
Tocmai existenţa şi garantarea dreptului de proprietate permite recuperarea prejudiciului atunci când
obiectul proprietăţii a dispărut prin furt, distrugere etc.
Dreptul este un concept relativ care apare numai în relaţia dintre două sau mai multe persoane
numite subiecţi. În doctrină se face deosebirea între drept ca posibilitate, facultate de a face de a nu
face… asigurată prin forţa de constrângere a statului şi drept ca valorizare a ceva, ca însuşire a acestuia
de a fi drept. De pildă conţinutul valoric de drept al unei activităţi este dat după uni autori de însuşirile
acesteia de a fi : liberă; conştientă; nonviolentă; neabuzivă; însuşire care exprimă puterea de acţiune;bună-
credinţă;necesară şi recunoscută de societate.7 Este adevărat că nu tot ceea ce este declarat ca drept este
şi drept.
Dreptul presupune totdeauna o obligaţie pentru altcineva, de aceea nu putem vorbi de drept dacă
nu există o obligaţie corelativă a altei persoane, grup, societate. Deci, dreptul presupune cel puţin două
subiecte într-o anumită relaţie, relaţie care devine raport juridic atunci când este reglementată. Unul dintre
subiecte este subiectul activ, adică cel care are posibilitatea recunoscută şi asigurată de societate şi
respectiv de stat de a-şi satisface o necesitate potrivit dreptului respectiv. Activitatea subiectului activ
(posibilitatea recunoscută în virtutea dreptului respectiv) este concretizată, precizată, în aşa-zisele atribute,
prerogative ale dreptului acestuia.
Spre exemplu, dreptul de proprietate presupune trei prerogative ale subiectului activ:
a) posibilitatea de a poseda bunul respectiv, „posesia”8, adică de a avea bunul în sfera de acţiune
fizică a posesorului bunului în cauză;
b) posibilitatea de a-l folosi, denumită şi „folosinţa, de a-i satisface o necesitate”;
c) posibilitatea de a dispune (în mod exclusiv şi absolut) fizic de bunul său (a-l distruge, a-l
modifica, a-l transforma) şi juridic (a-l închiria, a-l vinde etc.), adică pe scurt „dispoziţia”.
Aceste atribute sunt numite şi drepturi (dreptul de posesie, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie)
şi pot exista independent, purtând denumirea de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, forme
de exercitare ale acestui drept.
Subiectele pasive ale dreptului sunt toţi subiecţii care au obligaţii corelative prerogativelor
dreptului subiectului activ, obligaţii fără de care dreptul nu se poate realiza.
Obligaţia este legătura juridică recunoscută sau impusă de societate prin intermediul
statului, unui subiect faţă de dreptul altui subiect, prin care primul subiect este ţinut ca în spiritul
binelui şi echităţii să facă, să nu facă, să dea sau să nu dea ceva, sub sancţiunea constrângerii
statale. În dreptul civil, obligaţia este raportul de drept civil în temeiul căruia o parte numită creditor poate
pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute anumite prestaţii concretizate în a da, a face sau a nu
face, putând apela la constrângerea de stat, atunci când debitorul nu îndeplineşte benevol asemenea
acţiuni sau inacţiuni la care s-a obligat9.
Prin „drept”, societatea ocroteşte şi garantează interesele, lucrurile, valorile, care aparţin
individului, familiei, colectivităţii şi ale societăţii, în condiţii general admise.
Conceptul de „artă” din definiţia dreptului presupune:
a) recunoaşterea de către societate a dreptului unei persoane şi stabilirea obligaţiilor corelative
ale celorlalţi, cu un anumit conţinut şi limite; aceasta se face atât prin legi scrise cât şi prin
obiceiuri, cutume;
b) garantarea dreptului şi a executării obligaţiilor corelative acestuia; această garanţie este reală
numai în condiţiile în care societatea înfiinţează organe, stabileşte procedurile de funcţionare a
acestora, instituie sancţiuni pentru neexecutarea obligaţiilor corelative dreptului, asigură atât
condiţiile de realizare a obligaţiilor de către subiectul pasiv cât şi condiţiile sancţionării organelor
statului atunci când acestea nu-şi execută obligaţiile corelative.
c) repararea dreptului încălcat, care se face în natură sau prin despăgubire justă şi echitabilă.
d) stabilirea prin lege a unor limite ale reparării dreptului pentru ca aceasta să nu se facă prin
abuzuri, în funcţie de exercitarea acestuia şi de condiţiile concrete astfel:
- repararea în natură se face numai atunci când este posibilă şi nu se cauzează o altă
nedreptate cum ar fi de pildă cazul deposedării cumpărătorului de bună credinţă10;
- neexercitarea dreptului în anumite termene duce la imposibilitatea realizării lui pe cale
judecătorească, intervenind sancţiunea prescripţiei; de exemplu, cel care nu îşi cere
datoria de la datornic timp de 3 ani, nu o mai poate obţine cu forţa justiţiei, deoarece prin
inacţiune el a acceptat ca starea de fapt să se transforme în stare de drept şi astfel dreptul
său s-a prescris. Prescripţia în dreptul civil este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de
a se elibera de o obligaţie sub condiţiile legii se arată în art. 1837 din Codul civil. Toate
acţiunile privind drepturile reale şi personale pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile
se prescriu în termen de 30 de ani prin neuz, fără ca cel care invocă această prescripţie să
fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua credinţă.
- instituţia „uzucapiunii”11 care presupune că cel care s-a folosit ca proprietar de un bun al
altuia o perioadă de timp prevăzută de lege (de ex. 30 de ani) devine proprietar al bunului
respectiv, adică starea de fapt perpetuată o perioadă de timp, se transformă în stare de
drept.12
„Arta”, element al definiţiei dreptului a presupus în primul rând organizarea societăţii în stat, stat
care a creat dreptul ca totalitate de norme general obligatorii (lege) asigurate prin forţa de constrângere a
acestuia.
Este important de observat că legea nu a fost concepută ca regulă generală impusă de un
suveran, ci ca regulă ce exprimă simţul de justiţie al comunităţii (iustum), deci normă care are valoarea
9 D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţie cu principalele
legislaţiuni străine, Iaşi 1998, vol. V, p. 6.
10 Prin cumpărător de bună credinţă se înţelege acel cumpărător care are convingerea că ceea ce a
cumpărat este legal, corect, just şi nu a cauzat sau cauzează vreo pagubă cuiva, adică nu ştie că bunul
cumpărat provine din infracţiune, sau că vânzătorul nu este în drept să-l vândă etc.
11 Uzucapiunea, înseamnă dobândirea proprietăţii prin folosinţă îndelungată a bunului respectiv, în
condiţiile legii.
12 A se vedea pe larg, Dr. Ana Boar. Uzucapiunea, posesia şi publicitatea drepturilor. Editura Lumina Lex,
1999
Noţiuni generale despre drept 19
şi calitatea de a fi justă. Atunci când legea nu mai are calitatea de a fi justă, trebuie modificată sau
abrogată13. Nu tot ce este legiferat este şi just, de aceea o lege nedreaptă poate fi criticată, modificată,
abrogată sau înlocuită cu o altă lege justă. Aceasta nu înlătură obligativitatea legii. Legea trebuie
întotdeauna respectată până la modificare, abrogare sau înlocuire. A nu respecta legea înseamnă a ajunge
la anarhie. Legea poate fi criticată de oricine, dar numai Parlamentul are calitatea, competenţa şi
împuternicirea să o schimbe. Legea trebuie mai întâi respectată şi apoi criticată.
Statul şi Dreptul
G. Burdeau, citându-l pe Chesterton, spunea: ”Într-o societate chiar dacă s-ar compune numai din
Hanibali şi Napoleoni, ar fi mai bine, în caz de surpriză, ca nu toţi să comande în acelaşi timp.” Este
implicată aici ideea de diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi, pe care unii doctrinari au considerat-o
caracteristica fundamentală a statului, arată prof. dr. Ioan Deleanu.
După unii, fenomenul statal este comun tuturor societăţilor, indiferent de gradul lor de
dezvoltare. Se afirmă că oriunde şi totdeauna când cei care „comandă” pot fi diferenţiaţi de cei care
„ascultă”, suntem în prezenţa statului. Această teză a fost combătută de prof. T. Drăganu care arată că: „o
bandă de gangsteri în care un Al Capone comandă cu mai multă autoritate, chiar decât un rege supuşilor
săi, nu este un stat.” Pentru ca să poată fi vorba de existenţa unui stat este necesar ca în sânul grupului
social respectiv să se nască ideea că individul sau indivizii care guvernează nu se mărginesc să exercite o
constrângere corporală asupra guvernaţilor, ci procedează după o anumită ordine legală sau cutumiară
care face ca între indivizii care alcătuiesc această grupare să stăruie anumite legături şi, chiar dacă
persoanele care alcătuiesc la un moment dat categoria socială a guvernanţilor ar înceta să existe, alţii le-ar
lua locul - adaugă prof. T. Drăganu. Statul, cum preciza M. Hauriou, este o „instituţie”. Statul apare pe o
anumită treaptă a dezvoltării societăţii, atunci când puterea politică instituţionalizată fiind, dobândeşte
astfel caracterul de putere publică, oficială, legitimă. Statul este, deci, o formă perfecţionat de conducere
a societăţii. Statul, ca persoană juridică, are drepturi şi obligaţii, drepturi şi obligaţii care într-un stat
democratic izvorăsc din necesităţile publice şi satisfac interesele publice prin mijloace specifice.
Rudolf Ihering referindu-se la raportul dintre stat şi drept arăta: „Statul trebuie să fie legat prin drept. Numai
în aceste condiţii arbitrariul este înlocuit prin legalitate, prin siguranţă, prin legitimitate. Statul se supune
dreptului pentru că a înţeles el însuşi că este mai conform cu interesul general să procedeze potrivit legii.”14
La rândul său, G. Jellinek susţine că este imposibil ca statul să nu fie limitat în acţiunile lui prin
legea pe care o face el însuşi, căci nu este posibil ca, ceea ce este drept pentru un particular, să nu fie
socotit ca drept şi pentru stat.15
Drepturile şi obligaţiile statului nu se confundă cu dreptul în general ca totalitate de norme juridice,
ci este o componentă a acestuia, care se regăseşte în normele juridice de drept public.
Prin drept în general se urmăreşte satisfacerea intereselor generale, naţionale, locale, private
şi individuale.
După M. Văraru, interesele generale sunt acele trebuinţe (necesităţi) care ridicându-se mai
presus de orice consideraţii locale sau regionale, sunt absolut comune pentru toţi locuitorii unei ţări şi
pentru toată întinderea teritoriului său. Toţi locuitorii unei ţări - fără nici o deosebire - au interes pentru
apărarea naţională, pentru menţinerea ordinii publice, pentru distribuirea justiţiei, pentru sănătatea
publică, întreţinerea căilor de comunicare, executarea lucrărilor de utilitate publică, pentru
13 A abroga o lege înseamnă a o scoate din vigoare, adică din momentul abrogării aceasta nu mai poate
produce efecte juridice. Abrogarea nu loveşte efectele juridice produse (drepturi şi obligaţii) de legea în
cauză până la data abrogării. A abroga nu înseamnă a anula. Actul juridic anulat desfiinţează şi efectele
juridice produse până în momentul anulării, ceea ce este cu totul diferit de situaţia în care actul juridic este
abrogat.
14 Rudolf von Ihering, citat de Paul Negulescu, „Dreptul constituţional român”, Bucureşti, !927, p. 50-52.
15 Idem, p.103.
20 Noţiuni generale despre drept
gestionarea domeniului public şi procurarea resurselor necesare pentru satisfacerea acestor interese
comune. Aducerea la îndeplinire a acestor interese generale, cade în sarcina şi constituie rolul esenţial al
Statului şi reprezentanţilor săi prin mijloacele dreptului. Reducerea puterii statului peste anumite limite
afectează satisfacerea intereselor generale; spre exemplu incapacitatea finanţării învăţământului,
asigurărilor sociale, a sănătăţii, etc. afectează dreptul la învăţătură şi dreptul la un nivel de trai decent, etc.
Interesele publice pot fi interese generale, la nivelul naţiunii sau interese publice locale, la nivelul
colectivităţilor locale (judeţ, comună, oraş, municipiu).
Statul, ca formă organizată a puterii într-o societate determinată pe un teritoriu, este strâns legat
de drept, pe care se sprijină şi cu care se condiţionează reciproc.
Statul creează dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului. Instituind
dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi: persoane fizice, juridice şi
inclusiv organele statului. Prin drept, statul îşi exprimă atât puterea de comandă, cât şi limitele acesteia,
formulând exigenţe economice, sociale şi politice. Statul asigură forţa, eficienţa şi viabilitatea dreptului.
El este paznicul normelor juridice, intervenind deseori (coercitiv) pentru a chema la ordine indivizii, inclusiv
funcţionarii şi demnitarii publici ori autoritatea care, ignorând prescripţiile normelor, încalcă libertăţile şi
drepturile celorlalţi. Statul trebuie să asigure respectarea legii inclusiv de către structurile sale, apărând nu
numai interesul public ci şi interesul privat16. Dreptul, ca totalitate de norme juridice, nu poate exista în
afara Statului, decât numai sub forma normelor morale şi religioase.
16 De pildă prin Legea nr. 544/2003 pensionari au fost scutiţi de restituirea la stat a diferite sume primite pe
nedrept ca urmare a neinterpretării unitare a legii până la 1 aprilie 2001 de către funcţionarii oficiilor de
pensii care au calculat pensii mai mari decât aveau dreptul. În astfel de situaţii s-a apreciat că nu
pensionarii sunt vinovaţi de cauzarea prejudiciilor prin primirea unor pensii mai mari decât aveau dreptul ,
datorită multitudinii de acte normative care trebuiau avute în vedere la calcularea pensiilor. . Normal aceste
sume trebuiau imputate funcţionarilor statului, care au interpretat şi aplicat greşit legea. Însă erorile
respective puteau fi interpretate ca fiind în limitele riscului normal al serviciului în care sau aflat funcţionarii
în cauză datorită multitudini de acte normative aplicabile.A se vedea şi Normele tehnice de aplicare a
prevederilor Legii nr. 544/2003 pentru scutirea de plată a unor debite către bugetul asigurărilor sociale de
stat, aprobate prin Ordinulnr.15 din 13 01.2003 al Ministerului Muncii, Solidarităţi Sociale şi Familiei,
publicat în M.Of. nr. 55/2004. Normal aceste sume trebuiau imputate funcţionarilor statului, care au
interpretat şi aplicat greşit legea. Însă erorile respective puteau fi interpretate ca fiind în limitele riscului
normal al serviciului în care sau aflat funcţionarii ăn cauză datorită multitudini de acte normative aplicabile.
17 În limbajul juridic englez avem bineînţeles la dispoziţie cuvântul “right”, dacă vrem să ne referim la
îndreptăţire, la dreptul unui anumit subiect, spre deosebire de ordinea de drept, dreptul obiectiv, denumit
“low”. Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p.162.
18 Şi dreptul subiectiv, izvorăşte din lege, însă evident în sens general; în cazul dreptului subiectiv,
voinţei sale, drepturi care ţin de persoana sa, numite drepturi personale; de exemplu, dreptul
de proprietate, dreptul de creanţă sunt drepturi subiective.
Drepturile subiective nu pot fi realizate dacă nu sunt consacrate în dreptul obiectiv atât ca
reglementare, cât şi ca sancţiuni juridice pentru cei care nu le respectă sau împiedică înfăptuirea lor.
Astfel, dreptul subiectiv este puterea garantată prin lege voinţei unei persoane, în temeiul căreia
aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal, direct, să-şi desfăşoare o conduită
determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate19 care
la nevoie poate fi impusă acestuia cu sprijinul forţei de constrângere a statului.
Individul, cu excepţia drepturilor lui subiective, este obligat să respecte toate celelalte drepturi şi
obligaţii prevăzute în dreptul obiectiv, inclusiv drepturile subiective ale celorlalţi, reglementate de acesta.
Fără a distinge dreptul obiectiv de cel subiectiv, putem spune că dreptul în general este ansamblul
regulilor asigurate şi garantate de către stat care au ca scop organizarea şi disciplinarea
comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării
coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale20. Aceste reguli se
mai numesc şi norme juridice. Prof. N. Popa defineşte norma juridică înţelegând acea regulă generală şi
obligatorie de conduită al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la
îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie, prin constrângere21. Deosebirea dintre dreptul obiectiv şi
dreptul subiectiv apare cel mai evident în cazul funcţionarului sau demnitarului public comparativ cu un
simplu cetăţean. Astfel, dacă în cazul unui simplu cetăţean dreptul de a pretinde restituirea unei datorii este
o facultate, la care poate să renunţe, în cazul în care un astfel de drept apare în competenţa (atribuţiile)
demnitarului sau funcţionarului public, acesta este obligatoriu de înfăptuit deoarece vizează satisfacerea
intereselor publice şi nu personale. De exemplu dreptul de a controla, de a sancţiona contravenţional
atunci când este necesar, nu este o facultate ci o obligaţie pentru demnitarul şi funcţionarul public,
împuternicit de lege în acest sens.
După mai multe criterii, dreptul obiectiv se clasifică în dreptul public şi dreptul privat.
Dreptul public cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile sociale ale statului cu
autorităţile publice şi ale funcţionarilor publici cu persoanele particulare atunci când acestea privesc
drepturile, prerogativele şi obligaţiile subiectelor de drept public, în realizarea interesului general prin
metode specifice dreptului public. Dreptul public este dominat de interesul general (satisfacerea acestuia)
şi de aceea, în raporturile juridice de drept public prevalează voinţa statului, a autorităţilor publice
exprimată şi înfăptuită în condiţiile şi limitele strict prevăzute de lege. Dreptul public cuprinde mai multe
ramuri de drept şi anume: dreptul constituţional, dreptul internaţional public, dreptul administrativ,
dreptul financiar, dreptul penal etc. Această împărţire este făcută după obiectul şi metoda de
reglementare specifice fiecărei ramuri de drept.
Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor fizice sau juridice şi raporturile
dintre ele vizând satisfacerea intereselor private individuale. În dreptul privat se include dreptul civil,
dreptul comercial, dreptul internaţional privat etc.
Justificarea împărţirii normelor juridice în dreptul public şi dreptul privat constă în aceea că:
19 T. Drăganu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Tg. Mureş, 1993, p. 92. Potrivit prof. univ. dr. I.
Deleanu, dreptul subiectiv reprezintă o prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului
poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite
adecvate dreptului său sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal,
direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu normele de convieţuire
socială. Prof. dr. I. Deleanu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Ed. Europa Nova Bucureşti, 1996 p. 41
20 Nicolae Popa.Teoria generală a dreptului, Bucureşti-1994, p. 152
• în dreptul public, cel puţin un subiect al raportului juridic este de drept public adică statul,
autoritatea publică sau administrativă; în raporturile juridice de drept public subiecţii sunt
inegali, iar actele juridice au, de regulă, un caracter obligatoriu pentru toţi (opozabil erga
omnes), deoarece se urmăreşte înfăptuirea intereselor generale; în raporturile de drept public
statul, autoritatea publică, au puteri juridice mai mari decât persoana fizică sau persoana
juridică de drept civil.
• în dreptul privat, subiecţii raporturilor juridice sunt egali, iar actele juridice sunt de regulă
secrete spre deosebire de cele de drept public, care sunt şi trebuie să fie publice;
• unele principii după care funcţionează normele juridice de drept public diferă de principiile după
care funcţionează normele juridice de drept privat22;
• în dreptul public prevalează interesul general, pe când în dreptul privat interesul privat şi, ca
urmare, regimul de drept public diferă de cel de drept privat.
Dreptul pozitiv îl constituie totalitatea regulilor juridice scrise, iar dreptul natural este acel drept
care derivă din natura lucrurilor şi din raţiunea omenească. Dreptul natural se compune dintr-un mic număr
de maxime, fondate pe echitate şi bunul simţ, care se impun chiar legiuitorului şi după care opera
legislativă va putea să fie apreciată, lăudată sau criticată. Spre exemplu, dreptul la viaţă este un drept
natural. Dreptul natural este şi el recunoscut şi instituit de lege.
Dreptul public se deosebeşte de dreptul privat şi se caracterizează prin:
• reglementarea relaţiilor sociale privind constituirea statului, structura statului, relaţiile
dintre componentele statului, precum şi dintre acestea şi indivizi în procesul organizării şi
executării legii (relaţiile din interiorul guvernării, inclusiv dintre guvernanţi şi guvernaţi);
• în dreptul public sunt preponderente actele de autoritate pe când în dreptul privat actele de
gestiune, contractele etc.;
• în dreptul public preponderent este regimul constrângerii (dreptul penal, dreptul administrativ
etc.); din punct de vedere al constrângerii sunt preponderente actele juridice unilaterale,
autoritare, emise de autorităţile publice;
• dreptul public conţine ansamblul normelor prin care se asigură satisfacerea interesului
public;
• normele dreptului public sunt de aplicare mai largă vizând, de regulă, conduita tuturor
cetăţenilor (legea, hotărârea de guvern etc.), pe când cele ale dreptului privat au o
aplicabilitate mai restrânsă vizând, de regulă, conduita a două sau mai multe persoane;
• normele dreptului public sunt superioare celor de drept privat, ultimele fiind subordonate
primelor, de exemplu orice modificare în normele juridice constituţionale (norme de drept
public), produce direct sau indirect modificări în normele juridice de drept privat;
• dreptul public se exprimă prin acţiuni autoritare, pe când dreptul privat se traduce prin iniţiativa
individuală şi acordul liber de voinţe, dacă aceasta nu contravine legii;
• dreptul public vizează interesul public pe când dreptul privat apără interesul privat, particular;
• normele de drept public sunt opozabile erga omnes, iar cele de drept privat numai la un număr
restrâns de persoane.
• în dreptul public, drepturile statului şi ale autorităţilor publice sunt obligatorii de înfăptuit
pentru titularii acestora, deoarece prin acestea (drepturile) se apără interesul public şi nu al
autorităţii respective, pe când în dreptul privat, sunt preponderente drepturile subiective, adică
acele drepturi la care subiectul poate renunţa.
22În dreptul privat unele norme juridice sunt supletive, adică părţile pot conveni conform voinţei lor (în tot
ceea ce nu este interzis de lege) derogând de la normele juridice şi numai în caz că nu au convenit altfel se
aplică normele juridice de drept privat. În dreptul public, subiecţii raporturilor juridice, nu pot deroga de la
dispoziţia normei juridice, conduita lor fiind strict reglementată, deci obligatorie. În domeniul dreptului
public, sancţiunile juridice sunt mai ferme, mai grave, uneori vizând chiar libertatea persoanei.
Noţiuni generale despre drept 23
Relaţiile sociale. În societate omul intră inevitabil într-o multitudine de relaţii sociale cu semenii
săi. Relaţiile sociale sunt legături existente în viaţa socială, economică şi politică sau care apar între
oameni, între aceştia şi stat sau autorităţi etc. Orice relaţie socială trebuie să se desfăşoare după
anumite reguli care vizează satisfacerea unor necesităţi în anumite condiţii. Importanţa regulilor depinde
de valoarea scopurilor urmărite - respectiv de interesele vizate a fi satisfăcute.O normă are valoare în
măsura în care corespunde unor nevoi, interese, aspiraţii umane ale unui timp istoric. Regulile se stabilesc
pe baza experienţei, a ideilor, principiilor, scopurilor avute în vedere şi vizează comportamentul, conduita,
stimulentele, sancţiunile etc. Între regulile juridice şi faptele sociale există o interdependenţă complexă.
Regula sau norma juridică se naşte din faptele sociale şi totodată se aplică acestora.
Norma juridică. În consecinţă, încălcarea regulilor ce trebuie respectate într-o activitate este
sancţionată mai mult sau mai puţin grav în raport de anumite criterii. Specificul regulilor morale, juridice,
politice, religioase etc. este dat de caracterul sancţiunilor prevăzute pentru nerespectarea acestora şi
importanţa relaţiei sociale reglementate.
Spre exemplu, pentru încălcarea regulilor juridice se aplică sancţiuni juridice - adică acele
sancţiuni aplicate de organele abilitate ale statului, a căror executare este asigurată prin forţa de
constrângere a statului. Pentru încălcarea regulilor moralei se aplică sancţiuni morale, iar pentru
încălcarea regulilor religioase se aplică sancţiuni religioase. Regulii juridice i se mai spune şi normă
juridică, adică regula impune starea de normalitate relaţiei sociale prin mijloace juridice.
Deci, în vederea realizării binelui şi echităţii, orice relaţie socială trebuie să se desfăşoare după o
anumită regulă sau normă prin respectarea căreia se asigură realizarea, în condiţii de eficienţă, a scopului.
Când societatea, statul consideră că o regulă trebuie impusă relaţiei sociale prin sancţiuni juridice, atunci
regula este transformată într-o normă juridică prevăzută de lege, în cazul nerespectării căreia
intervine forţa de constrângere a statului prin intermediul sancţiunilor juridice cum ar fi cele penale,
civile, administrative etc.
Spre exemplu, până în anul 1992, fapta salariatului unei societăţi cu răspundere limitată de a
pretinde sau a primi bani pentru a-şi îndeplini sarcinile de serviciu, era considerată o abatere de la
disciplina muncii; prin Legea nr. 65/1992 această faptă este transformată în infracţiunea de luare de mită,
printr-o normă juridică penală, prin care se instituie sancţiunea juridică respectiv închisoarea pentru
această faptă reglementată ca infracţiune.
În caz contrar, când o normă juridică nu mai este frecvent încălcată, iar când încălcarea acesteia
nu mai prezintă un pericol social ridicat, aceasta este abrogată, putând fi trecută în rândul normelor morale
asigurate de sancţiuni morale şi astfel, este lipsită de efectele juridice pe care le impunea (sancţiunile
juridice).
Spre exemplu, în decembrie 1989, au fost abrogate normele juridice care sancţionau penal:
deţinerea neautorizată de valută, de bijuterii din aur peste uzul personal, avortul provocat de femeie,
deţinerea de instrumente abortive, şi altele.
În concluzie, norma juridică este o regulă general obligatorie instituită prin lege, care
dispune un anumit comportament într-o ipoteză dată, pentru a cărui nerespectare se aplică
sancţiunile juridice prevăzute de lege (penale, civile, administrative etc.).
Astfel, o normă juridică are trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza este o situaţie presupusă, respectiv o variantă a unei relaţii sociale posibile, relaţie care
trebuie să se desfăşoare conform voinţei legiuitorului ca urmare a importanţei acesteia pentru societate,
stat, autorităţi, persoane fizice şi juridice.
24 Noţiuni generale despre drept
Dispoziţia este comportamentul (drepturile şi obligaţiile corelative) părţilor23 într-o relaţie socială,
comportament impus de legiuitor acestora, urmărind un scop unanim admis, eficienţa maximă, precum şi
respectarea anumitor drepturi şi libertăţi etc.
Sancţiunea juridică constă în măsurile constrângătoare sau reparatorii prevăzute de lege
împotriva celor care ar încălca „dispoziţia”, în scopul prevenirii, educării, constrângerii şi eventual al
reparării prejudiciilor cauzate; acestea pot fi: închisoare, amendă, anularea unui act, plata despăgubirilor
etc.
Când s-a concretizat o relaţie socială reglementată de o normă juridică, adică ipoteza s-a
materializat, atunci spunem că s-a născut un raport juridic între subiecţii respectivi, subiecţi care trebuie
să se conformeze dispoziţiei normei juridice. În situaţia în care nu se respectă dispoziţia, se naşte un alt
raport juridic între subiecţi şi organele statului chemate să aplice sancţiunea juridică.
Prin urmare, raportul juridic este relaţia socială concretă reglementată de norma juridică, şi
anume, în situaţia în care drepturile şi obligaţiile s-au născut, s-au modificat, ori stins.
Raporturile juridice se nasc, se modifică şi se sting. Raportul juridic se naşte în momentul
când într-o relaţie socială, se încalcă dispoziţia normei juridice după care aceasta trebuia să se desfăşoare.
Raportul juridic se modifică atunci când printr-o nouă normă juridică se modifică vechea normă juridică,
componentă a raportului juridic respectiv. Raportul juridic se stinge atunci când a fost aplicată sancţiunea
sau când norma juridică a fost abrogată.
Norma juridică24 este aşadar condiţia „sine qua non” a dreptului şi elementul primar al acestuia.
Cu privire la norma juridică se impun câteva precizări:
• normele care reglementează relaţiile sociale sunt de mai multe feluri: norme juridice, norme
morale, norme religioase, norme politice etc.; multe relaţii sociale sunt reglementate
concomitent de normele morale, religioase şi juridice, iar altele nu;
• multe din regulile de drept au fost simple reguli de morală până când societatea a considerat că
sancţiunea morală nu este suficientă şi atunci au fost juridicizate, instituindu-se sancţiuni
juridice pentru nerespectarea acestora;
• sursele dreptului şi cele ale moralei sunt diferite; dreptul are ca sursă voinţa puterii de stat
şi, de regulă, această voinţă este exprimată într-o formă şi un conţinut specific - legea în
general; morala poate avea ca sursă revelaţia divină, conştiinţa individuală sau colectivă, forţa
exemplificatoare a naturii sau experienţa socială pozitivă ori negativă; conţinutul dreptului şi cel
al moralei sunt definite sub un dublu aspect: obiectul regulilor morale este mai larg, el implicând
şi datoria faţă de sine; dreptul cuprinde şi reguli care sunt moralmente neutre sau chiar contrare
moralei; exigenţele şi scopul moralei sunt mai accentuate, ţintind spre perfecţiune; cele ale
dreptului vizează omul obişnuit, omul mediu, fiind mai receptabile, accesibile tuturor pentru a se
putea asigura ordinea socială; sancţiunile, în cazul încălcării normelor moralei, ţin de
conştiinţa individului şi a societăţii, materializându-se în dezaprobare, dezacord, delimitare,
izolare, dispută, mustrare, atenţionare, excludere din grup etc., pe când cele juridice
îmbracă forma constrângerii statale: amenda, închisoarea, executarea silită, etc.
Normele juridice prevăd drepturi şi obligaţii corelative ale subiecţilor raporturilor juridice, drepturi şi
obligaţii asigurate de stat la nevoie prin forţa de constrângere. Recunoaşterea valorii juridice conţinută de o
normă de drept şi realizarea prescripţiilor acesteia întăreşte autoritatea normei de drept, confirmând
concordanţa voinţei legiuitorului şi individului care respectă norma juridică în cadrul aceleiaşi atitudini
valorice. Individul care săvârşeşte un act ilegal acţionează în dispreţul valorii apărate de norma de drept
dar asta nu înseamnă că această valoare nu există din moment ce nu este recunoscută. Normele juridice
se împart în norme fundamentale şi norme ordinare. Normele fundamentale sunt normele de drept
23 Prin părţi ale normei juridice în acest context înţelegem şi subiecţii activi şi pasivi ai raportului juridic
reglementat de normă.
24 Norma juridică, asigură normalizarea relaţiilor sociale adică intrarea în normal a excepţiilor când unele
relaţii sociale deviază de la ceea ce legiuitorul apreciază ca normal (adică bine şi echitabil).
Noţiuni generale despre drept 25
constituţional, deoarece reglementează relaţii sociale fundamentale pentru stat, privind câştigarea şi
exercitarea puterii, organizarea societăţii, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Legea. J.J.Rousseau în „Manuscrisul de la Neufchâtel” arăta „Eşti liber deci supus legilor, nu
atunci când asculţi un om, pentru că în acest caz asculţi de voinţa altuia;ci atunci când asculţi de legi, căci
nu asculţi decât de voinţa publică, care este în egală măsură şi a ta şi a oricui”.25 După prof.I Deleanu legea
este definită ca fiind actul juridic normativ adoptat de către organul juridic legiuitor şi după procedura
stabilită în acest scop, prin care, în cadrul competenţei sale legislative, acesta stabileşte reguli generale şi
de aplicaţie repetată, a căror realizare este asigurată în virtutea coerciţiunii statale.26 „Legea este regula
prin care se fixează frontiera invizibilă în interiorul căreia fiinţa şi activitatea oricărui individ dobândesc o
sferă sigură şi liberă”, afirmă Friedrich A. Hayek.27 Motivaţia asigurării, pentru fiecare individ, a unui
domeniu cunoscut în interiorul căruia el să poată decide asupra propriilor acţiuni este aceea de a i se
permite să-şi utilizeze la maximum cunoaşterea, în special cunoaşterea concretă şi adesea unică a
circumstanţelor particulare de timp şi loc. Legea îi spune pe ce poate conta şi , astfel, extinde domeniul în
care el îşi poate prevedea consecinţele acţiunilor sale. În acelaşi timp, îi spune ce consecinţe posibile
ale acţiunilor trebuie să ia în considerare sau pentru ce va fi considerat responsabil. Aceasta înseamnă
că ceea ce i se permite sau i se cere să facă trebuie să depindă doar de circumstanţele pe care le
cunoaşte sau le poate stabili. Nici o regulă nu poate fi efectivă şi nu îi poate lăsa individului libertatea de
decizie, dacă face ca gama sa de decizii libere să fie dependentă de consecinţe îndepărtate ale acţiunilor
sale, aflate dincolo de capacitatea sa previzională.Chiar dintre acele efecte pe care se presupune că el le-
ar putea prevedea, regulile vor putea izola o parte, de care el va trebui să ţină cont, pemiţându-i să le
neglijeze pe celelalte. În particular, astfel de reguli nu vor reclama doar ca el să nu facă nimic care să le
dăuneze altora , ci vor fi – sau ar trebui să fie- astfel exprimate, încât, aplicate unei situaţii particulare, ele
să decidă tranşant care efecte trebuie luate în calcul şi care nu.28 Referindu-se la scopul legii John
Locke arăta:„Scopul legii nu este acela de a aboli sau restrânge, ci de a prezerva şi spori libertatea. Căci în
orice comunitate capabilă de legi, acolo unde nu este lege, nu este libertate.Pentru că libertatea înseamnă
să fi scutit de constrângerea şi violenţa altora;ceea ce nu se poate acolo unde nu este lege.”29
Mai multe norme juridice sistematizate după obiectul reglementării, metoda de reglementare,
modul de garantare a executării şi respectării, procedura de elaborare constituie o lege.
O lege trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie prestabilită (principiul neretroactivităţii);
b) să fie opera puterii legiuitoare;
c) să fie publicată;
d) să fie generală şi impersonală;
e) să conţină garanţii sau să existe garanţii pentru executarea şi respectarea acesteia;
f) să fie conformă Constituţiei.
Normele juridice sunt viabile în cadrul unor sisteme juridice. Un sistem juridic cuprinde:
- un organ legislativ pentru elaborarea normelor juridice noi, abrogarea celor mai vechi sau
modificarea celor existente;
- organe de specialitate care pun în aplicare legile şi asigură executarea acestora (de exemplu:
ministerele, organele de urmărire penală, organele de cercetare penală);
- instanţele de judecată care identifică normele juridice aplicabile, stabilesc când şi cum au fost
încălcate, precum şi sancţiunile juridice sau cuantumul compensaţiilor, reparaţiilor etc.;
27 F.C. von Savigny, System des heutigen romischen Rechts, Berlin, 1840, I, pp.331-332, citat de Fredrich
- norme juridice care interzic sau impun anumite tipuri de comportament sub ameninţarea cu
sancţiunea juridică;
- norme juridice prin care se cere persoanelor fizice sau juridice să acorde compensaţii
persoanelor păgubite;
- norme juridice care specifică ce urmează a se face pentru a întocmi acte juridice producătoare
de efecte juridice cum sunt: contractele sau alte acorduri ce dau naştere la drepturi şi obligaţii.
În concluzie, dreptul nu se confundă cu sistemul juridic. Sistemul juridic dă viaţă dreptului.
Nefolosirea dreptului de către titular, asociată cu uzul dreptului de o altă persoană decât titularul,
poate duce la pierderea acestuia prin prescripţie. Uzul de drept în alte condiţii decât cele permise de lege,
se poate transforma în abuz de drept. Deosebirea între uzul de drept şi abuzul de drept se face după cum
este respectat principiul bunei credinţe30, al nonprejudicierii nelegale etc.
Uzul de drept este exercitarea dreptului cu bună credinţă, fără a încălca nejustificat drepturile şi
libertăţile celorlalţi. După cum am arătat, dreptul se împarte în dreptul subiectiv şi dreptul obiectiv. Astfel, în
cazul dreptului subiectiv, exercitarea acestuia este facultativă pentru subiectul activ, respectiv autorul
dreptului, deci exercitarea dreptului este la libera apreciere a acestuia.
Spre exemplu, în cazul dreptului de creanţă, particularul creditor dacă vrea îl poate ierta pe debitor
de efectuarea plăţii deoarece interesul plăţii sau neplăţii este numai al lui. Pe de altă parte, când dreptul de
creanţă este un drept obiectiv, cum ar fi în cazul funcţionarului public reprezentant al creditorului – statul -,
acesta nu poate renunţa la exercitarea acestui drept, el fiind obligat să-i pretindă debitorului achitarea
datoriei, deoarece în acest caz se apără un interes public (de ex. în domeniul fiscalităţii). Deci, pe tărâmul
dreptului public, uzul de drept este obligatoriu pentru funcţionarul public şi autoritatea publică, dată
fiind satisfacerea interesului public vizat prin dreptul respectiv. Funcţionarul public trebuie, ca în ceea ce
face potrivit funcţiei sale, să satisfacă interesul public şi astfel, el nu are dreptul de a renunţa la acesta,
respectiv de exercitarea drepturilor conferite prin competenţa funcţiei sau demnităţii sale publice.
Exercitarea dreptului, atât obiectiv cât şi subiectiv, trebuie să se facă cu bună credinţă, adică în
mod onest, loial, fără dol sau fraudă. În domeniul uzului de drept principiul bunei credinţe presupune în
esenţă următoarele:
- scopul exercitării dreptului trebuie să fie asigurarea binelui autorului dreptului, în condiţiile şi
limitele legii şi al protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi ;
- scopul exercitării dreptului să nu vizeze încălcarea abuzivă a drepturilor şi libertăţilor
celorlalţi; atunci când prin exercitarea unui drept se lezează patrimoniul altuia, această lezare
trebuie să fie legitimă şi legală. Spre exemplu, proprietarul unui teren îi cere celui care
30 Principiul bunei credinţe este un principiu consacrat în normă juridică fundamentală, deci cu putere
constituţională, respectiv în art. 54 din Constituţie “Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi
exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile
celorlalţi.” Buna credinţă se prezumă până la proba contrarie, adică se presupune că persoana în cauză şi-
a exercitat dreptul său fiind convinsă că nu încalcă, pe nedrept, drepturile, libertăţile şi interesele legitime
ale altora. Deci reaua credinţă trebuie dovedită de cel care o invocă, şi în astfel de situaţie este înlăturată
prezumţia de nevinovăţie şi prezumţia de bună credinţă. Prezumţia de bună credinţă (bona fide prezumitur)
este presupunerea că orice persoană în ceea ce face este de bună credinţă până la proba contrarie; deci
autorul faptei nu este obligat să-şi probeze buna credinţă decât atunci când este acuzat de rea credinţă.
Prin bună credinţă se înţelege un grup de fapte psihologice determinate care alcătuiesc onestitatea
(loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa) prin care se urmăreşte intenţia dreaptă, diligenţa, liceitatea şi
abţinerea de la producerea de prejudicii, într-o activitate onestă, loială, ce presupune încredere reciprocă,
inclusiv în cadrul credinţei eronate şi scuzabile. A se vedea Dimitrie Gherasim, Buna credinţă în raporturile
juridice civile. Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 34.
Noţiuni generale despre drept 27
întâmplător îi foloseşte terenul fără nici un drept, să nu-şi mai parcheze autoturismul pe acesta. O
astfel de cerere este legitimă, chiar dacă proprietarul autoturismului va suferi unele daune ca
urmare a faptului că va fi nevoit să folosească o parcare cu plată. Suntem în prezenţa unui abuz
de drept atunci când, spre exemplu, primăria, proprietar al trotuarului sau spaţiului verde,
demolează un boutique de pe acesta fără a-l soma pe proprietarul boutiqului şi fără a-i da
posibilitatea în timp şi spaţiu să-şi demonteze boutiqul şi să-şi transporte marfa cu minim de
pierderi. Diferenţa dintre pagubele cauzate prin demolare, în astfel de condiţii, de către primărie şi
pierderile minime pe care le-ar fi suportat proprietarul boutiqului dacă el şi-ar fi demontat şi
transportat marfa în condiţii obişnuite, constituie prejudiciul cauzat prin abuz de drept.
- autorul dreptului să fie conştient că prin modul de exercitare a dreptului său nu poate cauza
pagube nejustificate celorlalţi; deci acţionează cu bună credinţă, nu cu rea credinţă, dar şi
obligaţiile juridice trebuie îndeplinite cu bună credinţă; astfel, potrivit art. 54 din Constituţie,
obligaţiile se îndeplinesc cu credinţă şi fidelitate faţă de ţară, de către toţi funcţionarii publici
precum şi militarii; potrivit art. 15, 17, 52, 53, din Constituţie socotim că toate obligaţiile juridice
trebuie să se execute cu bună credinţă.
Buna credinţă se apreciază raportând-o, de regulă, la un nivel mediu de cultură, la o pregătire
suficientă în domeniu pentru a conştientiza corect urmările exercitării dreptului sau obligaţiei
respective.
Vizarea anumitor urmări prin exercitarea dreptului, adică numai a acelora care satisfac necesităţile
autorului dreptului şi neglijarea, acceptarea ori urmărirea conştientă, a celorlalte urmări dăunătoare pentru
ceilalţi, poate fi considerată „rea credinţă”31. Spre exemplu, în exercitarea dreptului la informare, unii
ziarişti generalizează un fapt concret, lezând pe nedrept interesele celorlalţi. Astfel, prin titluri de articol ca:
„Românii i-au speriat cu furturile pe germani”, „Jaful prin privatizare”, „Românul M.I. criminal în serie a
omorât în Grecia un poliţist şi alţi civili”, pe lângă dezinformare s-au lezat interesele majorităţii românilor
care fiind în Germania nu au furat, precum şi ale unei categorii de funcţionari ai Fondului Proprietăţii de
Stat care au realizat privatizări corecte; iar în cazul lui M.I. s-a omis faptul că acesta provenea
dintr-un părinte fost cetăţean român, celălalt părinte fiind grec, iar el (M.I.) s-a născut, a crescut şi a fost
educat în Grecia, deci sub nici o formă nu era un produs al societăţii româneşti. Oare aceşti ziarişti nu
puteau şi nu trebuiau să prevadă consecinţele negative, atât în interior cât şi în exterior, ale acestei
maniere de exercitare a dreptului la informare? Este adevărat că o astfel de ştire de senzaţie, exacerbată,
a dus la mărirea tirajului, dar cu ce preţ pentru cetăţeanul român sau pentru ţară? Ce efect, aşa-zis
colateral, a avut în exterior, având în vedere că aceste ziare sunt în sistemul Internet? O astfel de situaţie
ar putea fi analizată sub aspectul abuzului de dreptul la informare, ce poate îmbrăca aspecte de
dezinformare.
Deci, abuzul de drept32 înseamnă exercitarea cu rea-credinţă a dreptului, fie în alte scopuri decât
cele avute în vedere prin norma juridică în care se recunoaşte şi reglementează dreptul respectiv, fie prin
acceptarea unor urmări socialmente periculoase.33
31 Pentru a se preveni abuzul de drept al comerciantului faţă de consumator a fost adoptată Legea nr.
193/6.XI.2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. Clauzele
contractuale sunt acele prevederi din conţinutul contractului prin care se generează, modifică, stinge
drepturi şi obligaţii. O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi
considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în
detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile
şi obligaţiile părţilor. Aceasta poate apărea în cazul aşa ziselor contracte de adeziune în domeniul dreptului
privat, existând riscul prejudicierii unei părţi a contractului fără posibilitatea legală sau materială de reparare
a pagubei suferite, de exemplu modificarea unilaterală de către bancă a dobânzii prevăzute în contractul
de împrumut bancar, poate fi apreciată ca o clauză abuzivă.
32 De pildă în art. 17 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului denumit “Interzicerea abuzului de
drept” se dispune: “Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un
stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau a îmdepliniun act ce
28 Noţiuni generale despre drept
Spre exemplu, reclamaţiile repetate şi neîntemeiate constituie un abuz de dreptul la petiţie sau de
dreptul de acces liber la justiţie, prin care este şicanat atât cel reclamat, cât şi autorităţile judiciare.
În cazul dreptului la informaţie, pot apărea ca abuzuri de drept fapte cum sunt: publicarea repetată
a unor articole cu date care astfel nu mai sunt informaţii fiind deja cunoscute, ci sunt de natură a “diminua
electoratul” subiectului articolului, sau de a-l influenţa în deciziile ce urmează să le ia; prezentarea unor
zvonuri ca fapte adevărate, fără a face un minim de verificări şi fără a arăta că sunt simple presupuneri;
campaniile de presă organizate, pornind de la poziţii prestabilite şi interese particulare constituie, de
asemenea, un abuz de drept, fapt pentru care sunt şi interzise34, imixtiunile presei în treburile celorlalte
puteri prin substituire, pretinzând prin diferite articole să se ia măsuri de genul: „Dejeu afară” (Dejeu-fostul
ministru de interne) şi alte folosiri abuzive ale dreptului de informare.
Abuzul de drept procesual este o exercitare cu rea credinţă a unui drept prevăzut de lege a fi
utilizat în procesul civil, administrativ sau penal, adică contrar scopului în vederea căruia a fost recunoscut
de lege. Un astfel de abuz de drept procesual se sancţionează, în principiu, cu obligarea la despăgubiri a
celui vinovat de săvârşirea lui; în cazurile anume prevăzute de lege, cel care a săvârşit abuzul de drept
este sancţionat şi cu plata unei amenzi civile sau chiar penale. În cadrul abuzului de drept procesual, atrag
sancţiunea amenzii civile următoarele acte făcute cu rea credinţă de către una din părţile în proces:
introducerea unei contestaţii cu scopul de a întârzia punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti,
cererea de strămutare a pricinii, cererea de recuzare, cererea de suspendare etc., toate făcute în mod
nejustificat, urmărindu-se în fapt tergiversarea judecăţii sau a executării sentinţei civile, şicanarea,
răzbunarea etc.
Abuz de drept poate fi şi în domeniul legiferării, adică atunci când Parlamentul sau Guvernul
elaborează o lege, respectiv o ordonanţă, contrare Constituţiei. O astfel de lege sau ordonanţă sunt
declarate ca neconstituţionale de către Curtea Constituţională, autoritate autonomă împuternicită de
Constituţie cu efectuarea justiţiei constituţionale.
Fenomenul desemnat prin „abuz de drept” nu constă în existenţa abuzivă a dreptului, dreptul în
sine neputând fi abuziv, ci în exercitarea abuzivă sau neexercitarea lui în mod abuziv, în deturnarea
dreptului de la finalitatea socială pentru care a fost constituit şi garantat, cauzând astfel un prejudiciu
material sau moral ori putându-se cauza un astfel de prejudiciu.
Sunt numeroase împrejurări în care conduita abuzivă constă în neîndeplinirea unei obligaţii sau
chiar a unui drept, în modul de exercitare sau neexercitare a unor competenţe, funcţii sau puteri ori chiar în
neglijarea unui simplu interes protejat de lege.
Spre exemplu: pot fi abuzuri de drept efectuarea de către Garda Financiară a două sau mai multe
controale economice pe an la un agent economic, fără a avea la bază date sau sesizări că acesta încalcă
legea; neexercitarea dreptului de a sancţiona o contravenţie constatată legal de agentul de circulaţie;
oprirea fără motiv de către agentul de poliţie a conducătorului auto aflat în trafic; neeliberarea unei
autorizaţii solicitate în pofida faptului că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru autorizare etc.
Normele juridice, după obiect, subiect şi metodele de reglementare sunt sistematizate în ramuri ale
dreptului. O primă împărţire, aşa cum am arătat, o constituie delimitarea în drept public şi drept privat.
urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie sau a aduce limitări
mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât cele prevăzute de prezenta Convenţie”.
33 Potrivit art. 130 pct. 3 O.G. nr. 61/2003 privind colectarea creanţelor bugetare, când contestaţia la
executarea silită a fost a fost exercitată cu rea credinţă adică fără motiv temeinic şi legal în scop de
tergiversare nejustificată a executării silite contestatorul va fi obligat la plata unei amenzi de la 500.000 lei
la 10.000.000.lei.
34 Potrivit art. 21 din Rezoluţia nr.1003/01.07.993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei adoptate
prin Hotărârea nr. 24/12 sept.1994 a Camerei Deputaţilor, se interzic campaniile ziaristice organizate
pornind de la poziţii prestabilite şi interese particulare.
Noţiuni generale despre drept 29
Cea mai importantă ramură a dreptului public o reprezintă dreptul constituţional care este
fundamentul, temelia pentru celelalte ramuri de drept şi în general pentru toate normele juridice.
De fapt, dreptul constituţional este factorul structurat al întregului sistem de drept care guvernează
şi orientează reglementarea juridică din celelalte ramuri ale dreptului, imprimând un anume conţinut
şi o anumită direcţie. Aceasta este urmarea faptului că dreptul constituţional izvorăşte din actul juridic şi
politic fundamental al ţării - Constituţia, care într-un stat democratic exprimă cel mai fidel şi concis voinţa
poporului suveran. Toate normele cuprinse în Constituţie abrogă, instituie ori modifică direct sau
implicit normele cuprinse în celelalte acte normative, care includ normele juridice din celelalte ramuri de
drept.
Dreptul constituţional conţine totalitatea normelor juridice (prevăzute de Constituţie) după care se
organizează şi se guvernează un stat, precum şi reglementarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului.
Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului unitar formată din normele juridice care
reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul, instaurării, menţinerii şi exercitării
statale a puterii35. De aceea, aceste norme sunt esenţiale pentru societate, în ele se regăsesc principiile
dreptului şi constituie izvor pentru celelalte ramuri de drept. Deci, obiectul dreptului constituţional îl
constituie relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii, exercitării şi
predării puterii statale ca expresie a puterii poporului care evident includ recunoaşterea şi garantarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Prin normele constituţionale se instituie ordinea constituţională care vizează structura statului,
relaţiile dintre organele statului, autorităţile publice, dintre acestea şi oamenii obişnuiţi, partidele
politice, alte organizaţii, forma de guvernământ şi orice altă relaţie fundamentală pentru stat şi drept
în general.
Din ordinea constituţională izvorăşte ordinea de drept în sensul că ordinea de drept este acea
ordine instituită prin totalitatea normelor juridice emise în baza şi conform Constituţiei36.
Ordinea constituţională este ordinea stabilită de Constituţie pe când ordinea de drept este ordinea
stabilită de toate celelalte legi emise în baza şi conform Constituţiei. Sfera ordinii de drept este mult mai
mare decât sfera ordinii constituţionale.
Potrivit art. 1. pct. 5 din Constituţie “În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a
legilor este obligatorie”.
Actele juridice sunt de două feluri: acte juridice normative şi acte juridice individuale. Prin
efecte juridice înţelegem drepturi şi obligaţii, a căror respectare este asigurată prin forţa de constrângere a
statului.
Actul juridic este manifestarea de voinţă în scopul producerii de efecte juridice, adică al naşterii,
modificării sau stingerii de raporturi juridice.
Actele juridice normative se emit de organele împuternicite ale Statului şi sunt manifestări de
voinţă prin care se dispune cu privire la modul cum să se desfăşoare anumite relaţii sociale, iar în cazul
35 Ioan Muraru. Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1997, pag. 19 Dreptul
constituţional este acela care formulează în principiu, organizează în proceduri şi consolidează în instituţii
regimul politic al unei ţări prin norme specifice adoptate de organul legiuitor.
36 Aristotel înţelegea prin Constituţie o anumită ordine care reglementează asocierea în interiorul unităţii
nerespectării acestei dispoziţii, sancţiunile ce se aplică, de către cine, cui şi în ce mod. Actele normative
într-un stat unitar se aplică, de regulă, pe întreg teritoriul şi la toţi subiecţii.
Actele juridice individuale se referă numai la cazuri concrete, la nivelul individului, deci cu efecte
juridice limitate la un număr restrâns de subiecţi.
În orice stat37, actele juridice normative au o ierarhie bine stabilită, adică o putere de reglementare
mai mică sau mai mare în raport de competenţa şi puterea de reprezentare a autorităţii emitente.
Ca urmare, fiecare autoritate emite un anumit act normativ bine precizat în ierarhie din punct de
vedere al competenţei materiale, personale şi teritoriale pe care o are acel organ38.
Legea fundamentală a oricărui stat este Constituţia care este elaborată de Adunarea constituantă
şi aprobată prin referendum, toate celelalte legi în statul respectiv se subordonează acesteia, iar toate
reglementările ulterioare trebuie să fie conforme Constituţiei -forma supremă de exprimare a voinţei
poporului într-un stat democrat.
Prin Constituţie se reglementează structura statului şi relaţiile dintre organele statului pe de o
parte, precum şi dintre acestea şi persoanele fizice sau persoanele juridice, pe de altă parte. Filosoful grec
Socrate considera Constituţia ca fiind sufletul cetăţii39.
Al doilea act ca putere normativă îl constituie legea organică. Legea organică se votează de
Parlament numai cu o majoritate calificată (majoritatea din efectivul parlamentar), având un domeniu de
reglementare foarte important în stat prevăzut în mod expres în Constituţie (de exemplu: regimul
proprietăţii, regimul infracţiunilor şi pedepselor, statutul funcţionarului public etc.).
Al treilea act ca putere normativă îl constituie legea ordinară, adică acea lege care se votează de
Parlament cu majoritate simplă (jumătate plus 1 din parlamentarii prezenţi) reglementând celelalte
domenii care nu intră în obiectul legii organice.
O lege ordinară nu poate modifica o lege organică, nici nu poate contraveni acesteia şi bineînţeles,
Constituţiei.
In vacanţele parlamentare, Guvernul este delegat provizoriu de Parlament, printr-o Lege de
abilitare, să emită ordonanţe obişnuite în anumite domenii, acte normative cu putere de lege ordinară
până la aprobarea sau respingerea lor de către Parlament. Prin acest tip de ordonanţă nu se poate
modifica o lege organică şi bineînţeles nici Constituţia.
În cazuri excepţionale, de urgenţă, Guvernul poate emite ordonanţe de urgenţă prin care se
modifică legea, inclusiv cea organică, până la aprobarea sau respingerea acestora în Parlament. Potrivit
art.115 pct.4. din Constituţia revizuită, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii
extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în
conţinutul acesteia. Ca şi legile emise de Parlament, ordonanţele Guvernului pot fi atacate ca
neconstituţionale numai în faţa Curţii Constituţionale conform contenciosului constituţional.
Pentru organizarea executării şi executarea în concret a legii, Guvernul emite acte administrative
numite hotărâri care sunt subordonate ordonanţelor, legii ordinare, legii organice şi Constituţiei. Evident, o
hotărâre de Guvern nu poate fi contrară ordonanţelor Guvernului şi deci, nici nu le modifică. Atunci când
hotărârile Guvernului contravin legii pot fi atacate în justiţie, putând fi anulate de Curtea de Apel, Secţia
de Contencios administrativ.
După hotărârile Guvernului, ca putere normativă, se situează ordinele şi instrucţiunile cu
caracter normativ, emise de miniştri după o anumită procedură. Acestea, evident, sunt acte administrative
37 În Anglia nu există o ierarhie a actelor juridice, având în vedere specificul dreptului englez, cu multe
norme juridice nescrise.
38 Competenţa materială defineşte puterea de reglementare în raport de natura relaţiilor sociale
reglementate, care îşi lasă amprenta pe natura normei juridice regulatoare; competenţa personală este
dată de calitatea persoanei subiect activ sau pasiv al relaţiei sociale reglementate; competenţa teritorială
exprimă întinderea teritoriului pe raza căruia funcţionarul, demnitarul public sau autoritatea, îşi exercită
competenţa materială. Competenţa în drept, presupune o limitare a puterii în raport de materia în care se
exercită puterea, persoana faţă de care se exercită puterea şi teritoriul pe care aceasta se poate exercita.
39 Julien Freun, L'essence du politique, Sirey Paris, 1986, p. 344
Noţiuni generale despre drept 31
subordonate tuturor celorlalte acte normative mai sus enumerate, adică trebuie să fie în concordanţă cu
ele, potrivit ierarhiei actelor juridice. Toate aceste acte normative, emise de miniştri, din punct de vedere
teritorial, se aplică în toată ţara, însă din punct de vedere material, numai în domeniile ce le-au fost
rezervate şi pe care le reglementează ministerul respectiv.
Acte normative cu competenţă limitată de aplicare atât teritorială cât şi materială, emit
Consiliile judeţene, Consiliile locale şi primăriile, respectiv cu putere numai pe teritoriul lor de competenţă şi
numai în domeniile în care au fost împuterniciţi de lege. De exemplu, Legea 32/1968, privind regimul
general al contravenţiilor, stabileşte domeniile în care aceste autorităţi pot institui contravenţii şi sancţiunile
corespunzătoare acestora.
Prin noua reglementare constituţională dată deciziilor Curţii Constituţionale se pune problema
valorii juridice a acestora precum şi precum şi a raportului dintre acestea şi lege. Curtea Constituţională în
exercitarea atribuţiilor sale emite: decizii, hotărâri şi avize consultative. Potrivit art.145 din Constituţia
nerevizuită „În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit art. 144 literele a)şi b), legea sau
regulamentul se trimite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi formă,cu o majoritate de
cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este
înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie.” Observăm că în această reglementare, funcţiona controlul
reciproc, combinat cu un control al puterii şi opoziţiei prin realizarea a cel puţin două treimi din parlament
care exprimă ultimul cuvânt al puterii legislative într-o formulă care presupune acordul dintre putere şi
opoziţie. Deci Curtea Constituţională era controlată nu de majoritatea calificată care putea să exprime
poziţia puterii ci de o majoritate de două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere care presupune o
unitate de vederii între puterea şi opoziţia parlamentară. Prin Constituţia revizuită s-a dat o altă
reglementare deciziei Curţii Constituţionale în raport cu legea. Astfel în art. 147 cu denumirea marginală
„Deciziile Curţii Constituţionale” se dispune: „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele
din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu
pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile
constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. În cazurile de neconstituţionalitate care
privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile
respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale… Deciziile Curţii
Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general
obligatorii şi au putere numai pentru viitor.” Această nouă reglementare presupune:
- parlamentul nu mai poate înlătura decizia Curţii Constituţionale cu votul a două treimi din totalul
membrilor săi şi respectiv a constata că legea în cauză este constituţională, aşa cum îi permitea vechea
reglementare constituţională; sub acest aspect modificarea constituţiei ni se pare discutabilă dat fiind
puterea juridică diferită ca urmare a puterii de reprezentare a celor douţ instituţii statale.
- pe timpul a 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dispoziţiile legii declarate ca
neconstituţionale sunt suspendate de drept; aceasta înseamnă că nu mai pot produce noi efecte
juridice;
- efectele juridice produse încetează la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale
dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale
cu dispoziţiile Constituţiei;
- în cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul
este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii
Constituţionale; într-o astfel de ipoteză Constituţia obligă Parlamentul să reexamineze dispoziţiile
respective şi să legifereze potrivit deciziei Curţii Constituţionale ceea ce aşa cum am arătat nu este la
adăpost de critică;
- credem că Curtea Constituţională prin decizia sa nu reglementează, nu legiferează ci doar constată
ce dispoziţie este contrară Constituţiei şi sub ce aspect; or numai Parlamentul stabileşte conţinutul noi
norme juridice în conformitate cu prevederile Constituţiei;
32 Noţiuni generale despre drept
BIBLIOGRAFIE
1. Prof. univ. dr. Ioan Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura
Europa-1966, p. 5-52
2. Prof. univ. dr. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura
Actami, Bucureşti-1997, p. 11-17
3. Dr. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura
Lumina Lex, Bucureşti-1997, p. 9-31
4. Conf. univ. dr. Valerică Dabu - Răspunderea juridică a funcţionarului public.
Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 17-22
Noţiuni generale despre drept 33
ANEXA 1
Statul a creat dreptul. Dreptul limitează acţiunea Statului. Dreptul asigură libertatea prin instituirea responsabilităţii,
pentru cei care o încalcă, responsabilităţi pe care Statul le transformă în răspundere, după caz.
- Obiectul dreptului: - normalizarea (reglementarea) relaţiilor sociale, prin intermediul normelor juridice.
- acţiuni
a) legătura între oameni - inacţiuni
- Relaţii sociale şi rapoarte juridice - acte şi fapte reglementate
b) subiecte - active
- pasive
- dreptul constituţional
- dreptul administrativ
a) dreptul public: - dreptul penal
- dreptul procesual penal
- dreptul internaţional public
Dreptul:
- dreptul civil
b) dreptul privat: - dreptul comercial
- dreptul muncii
- dreptul internaţional privat
ANEXA 2
ANEXA 3
Din punct de vedere al subiecţilor, obiectului reglementării şi mijloacelor de reglementare, normele juridice sunt
structurate pe mai multe ramuri de drept, spre exemplu:
ANEXA 4
c) Legea organică emisă de Parlament (votată cu majoritate calificată, adică jumătate plus unu
din numărul total al parlamentarilor).
- toate actele juridice trebuie să izvorască din Constituţie, iar actul juridic inferior trebuie să fie
conform actelor superioare.
- puterea unui act normativ este dată de rangul autorităţii emitente în structura acestor organe,
precum şi de puterea de reprezentare.
- orice modificare a actelor juridice superioare afectează implicit orice act juridic normativ inferior
care ar deveni contrar.
- Ordonanţele Guvernului prin care se modifică o lege, se emit în regimul delegării date de
Parlament prin legea de abilitare, delegare care este provizorie până ce ordonanţa este aprobată sau nu de
Parlament.
- Ordonanţele de urgenţă sunt excepţii ce pot fi adoptate fără nici o abilitare expresă, numai în
cazuri urgente a căror reglementare nu poate fi amânată şi cu obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.
- Ordonanţele obişnuite ale Guvernului se emit numai în limitele legii de abilitare dată de
Parlament şi numai pe timpul vacanţei parlamentare.
40Este de observat că şi Constituţia Uniunii Europene menţine principiul ierarhiei actelor juridice cu un
anumit specific. A se vedea art.32 „Actele juridice comunitare” din Constituţia Europeană. .
Noţiuni generale despre drept 37
38 Noţiuni generale despre drept
ANEXA 5
Puterea41 este capacitatea, însuşirea, posibilitatea fizică, morală, intelectuală, politică, militară,
economică a persoanei, autorităţii etc. de a-şi impune voinţa faţă de oameni sau natură. În funcţie de
subiectul deţinător al puterii, mijloacele folosite şi obiectul exercitării acesteia, putem distinge: putere
politică, putere de stat, putere militară, putere economică etc. Spre exemplu, puterea de stat se
realizează prin mijloace specifice, inclusiv forţa de constrângere, prin autorităţi, funcţii şi funcţionari
publici, într-un sistem de legi.
C.G. Rarincescu arăta că noţiunea de putere are trei sensuri. Într-un prim sens, cuvântul putere
desemnează noţiunea de funcţie, de activitate specială; spre exemplu, se spune - puterea legislativă se
exercită de Parlament. În al doilea sens, cuvântul putere vizează noţiunea de organ, de exemplu când se
face referire la puterea executivă care prin excesul de ordonanţe “de urgenţă”, încalcă domeniul puterii
legiuitoare42. În al treilea sens, prin cuvântul putere se vizează elementele constitutive ale voinţei naţionale
întrucât aceasta poate fi fracţionată în anumite elemente ce pot fi delegate şi încorporate într-un anumit
organ respectiv serviciul public care exercită funcţii corespunzătoare. „Lupta pentru a pune mâna pe
puterea politică, lupta pe care o duc între ele clasele sociale, sau chiar membri aceleiaşi clase organizaţi în
partide politice, umplu întreaga istorie politică a diferitelor popoare. Acei care reuşesc, înţeleg să-şi menţie
puterea lor, organizând, modificând diferite instituţiuni de drept public, în scop de a-şi asigura conservarea
puterei.”43
Fiind şi dovedindu-se a fi categoria cheie în organizarea statală a societăţii umane, puterea (în
sensul cuceririi sau aproprierii sale) a fost şi rămâne scopul fundamental al revoluţiilor, mişcărilor şi
convulsiilor sociale, din aceasta rezultând (sau acestea sunt rezultatul) legătura strânsă cu categoriile
popor şi naţiune. Uneori, categoria putere este exprimată prin cea de suveranitate. Astfel, constituţiile
stabilesc că suveranitatea (sau puterea) aparţine poporului. În art.2 din Constituţia Franţei se dispune:
„Principiul său este: guvernarea poporului de popor şi pentru popor”.În acest fel sunt redactate constituţiile
Spaniei (art. 1 pct. 2), Franţei (art. 3), României (din anii 1948 art. 3 şi 1965 art. 2) şi altele. Alte constituţii
folosesc expresia de suveranitate care aparţine naţiunii sau emană de la naţiune. Constituţia actuală a
României prin art. 2 stabileşte că „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care se exercită prin
organele sale reprezentative constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin
referendum.” De aici rezultă două constatări: prima priveşte legătura între categoriile şi fenomenele popor,
naţiune, putere de stat, puteri publice, iar cea de-a doua priveşte formulările extrem de nuanţate cu care se
41 V. Dabu. Responsabilitatea juridică a funcţionarului public. Teză de doctorat p.4. "Oricum etimologia
termenului "putere" exprimă numai în parte sensul său politic, care nu este capacitatea de a face, ci
puissance "capacitatea de a face să se facă" (pouvoire de faire faire)... Astfel, puterea ordonă, iar puterea
statului impune comenzi susţinute prin monopolul legal al forţei." Giovanni Sartori. Teoria democraţiei
reinterpretate. Colegiul Polirom. 1999.p.181.
42 O ordonanţă de urgenţă este susceptibilă de a fi neconstituţională atunci când nu sunt îndeplinite
condiţiile de "urgenţă" şi “caz excepţional” impuse de Constituţie (art. 114 pct. 4 din Constituţie).
43 P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol.I. Principii generale, ed.a IV-a, Institutul de Arte Grafice „E. Marvan”, 1934,
p.34.
40 Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora
operează, precum cele de putere, puteri publice, suveranitate, suveranitate naţională (care în fond exprimă
aceeaşi categorie) sau cele ce „rezidă în naţiune”, „aparţin naţiunii”, „aparţin poporului”. Nici o parte a
poporului şi nici un individ nu se pot autoinvesti cu exerciţiul acesteia (suveranităţii), se arată în Constituţia
Franţei. În art.2 pct. 2 din Constituţia revizuită se dispune: „Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita
suveranitatea în nume propriu.”
Totuşi, poporul şi statul sunt subiecte distincte de drept. Cicero spunea că poporul este un grup
de oameni asociat prin legături juridice, prin consens juridic şi prin interese comune. Istoricul roman Titus
Livius ne învaţă că poporul este singurul în măsură să deţină toată puterea în orice privinţă44. După
Giovanni Sartori conceptul de popor este folosit în cel puţin 6 accepţiuni45:
1. Popor înseamnă, literalmente, toată lumea;
2. Popor înseamnă o parte majoritară indeterminată; marea parte a mulţimii;
3. Popor înseamnă clasele inferioare;
4. Popor ca entitate indivizibilă, ca întreg organic;
5. Popor ca mare parte exprimată prin principiul majorităţii absolute;
6. Popor ca mare parte exprimată prin principiul majorităţii limitate.
Credem că ceea ce interesează în primul rând, respectiv modul de exprimare a voinţei
poporului pentru satisfacerea intereselor publice, ar trebui avut în vedere la clarificarea accepţiunii de
popor. Ideal ar fi ca prin popor să se înţeleagă toată lumea dar, cel puţin pentru mult timp, va fi foarte greu
să se opereze cu această accepţiune.
Satisfacerea intereselor întregului popor pare o utopie având în vedere multitudinea şi diversitatea
acestora precum şi a căilor şi metodelor de realizare. De aceea, se lucrează cu conceptul de interese
generale, noţiune care presupune interesele esenţiale, importante pentru toţi, ceea ce nu înseamnă că
se satisfac în totalitate interesele tuturor, chiar dacă unii le consideră esenţiale numai pentru ei. Deci, este
dificil să stabilim ce este esenţial pentru toţi şi cum se exprimă aceasta în voinţa poporului, ori cum aflăm
voinţa reală a poporului. Potrivit art. 21 pct.3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului „Voinţa
poporului este baza puterii de stat, această voinţă trebuie să fie exprimată prin alegeri oneste care trebuie
să aibă loc periodic prin sufragiu universal, egal,şi prin vot secret sau după o procedură echivalentă care să
asigure libertatea votului.” Practica a demonstrat că aceasta o pot hotărî cei mai mulţi plecând de la
majoritatea simplă, până la limita maximă-întregul popor. În viaţă pot apărea diferenţe între opiniile
majorităţii simple şi ale majorităţii calificate în stabilirea şi definirea intereselor generale ale societăţii. În
astfel de situaţii socotim că opinia majorităţii calificative este mai aproape de voinţa poporului dacă
aceasta ia în considerare şi drepturile minorităţii46. În anumite situaţii majoritatea simplă hotărăşte, dar
aceasta numai în limitele şi domeniile stabilite conform voinţei exprimate prin referendumul popular, cât
şi prin reprezentanţii societăţii din Adunarea Constituantă atunci când aprobă Constituţia. De exemplu, o
lege ordinară poate fi aprobată în Parlament de majoritatea simplă a parlamentarilor, dar aceasta se face în
baza unei Constituţii, votată de o majoritate calificată şi prin referendumul popular. Chiar statul şi puterea
sa, inclusiv dimensiunile acesteia, trebuie să îşi aibă sorgintea în Constituţia votată atât de Adunarea
Constituantă, cât şi prin referendumul popular. Din ce în ce mai mult se vorbeşte de conceptul de societate
civilă ca partener social cu anumite competenţe şi responsabilităţi prevăzute de lege sau pur şi simplu
asumate. Într-o anumită accepţie societatea civilă ar regrupa organizaţii sindicale şi patronale, organizaţii
neguvernamentale, asociaţii profesionale, organizaţii de caritate, organizaţii din teren, organizaţii care
implică cetăţenii în viaţa locală şi municipală, cu o contribuţie specifică a bisericilor şi comunităţilor
religioase.47 „Societatea civilă este o construcţie intelectuală, o imagine, creată istoric, de pe poziţiile unor
44 Frigioiu Nicolae, Curs de politologie şi doctrine politice, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice
"David Ogilvy", Bucureşti, 2000, p.60.
45 Giovanni Sartori: Teoria democraţiei reinterpretată. Colegiul Polirom. 1999, Bucureşti p. 46
46 V.Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p. 18
47 A se vedea Petre Prisecaru, Nicolae Idu, Reforma constituţională şi instituţională a Uniunii Europene,
interese specifice şi capabilă să sesizeze anumite aspecte din realitatea socială.”48 În doctrină sunt o serie
de discuţii legate de raportul societate civilă-popor.49Comisia europeană consideră că societatea civilă
joacă un rol important prin faptul că permite cetăţenilor să-şi facă cunoscute preocupările şi furnizează
servicii care satisfac cerinţele populaţiei. De remarcat că U.E. a încurajat dezvoltarea societăţii civile în
ţările candidate, ca parte a procesului de pregătire a aderării. Comisia subliniază însă faptul că o implicare
sporită a societăţii civile înseamnă şi o responsabilitate mai amre pentru aceasta, ea însăşi trebuind aă
aplice principiile unei bune guvernanţe.50
Noţiunea de „stat”, aşa cum am văzut, cunoaşte două accepţiuni:
Într-o accepţiune mai mult politică51, sociologică, prin stat se înţelege suma a trei elemente
distincte şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii statale (de fapt statul
în accepţiunea strict juridică). În accepţiunea aceasta, statul este sinonim cu ţara el incluzând civilizaţia,
resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile etc. Într-o a doua accepţiune, o accepţiune restrânsă,
prin stat se înţelege forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul. Aceasta
este accepţiunea strict juridică într-un stat democratic. Aşa văzute lucrurile, următorul raţionament ne
permite explicarea edificiului statal. Poporul, naţiunea52 deţin puterea politică. Pentru a putea exercita
această putere, poporul creează statul, ca ansamblu sistematizat de organe de stat legiuitoare,
administrative, judecătoreşti, de armată şi poliţie etc., deseori denumite autorităţi statale (publice). Statul
este deci sistemul acestor autorităţi publice şi aceasta este accepţiunea cu care vom opera în continuare -
organizarea statală a puterii poporului. Puterea statală nu se confundă cu puterea politică.
Ca trăsături generale ale puterii de stat reţinem:
1) caracterul de putere;
2) putere de constrângere;
3) putere socială;
4) putere de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat;
5) caracterul organizat;
6) suveranitatea.
1. Caracterul de putere
Acest caracter general al puterii de stat, care exprimă „genul proxim” în definirea puterii de stat,
constă în aceea că puterea este o potenţă efectivă, o capacitate de a exprima şi realiza voinţa ca
voinţă obligatorie pentru întreaga societate. Dar pentru a defini puterea de stat sunt necesare şi alte
elemente, respectiv cele care o diferenţiază de alte puteri şi care reprezintă aşa numita „diferenţă
specifică”.
2. Puterea de stat este o putere de constrângere53
este o formă de activitate socială care se extinde asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte grupări
sociale, ca şi a acelora dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere. Principala sferă a politicii o
constituie participarea la guvernare, determinând formele funcţiilor şi conţinutul acestora, precum şi
exigenţele politicii care se reflectă puternic în stat şi drept." I. Muraru. Drept Constituţional şi Instituţii
Politice. Editura Actami. Bucureşti,1997, p.14
52 Statele naţionale sunt cele în care populaţia majoritară formează o singură naţiune. Elementele naţiunii
sunt: rasa, limba, religia, tradiţiile istorice, interesele materiale şi culturale comune în situaţia geografică.
53 În dicţionarul de neologisme termenul "constrângere" este definit ca "acţiunea" de constrângere şi
rezultatul ei, forţare, iar verbul "a constrânge" este definit astfel: "a sili, a obliga (pe cineva) să facă ceva, a
42 Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora
Fiind o putere socială, puterea de stat se distinge în cadrul fenomenului putere prin faptul că este o
putere de constrângere. În realizarea voinţei lor, guvernanţii apelează la un întreg arsenal de mijloace,
inclusiv forţa de constrângere legală, denumită şi „constrângerea de stat”, împotriva celor care nu se
conformează legii. Elementul constrângere este definitoriu pentru putere, ca putere de stat, deoarece în
momentul în care dispare constrângerea statală dispare chiar statul. Acesta (elementul constrângerii)
deosebeşte puterea de stat de puterea socială existentă în comuna primitivă, care era o putere
obştească şi se baza pe convingere, pe înţelegerea rostului şi necesităţii măsurilor luate. De asemenea, el
deosebeşte puterea de stat de alte puteri sau activităţi exercitate de organe şi organizaţii nestatale (partide
politice, diferite organizaţii sociale, organizaţii religioase). Ca atare, orice putere de stat este o putere de
constrângere, constrângerea de stat fiind una din „trăsăturile esenţiale ale oricărei puteri de stat”.
Dar constrângerea de stat trebuie folosită doar în ultimă instanţă54, adică atunci când voinţa de stat
exprimată prin lege nu este respectată de bună voie. Constrângerea de stat se realizează printr-o forţă
instituţionalizată, care trebuie să funcţionează numai în baza şi în limitele legii, adică numai în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege după proceduri stricte şi numai prin organele abilitate de
lege. În cazul când constrângerea de stat este folosită în afara legii, este necesară tragerea la răspundere
civilă, administrativă sau penală după caz, atât a funcţionarului public vinovat, cât şi a autorităţii publice în
cauză.
3. Caracterul social al puterii statale
Puterea de stat are evident un caracter social întrucât ea se manifestă într-un mediu social.
Acest caracter explică apariţia sa, apartenenţa, conţinutul şi funcţiile sale. Puterea organizată statal a
apărut ca putere a unor forţe sociale (grupuri, clase) şi a fost folosită la consacrarea şi protejarea
intereselor acestora faţă de alte grupuri, clase sociale, persoane. Drumul parcurs în organizarea statală a
puterii de la despotism până la statul de drept şi democratic se analizează şi se explică în raport tocmai cu
caracterul social al puterii.
4. Puterea de stat este puterea de a exprima şi realiza voinţa guvernaţilor55 ca voinţă
general-obligatorie. Această trăsătură exprimă raţiunea de a fi a puterii organizată statal. Trebuie subliniat
că voinţa indivizilor, a grupurilor sociale, a poporului, a naţiunii (depinde de sfera ce o dăm noţiunii
„guvernaţilor”) exprimată prin lege, nu este suma aritmetică a voinţei membrilor, grupurilor sau claselor
sociale. În lege trebuie să se exprime interesele fundamentale, precum şi celelalte care au caracter
general pentru categoria guvernaţilor. Raportul lege-voinţă reală a poporului este în strânsă legătură cu
caracterul democratic al statului. Ca atare, nu întotdeauna legea exprimă voinţa poporului, cum ar fi din
cauza unor alegeri incorecte sau din cauza îndepărtării guvernanţilor de la ceea ce au promis când au fost
aleşi etc.
În caracterizarea puterii se vorbeşte de legalitatea puterii, precum şi de legitimitatea puterii,
sintagme cu conţinutul diferit.
Astfel, prin legalitatea puterii înţelegem câştigarea, exercitarea şi menţinerea puterii în limitele
Constituţiei şi a legilor date în baza acesteia. Pe de altă parte, prin legitimitatea puterii înţelegem
câştigarea, exercitarea şi menţinerea puterii, pe baza Constituţiei şi a legilor date în baza acesteia,
Constituţie şi legi care exprimă voinţa reală a poporului. Când Constituţia şi legile nu mai corespund
voinţei reale a poporului, atunci puterea care le respectă este legală, dar nu mai este legitimă. În astfel
de situaţii puterea trebuie să actualizeze Constituţia şi legile conform voinţei poporului.
forţa". Florin Marcu şi Constantin Mâneca. Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei, Ediţia a III-a,
Bucureşti, 1978, p. 256.
54 Într-un stat democratic normele juridice, de regulă, se respectă de bună voie, deoarece acestea exprimă
voinţa poporului şi sunt un rezultat al necesităţilor sociale, economice, politice la momentul respectiv.
Atunci când normele juridice nu mai exprimă voinţa poporului sau nu mai corespund necesităţilor actuale,
creşte frecvenţa încălcării lor, impunându-se modificarea, abrogarea sau incriminarea acestora.
55 Într-un stat democratic guvernanţii sunt reprezentanţii poporului, iar prin lege şi programele lor expuse în
campaniile electorale, aceştia au fost mandataţi cu privire la interesele generale de satisfăcut şi mijloacele
de folosit în acest scop, adică de a exprima voinţa guvernaţilor.
Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora 43
Viaţa în stat s-a făcut posibilă prin sacrificiul libertăţii neţărmurite a fiecărui individ, pentru ca
astfel să poată fi asigurat exerciţiul libertăţilor inerente vieţii57. Atunci când este vorba de „mulţi” şi de
toţi, puterea şi libertatea nu se pot exersa şi deci realiza, decât dacă se autoângrădesc58. Faptul de a
hotărî în privinţa multora (a tuturor) este mai întâi rezultatul delegării de către aceştia a unei părţi a libertăţii
lor; eu şi ceilalţi asemenea mie am hotărât liber ca altcineva (puterea) să hotărască pentru noi. Dar, dacă
este o delegare parţială a libertăţii noastre făcută puterii, atunci aceasta trebuie să se exercite numai în
limitele înfăptuirii şi dezvoltării libertăţii noastre. Depăşirea acestor limite impune responsabilităţi
acceptate de puterea care se respectă59.
Puterea reglementează relaţiile sociale pentru a guverna în realizarea drepturilor şi libertăţilor60.
Aceasta se face în raport de interesele care se vizează a fi realizate. De aceea, de multe ori individul
copleşit, de exemplu, de variatele imixtiuni şi controale din partea puterii, este îndreptăţit să se
întrebe dacă nu cumva puterea are limite şi responsabilităţi, şi dacă da, care sunt acestea?
Orice lucru, proces, fenomen, structură, sistem scăpat de sub control sau autocontrol
distruge sau se autodistruge61.
Istoria a demonstrat că o putere nelimitată iese din slujba celor care au creat-o, putând
acţiona chiar în deserviciul acestora. Simpla limitare a puterii, fără instituirea şi înfăptuirea
responsabilităţii pentru depăşirea limitelor acesteia, este o utopie, iar administraţia acesteia se întoarce
contra celor care au înfiinţat-o. În doctrina se vorbeşte de puterea discreţionară . „Există o putere
oricărei puteri are ca unic sens abuzul, nici o putere nu se autolimitează ci este limitată prin altă putere.
59 Gabriel Liiceanu. Despre limită. Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 104-111 şi 124
60 Tratând raportul putere-dreptate, un filozof francez arăta "Drept este ca ceea ce este drept să fie urmat,
necesar este ca ceea ce e mai puternic să fie ascultat. Dreptatea fără putere este neputincioasă;
puterea fără dreptate este tiranică. Dreptatea fără putere este contestată, fiindcă există totdeauna
răuvoitori; puterea fără dreptate este învinuită. Aşadar, puterea şi dreptatea trebuie aşezate laolaltă şi
pentru aceasta trebuie făcut astfel încât ceea ce e drept să fie puternic sau ceea ce e puternic să fie drept.
Dreptatea poate fi discutată, puterea este uşor de recunoscut şi nu se discută. Aşa se face că dreptatea n-
a putut căpăta putere, pentru că puterea a combătut dreptatea, afirmând că este nedreaptă şi că ea este
cea care e dreaptă. Încât neputând face să fie puternic ceea ce este drept, am făcut să fie drept ceea ce
este puternic." Blaise Pascal, Cugetări, Ed. Univers, 1978, p. 69, citat de Mihai Runcan în Introducere în
etica şi legislaţia presei, Ed. ALL, Bucureşti, 1998, p. 46.
61 V.Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex, 2000, p. 18-29.
44 Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora
discreţionară ori de câte ori o autoritate acţionează liber, fără ca să-i fie dictată dinainte conduita sa, printr-
o regulă de drept.”62 Într-o formulare concisă dar convingătoare puterea discreţionară a administraţiei este
definită ca libertatea de apreciere, de acţiune şi de decizie. Puterea discreţionară trebuie analizată sub
două aspecte respectiv al puterii absolute adică putere fără limite precum şi putere discreţionară relativă,
adică acea putere discreţionară ce se exercită în anumite limite.63
În concepţia antică, puterea era fundamental totalitară sub toate cele trei forme: ca funcţie, organ şi
voinţă. Tomismul, făcând distincţie între „legea eternă” şi „legea umană”, are meritul de a oferi un „pretext”
pentru limitarea puterii, indiferent de formele de exercitare ale acesteia. Astfel, formula biblică „Dă-i
Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” fondează ideea limitării puterii şi
instituirea responsabilităţii pentru depăşirea acestor limite, idei care s-au materializat pentru prima dată în
obiceiuri şi apoi în legi. Dacă anterior suveranul putea să facă şi să desfacă legi după bunul său plac, prin
adoptarea principiului „princeps legibus tenetur”, acesta este ţinut să respecte dreptul, chiar dacă iniţial era
vorba numai de dreptul natural nu şi de dreptul cetăţii, dreptul civil.
Apariţia Constituţiei ca „lege fundamentală a Statului”, a consacrat principiul autolimitării
puterilor statului, în sensul că puterea acestuia trebuie să se exercite în limitele prevăzute de
Constituţie deci, fără a-şi încălca propriile legi64, iar încălcarea acestora să atragă responsabilitatea
juridică a autorităţii publice şi funcţionarilor săi. Ba mai mult, în Franţa, Constituţia din 1789 introduce
pentru prima dată posibilitatea de control a constituţionalităţii legilor deci, posibilitatea de control
judecătoresc asupra puterii legislative în activitatea de elaborare a legii care trebuie să fie totdeauna
conformă cu Constituţia65. Controlul constituţionalităţii legilor vizează împiedicarea legiuitorului de a
face legi după bunul plac, deci limitează legiferarea la principiile constituţionale. Astfel se scot în
afara Constituţiei tendinţele de însuşire a puterii exprimate plastic prin „L'Etat c' est moi.”
În Anglia, spre deosebire de Franţa, parlamentul şi regele nu puteau să creeze dreptul, ci doar să
descopere şi să exprime regulile acestuia. Common Law stătea la baza dreptului, iar legiuitorul nu putea
acţiona contrar spiritului acestuia. Revoluţia din 1688 a marcat un triumf al „supremaţiei parlamentului”,
excluzându-se orice control judecătoresc asupra validităţii legilor66.
Cu toate acestea, în coloniile engleze inclusiv America de Nord, judecătorii şi-au asumat „un drept
de control” prin ignorarea legilor locale când ele nu erau conforme cu dreptul englez, fapt consacrat în anul
1803 în „principiul considerat esenţial în toate constituţiile scrise, că o lege incompatibilă cu Constituţia
este nulă şi că instanţele, ca şi celelalte organe ale puterii, trebuie să asigure efectele Constituţiei”.
Cu privire la autolimitarea puterilor statului se poate susţine că nu statul se autolimitează ci puterea
poporului limitează puterea statului delimitându-i mandatul prin Constituţie. Într-un stat democrat legile sunt
creaţie a voinţei populare – exprimată direct sau prin aleşi din corpul legiuitor- ceea ce face ca în realitate
limitele statului să fie determinate într-un for mai larg decât statul însuşi, respectv poporul. „Teza aceasta
legitimează nu numai supunerea statului normelor de drept ci şi revoluţiile, ca procese de destructurare şi
restructurare a statului şi a dreptului prin negarea de către naţiune a realităţii statale şi juridice existente la
62 Michoud, Etude sur le pouvoir discretionnaire, Revue generale d’administration, 1914, p.9.
63A se vedea Dana Apostol Tofan, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Editura All Beck, Bucureşti
1999, p.19.
64 De pildă în Declaraţia drepturilor omului (Bill of Rights ‘-1689) referindu-se la limitarea puteri regelui se
dispune: “1. că pretinsa putere a autorităţii regale de a suspenda legile sau de executarea legilor fără
consimţământul Parlamentului este ilegală. 2. că pretinsa putere a autorităţii regale de a se dispensa de
legi sau de executarea legilor, aşa cum au fost asumate şi exercitate în trecut, este ilegală.”În Anglia prin
acest act se consacra principiul constituţional al monarhiei limitate.
65 A.V. Dicey a scris: "Bastilia era semnul vizibil al puterii fără lege. Căderea ei a fost simţită cu adevărat ca
prevestind pentru restul Europei, acea supremaţie a dreptului ce exista deja în Anglia." A.V.Dicey,
Constitution. Londra 1984, p. 177.
66 Prof. dr. I.Deleanu, Justiţia Constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 19.
Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora 45
un moment dat.”67Socotim că aceasta nu poate fi o regulă fără excepţii şi în mod deosebit în cazul statelor
democrate când statul se autolimitează potrivit Constituţiei cum ar fi statul judecat şi condamnat de proprii
judecători.
Istoria a dovedit că autolimitarea puterilor statului, fără instituirea responsabilităţii pentru
încălcarea acestor limite, este insuficientă în asigurarea drepturilor omului contra tendinţelor
despotice sau a abuzurilor autorităţii, fie ea şi judecătorească. O serie de constituţii şi documente
internaţionale au consfinţit şi garantat drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor ca fiind sacre de-
a pururi şi nici un ordin impus de tiranie sau de o putere arbitrară nu poate avea destulă autoritate pentru a
le aboli68. Garantarea drepturilor omului este dată de consacrarea lor prin lege şi instituirea domniei legii
faţă de orice autoritate, deziderat ce nu se poate realiza fără existenţa responsabilităţii autorităţii publice a
funcţionarului sau a demnitarului public. Deci, orice hotărâre judecătorească sau act al unei alte autorităţi
publice prin care se încalcă, ilegal, drepturile unei persoane trebuie desfiinţată, atrăgând răspunderile
juridice corespunzătoare, evident numai pe baza unei proceduri prevăzute de lege. Căci, numai o
guvernare prin lege este esenţa libertăţii, arată Montesquieu.
De-a lungul evoluţiei dreptului s-au cristalizat o serie de principii, adică idei de bază general
valabile ce se regăsesc în normele care reglementează instituţiile dreptului. Dintre principiile menite
să asigure drepturile omului prin limitarea puterii autorităţii şi funcţionarilor publici, precum şi prevenirea
exercitării abuzive a acesteia, voi reaminti doar câteva: principiul separaţiei puterilor69, al echilibrului,
cooperării şi controlului reciproc al acestora; toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire,
la o protecţie egală a legii; dreptul fiecăruia de a se adresa în mod efectiv instanţelor judiciare competente,
împotriva acelora care îi violează drepturile şi libertăţile recunoscute prin Constituţie sau alte legi; nimeni
nu poate fi arestat, deţinut sau exilat, în mod arbitrar; imparţialitatea şi independenţa justiţiei; prezumţia de
nevinovăţie; garantarea dreptului la apărare; neretroactivitatea legii şi aplicarea legii penale mai blânde
pentru individ; principiul legalităţii; principiul garantării dreptului fiecărei persoane vătămate de o autoritate
publică; principiul responsabilităţii puterilor statului şi funcţionarilor publici; exercitarea drepturilor şi
libertăţilor poate fi îngrădită numai de lege şi numai „în scopul exclusiv al asigurării recunoaşterii şi
respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi” în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii
publice şi bunăstării într-o societate democratică; principiul supremaţiei Constituţiei. Aceste principii nu fac
altceva decât să continue limitarea puterilor statului în raport cu individul pentru care au fost separate
şi organizate în aşa fel încât să se poată controla şi limita reciproc, înlăturându-se astfel posibilitatea
căderii vreuneia din acestea în absolutism, iar a statului în anarhie.
Montesquieu afirma că orice om care ar deţine întreaga putere într-un stat (legislativă,
executivă şi judecătorească) ar fi tentat să abuzeze de ea70, de unde şi concluzia că divizarea acesteia în
părţi ce cooperează, dar se şi controlează reciproc este de natură a asigura echilibrul şi stabilitatea
puterilor şi, în mod deosebit, folosirea non-abuzivă a acestora.
Principiul separaţiei puterilor a fost proclamat de Revoluţia franceză pentru a pune capăt
absolutismului când o singură persoană concentra toată puterea în stat, adică puterea de a face legi, de
67 Nicolae Cochinescu, Organizarea puterii judecătoreşti în România, Edidura Lumina Lex, Bucureşti 1997. p.21.
68 David Hume, citat de Adrian-Paul Iliescu în Limitele puterii, Editura ALL, Bucureşti, 1994, p.31.
69 Solon (640-558î.e.n.), unul dintre părinţii democraţiei, a dublat Areopagul cu un Senat (Senatul lui Solon) împărţind astfel
puterea în două respectiv la cele două instituţii socotind că „cetatea, sprijinindu-se pe cele două sfaturi, ca pe două ancore va fi
mai puţin primejduită de zbuciumul valurilor, iar poporul se va arăta mult mai aşezat” Philippe Malaurie, Antologia gândirii
juridice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, P.21
70Marian Enache. Câteva consideraţii în legătură cu puterea executivă, concept şi funcţionare, în revista
Dreptul nr. 9/1997, p.3.
46 Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora
a le executa precum şi de a judeca atunci când sunt încălcate. Este cunoscută expresia monarhului „L'Etat
c'est moi”, sintagmă care exprimă cel mai bine concepţia cu privire la putere, dominantă până la Revoluţia
franceză. Separarea puterii în putere legislativă, executivă şi judecătorească, a fost un progres pentru
vremea aceea, fiecare din cele trei mari puteri trebuind să fie deţinute şi exercitate de structuri diferite. Dar
limitarea acestui principiu numai la separarea puterilor, în cele trei puteri, este periculoasă pentru că poate
duce la anarhie. Astfel, din păcate, imediat după Revoluţia din 1789, în Franţa acest principiu a fost iniţial
„folosit mai ales pentru a proteja autorităţile administrative de orice ingerinţă a tribunalelor”, întărindu-se în
loc să se limiteze puterea executivă de către puterea judecătorească. Aceasta a fost posibilă ca urmare a
înfiinţării unor structuri hibrid, administrativ-judecătoreşti, care soluţionau exclusiv conflictele dintre autorităţi
şi individ în locul autorităţilor judecătoreşti.
La germani, dezvoltarea concepţiei de Reichsstaat este rezultatul direct al vechiului ideal al
supremaţiei dreptului, prin care trebuia limitat nu un monarh sau un for legislativ, ci un complicat aparat
administrativ71.
James Madison arăta că „acumularea tuturor puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească - în
aceleaşi mâini, fie ale unuia singur sau ale unora puţini, fie ereditari, autonumiţi sau electivi, poate fi
considerată pe drept cuvânt ca cea mai bună definiţie a tiraniei”.
Simpla separare a puterilor a ridicat o serie de probleme în practică, astfel:
- disputarea între acestea a supremaţiei, ori tendinţa de exercitare fără limite a puterii ce o deţin;
- lipsa de cooperare între puteri, care poate provoca reciproc greutăţi şi piedici etc.;
- necunoaşterea reciprocă a activităţii lor, lipsa de control reciproc limitat între acestea, izolarea
acestora cu efecte negative pentru realizarea scopului lor, care duc la: paralelism, imixtiuni,
disfuncţionalităţi, măsuri în contratimp, oportunităţi diferite, ineficienţă etc.
„Puterile nu sunt şi nu trebuie să fie izolate. La aceasta s-ar opune, însăşi ideea suveranităţii
care este unică şi indivizibilă, iar în practică s-ar ajunge la nesfârşite conflicte. Guvernate de ideea
egalităţii între ele, puterile trebuie să colaboreze şi să se controleze reciproc, stabilind o
interdependenţă complexă între ele. Cu acest chip se împiedică abuzurile, se înlătură conflictele şi se
ajunge la unitatea cu care trebuie să se exercite suveranitatea naţională. Tocmai în realizarea acestei
unităţi stă meritul alcătuitorilor noii Constituţii, care va trebui să cuprindă principiul separaţiei puterilor72”.
În consecinţă, principiul separaţiei puterilor a fost perfecţionat în scopul unei funcţionări eficiente a
acestora în realizarea menirii lor. Astfel, la principiul separării puterilor s-a adăugat sintagma „al egalităţii
acestora”, care înseamnă că nici una nu trebuie să domine pe alta şi nici una nu se subordonează alteia.
Regula egalităţii puterilor presupune:
- toate puterile sunt egale, principiu consacrat constituţional;
- toate puterile se subordonează numai Constituţiei şi legilor date în baza acesteia (principiul
domniei legii); spre exemplu, Parlamentul nu poate să elaboreze o lege contrară Constituţiei; nu
este indicat ca puterile separate să funcţioneze pe principiul piramidei;
- faptul că legile elaborate de Parlament sunt obligatorii pentru celelalte puteri nu înseamnă că
acesta este superior celorlalte puteri constituite în stat. Ba mai mult, nu toate legile elaborate de
Parlament trebuiesc executate orbeşte de celelalte puteri. Astfel, în cazul legilor date de
Parlament prin încălcarea dispoziţiilor constituţionale, cei interesaţi pot obţine, după anumite
proceduri prevăzute de lege, declararea lor ca neconstituţionale şi deci, acestea nu mai pot
produce efecte juridice73.
71 Friedrich A. Hayik. Constituţia Libertăţii, Institutul European, 1998, p.221
72 Andrei Rădulescu. Marea Constituţie a României, Bucureşti, 1922, p. 199
73 Curtea Constituţională referindu-se la principiul separaţiei puterilor în stat şi cel al liberului acces la
A acorda o putere mai mare uneia din cele trei puteri presupune predispoziţia la abuz de putere
din partea acesteia şi chiar disfuncţionalităţi în structurile statului. Potrivit Constituţiei din 1965, s-a apreciat
că puterea legislativă era putere supremă în stat şi ca atare, celelalte puteri nu o puteau controla, fiind
subordonate acesteia, împrejurare care a avut unele implicaţii negative.
Ca urmare, în acea perioadă nu se putea vorbi de un contencios administrativ şi constituţional în
cazul unor abuzuri. Dar simpla separare a puterilor, precum şi egalitatea acestora nu sunt suficiente pentru
a asigura buna funcţionare a lor în special, şi a statului în general. Faptul că puterile sunt ale unei entităţi,
statul, presupune organizarea lor într-un sistem, un angrenaj care trebuie să funcţioneze eficient în
vederea realizării scopului unic al statului, scop stabilit de popor. Aceasta înseamnă că între puteri nu
trebuie să fie izolare, dezinteres, necunoaştere, ci intercondiţionare, conjugare a activităţilor,
cunoaştere reciprocă a scopurilor mediate, într-un cuvânt cooperare. Astfel, regula cooperării
puterilor presupune:
- subordonarea scopurilor fiecăreia scopului comun care uneşte puterile în stat, statul fiind
suveran şi indivizibil;
- cooperarea obligatorie a puterilor în limitele Constituţiei şi legilor date în baza acesteia;
- desfăşurarea activităţilor cu bună credinţă şi fidelitate faţă de ţară.
Astfel, s-a ajuns la formularea principiului separaţiei puterilor, al egalităţii şi cooperării
acestora.
Dar viaţa a demonstrat că acest principiu trebuie perfecţionat în sensul introducerii şi a regulii
privind „controlul reciproc al acestora.”
Această regulă presupune că prin Constituţie trebuie să se prevadă proceduri precise şi
instituţii publice pe baza cărora puterile să se controleze reciproc sub aspectul respectării
Constituţiei şi a legilor emise în baza acesteia.
Cu privire la controlul reciproc al puterilor în S.U.A., Alexis de Tocqueville arăta: „Pacea,
prosperitatea, însăşi existenţa uniunii, stau neîncetat în mâna celor şapte judecători federali (Curtea
Supremă a S.U.A.). Fără ei, Constituţia este literă moartă; la ei apelează puterea executivă pentru a rezista
presiunilor corpului legislativ; legislativul pentru a se apăra de iniţiativele puterii executive; Uniunea pentru
a se impune în fata statelor; statele pentru a respinge pretenţiile excesive ale Uniunii; interesul public-
contra interesului privat; spiritul conservator contra instabilităţii democratice74 etc.
Controlul reciproc al puterilor presupune:
- căi de atac legale prin care o putere sau autoritate a acesteia, poate acţiona în judecată o altă
putere sau structură a acesteia atunci când aceasta abuzează, încălcând legea;
- alegerea ori numirea funcţionarilor unei puteri de către o altă putere, ori prin cooperare între
puteri;
- dizolvarea, suspendarea, demiterea funcţionarilor unei puteri de o altă putere, în condiţiile
legii (de regulă cu cooperarea unei alte puteri, pentru a se putea controla);
- avizul sau acordul reciproc în exercitarea puterilor; de exemplu unele acte din activitatea de
reglementare separată a Camerelor Parlamentului, sunt urmate de mediere, conform legii, atunci
când acestea diferă etc., deci Camerele Parlamentului se controlează reciproc cooperând.
Ca urmare, reglementarea şi funcţionarea puterilor statului, conform principiului separării,
egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora, este o garanţie a realizării interesului
general în condiţiile legii, şi respectiv al exercitării nonabuzive a puterii.
Alexis de Tocqueville. Despre democraţie în America, Editura Humanitas, 1995, p. 207. În prezent Curtea
74
Supremă a S.U.A. este formată din nouă judecători, numiţi de Preşedintele S.U.A.
48 Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora
Constituţiile moderne, inclusiv a României (1991), în scopul unei autolimitări eficiente a puterii în
general, au depăşit faza separaţiei puterilor numai în trei componente esenţiale (legislativă, executivă şi
judecătorească). În art. 1 pct. 4 din Constituţia revizuită se dispune că: „Statul se organizează potrivit
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă, şi judecătorească - în cadrul
democraţiei constituţionale.” În opinia noastră această formulare a principiului este incompletă şi
oarecum în contradicţie cu celelalte dispoziţii constituţionale. Totuşi potrivit Constituţiei pe lângă cele trei
puteri în ţara noastră sunt organizate şi funcţionează o serie de autorităţi publice care nu sunt
subordonate nici uneia din cele trei puteri clasice şi nici incluse în acestea, respectiv: Curtea
Constituţională, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, Banca Naţională a României etc.75 De asemeni,
puterea legislativă este „împărţită” între cele două camere ale Parlamentului respectiv, Senatul şi Camera
Deputaţilor care la rândul lor cooperează şi se controlează reciproc. Astfel, nici o lege nu poate intra în
vigoare fără să fie votată în aceeaşi redactare de cele două camere. În caz de divergenţă între normele
votate de Senat şi cele votate de Camera Deputaţilor se aplică procedura medierii. De asemenea, aceasta
rezultă şi din relaţiile instituite între celelalte instituţii politice. Astfel, Preşedintele numeşte primul ministru
şi Guvernul, care se confirmă de Parlament, iar Guvernul organizează şi conduce alegerile pentru
Preşedinte şi Parlament. Decretele Preşedintelui nu produc efecte juridice dacă nu sunt contrasemnate
de Primul-ministru. Potrivit art. 85 din Constituţia revizuită dacă prin propunerea de remaniere se schimbă
structura sau compoziţia Guvernului, preşedintele României va putea revoca şi numi pe unii membri ai
Guvernului numai pe baza aprobării Parlamentului acordată la propunerea primului-ministru. Preşedintele
are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului, să-i suspende sau să-i revoce, însă numai
la propunerea primului ministru. Preşedintele României numeşte magistraţii care fac parte din puterea
judecătorească, însă la propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii. Puterea judecătorească poate să
anuleze hotărârile Guvernului şi să sesizeze Curtea Constituţională pentru a declara ca neconstituţionale
legile date de Parlament sau ordonanţele emise de Guvern cu încălcarea Constituţiei.
În Constituţia României sunt şi alte atribuţii ale instituţiilor puterii prin care se reglementează
relaţiile de cooperare şi control reciproc ale acestora. De aceea considerăm că formularea din art.1 pct. 4
din Constituţia revizuită nu este la adăpost de critică deoarece:
- dintre toate elementele esenţiale ale principiului exercitării şi menţinerii puterii constituţionale,
în acest articol sunt prevăzute numai separarea şi echilibrul puterilor omiţându-se egalitatea,
cooperarea şi controlul reciproc al acestora;
- echilibru nu înseamnă egalitate, or cel mai puternic ar fi tentat să abuzeze de puterea ce o
deţine ceea ce contravine principiilor unei societăţi democrate;
- reglementarea constituţională tinde mai mult spre respectarea principiului separaţiei puterilor al
egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora principiu care previne abuzul de putere şi
asigură eficienţa acesteia în limitele democraţiei;
Potrivit Constituţiei României nici una dintre puteri sau instituţii ale puterii nu este mai mare
decât alta. Spre exemplu, Parlamentul poate fi dizolvat de Preşedinte în anumite condiţii şi după o anumită
procedură, iar Parlamentul în condiţiile legii îl poate suspenda pe Preşedinte, dar care este demis de popor
prin referendum.
O astfel de reglementare modernă, prin încredinţarea atributelor puterii la mai mult de trei autorităţi
independente din care nici una nu este mai mare, toate fiind subordonate numai dispoziţiilor
Constituţionale, este un pas înainte spre democraţie, constituind un factor de prevenire a tendinţelor de
însuşire a puterii de către o persoană sau un grup ori chiar de o categorie socială.
De la regula controlului reciproc au fost şi încă mai sunt excepţii obiective sau unele chiar
subiective, cu implicaţii negative asupra exercitării puterii.
75Totuşi în comentariile făcute pe marginea art. 58 din Constituţia nerevizuită a României se afirmă că: "în
cadrul celor trei puteri există autorităţi publice distincte, fiecare fiind separată de cealaltă". A se vedea N.
Constantinescu şi colectiv, Constituţia României comentată şi adnotată, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti,
1992, p.135.
Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora 49
Astfel, au fost cazuri când modul concret de efectuare a controlului între diferite instituţii nu a fost
reglementat prin lege datorită aglomerării Parlamentului cu proiecte de legi mai mult sau mai puţin
necesare etapei respective. De exemplu, legea de organizare judecătorească a apărut în anul 1992, ori de
la apariţia Constituţiei(1991) şi până 1992, controlul judecătorilor nu a fost reglementat. Instituţia Avocatul
Poporului a fost înfiinţată şi reglementată în 1997 şi deci, controlul pe care aceasta îl exercita asupra
autorităţilor administrative în relaţia cu individul nu a funcţionat timp de 6 ani. Pe de altă parte, au existat
tendinţe, unele reuşite, de a sustrage controlului anumite structuri ale puterii sau categorii de funcţionari,
prin sistemul privilegiilor instituit pur şi simplu prin lege, ori ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului76.
Astfel, prin Ordonanţa nr. 88/1997 a Guvernului României, Fondul Proprietăţii de Stat a fost practic
scos de sub controlul Curţii de Conturi în ceea ce priveşte activitatea de privatizare inclusiv a oricărui alt
organ de control de specialitate, financiar, contabil, economic. Prin H.G. nr. 220/1992 şi Legea nr. 74/1995,
s-a dispus că medicii din Serviciul public nu sunt funcţionari publici. O astfel de dispoziţie era de natură a-i
scoate pe aceştia de sub incidenţa rigorilor responsabilităţii juridice a funcţionarului public şi, în mod
deosebit, de la răspunderea penală pentru infracţiunile de corupţie. Pentru a pune capăt acestei situaţii,
Curtea Supremă de Justiţie a statuat că medicii din sistemul public, pot răspunde pentru infracţiunile de
luare de mită, fiind funcţionari publici în sensul Codului penal. Recent prin Legea nr. 21/1999 s-a instituit
infracţiunea de spălarea banilor murdari, omiţând din păcate faptele de spălarea banilor proveniţi din acte
de corupţie, omisiune care nu a fost înlăturată până în prezent, deşi mulţi demnitari publici vorbesc de lupta
împotriva corupţiei, împrejurare ce putea fi rezolvată printr-o simplă ordonanţă de urgenţă a Guvernului.
De asemenea, în perioada 1991-1999, miniştrii nu puteau fi traşi la răspundere pentru faptele
săvârşite în exercitarea funcţiei deoarece nu a existat o lege a responsabilităţii ministeriale. Tot în
domeniul responsabilităţii ministeriale, considerăm că privilegiul imunităţii parlamentare pentru
parlamentarii care sunt şi miniştri nu este la adăpost de critică, putând fi un scut pentru un ministru, în
activitatea ministerială. Aceasta contravine conceptului de „ministru”, care este şi trebuie să fie un servitor
public, deci, în serviciul publicului, şi nu un privilegiat. El trebuie să se subordoneze numai legii, şi orice
încălcare a acesteia nu trebuie să fie pusă la adăpost de responsabilitatea şi răspunderea celui care este
în serviciul public. Activităţile ministeriale sunt activităţi de mare importanţă ce pot avea implicaţii cu pagube
însemnate pentru interesul general, or acestora trebuie să le corespundă o responsabilitate şi răspundere
pe măsură, neafectate de privilegii. Imunitatea parlamentară trebuie să ţină de activitatea parlamentară şi
să nu poată fi invocată pentru protecţia unui ministru – parlamentar în acelaşi timp - care în serviciul
ministerial a încălcat legea. Aceasta este ca urmare a faptului că prin Constituţie nu s-a instituit
incompatibilitatea între calitatea de parlamentar şi calitatea de ministru (art.71 pct.2 din Constituţia
revizuită), ci din contră a fost permisă chiar de Constituţie, ceea ce face imposibilă înlăturarea acestei
posibilităţi (compatibilităţi) printr-o lege. Deşi potrivit art. 71 din Constituţie, se dispune că prin lege organică
se vor prevedea alte incompatibilităţi pentru parlamentari, încă nu a apărut o astfel de lege. Astfel apreciem
ca anormal faptul că un Preşedinte al Fondului Proprietăţii de Stat fiind şi parlamentar s-a bucurat de
imunitatea parlamentară generos reglementată de art. 69 din Constituţia nerevizuită77, în activităţile de
natură economică din cadrul Fondului Proprietăţii de Stat, care nu aveau nici o legătură cu activitatea de
parlamentar şi prin care se puteau aduce ori sau adus pagube deosebite economiei naţionale.
Pe de altă parte, se ştie că este dificil ca puterea executivă să controleze un parlamentar care
deţine funcţii de reprezentare profesională, salarizat în cadrul organizaţiilor cu scop comercial (de exemplu
membru în Consiliile de Administraţie).
76 A se vedea V. Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p. 26-
29.
77 În art. 69 pct.1 din Constituţia nerevizuită se dispunea: “Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut,
arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din
care face parte, după ascultarea sa...În caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut
şi supus percheziţiei.”
50 Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora
BIBLIOGRAFIE
1. Ioan Murau - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami, Bucureşti - 1997, p.
263-285;
3. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti-
1997, p. 207-201 şi 263-288;
4. Victor Diculescu - Drept Constituţional Comparat, Vol. II, Editura Lumina Lex Bucureşti, 1999, p.
937-955;
5. Giovanni Sartori - Teoria democraţiei reinterpretată, Collegium Polirom, 1999, p. 45- 56; 203-229;
289-294;
6. Tudor Drăganu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. II, Cluj Napoca, 1992;
p. 121-136;
7. Valerică Dabu - Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000,
p. 23-30.
Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora 51
ANEXA I
- funcţie
PUTEREA: - organ
- voinţa naţională
- poporului
SUVERANITATEA: - naţională
- de stat
ANEXA II
NOTĂ:
______________________
1)La nivelul judeţelor se organizează Camere de conturi.
2)Se organizează ca autorităţi autonome alese, în unităţile administrativ teritorial
54 Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora
ANEXA III
ANEXA IV
Înalta Curte de
Justiţie şi Casaţie
judecă:
- Preşedintele
republicii în caz de
înaltă trădare.
- Membri guvernului
şi complicii lor dacă
comit crime sau
delicte în exerciţiul
funcţiilor lor.
Curtea de Conturi:
controlează conturile
publice, precum şi
serviciile
administraţiei şi ale
sectorului public.
Camerele regionale
de conturi
controlează conturile
colectivităţii locale.
În ce Al aplicării politicii Reprezentarea Înfăptuiesc justiţia şi
scop? naţionale şi executării cetăţenilor care le-au asigură respectarea ei.
legilor votate de ales, votarea legilor şi
adunările legislative controlul executivului
Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora 57
ANEXA V
Societatea
Termenul de societate are multiple sensuri şi întrebuinţări. Societatea umană este un ansamblu
unitar, complex, sistematic de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al
activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului individual
şi colectiv. Societatea umană are un caracter organizat rezultat din exigenţele existenţei şi dezvoltării, din
dorinţa de perfecţiune. Numai în cadrul societăţii umane omul îşi poate realiza cele cinci categorii de
necesităţi care îl caracterizează78 şi tinde către binele comun şi fericirea personală. Este de reţinut faptul
că o societate umană poate să existe, să se dezvolte şi să se impună numai prin structuri organizate cu
funcţii bine precizate, iar structura care s-a impus, a rezistat şi rezistă, este statul.79
Statul
Din punct de vedere semantic, noţiunea de Stat s-a format din verbul latin „statuo”, care înseamnă
„a pune, a aşeza, a întemeia”, ceea ce în cadrul statului - cetate înseamnă, aşezare pe un teritoriu,
întemeierea unei cetăţi cu un minim de organizare şi conducere. Romanii au acordat cuvântului „status” o
semnificaţie politică, adăugându-i determinativul „res publica”, adică „lucru public”, deci bunuri şi activitate
de interes public. „Res publica” definea însă şi ideea de conducere a vieţii publice sau a statului.
Aşadar, „status rei publicae” însemna pentru magistraţi şi poporul roman „starea lucrărilor publice” sau
altfel spus, „situaţia conducerii vieţii publice”80. Romanii au folosit însă două noţiuni diferite pentru
conceptul de Stat şi anume, „res publica” pentru perioada republicii şi „imperium”, pentru perioada
imperiului (dominatului).
Statul antic se caracterizează înainte de toate prin confuzia între monarhul ereditar şi
prerogativele sale de conducere pe care le deţinea ca bunuri personale, prin centralizarea excesivă a
puterii şi folosirea de metode despotice de guvernare.
Machiavelli, în lucrarea sa „Principele” arată „Toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au
autoritate asupra oamenilor au fost şi sunt republici sau principate”81. Rousseau spre deosebire de
precedesorul său Machiavelli care prin cuvântul Principe înţelegea o persoană, dă acestui cuvânt un
înţeles deosebit „ Vom numi deci guvernământ sau administraţie supremă exercitarea legitimă a puterii
executive, şi principe sau magistrat omul sau corpul însărcinat cu această administraţie.” 82
În Evul Mediu pentru Stat se folosea îndeosebi termenul de regat, ţară, principat sau republică,
noţiuni care exprimau ideea de întindere a teritoriului statal şi ideea de putere a regelui, principelui sau,
după caz, a corpului politic local de a comanda şi de a cere să li se dea ascultare.
78Potrivit lui Maslow, cele cinci categorii de necesităţi ale omului sunt: a) fiziologice; b) de siguranţă; c) de
dragoste şi apartenenţă; d) de afirmare şi recunoaştere socială; e)de autodepăşire.
79„Statului i se poate întâmpla să se eclipseze, să se sfarme, dar întotdeauna el trebuie să se reconstituie- şi se reconstituie fără greş- ca şi
cum ar fi o necesitate biologică a societăţii.” F. Braudel,Jocul schimbului, Editura Meridiane, Bucureşti 1985, p 254.
80 A se vedea şi Henri Brun, Guy Tremblay, Droit Constitutionnel, Les Editions Yvon Blais Inv, Quebec,
1990, p.61, citat de Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997,
p.39.
81 Nicolo Machiavelli. Principele. Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p.4.
În secolul al XVI-lea, Jean Bodin în lucrarea „Les six livres de la Republique” fundamentează
conceptul de suveranitate a poporului, pe care o prezintă distinct de suveranitatea monarhului ceea ce
presupunea o limitare a puterii monarhului şi respectiv o evoluţie a conceptului de Stat. În concepţia
lui Bodin, regele este o persoană care exercită prerogativele monarhice în nume propriu, dar ca rezultat al
împuternicirii date de poporul suveran şi potrivit unei ordini legale care obiectivează în norme juridice
voinţa lui Dumnezeu. Acest gânditor îmbrăţişează ideea unui absolutism legitim opus unei despoţii
arbitrare. Într-un astfel de regat, aşa cum ne-a transmis Bodin în lucrarea sa, supuşii trebuie să dea
ascultare legilor Monarhului, iar Monarhul să dea ascultare legilor naturii, ceea ce presupune limitarea
puterii acestuia în raport cu drepturile naturale ale celorlalţi.
Concepţia că statul presupune existenţa a două entităţi aflate în relaţii de subordonare una faţă de
alta (guvernaţi şi guvernanţi) o întâlnim şi la alţi autori în perioada Renaşterii, ceea ce a constituit un
evident progres pentru acea perioadă. În lucrarea „Monarhia”, Dante afirmă că în Cetate, „al cărui scop
este vieţuirea în bună stare, este necesar să existe o singură conducere şi aceasta nu numai în dreapta
ocârmuire ci şi în cea abuzivă”83. Treptat, s-a accentuat diferenţierea dintre toţi cei investiţi cu atribuţii de
guvernare sau de conducere şi cei obligaţi să se conformeze acestora. Raporturile speciale de
subordonare între guvernanţi şi guvernaţi reprezintă o altă trăsătură esenţială a noţiunii moderne de
stat. Potrivit unei asemenea accepţiuni, guvernanţii au dreptul să impună numai o anumită voinţă faţă
de restul populaţiei, acţionând în numele statului şi nu al lor personal, aşa cum făceau monarhii în
antichitate, voinţă care trebuie să corespundă voinţei guvernaţilor. Am putea spune că este vorba de
o subordonare reciprocă reglementată prin lege, pe domenii bine precizate. Aceasta înseamnă că
guvernaţii împuternicesc în anumite limite pe guvernanţi, să-şi impună o anumită voinţă faţă de ei, iar
când guvernanţii încalcă acest mandat, guvernaţii pot să-i schimbe pe guvernanţi şi mandatul lor. Tot în
această perioadă se formează noţiunea de teritoriu statal prin disocierea posesiunilor Coroanei, de
domeniile private ale Regelui, care constituie un alt element al conceptului de Stat.
Astfel, domeniile Coroanei, adică ale Statului nu mai puteau fi înstrăinate de Rege, nici măcar
membrilor propriei familii. Aceste domenii erau legate de stat ca instituţie ori de monarhie ca instituţie a
statului şi nu de Monarh ca persoană fizică. Se susţine că poporul, ca titular al puterii suverane, nu se
poate autoguverna. De aceea, poporul încredinţează exerciţiul puterii sale suverane principelui sau unui
grup de guvernanţi pe care îi controlează şi îi poate schimba oricând, dacă aceştia conduc tiranic, ceea ce
apare ca o subordonare suis generis.
Ca urmare, se susţine că Statul este forma instituţională de organizare politică a unei
colectivităţi umane constituită istoric şi localizată geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup
de indivizi, deţinând în virtutea suveranităţii poporului şi ca expresie a voinţei acestuia ori ilegitim,
prerogativele şi instrumentele exercitării autorităţii publice, ale elaborării şi aplicării normelor de
convieţuire sociale, exprimă şi apără interesele fundamentale ale statului şi ale naţiunii şi impune
voinţa acestora ca voinţă general-obligatorie84.
Esmenin a definit statul ca fiind personificarea juridică a unei naţiuni precum şi ca subiect şi suport
al autorităţii publice85.
Profesorul Tudor Drăganu defineşte statul ca o instituţie „având ca suport o grupare de oameni
aşezată pe un spaţiu delimitat, capabilă de a-şi determina singură propria sa competenţă şi
organizare în vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în funcţiile legislativă, executivă
şi jurisdicţională”86.
Indiferent de formulările folosite în definirea statului de diverşi autori, elementele esenţiale ale
definiţiei complete a acestuia sunt următoarele:
a) forma de organizare politică a unei colectivităţi umane constituită istoric;
83 A se vedea Dante, Monarhia, în Constant Floru ş.a. "Izvoare de filozofie. Culegere de studii şi texte." Ed.
Toronţiu, Bucureşti, 1942, p.152.
84 Cristian Ionescu, opere cit. p.42
85 A. Esmenin. Elements de Droit Constitutionnel francais et compare, Sirey, Paris, 1909, p.1.
86 Tudor Drăganu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Târgu Mureş,1990, p.94
Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat 61
b) localizarea geografică;
c) existenţa unui grup conducător învestit cu atribuţii de guvernare şi de exercitare a autorităţii
publice în numele şi de către popor, grup controlat şi subordonat de popor în limitele legii
fundamentale;
d) prerogativa grupului conducător de a stabili şi apăra ordinea statală şi, în cadrul acesteia, a
celei juridice.
Din punct de vedere politologic, Statul apare ca o colectivitate umană istoriceşte constituită şi
organizată pe un anumit teritoriu, care se structurează în grupul de guvernanţi şi restul populaţiei.
Din perspectivă sociologică, Statul apare ca o grupare de indivizi având un grad ridicat de
organizare şi stabilitate, care ocupă un teritoriu determinat geografic şi recunoscut politic asupra căreia o
autoritate publică exercită prerogative de comandă sau de putere, înzestrată, totodată, cu vocaţia şi
capacitatea organizatorică şi instituţională de a exprima şi impune tuturor voinţa grupului ca voinţă
generală.
Din punct de vedere juridic statul poate fi privit ca o persoană juridică sau persoană morală, adică
este titular de drepturi şi obligaţii şi deci, este subiect de drept. Dar aceste drepturi şi obligaţii trebuie
să vizeze în principal interesul general, întrucât sunt drepturile şi obligaţiile poporului, pentru că
atunci când nu îndeplinesc această condiţie, poporul în virtutea suveranităţii sale, îi poate schimba pe
guvernanţi şi legile nedrepte făcute de aceştia.
1. Teritoriul de stat este spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape precum şi din coloana
aeriană de deasupra solului şi apelor asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa exclusivă şi
deplină.
Asupra întregului său teritoriu, statul exercită o autoritate, respectiv suveranitatea statală,
manifestată sub trei aspecte generale: a) plenitudine ; b) exclusivitate; c) opozabilitate faţă de orice alt
stat sau persoană de drept public sau privat.
Prin plenitudine înţelegem că Statul îşi exercită funcţiile sale în toată plenitudinea lor pe teritoriul
său. (ex.: statul, prin organismele sale specializate, legiferează, organizează administraţia locală, stabileşte
instanţele de judecată, organizează armata şi forţele de poliţie ş.a.)
În ceea ce priveşte exclusivitatea, este general admis că pe teritoriul său, statul exercită singur şi
în mod liber întreaga sa autoritate, fiind exclusă aşadar, intervenţia sau amestecul altui stat.
Aspectul opozabilităţii este conferit, în primul rând de legitimitatea şi recunoaşterea
internaţională a constituirii unui stat pe un anumit teritoriu. Cu alte cuvinte, un teritoriu poate aparţine unui
stat doar în mod legitim şi legal. Teritoriul este indivizibil şi inalienabil (neînstrăinabil). Autonomia locală
într-un stat unitar este numai administrativă şi în limitele legii fără a afecta teritoriul acestuia.
2. Populaţia unui stat este formată din cetăţeni şi persoane fără cetăţenie. Cetăţeanul este
individul legat de stat printr-o „legătură juridică” denumită „cetăţenie”, care presupune un complex de
drepturi şi obligaţii între cetăţean şi stat specifice acestei calităţi. Spre exemplu, dreptul la vot şi dreptul de
a fi ales sunt exclusiv ale celui care are calitatea de cetăţean. Străinul care este cetăţean al altui stat
rămâne supus acestuia din punct de vedere al îndatoririlor cetăţeneşti. În categoria de străin intră şi
persoanele fără cetăţenie (apatrizii) care nu locuiesc în statul respectiv. Funcţiile şi demnităţile publice,
civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară. O
astfel de dispoziţie se găseşte şi în constituţiile altor ţări. Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau
expulzat din România, prevedere care se găseşte în mod corespunzător şi în constituţiile altor ţări şi în
convenţiile internaţionale. Cunoscând aceasta, unii cetăţeni ai unor ţări, cu care România încă nu are
Convenţii de întrajutorare juridică au săvârşit infracţiuni economice cu prejudicii mari în România, după
62 Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat
care s-au ascuns în ţara ai cărei cetăţeni sunt, aşteptând intervenţia prescripţiei penale, mizând pe o
acţiune inadecvată a autorităţilor româneşti, precum şi pe dispoziţiile Convenţiei privind extrădarea.
Potrivit art. 54 din Constituţia României, fidelitatea faţă de ţară este sacră.
Prezenţa unei comunităţi de străini într-un stat ridică probleme multiple de ordin economic,
financiar, politic, social, cultural, religios etc.
În legătură cu această problemă, există pericolul ca autorităţile unui stat să-şi trateze grupurile
minoritare-cetăţeni ai statului respectiv - ca pe nişte străini.(ex.: tibetani în China, chinezi în Indonezia,
asiatici în Africa etc.)87.
Din punct de vedere calitativ, fiecare stat grupează într-o proporţie mai mare sau mai mică
populaţii cu trăsături etnice diferite. În funcţie de această regrupare, statele se pot împărţi în state
naţionale şi state multinaţionale.
Statele naţionale sunt cele în care populaţia majoritară formează o singură naţiune.
Elementele naţiunii sunt: rasa, limba, religia, tradiţiile istorice, interesele materiale şi culturale,
situaţia geografică. Datorită unor împrejurări speciale nu întotdeauna aceste elemente pot fi întrunite şi
totuşi, naţiunea nu este afectată. Astfel, cele două state germane au format, până la reunificare (octombrie
1990) o singură naţiune, deşi unele elemente nu au fost întrunite (de ex. comunitatea de viaţă economică).
De asemenea, românii din Basarabia şi Bucovina de Nord, împreună cu cei din România constituie
un element etnic unic, deşi sunt despărţiţi de graniţe; cele două state coreene cu organizări diferite cuprind
împreună o singură naţiune.
Naţiunea presupune o incontestabilă unitate sociologică a populaţiei. Din această perspectivă,
identificarea Stat-naţiune se relevă, în doctrina constituţională occidentală, ca fiind soluţia cea mai bună
pentru că ea asigură cea mai profundă solidaritate în sânul populaţiei. Recent premierul francez L. Jospin
a propus o federaţie a statelor-naţiuni ca model pentru viitorul Uniunii Europene: „Sunt în favoarea Europei,
însă rămân ataşat naţiunii mele”, a spus premierul, respingând ideile federaliste ale social-democraţilor
germani (SPD) şi ale liderului lor, Schröder. În ceea ce priveşte raportul dintre naţiune şi stat, naţiunea
precede statul naţional. Naţiunea română s-a format înainte de unirea celor două principate româneşti şi
formarea statului naţional în 1859. La 1 Decembrie 1918 s-a desăvârşit statul naţional unitar român. Grija
de a avea în stat o populaţie omogenă nu a dispărut. Această grijă a animat mişcarea sionistă înainte şi
după crearea statului Israel. Un exemplu în acest sens sunt încercările fostului lider comunist bulgar
Teodor Jivcov, de a desnaţionaliza un milion de cetăţeni bulgari de origine turcă, politica de
desnaţionalizare a românilor din Imperiul ţarist, apoi din fosta U.R.S.S. şi din Ungaria88.
Statul multinaţional este statul a cărui populaţie este formată din mai multe rase sau naţionalităţi,
vorbind limbi diferite şi având culturi şi un trecut istoric diferit.
Puterea politică suverană este un alt element al Statului şi aceasta înseamnă că Statul nu este
supus nici unei autorităţi atât în cadrul intern, cât şi pe plan extern, el deţinând în mod exclusiv puterea de
stat.
Unul din atributele esenţiale ale statului îl constituie dreptul său inalienabil de a legifera în mod
liber fără nici o imixtiune din partea altui stat, organizarea şi funcţionarea sistemului politic, raporturile
societate - stat - cetăţean, raporturile personale şi patrimoniale între indivizi etc., prin intermediul normelor
juridice.
Suveranitatea puterii de stat în domeniul legiferării presupune:
- că instituie norme juridice de ocrotire şi consolidare a valorilor fundamentale pe care se
întemeiază şi relaţiile sociale corespunzătoare acestor valori;
- că juridicizează obiectivele cele mai importante ale dezvoltării social-economice şi politice,
obiective pe care le hotărăşte fără imixtiuni şi în realizarea intereselor generale ale naţiunii;
- că stabileşte o ordine juridică în raport de interesele generale, individuale, tradiţii, cultură etc.,
pe care o impune în condiţiile legii la nevoie prin forţa de constrângere;
87 Charles Cadoux. Droit Constitutionnel et institutions politiques, vol. I, Cujas, Paris,1973, p.57.
88 Cristian Ionescu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, p.58.
Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat 63
- dreptul exclusiv de a se organiza de sine stătător din punct de vedere economic, politic, militar
şi administrativ, prin norme juridice.
Suveranitatea puterii de stat presupune că şi în domeniile exercitării puterilor judecătoreşti şi
executive, autorităţile publice se supun numai Constituţiei şi legilor date `n baza acesteia, fără nici o
imixtiune din interior sau exterior.
O problemă interesantă este raportul dintre suveranitatea puterii de stat şi caracterul legitim al
acesteia.
O putere de stat este legitimă atunci când se exercită în cadrul legislaţiei constituţionale adoptată
şi reactualizată în mod democratic potrivit constituţiei. O putere devine ilegitimă prin contestarea ei de
către întreaga naţiune sau de către majoritatea populaţiei, ceea ce înseamnă că nu mai reprezintă
interesele acestora89.
Deci, ca o putere să fie legitimă trebuie să fie aleasă legal, să funcţioneze conform legii, iar legile
să fie actuale în raport de voinţa generală, ceea ce presupune suportul popular permanent.
Simpla contestare a unui guvern de către partidele din opoziţia parlamentară sau de opinia publică
prin mitinguri de protest, demonstraţii antiguvernamentale, marşuri, grevă etc., nu înseamnă automat şi
pierderea legitimităţii Guvernului. Raţiuni de ordine publică impun cerinţa stabilităţii instituţiilor
constituţionale şi în cadrul acestora a Guvernului. De aceea, contestarea publică a unei autorităţii statale
nu are ca rezultat automat revocarea acesteia şi înlocuirea funcţionarilor săi cu alţii. Pe de altă parte, un
Guvern devine ilegitim atunci când majoritatea parlamentarilor i-au retras sprijinul politic, potrivit procedurii
prevăzute de Constituţie (se constată oficial prin votarea unei moţiuni de cenzură) sau ca rezultat al unei
revoluţii ori revolte populare. În cazul constatării nelegitimităţii guvernului, urmează ca acesta să fie înlocuit
cu un alt guvern cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie.
Elementele legitimităţii puterii de stat sunt:
- legalitatea instituirii puterii (conform Constituţiei sau prin revoluţie);
- legalitatea funcţionării puterii;
- actualitatea legilor după care funcţionează puterea.
Este important de subliniat că în numele legitimităţii sale, instituţia statală exercită în limite
prestabilite dominaţia socială. La rândul său populaţia se supune ordinelor primite de la guvernanţi
(instituţia statală) în numele aceleiaşi legitimităţi, pe care de altfel el i-a conferit-o prin sprijinul său electoral.
Pentru justificarea legitimităţii de comandă exercitată de guvernanţi s-au invocat mai multe teorii.
Dintre acestea se remarcă în mod deosebit cea formulată de sociologul german Max Weber. Potrivit
acestuia, există trei tipuri de legitimare a puterii în numele căreia liderul exercită dominaţia: calităţile
personale ale liderului (dominaţia charismatică); tradiţia (dominaţia este acceptată de populaţie ca un
obicei intrat în conştiinţa publică); legală (poporul se supune ordinelor şi legilor adoptate de autorităţile
publice pe care el le-a investit în mod legal cu atribuţii de guvernare, potrivit voinţei sale).
Din punct de vedere politologic legitimitatea este considerată un principiu de întemeiere şi
justificare a unui sistem de guvernământ care presupune, o anumită recunoaştere a acestui drept de către
cei guvernaţi90.
89 În declaraţia de independenţă a S.U.A. din 14 iulie 1776, se preciza că "oamenii au fost creaţi egali, ei
fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea
şi căutarea fericirii... Oricând o formă de guvernare devine contrară acestui scop, poporul are dreptul
de a o schimba sau de a o aboli şi de a stabili un nou guvernământ." Victor Luncan. Drepturile Omului,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.22.
90 Mica Enciclopedie de Politologie, Ed. Ştiinţiifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 262-263.
64 Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat
Forma de stat este un concept politico-juridic care exprimă modul de constituire, organizare,
conducere şi exercitare a puterii prin stat. Intr-o altă formulare, forma statului exprimă modul de
organizare a conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut91. Statul este o „instituţie de
instituţii” constituite într-un ansamblu unic şi organic articulat92.
Forma puterii de stat şi structura acesteia nu se confundă cu statul. Statul conţine populaţia,
teritoriul şi puterea de stat, ca principale elemente ale acestuia.
Puterea de stat se exercită conform Constituţiei şi legilor printr-o structură de autorităţi publice şi
instituţii care constituie numai o componentă juridico-politică a Statului. Prof. I. Muraru vorbeşte de instituţii
relative la putere, în care include autorităţile publice şi instituţiile politice. Prin instituţii relative la putere
înţelegem colectivităţi umane constituite pe baza şi în executarea legii, înzestrate cu mijloace materiale şi
financiare potrivit legii, precum şi cu personalitate juridică şi competente în domeniul legiferării, organizării,
executării şi executării în concret a legii precum şi în domeniul judecătoresc.
Forma puterii de stat diferă de la un stat la altul în raport de trei criterii definitorii: a) structura de
Stat; b) forma de guvernământ; c) regimul politic.
a) Structura de Stat desemnează scheletul autorităţilor şi instituţiilor publice, limitele competenţei
teritoriale personale şi materiale a acestora şi între acestea, respectiv legăturile specifice între
întreg şi parte.
b) Forma de guvernământ desemnează modul de formare şi organizare a structurilor statului
(autorităţi şi instituţii publice), caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre
acestea, în special între organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului93.
c) Regimul politic exprimă relaţia dintre puterea politică - puterea de stat şi dintre acestea şi
individ, inclusiv mijloacele şi metodele de înfăptuire a puterii, de consacrare şi garantare a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti.
În funcţie de aceste criterii putem spune că forma puterii de stat poate fi a unui stat unitar sau
stat federal, a unei monarhii sau republici, a unui stat democratic sau autoritar.
Opţiunea democratică pentru oricare dintre formele puterii de stat nu poate fi decât rezultatul unui
referendum popular.
Caracterul real al unei astfel de opţiuni depinde de: gradul de participare la referendum, dacă
alegătorii sunt conştienţi de ce şi cum votează, adică nu sunt manipulaţi, şi dacă referendumul este corect
organizat şi finalizat.
91 Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 109.
92 Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat. Vol. I, Ed. Europa Nova Bucureşti,1996,
p.131. A institui înseamnă a înfiinţa, a întemeia; instituţie înseamnă forma de organizare a raporturilor
sociale-politice, juridice etc. - parte a suprastructurii, Florin Marcu, Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei,
Bucureşti-1978, p.577
93 Distingând între "forma de stat" şi "forma de guvernământ" G. Burdeau consideră că forma de stat
vizează consistenţa puterii în care statul este titular; forma de guvernământ este determinată de maniera în
care sunt desemnaţi agenţii acestei puteri şi modul în care ei o exercită. G. Burdeau, op. cit. p. 50.
Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat 65
Deşi statul este unitar, teritoriul său poate fi organizat în unităţi administrativ teritoriale.
Subdiviziunile administrativ-teritoriale ale statului unitar au caracter eminamente administrativ şi nu
constituie state în interiorul statului. Structura unitară a statului este, de regulă, concepută pe principiul
centralizării, ea presupunând aşa cum s-a arătat deja, un ansamblu unic de instituţii în care puterea de
control aparţine autorităţilor publice centrale asupra autorităţilor locale.
Aceasta înseamnă că statul unitar are o singură constituţie şi o legislaţie uniformă, o singură
organizare administrativ-teritorială, un singur parlament, un singur şef al statului şi un guvern unic,
un singur sistem de organizare judecătorească a căror competenţă se extinde pe întregul teritoriu al
statului fără nici o excepţie94.
Teoretic, exercitarea puterii presupune concentrarea acesteia la un centru unic de decizie care o
va transforma în decizii obligatorii pentru întreaga populaţie şi toate autorităţile şi instituţiile de pe întreg
teritoriul statului, denumite şi acte de putere.
Spre exemplu, în monarhiile absolute puterea era exercitată pe principiile stricte de centralizare
pentru ca monarhul să controleze, direct sau prin aparatul său specializat, pe funcţionarii administrativi şi
modul în care i se respectă deciziile. Centralizarea a fost reazemul absolutismului monarhic.
Într-un stat democratic centralizat, aparatul central statal reprezintă de fapt întreaga naţiune
servind interesele generale ale acesteia, şi nu ale unei singure persoane, respectiv ale monarhului95.
Statul centralizat a fost susţinut nu numai de factorii politici şi juridici, ci şi de cei economici
deoarece reglementările locale împiedică relaţiile economico-financiare, comerciale, necesare dezvoltării
economiei de piaţă. Centralizarea nu exclude însă crearea la nivel local a unui aparat funcţionăresc care
facilitează raporturile centrului cu cei administraţi. În acest caz aparatul local este supus controlului ierarhic
al centrului.
Practica a dovedit că o structură statală unitară, concepută pe metodele stricte de centralizare, nu
are eficienţa necesară în condiţiile statului modern. Astfel, într-un stat modern, nu se poate concepe că
membrii guvernului pot să cunoască şi să satisfacă interesele locale în foarte bune condiţii. Ar fi o sufocare
a guvernului să i se pretindă cunoaşterea şi rezolvarea intereselor publice locale. Ca urmare, sunt
necesare autorităţi locale care au un dublul rol:
sunt intermediari între guvern şi populaţie;
cunosc şi se ocupă şi de rezolvarea intereselor publice locale, fiind responsabili în faţa celor care îi aleg
pe plan local.
Aceasta presupune într-un stat unitar o anumită autonomie pentru autorităţile locale, respectiv
numai administrativă şi limitată de lege.
Din punct de vedere legislativ şi judecătoresc, nu se poate vorbi de vreo autonomie locală, legile
fiind unice în elaborare, executare şi ca fundament al judecăţii.
Într-adevăr activitatea judecătorească se desfăşoară şi prin autorităţi locale (tribunale judeţene şi
judecătorii), dar judecata se face numai după aceleaşi legi, peste tot existând controlul judecătoresc pe trei
trepte de jurisdicţie: fond, apel şi recurs, care se exercită inclusiv de autoritatea supremă judecătorească.
În vederea satisfacerii intereselor locale cu respectarea legilor, se foloseşte principiul
deconcentrării şi descentralizării la organizarea şi funcţionarea statului unitar. Page: 65
[0]
a) Deconcentrarea
Desconcentrarea constă în delegarea unor atribuţii ale puterii centrale de stat unor autorităţi locale
numite de puterea centrală ca reprezentanţi ai guvernului în teritoriu. Astfel, prefecţii sunt reprezentanţi
ai guvernului în teritoriu însărcinaţi:
- să asigure respectarea legii şi a actelor normative emise de Guvern pe raza de competenţă a
prefecturii; deci, vizează realizarea intereselor naţionale în teritoriu;
94 Charles Cadoux, Droit Constitutionnel et Institutions Politiques, Cujas, Paris, 1973, p.100-102.
95 Charles Debbasch. Science administrative. Administration publique. Dalloz, Paris, 1989, p.98.
66 Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat
b) Descentralizarea
Principiului centralizării i s-a adus, pe lângă desconcentrare un al doilea corectiv principal,
respectiv descentralizarea, care constă în posibilitatea recunoscută de puterea centrală, colectivităţilor
locale de a adopta în anumite domenii sau la nivel teritorial anumite acte ori decizii, fără a se consulta în
prealabil cu centrul sau a cere aprobarea acestuia. Astfel, autorităţile publice locale, respectiv primarii şi
consiliile locale beneficiază de o anumită independenţă faţă de puterea centrală şi acţionează în mod
autonom, principiu al cărui temei constă în aceea că nu sunt numite de puterea centrală, ci alese de
colectivităţile locale.
Descentralizarea este reglementată în aşa fel încât să nu fie în contradicţie cu centralizarea şi nu
are legătură cu principiile statului federal. Autorităţile descentralizate sunt autorităţile administraţiei publice
locale care nu sunt subordonate la centru, fiind autonome, respectiv: Consiliile judeţene, municipale,
orăşeneşti, comunale şi primarii.
Descentralizarea are la bază principiul potrivit căruia cei guvernaţi îşi cunosc mai bine
interesele şi-şi gestionează cu mai multă eficienţă resursele ce li se alocă precum şi cele create pe plan
local, prin autorităţile alese la nivelul judeţului sau localităţii.
Deconcentrarea serviciilor publice ale ministerelor diferă de descentralizare fiind un alt principiu al
Statului unitar, care înseamnă că pe plan local se înfiinţează servicii publice (corespondente ale
ministerelor) care sunt doar tutelate de ministere. De exemplu: Ministerul Sănătăţii, Ministerul Educaţiei şi
Cercetării, Ministerul de Interne etc., înfiinţează şi organizează la nivelul judeţelor servicii publice, denumite
inspectorate sau direcţii, care sunt total diferite de autorităţile administraţiei publice locale, autorităţi ce
funcţionează pe principiul descentralizării.
Conceptul de serviciu public are două sensuri: primul de activitate şi al doilea de organism. Prin
serviciu public98 înţelegem acea activitate desfăşurată în regim de drept public, în scopul satisfacerii
continue şi permanente a intereselor generale, naţionale şi locale, desfăşurată de o structură
96 A se vedea Legea administraţiei publice locale. Legea nr.69/1991, M.O.nr.79/18.04.1996.
97 Potrivit art.123 pct.2 din Constituţia revizuită prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi
conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.
98 A se vedea pe larg V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti,
2000, p.86-100.
Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat 67
organizatorică special înfiinţată prin lege sau pe baza legii, de către stat, judeţ, municipiu, oraş şi comună,
învestită cu o anumită competenţă, dotată cu mijloace materiale şi băneşti şi încadrată cu personal de
specialitate, cu regim de funcţionar public. Serviciile publice pot fi de trei feluri: legislative, judecătoreşti şi
administrative.
Astfel, autorităţile administraţiei publice locale au în subordine servicii publice pe care le
gestionează, le înfiinţează în raport de interesele locale pe care le servesc, servicii prin care contribuie la
autonomia administrativă locală. Aceste servicii publice nu se subordonează central şi fiind descentralizate,
funcţionează în cadrul autorităţilor administrative locale sau pe lângă acestea. Ele funcţionează `n paralel
cu serviciile publice desconcentrate ale ministerelor.
c) Autonomia administrativă locală
Este un principiu (în consens cu descentralizarea) după care funcţionează numai autorităţile
publice locale, respectiv consiliile locale şi primarii şi se caracterizează prin următoarele trăsături:
- exclude autonomia legislativă şi judecătorească;
- autonomia administrativă este stabilită şi reglementată de legiuitor care este unic la nivel central;
stabilirea acesteia în afara legii vizează unitatea statului;
- autonomia administrativă se exercită numai în limitele legii;
- autonomia administrativă urmăreşte satisfacerea intereselor generale locale;
- autorităţile administraţiei publice locale sunt subordonate numai legii; de exemplu primarul nu are
un şef care să-l controleze şi sancţioneze disciplinar;
- controlul asupra autorităţilor administraţiei publice locale este limitat, fiind numai „de legalitate”,
denumit „control de tutelă”; autorităţile tutelare nu se substituie autorităţilor tutelate; controlul de
legalitate se exercită asupra acestora şi de către prefect prin intermediul justiţiei;
- presupune autonomie funcţională şi autonomie teritorială (dar numai în domeniul administraţiei,
adică al organizării executării şi executarea în concret a legii).
Avantajele descentralizării sunt:
- autorităţile locale autonome administrativ cunosc mai bine decât cele centrale interesele
colectivităţii locale, mijloacele şi modalităţile de satisfacere a acestora;
- autorităţile locale sunt alese de cei care îi servesc, respectiv colectivitatea locală, pentru care
probabilitatea de a se înşela asupra lor este mică, putându-i sancţiona prin nerealegere sau prin
referendum;
- autoadministrarea limitată şi-a dovedit eficienţa;
- este un rezultat al aplicării eficiente a principiului separaţiei puterilor;
- permite valorificarea iniţiativei locale în raport de specificul local.
Neajunsurile descentralizării s-au dovedit a fi:
- cele două forme ale descentralizării au uneori ca rezultat apariţia unui angrenaj birocratic cu
funcţionare greoaie (mulţi funcţionari, formulare complicate, o specializare îngustă a funcţionarilor
ş.a.) agravată de creşterea complexităţii activităţii statale;
- descentralizarea poate fi compromisă de un personal administrativ incompetent ales sau numit
pe „plan local”;
- săvârşirea unor abuzuri grave de către funcţionarii cărora li s-au încredinţat prerogative de
conducere administrativă pe plan local şi care nu pot fi controlaţi temeinic de la centru, iar
formele de control cetăţenesc au uneori caracter formal (dacă există) sunt coruptibile ori nu
sunt eficiente; spre exemplu, pentru un primar indolent, beţiv, incompetent etc., nu există un şef
care până la alegerile locale să-l sancţioneze pentru abaterile sale, aspect ce poate influenţa
serios eficienţa sa `n activitatea de primar;
- pe de altă parte, autonomia poate fi o sursă de conflicte economice, sociale, religioase,
culturale între unităţile cărora li s-a acordat autonomie sau între cele care beneficiază de
autonomie şi cele care nu au căpătat autonomie;
68 Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat
Statul unitar complex este statul care, fără a pierde unitatea sa de structură prezintă în acelaşi
timp, mari diversităţi locale administrative, de legislaţie, chiar de jurisdicţie, datorită cărora în interiorul său
sunt păstrate enclave istorice având particularităţi de dezvoltare politică socială, economică şi juridică. Între
autoritatea centrală şi particularităţile locale se păstrează un echilibru care asigură funcţionalitatea
conducerii sociale. În practică sunt considerate state unitare complexe „uniunea încorporată” şi
„regionalismul”.
Uniunea încorporată este un stat caracterizat prin unitatea puterii centrale în interiorul căreia
există o diversitate de legislaţii, corespunzând unei diversităţi de populaţii şi teritorii „încorporate” statului. In
această situaţie există un singur parlament, dar acesta votează legi deosebite pentru populaţii distincte
şi regiuni distincte din statul respectiv.
Astfel Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este un stat unitar (o uniune încorporată) în
care regimul legislativ nu este uniform pentru toate regiunile (Anglia, }ara Galilor, Scoţia, Irlanda de Nord).
La baza formării uniunilor încorporate se află factorii istorici. În cazul Marii Britanii, cucerirea de
teritorii şi încorporarea lor de către Coroana Statului englez nu a eliminat particularităţile populaţiilor
cucerite (}ara Galilor în 1536, Scoţia 1707, Irlanda 1800-1921). După prăbuşirea sistemului colonial, unele
teritorii au rămas sub autoritatea metropolei. Statul francez, de pildă, încorporează unele teritorii sau
departamente situate „peste mări”. Astfel, potrivit art. 74 din Constituţia Franţei, teritoriile de peste mări ale
Republicii au o organizare particulară, corespunzătoare propriilor interese în ansamblul intereselor
Republicii Franceze. Această organizare este definită şi modificată prin lege după consultarea adunărilor
teritoriale interesate.
Regionalismul exprimă o situaţie geografică, politică, administrativă, lingvistică, spirituală cu
rădăcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar datorită căreia acesta optează pentru împletirea atributelor
suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei autonomii de regulă, largă, unor colectivităţi
regionale100. Adepţii regionalismului au invocat incapacitatea structurilor politico-administrative centrale de
a oferi soluţii viabile şi eficiente cererii unor forţe sociale de participare la guvernare, lipsa voinţei politice a
autorităţilor centrale de a răspunde necesităţii de redistribuire a puterii în favoarea unităţilor administrative
locale101. Adversarii regionalismului au susţinut că acesta ameninţă însăşi unitatea statului şi că este un
factor de dezmembrare a acestuia.
Practica a demonstrat că regionalismul fără realismul politic al factorilor de guvernare riscă să
ridice probleme nu să le şi rezolve.
Regionalismul presupune împletirea în acelaşi cadru geografic a unor interese generale cu
particularităţile etnice, lingvistice, tradiţiile şi interesele locale care pot fi însă şi multietnice.
Regionalismul devine politic atunci când competenţele regiunii depăşesc pe cele ale unei simple
circumscripţii administrative care beneficiază de autonomie locală, respectiv într-un cadru constituţional
deţine puterea de a se autoguverna.
Este adevărat că regionalismul politic poate tinde spre federalism. În Franţa şi Italia
s-a considerat că regionalismul încurajează forţele centrifuge interesate în independenţa regiunilor sau
federalizarea statului. Potrivit lui Charles Cadoux, regionalismul politic presupune atât autonomie
administrativă, cât şi autonomie politică, exceptând autonomia legislativă judecătorească şi militară.
Unele state au introdus în legislaţia lor regionalismul politic:
- Italia prin Constituţia din anul 1947, a statuat regionalismul politic pentru Sicilia care are propriile
instituţii de guvernare, dar care funcţionează conform Constituţiei Italiei.
- În Belgia există aşa-zisul „regionalism variabil”, respectiv din punct de vedere teritorial „regiunea
Wallonia, regiunea Flamandă şi regiunea Bruxelles”; din punct de vedere lingvistic sunt patru
regiuni: de limba franceză; de limba germană; bilingvă şi de limbă neerlandeză; din punct de
vedere cultural există regiunile: franceză, germană, neerlandeză şi flamandă.
Toate cele trei categorii de regionalism: politic, lingvistic şi cultural sunt prevăzute în Constituţie,
limitele geografice între ele neputând să fie modificate decât printr-o lege adoptată cu o majoritate
specială102.
Statul compus este un stat constituit din mai multe state. Acesta este de regulă o formă artificială,
rezultată din conjuncturi politico-militare care îmbracă forma statului federal sau a uniunii de state.
Statul federal este o asociaţie de state care decid în mod liber, în virtutea suveranităţii lor, să
creeze organe comune cărora le conferă numai o parte din competenţele lor, îndeosebi în domeniul
militar, al diplomaţiei sau financiar.
Uniuni de state sunt atunci când două sau mai multe state se grupează pentru a forma o nouă
entitate politică distinctă şi pentru a exercita în comun anumite activităţi, în special în domeniul apărării,
finanţelor şi relaţiilor internaţionale.
În cadrul uniunii, fiecare stat membru îşi păstrează personalitatea juridică internă şi
internaţională, dar acceptă să încredinţeze unui organ comun responsabilitatea luării deciziilor în
domeniile stabilite prin actul juridic (tratatul) care consfinţeşte uniunea.
Uniunea de state este de două feluri: uniunea personală şi uniunea reală.
Statele constituite într-o uniune personală au în comun instituţia şefului Statului, fiecare
păstrându-şi parlamentul şi guvernul între care nu se stabilesc raporturi rezultate din actul de unire.
Exemplu: Anglia şi Regatul Hanovrei (1714-1837); Ţările de Jos şi Luxemburgul (1815-1890); Moldova şi
}ara Românească (1859-1862).
În uniunea reală, legătura de asociere între statele componente este mai puternică; uniunea este
condusă de acelaşi monarh, statele componente îşi constituie organe comune care exercită în numele
uniunii reale, suveranitatea statală în domeniul diplomaţiei, apărării şi finanţelor.
Pentru restul prerogativelor statale fiecare stat component acţionează distinct unul faţă de celălalt.
Exemplu de uniuni reale: Uniunea dintre Suedia şi Norvegia (1815-1905); Uniunea dintre Austria şi
Ungaria (1869-1918); Moldova cu }ara Românească (1862-1864).
Este o asociaţie teoretic permanentă de state care urmăreşte obiective identice, îndeosebi în
domeniul relaţiilor internaţionale şi al apărării şi sunt legate prin angajamente reciproce.
Aceasta are unul sau mai multe organe comune care exercită atribuţii în numele confederaţiei, însă
fiecare stat membru îşi păstrează suveranitatea sa internă, conform cadrului său constituţional.
De asemenea, suveranitatea externă a fiecărui stat este exercitată în numele confederaţiei de un
organ comun - Adunare, Dietă - care adoptă decizii în unanimitate.
Principiul unanimităţii riscă să blocheze funcţionarea Confederaţiei putând apărea o anumită
instabilitate. In plus, dreptul de retragere din confederaţie accentuează şi mai mult instabilitatea
acesteia103. Uneori confederaţiile se destramă sau evoluează către un stat federal cum sunt S.U.A. şi
Elveţia.
102 Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1980, p.243-
251.
103 Charles Cadoux, op. cit. p. 114.
70 Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat
Motivele care determină crearea uniunii de state sunt diferite: conştiinţa intereselor comune;
dorinţa de hegemonie politică a unui stat; uniunea pe principii ideologice etc.
Statul federal este format din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de autonomie în
materie constituţională, legislativă şi judecătorească. În exterior, numai statul federal are calitatea de
subiect de drept. Deci, Statul federal se prezintă ca o asociere de state care se supun, pe de o parte, unei
puteri centrale unice (puterea federală) şi care, pe de altă parte, conservă o largă autonomie
constituţională, administrativă şi jurisdicţională. În S.U.A., Constituţia federală se impune tuturor
constituţiilor celor 50 de state componente. Se apreciază că sunt două modalităţi de constituire a
federaţiilor: prin integrarea mai multor state şi constituirea unor noi entităţi statale; prin separarea unor
regiuni ale statului unitar şi constituirea împreună cu teritoriul rămas a unei federaţii. Motivele constituirii
statului federal pot fi: apărarea comună împotriva unei ameninţări externe; preocuparea de a asigura (prin
integrare) o ordine socială internă stabilă, dorinţa de a folosi mai eficient resursele economice,
particularităţile geografice etc.
Trăsăturile caracteristice ale statului federal sunt:
- Unitatea pe plan internaţional. Statele membre ale Statului federal nu au posibilitatea de a se
manifesta juridic pe plan internaţional, deosebindu-se de confederaţia de state ale cărei
componente sunt recunoscute pe plan internaţional şi în federaţie.
- Diversitatea constituţională şi judiciară pe plan intern. Fiecare stat federal are în mod normal
propriul său sistem constituţional, instituţiile sale guvernamentale, propria legislaţie, sistemele
sale de organizare judecătorească. Această varietate generează evident o complexitate de
raporturi juridice, dar ea este dovada autonomiei politice recunoscută membrilor federaţiei.
- Supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre, care asigură stabilitatea şi menţinerea
statului federal.
Organizarea competenţelor în statul federal
Federalismul veritabil se bazează pe două principii complementare: principiul autonomiei şi
principiul participării.
Principiul autonomiei în statul federal presupune:
- autonomie în domeniul legislativ;
- autonomie în domeniul economic;
- autonomie în domeniul jurisdicţional;
- autonomie în domeniul administrativ.
Totuşi, autonomia în aceste domenii este limitată prin Constituţia statului federal. De asemenea,
anumite atribuţii ale statelor membre, chiar în interior, sunt executate de statul federal, respectiv în
domeniul: securităţii naţionale, poliţiei, serviciilor secrete, jurisdicţional etc.
În caz de conflict între autorităţile centrale şi cele locale, se apelează la justiţia federală care le
soluţionează.
Sunt folosite, de regulă, trei metode de împărţire a competenţelor între statele membre şi Statul
federal astfel:
- în Constituţia Statului federal sunt prevăzute expres competenţele exclusiv ale acestuia;
- precizarea numai a competenţelor atribuite statelor membre rezultând astfel că toate celelalte
atribuţii sunt conferite în principiu statului federal;
- stabilirea concomitentă prin Constituţie a sferelor de atribuţii repartizate exclusiv statului federal,
cât şi cele ale statelor membre.
Principiul participării
Este de esenţa statului federal faptul că statele membre participă pe baze egale la elaborarea
deciziilor aplicabile pe teritoriul statului federal; este vorba de o egalitate politică şi juridică indiferent de
Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat 71
întinderea lor, de bogăţiile naturale şi mărimea numărului populaţiei. De aici rezultă necesitatea creării unor
organe federale, însărcinate să înfăptuiască interesele comune, inclusiv o constituţie federală.
În ultimii ani, evoluţia federalismului se caracterizează atât printr-un regres al principiului
autonomiei, cât şi printr-o alterare a principiului participării, statele federale întărindu-şi puterea faţă de
statele membre, deci o tendinţă de centralizare (Germania, de exemplu). Creşterea puterii federale prin
subvenţii economice acordate pe plan local, multiplicarea şi penetrarea serviciilor publice federale şi altele
au dus la creşterea rolului Statului federal în defavoarea statelor membre (de exemplu în Statele Unite ale
Americii).
Aşa cum am arătat, forma de guvernământ indică modul în care sunt constituite şi funcţionează
organele supreme şi este raportată, în principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile
sale cu puterea legiuitoare. Potrivit formei de guvernământ, statele se împart în două categorii: republici şi
monarhii.
Republica este acea formă de guvernământ în care organul care îndeplineşte funcţia de şef al
statului este ales, de regulă, pentru o anumită perioadă.
Republicile pot fi prezidenţiale sau parlamentare. În republicile prezidenţiale, preşedintele este
ales prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat; în republicile parlamentare, preşedintele este ales
de către parlament.
Republica semiprezidenţială se caracterizează în principal prin alegerea Preşedintelui prin vot
universal, direct şi prin răspundere politică a guvernului faţă de parlament, de exemplu România.
Monarhia este acea formă de guvernământ în care organul care îndeplineşte atribuţiile de şef al
statului este un monarh care ocupă tronul fie prin alocarea pe viaţă, fie prin succesiune ereditară.
Monarhia poate fi: absolută, adică monarhul este singurul organ suprem în stat ori limitată sau
constituţională, adică atunci când alături de şeful statului sunt şi alte organe care exercită puterea -
parlamentul, guvernul şi primul-ministru.
În monarhia constituţională prerogativele monarhului sunt restrânse, iar guvernul este emanaţia
parlamentului şi deţine puteri sporite (de exemplu, în Anglia).
Monarhia dualistă se deosebeşte de cea constituţională prin faptul că guvernul este numit de
monarh şi subordonat acestuia. Puterile monarhului sunt însă limitate prin atribuţiile conferite parlamentului.
BIBLIOGRAFIE
- Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p. 10-1; 28-
29; 129-137
- Tudor Drăganu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Târgu Mureş, 1993, p. 114-142
- Ion Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Ed. Europa Nova,
Bucureşti, 1996, Vol. I, p. 130-161
- Paul Negulescu - Tratat de drept administrativ, Editura Socec, Bucureşti, 1934, vol. I,
p. 609-615
- Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1997, Vol. I, p. 39-87
CAPITOLUL IV
ROLULŞI FUCŢIILE STATULUI. FORMELE ORGANIZĂRII POLITICE ALE POPORULUI. PARTIDELE
POLITICE. ASOCIAŢII ŞI ORGANIZAŢII SINDICALE. GRUPURILE DE PRESIUNE
În înfăptuirea interesului general, Statul trebuie să asigure ca acelaşi gen de activitate pozitivă să
se desfăşoare în mod repetat, dar în condiţii superioare de eficienţă de către organisme specializate,
potrivit unor norme şi metode clare şi bine stabilite. Aceste activităţi statale se grupează şi se derulează
în cadrul diferitelor funcţii ale statului a căror analiză nu poate fi făcută decât pornindu-se de la două
criterii specifice: criteriul material şi criteriul formal.
Criteriul material vizează conţinutul şi natura activităţii care constituie substanţa funcţiei
statului. Deşi este criticat, acest criteriu socotim că prezintă interes.
În vederea satisfacerii necesităţilor de ordin general se stabilesc anumite scopuri şi activităţile
necesare pentru atingerea acestora. Criteriile de eficienţă impun gruparea anumitor activităţi înrudite
sub forma unor funcţii. Aceste activităţi sunt formate din anumite drepturi şi obligaţii juridice care au o
anumită specificitate, presupun o anumită calificare, caracteristici etc., care necesită o anumită
organizare, eficientizare, procedură specială de reglementare, organe speciale de executare etc.
Orice activitate presupune: subiect activ, subiect pasiv, obiect, metode de acţiune sau inacţiune,
scopuri imediate, mediate şi finale, norme de reglementare (juridice, morale, fizice, matematice, ştiinţifice,
politice etc.). Unele activităţi sunt înrudite după trăsăturile, caracteristicile etc. ale elementelor activităţii
care, dacă sunt asociate, asigură o anumită eficienţă.
Astfel, activitatea legislativă (al cărei scop este reglementarea relaţiilor sociale conform voinţei
poporului) presupune un conţinut şi o natură comună specifică, respectiv activitatea specifică de elaborare
a legii după anumite reguli de către un organ special numit legiuitor. Un alt scop, conţinut şi o altă natură
o are activitatea de organizare a executării şi executarea în concret a legii care se face de alte organe,
respectiv organele administraţiei publice. Simpla existenţă a legii nu-i suficientă dacă nu este şi executată,
aplicată de autorităţi specializate `n acest sens. La fel putem spune şi despre activitatea judecătorească,
104 A se vedea V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000,
p.152.
105 M. Văraru. Tratat de drept administrativ român. Bucureşti, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1928,
p.300.
74 Rolul şi funcţiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice.
Asociaţii şi organizaţii sindicale. Grupurile de presiune
al cărei specific este soluţionarea după principii specifice acesteia şi conforme legii a litigiilor civile,
comerciale, administrative, de muncă, fiscale, penale etc., atunci când acestea apar în activitatea de
executare şi respectare a legii. Tot din punct de vedere al criteriului material, se pot deosebi activităţile
externe ale statului, precum şi activităţile economice, sociale etc., care au un alt scop, conţinut şi o altă
natură.
Criteriul material vizând conţinutul nu se confundă cu caracterul juridic106 care priveşte forma,
deoarece toată activitatea statală nu poate fi decât juridică.
Criteriul formal presupune a se ţine seama de specificul autorităţilor care efectuează activitatea
statală, cât şi de forma actelor emise de acestea. Acest criteriu ţine deci de forma dată atât organului
care trebuie să desfăşoare activitate, precum şi de forma pe care trebuie să o îmbrace activitatea statală.
Spre exemplu, autoritatea care elaborează legea trebuie să fie cea mai reprezentativă pentru popor,
membrii acesteia să fie aleşii poporului, autoritatea trebuie să funcţioneze după anumite reguli, astfel încât
să exprime voinţa poporului în actele pe care le emite, respectiv legile. De asemenea, pentru ca voinţa
poporului să devină general obligatorie, trebuie să se exprime în anumite forme şi după anumite proceduri
specifice numai legii, care este o regulă de maximă generalitate, obligatorie pentru toţi, garantată şi
asigurată prin forţa de constrângere a Statului. Ca atare, într-un stat, pentru cunoaşterea voinţei
poporului, asigurarea manifestării ei şi instituţionalizarea acesteia, se foloseşte un anumit gen de activităţi
specifice ce ţin de instituţionalizarea Parlamentului ca organ legiuitor107 şi activitatea legislativă a
acestuia. În acest sens, putem spune că activitatea legislativă este o funcţie a statului. Dar simpla
existenţă a legilor fără organizarea executării acestora, nu duce la realizarea interesului general şi
individual conform menirii statului. Ca urmare, sunt necesare organe specializate `n domeniul respectiv,
precum şi activităţi specifice bine reglementate şi delimitate pentru organizarea executării şi
executarea în concret a legii.
Acestea sunt autorităţile administrative, iar activitatea acestora se cheamă activitate
administrativă, ceea ce constituie funcţia administrativă a statului.
Astfel, şi din punct de vedere al criteriului formal, activitatea statului poate fi clasificată pe funcţii
ale statului. Pentru aceste funcţii ale statului se concep şi se organizează anumite autorităţi după principii
şi reguli specifice: autoritatea legislativă, autorităţi ale administraţiei publice, autorităţi judecătoreşti
şi autorităţi centrale autonome etc. De asemenea, forma pe care trebuie să o îmbrace activitatea statului
diferă după importanţa activităţii respective, precum şi puterea regulilor care o guvernează. Exemplu:
legea este un act al activităţii statale cu anumite caracteristici: se elaborează numai de Parlament, trebuie
să exprime voinţa poporului, este general obligatorie, iar respectarea acesteia se asigură prin forţa de
constrângere a statului; de asemenea, poate fi abrogată sau modificată numai de o anumită autoritate,
respectiv autoritatea legiuitoare şi poate fi declarată ca neconstituţională numai de Curtea Constituţională.
Pe de altă parte, un act administrativ normativ se emite numai de autorităţile administrative prevăzute de
lege, autorităţi împuternicite şi specializate `n acest sens (Preşedinte, Guvern, ministru, Consiliul Judeţean,
primar etc.); acesta poate fi revocat, modificat sau abrogat numai de autoritatea emitentă, autoritatea
ierarhic superioară a acesteia, precum şi prin lege. Un act al autorităţii administrative, dacă este ilegal,
poate fi anulat şi de instanţa de judecată după o procedură specială denumită procedura contenciosului
administrativ.
106 Spunem că o activitate are caracter juridic, atunci când aceasta se desfăşoară după acele norme
juridice a căror respectare este asigurată şi garantată la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
107 Parlamentul trebuie să fie constituit nu numai ca un organ special, dar şi specializat. Caracterul
special trebuie să constea în modul de înfiinţare şi funcţionare, mod care să asigure exprimarea voinţei
poporului de către parlamentari. Caracterul specializat trebuie asigurat de nivelul de pregătire al
parlamentarilor şi consilierilor, experţilor acestora, în domeniile de reglementare a legii, de modul cum
activează `n elaborarea legilor etc.
Rolul şi funcţiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice. 75
Asociaţii şi organizaţii sindicale. Grupurile de presiune
După unii autori, statul ar avea trei funcţii, respectiv: a) funcţia legislativă; b) funcţia executivă
sau administrativă şi c) funcţia jurisdicţională109. După alţi autori, statul ar avea patru funcţii:
legislativă; executivă sau guvernamentală; administrativă şi judecătorească110.
Separarea funcţiei executive în două funcţii este, în principal, motivată de modernizarea şi
tehnicizarea funcţiei pur administrative, ceea ce justifică pe deplin calificarea acesteia ca o funcţie propriu-
zisă. Importanţa deciziilor cu caracter administrativ în viaţa cotidiană, diversificarea tehnicilor administrative
şi constatările „ştiinţei administraţiei” întăresc acest punct de vedere. Într-o asemenea concepţie
administraţia (funcţia administrativă) ar reveni guvernului, iar funcţia executivă ar reveni şefului statului, iar
în unele situaţii primului-ministru. De observat că o lege votată de Parlament nu poate intra în vigoare,
potrivit Constituţiei României, dacă nu este promulgată de Preşedinte - şeful statului - prin decret
prezidenţial. Prin decretul de promulgare al unei legi se:
- învesteşte legea respectivă cu putere executorie, adică cu obligativitatea „erga omnes” a
executării şi respectării ei;
- se dispune tuturor autorităţilor cu atribuţii în cauză să treacă imediat la organizarea şi
executarea legii.
Prin publicarea legii şi a decretului de promulgare:
- legea intră în vigoare, adică devine obligatorie de cunoscut şi de respectat pentru toţi, începând
să producă efecte juridice;
- autorităţile competente sunt obligate să organizeze executarea, de regulă imediat, a legii în
cauză şi să o execute în mod concret111.
a) Funcţia legislativă constă în adoptarea de către Parlament a unor reguli conform voinţei
poporului, obligatorii pe teritoriul statului şi pentru orice persoană fizică, juridică, inclusiv autorităţile publice
şi Statul, reguli denumite legi.
Aşa cum am arătat la un capitol anterior, există o ierarhie a legilor în raport de puterea
reprezentativă a autorităţii care o adoptă. Constituţia se adoptă de Adunarea Constituantă şi se aprobă
prin referendum popular; legea organică se aprobă de majoritatea calificată a Parlamentului, iar legea
ordinară de către majoritatea simplă a Parlamentului.
Legea reglementează, de regulă, situaţii generale, impersonale şi rareori doar un singur caz,
cum ar fi Legea privind exproprierea unui teren pentru cauză de utilitate publică sau Legea privind
ratificarea unei convenţii ori tratat.
Funcţia legislativă exercitată de un organism specializat în mod exclusiv, a ridicat încă de la bun
început (avem în vedere îndeosebi secolul al XVIII-lea când s-a conturat necesitatea codificării cutumei
constituţionale) problema evitării hegemoniei corpului legiuitor asupra celorlalte organisme de
108 A se vedea V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000,
p.100-128.
109 Charles Debbasch şi alţii, op. cit. p. 24-25.
111 Atunci când legiuitorul apreciază că pentru cunoaşterea legii şi organizarea executării acesteia este
necesară o perioadă de timp de la publicare, va stabili în mod expres un termen rezonabil, de când legea
începe să intre în vigoare. De exemplu, Ordonanţa nr. 73/1999 privind introducerea impozitului pe venitul
global, deşi a fost publicată în Monitorul Oficial la 31.08.1999 a intrat în vigoare la 01.01.2000, fiind
necesar timp pentru procurarea logisticii, cunoaşterea legii de către populaţie şi în special de cei care au
obligaţii în acest sens.
76 Rolul şi funcţiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice.
Asociaţii şi organizaţii sindicale. Grupurile de presiune
guvernare şi chiar a naţiunii. Un Parlament omnipotent, neconstrâns de o altă putere ar fi putut deveni
discreţionar, înlocuind tirania monarhului absolut cu propria tiranie. În condiţiile în care Parlamentul îşi
revendică puterea de la popor, acesta fiind suveran ar fi fost foarte uşor ca forul legislativ să fi pretins o
poziţie dominantă în raport cu celelalte instituţii de guvernare. O asemenea posibilitate ar fi răsturnat însuşi
scopul fundamental al Parlamentului ca instituţie reprezentativă a intereselor poporului, respectiv
înlăturarea absolutismului monarhic.
În acest sens, principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc,
reglementează în mod corespunzător această problemă, aşa cum am arătat în capitolul anterior, când am
tratat acest principiu.
În principiu, funcţia legislativă este exercitată numai de Parlament. În mod excepţional, este admis
ca în anumite limite în timp, spaţiu şi domeniu, Guvernul să fie abilitat de Parlament să desfăşoare o
activitate legislativă prin instituţiile juridice ale Ordonanţei de urgenţă sau ale Ordonanţei ordinare.
Această posibilitate este reglementată expres în Constituţia României în art. 115. Activitatea legislativă a
Guvernului este de excepţie, provizorie, pe problema sau cazul în care a fost abilitat de Parlament
astfel:
- pe timpul vacanţei parlamentare Guvernul este abilitat să emită ordonanţe în domenii şi
probleme limitativ prevăzute în legea de abilitare dată de Parlament; prin legea de abilitare se
împuterniceşte Guvernul să emită ordonanţe pe timpul vacanţei parlamentare şi numai în anumite
domenii şi probleme ce nu suferă amânare până la terminarea vacanţei parlamentare;
- în caz de urgenţă112 şi excepţional în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi
amânată, Guvernul emite Ordonanţe de urgenţă oricând şi în orice domeniu cu excepţia celui
rezervat Constituantei sau revizuirii Constituţiei;
- aceste ordonanţe ale Guvernului produc efecte juridice numai până în momentul aprobării sau
respingerii de Parlament.
b) Funcţia executivă
Aşa cum s-a subliniat în doctrină, Guvernul deţine o „putere de reglementare113 care constă în
împuternicirea permanentă prin Constituţie, a acestuia de:
- a emite acte normative (administrative) date în executarea legilor;
- a emite acte normative (administrative) care reglementează relaţiile sociale din domeniile care
nu sunt rezervate legiuitorului şi într-un mod care să nu contravină legii.
Funcţia executivă constă în activitatea specială de asigurare şi organizare a executării legilor şi
de asemenea, în adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare şi administrare pe plan
central şi local. De exemplu, problema restituirii locuinţelor este reglementată prin Legea nr. 112/1995, prin
care se prevăd cazurile de restituire şi principiile care guvernează concret această activitate, însă modul
concret de restituire, respectiv procedura de organizare şi funcţionare a comisiilor judeţene, precum şi
activitatea acestora este stabilită prin norme metodologice aprobate prin hotărâre de Guvern. Normele
de aplicare a legilor sunt date, de regulă, de Guvern, iar în alte cazuri şi de alte autorităţi ale
administraţiei publice, când sunt abilitate prin lege. Este cazul Băncii Naţionale a României care emite
norme în aplicarea unor legi aşa cum sunt Normele nr. 7/1994 date în aplicarea Legii nr. 59/1934. Actele
emise în realizarea funcţiei executive sunt extrem de diverse (administraţia generală a ţării, diplomaţie,
gestiune financiară, adică acte de organizare a executării şi executarea în concret a legii).
Toate aceste acte administrative sunt subordonate legii şi Constituţiei, începând cu hotărârea de
Guvern şi ordinele, instrucţiunile, normele metodologice ale ministerelor şi terminând cu decizia primarului
comunal sau procesul verbal de contravenţie întocmite de agentul de poliţie. Actele executive sunt
individuale sau normative. În sistemul Constituţional francez există o ierarhie a actelor administrative
numite şi regulamente, astfel: decrete; hotărâri ministeriale; diferite alte hotărâri, decizii şi rezoluţii.
112 Spre exemplu, în cazul Ordonanţei de Urgenţă prin care s-a reglementat starea de necesitate, dată în
condiţiile mişcării greviste din Valea Jiului.
113 Puterea reglementară a Guvernului se referă numai la actele administrative emise de Guvern respectiv
c) Funcţia jurisdicţională114
Un stat de drept este de neconceput fără funcţia jurisdicţională. Lipsa justiţiei veritabile însemnând
arbitrariu şi nedreptate115. Dacă o viaţă socială normală trebuie să se desfăşoare potrivit Constituţiei şi
legilor în vigoare, în mod firesc trebuie să existe o funcţie şi respectiv un sistem de autorităţi care atunci
când legile sunt încălcate să restabilească situaţia de fapt şi de drept şi să aplice, după caz, corecţiile
necesare. Această funcţie jurisdicţională a statului este încredinţată unor autorităţi independente şi
imparţiale, respectiv instanţele Constituţionale şi instanţele judecătoreşti. Actul de justiţie poate fi
înfăptuit în bune condiţiuni numai de „al treilea” care este neutru, imparţial, neimplicat în vreun fel în
cauză. Căci nimeni nu trebuie să-şi facă dreptate singur pentru că atunci ar avea ”dreptate” numai cei mai
puternici. De aceea, dreptatea trebuie împărţită de autorităţi neutre, specializate, în mod egal atât
pentru cei slabi, cât şi pentru cei puternici.
Concepută astfel ca o funcţie realizată independent şi imparţial, justiţia s-a impus ca o idee şi
realitate în care oamenii cred şi trebuie să creadă că îi poate apăra atunci când drepturile şi interesele
legitime sunt încălcate, ca similarul dreptăţii triumfătoare116. „Fiat justiţia pereat mundus” (justiţia să-şi
urmeze cursul ei chiar dacă lumea ar fi să piară) este dictonul preferat în legătură cu justiţia. Semnificaţia
acestui dicton este aceea că precum veşnica dreptate a Dumnezeirii este neclintită în fermitatea ei,
dezvăluindu-se în orice condiţii, chiar ale prăbuşirii întregii lumi, tot aşa judecătorul care se ocupă de un
anume caz trebuie să-l ducă la bun sfârşit şi să-l rezolve după cum îl îndeamnă ştiinţa şi conştiinţa117 chiar
dacă între timp ar veni sfârşitul lumii cu toate grozăviile sale.
Fac obiectul jurisdicţiilor, litigiile dintre persoane fizice, dintre acestea şi persoanele juridice civile
sau de drept public ori dintre acestea şi autorităţile publice. Soluţionarea litigiilor se face în cadrul unui
proces, după anumite reguli, prin acte numite hotărâri judecătoreşti. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia
cerută trebuie să afle adevărul în procesul respectiv, pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele,
cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii. Pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea, ea cunoaşte o
anumită structură şi anumite principii de organizare şi funcţionare. Organizarea justiţiei se face pe
grade de jurisdicţie care presupun controlul în trepte pentru a evita eroarea judiciară. Aceste grade de
jurisdicţie permit o evaluare a judecăţii în fond, dar şi în apel şi recurs, ca posibilitate de îndreptare a
erorilor, de reevaluare a sentinţelor în raport cu probele în cauză. Fondul se judecă de o instanţă, apelul de
instanţa ierarhic superioară, iar recursul de instanţă ierarhic superioară celei din apel, de fiecare dată
numărul judecătorilor din completul de judecată crescând.
În doctrina constituţională s-a exprimat şi opinia că cele trei funcţii ale statului ar fi:
a) funcţia de exercitare a suveranităţii atât pe plan intern (de exemplu: stabilirea ordinii juridice şi
apărarea ei prin folosirea forţei publice), cât şi pe plan extern (stabilirea liniilor generale ale
politicii externe, colaborarea internaţională cu alte State; participarea la organisme
internaţionale, apărarea teritoriului naţional) ;
b) funcţia de orientare generală a dezvoltării societăţii;
c) funcţia de promovare a progresului.
O altă analiză tipologică a funcţiilor statului în doctrina constituţională contemporană distinge trei
categorii de funcţii:
a) funcţii politice: menţinerea ordinii sociale interne şi apărarea teritoriului naţional, alte intervenţii
ale statului fiind excluse; asigurarea programului economico-social;
114 Conceptul de "jurisdicţional" include noţiunea de judiciar pe lângă alte jurisdicţii astfel putem vorbi de
jurisdicţii civile, penale, comerciale, administrative, constituţionale, de drept al muncii etc.
115 I. Muraru, op. cit. p. 458.
117 Potrivit Constituţiei, judecătorii se subordonează numai legii, deci hotărârile lor trebuie să fie în baza şi în
executarea legii şi nu a conştiinţei lor care poate fi subiectivă, influenţată politic etc. De aceea orice
hotărâre judecătorească trebuie să fie motivată numai pe lege şi starea de fapt stabilită pe bază de probe.
O judecată motivată numai pe conştiinţa judecătorului este greu de evaluat, de justificat menţinerea,
modificarea sau casarea acesteia, în raport cu adevărul judiciar.
78 Rolul şi funcţiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice.
Asociaţii şi organizaţii sindicale. Grupurile de presiune
118 Dimitri Georges Lavraff. Les partis politiques en Afrique Noire. Press Universitaires de France. Paris,
1970, p.101
119 Cristian Ionescu, op. cit. p. 311.
120 În Anglia funcţia de şef al opoziţiei este considerată o funcţie importantă în stat, fiind salarizată,
statală şi, deci, de la interesele generale şi evitarea conducerii statului pentru realizarea
intereselor de grup ale membrilor partidelor respective.
Unii autori includ în conceptul de forţe politice şi alte organizaţii nonguvernamentale cum sunt:
sindicatele, organizaţii ale minorităţilor etnice, asociaţiile religioase, comitetele cetăţeneşti, ligile culturale
etc.121
Credem că ar fi mai corect să socotim ca forţe politice numai partidele parlamentare, partide
care, indiferent dacă sunt la putere sau în opoziţie, au o serie de drepturi recunoscute în Constituţie şi
legile date în baza acesteia, prin care participă mai mult sau mai puţin la exercitarea puterii legislative. (art.
8, 40, 61 şi altele din Constituţie). Ca atare, partidele politice neparlamentare, deşi fac politică, socotim că
nu pot fi considerate ca adevărate forţe politice.
De asemenea, credem că sindicatele nu pot fi considerate forţe politice ele fiind constituite nu
pentru a face politică, ci pentru a apăra drepturile şi promovează interesele profesionale, economice şi
sociale ale salariaţilor (art. 9 din Constituţie). Folosirea mijloacelor legale sindicale pentru scopuri politice
apare ca un abuz de putere care creează disfuncţionalităţi în viaţa politică, statală, economică şi socială.
Aceasta nu înseamnă că celelalte organizaţii nonguvernamentale (partidele politice
neparlamentare, sindicatele, asociaţiile religioase, culturale etc.) nu au libertate de exprimare şi respectiv
de a critica politica şi puterea de stat. Însă, de la a critica şi până la a pretinde pe alte căi decât cele legale
luarea unor măsuri în structura organelor statului (schimbarea guvernului, a preşedintelui, a unui ministru
etc.) este distanţă mare. Este adevărat că propunerea schimbării unor funcţionari publici poate fi făcută de
către oricine, dar o astfel de cerere nu poate fi obligatorie, deci producătoare de efecte juridice, decât
numai `n cazurile prevăzute de lege.
Potrivit lui Edmund Burke, gânditor englez, un partid politic este „un corp de oameni animaţi de
un principiu particular, asupra căruia sunt de acord pentru a promova prin efortul lor, interesul naţional”122.
Această definiţie este discutabilă, având în vedere raportul dintre interesele membrilor de partid şi interesul
naţional care diferă de la un partid la altul. După Dimitrie Gusti „partidul politic este o asociaţie liberă de
cetăţeni uniţi în mod permanent prin interese şi idei comune, de caracter general, asociaţie ce urmăreşte,
în plină lumină publică, a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social”123.
După prof. I. Muraru partidele politice sunt formaţiuni mai mult sau mai puţin durabile care sunt
constituite şi funcţionează în scopul de a cuceri sau conserva puterea, pe baza unui program
ideologic şi urmând o strategie elaborată124.
Prin urmare, trăsăturile partidelor politice sunt:
a) aceste formaţiuni sunt constituite ca o organizaţie a unor adepţi, (membri) structurată pe
criterii teritoriale şi ierarhice, care funcţionează pe baza unor norme proprii şi urmăreşte
obiective programatice;
b) aceste formaţiuni sunt constituite ca structuri politice durabile; prin caracterul de „organizaţie
stabilă sau durabilă” partidul se distinge de simpla clientelă, fracţiune, clică, camarilă, care
dispar împreună cu fondatorii sau animatorii lor. Dorinţa de a prelua şi de a exercita puterea
delimitează partidul de grupul de presiune şi de alte organisme sociale, precum sindicatele şi
organizaţiile de tineret125;
c) organizaţia de partid are un program ideologic rezultat din totalizarea aspiraţiilor latente, a
opiniilor individuale difuze şi deseori contradictorii, reflectând deci sinteza calitativă a tuturor
acestora;
Bucureşti,1922, p.4.
124 I. Muraru. op. cit. vol. I, p. 208.
125 E. Burke, Thoights on the Cause of the Present Discontent. 1770. I. p. 530, citat de I. Muraru în op. cit.
p. 207.
80 Rolul şi funcţiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice.
Asociaţii şi organizaţii sindicale. Grupurile de presiune
d) partidul - în majoritatea covârşitoare a cazurilor - îşi propune cucerirea sau conservarea puterii
sau cel puţin influenţarea într-un anumit sens a puterii;
e) partidul îşi organizează şi mobilizează mijloacele într-o ofensivă al cărei obiectiv primordial
rămâne, de regulă, victoria în alegeri şi numai rareori schimbarea regimului politic126.
Într-o accepţiune largă, un partid politic reprezintă o grupare sau o asociaţie permanentă de
indivizi uniţi în mod liber între ei prin afinităţi ideologice şi convingeri politice comune, creat la nivel teritorial
pe baza unor principii stricte de organizare şi disciplină, al cărui scop înscris într-un program sau statut,
constă în promovarea şi înfăptuirea în competiţia electorală şi parlamentară cu alte partide, a unei anumite
doctrine sau concepţii politice privind dezvoltarea şi conducerea unei societăţi date127.
Vorbind despre partidele politice, Lucreţiu Pătrăşcanu arăta „ Un partid fiind o grupare de oameni
care apără anumite interese de clasă şi luptă pentru puterea politică, elementul determinant pentru
structura lui este natura intereselor pe care le reprezintă şi pentru satisfacerea cărora îşi desfăşoară
întreaga-i activitate. Interesele de clasă, prin conţinutul lor, determină totodată, aderenţa sau lipsa de
aderenţă a unui organism politic faţă de regimul social sau politic înlăuntru căruia lucrează, după cum, tot
asemenea, interesele îi fixează obiectivele pe care le urmăreşte şi hotărăsc mijloacele de care înţelege să
se folosească în atingerea lor în raport cu normele de drept existente”128.
În doctrină se arată că limitarea partidelor la interesele de clasă este discutabilă. În prezent,
partidele politice sunt tot mai mult interesate să atragă membri şi simpatizanţi (alegători) din toate
straturile sociale uniţi prin acelaşi ideal: satisfacerea unor interese individuale ale fiecăruia prin
progresul general al societăţii; partidele care promit şi realizează acest ideal cuceresc, prin suportul
electoral, puterea politică129.
Cât priveşte rolul social al partidelor politice se consideră că acestea au patru funcţii:
a) funcţia electorală, prin care partidele politice îşi propun candidaţii la funcţiile eligibile în
organisme reprezentative la nivelul central şi local şi recrutează prin programele lor electorale
aderenţi;
b) funcţia de formare a conştiinţei civice prin sensibilizarea cetăţeanului cu problemele
societăţii, ale responsabilităţii şi răspunderii civice, atât a celui care alege, cât şi a celui care
este ales sau numit pe funcţia publică;
c) funcţia de a asigura un raport activ între guvernanţi şi guvernaţi, prin intermediul
parlamentarilor şi miniştrilor care fac parte dintr-un partid; astfel, aceştia îşi exercită atribuţiile
conform legii dar şi în spiritul programelor politice ale partidului din care fac parte; aceasta nu
înseamnă să se încalce legea în favoarea politicii partidului, ci în mod legal, să promoveze
iniţiative legislative (guvernul) şi să voteze legi (parlamentul) în concordanţă cu strategia
partidului lor, respectiv strategia cu care au câştigat alegerile;
d) funcţia de conducere; partidele tind să exercite chiar şi pe cale mediată puterea politică, să-şi
asume prerogative de conducere; normal, această funcţie trebuie exercitată, aşa cum am
arătat, prin intermediul legii elaborate potrivit Constituţiei.
În sistemele parlamentare, multe funcţii publice sunt ocupate de membrii partidelor ajunse la
putere, în timp ce în sistemele prezidenţiale pot fi numiţi miniştri, personalităţi care nu aparţin partidului
victorios în alegeri.
La unele partide s-au constatat practici specifice clientelismului politic, în baza cărora cei care
au „ajutat” în alegeri sunt numiţi pe funcţii publice, deşi nu au competenţa necesară130, cum sunt:
1. Monopartidismul133 se caracterizează prin existenţa unui singur partid, care polarizează toate celelalte
forţe politice şi sociale sau chiar le încorporează. El este specific regimurilor monolitice, totalitare şi care,
de regulă, personifică puterea, o individualizează. Ca premise justificative sunt invocate: cerinţa integrării
naţionale, transformarea unicului partid într-un „creuzet al naţiunii”, în „centrul vital al întregii societăţi”,
cerinţa mobilizării energiilor pentru modernizarea economică şi socială, realizarea omogenizării sociale a
„poporului unic” etc. Acest sistem prezintă avantajul de a asigura stabilitatea guvernamentală, având însă
multe dezavantaje, în afara monotoniei politice şi a platitudinii sufragiului, cum sunt: sistem politic predispus
la imobilism; echipa executivă guvernând fără concurenţă, nu va fi stimulată iniţiativa, preocuparea pentru
progres etc.; partidele de opoziţie ajung să fie simple grupuri de interese; opoziţia extraparlamentară se
îndreaptă împotriva partidului, cu care ea însăşi se confundă,
exprimându-se cel mai adesea ca fracţiune.
2. Bipartidismul poate fi „numeric - în sensul că există numai două partide - sau „calitativ”- adică
predomină numai două partide. Efectul acestui sistem este alternanţa la putere. Bipartidismul poate fi „rigid”
(sistemul britanic), când şeful guvernului - adică liderul partidului majoritar - este sigur de fidelitatea
membrilor săi134 sau „suplu” (sistemul american), când cele două partide nu impun celor aleşi (electori) nici
o disciplină de vot.
De asemenea, el poate fi „perfect” când există numai două partide (ceea ce este o simplă ipoteză
de şcoală), şi „imperfect” când, pe lângă cele „două mari”, există şi alte partide mai mici”135.
autoritatea superioară are neapărată nevoie să poată revoca pe funcţionar fără să fie încătuşată de nici o răspundere. Distinsul
prof. An. Teodorescu a combătut această teză afirmând că "cerinţele unui sistem modern de administraţie, impun ca
preocupările politice să fie scoase cât mai mult din exerciţiul autorităţii administrative. Neajunsul născut din lipsa de unitate de
vederi şi de acţiune dintre autoritatea superioară şi funcţionarii inferiori, în cazul când aceştia nu ar fi revocabili, este fictiv căci
dacă ordinele date sunt legale, atunci cea dintâi are la îndemână mijloacele de constrângere prevăzute de lege împotriva
funcţionarului sau, dacă ele sunt nelegale, atunci refuzul de a le executa, al funcţionarului inferior este perfect legal."
An. Teodorescu citat de V. Dabu în "Teza de doctorat", Bucureşti, 1998, p. 114.
131 V.Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p. 108-150.
132 P. Alexandrescu-Roman. Rostul şcolilor de pregătire a funcţionarilor publici, în Revista de Drept Public,
excepţii cum ar fi Partidul Republican al Poporului fondat de Kemal Ataturk care a funcţionat ca partid unic
în Turcia între 1923-1946 şi care nu a devenit totalitar nici prin ideologie şi nici prin structură.
134 Plastic şi picant se exprimă R.B.Schwartzenberg: "majoritatea parlamentară şi guvernământul sunt în
situaţia trupelor faţă de statul major". R.B.Schwartzenberg, Socilogie politique. Edition Montchrestien,
Paris, 1971, p.387
135 Adeseori, cel de al treilea "strică jocul", impunând alianţe pentru asigurarea majorităţii parlamentare, de
exemplu în Germania, Belgia. Se ajunge astfel la un sistem para-dualist "deux partis et demis".
82 Rolul şi funcţiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice.
Asociaţii şi organizaţii sindicale. Grupurile de presiune
3. Multipartidismul, adică situaţia în care există mai mult de două partide, reprezintă indiscutabil regula,
dar cu o amploare variabilă; de exemplu, un număr mare de partide era în Austria, înainte de 1914, dar
numai 4 în Scandinavia şi 3 în Belgia etc.
În România, după 1989, s-au înregistrat peste 200 de partide sau alte formaţiuni politice.
De regulă, un număr mare de partide politice poate duce la dezorientarea electoratului,
pulverizarea lui, minimalizarea temelor majore, diletantism, risipă financiară şi altele. Pe de altă parte se
poate susţine că dintr-o multitudine de partide apare mai uşor noul, eficientul, progresul etc.
4. Grupurile de interese (pressure groups) sau grupurile de presiune sunt considerate ca fiind „cea de a
treia cameră” sau „guvernul invizibil”, deoarece deşi ele nu-şi propun să cucerească puterea, totuşi o
pot influenţa în fapt prin pressing-ul desfăşurat asupra ei, în interesul membrilor lor. Aceste grupuri
de presiune cuprind sfera celorlalte interese ce nu sunt vizate de partidele politice, ceea ce evident nu
îndreptăţeşte afirmaţiile că acestea reprezintă „poporul real”. Aceste grupuri de presiune nu reprezintă
interesele generale, sintagmă legată indisolubil de popor.
Nota definitorie a tuturor acestor organisme este că exercită prin mijloacele care le stau la
dispoziţie (presă, literatură, radio, televiziune, manifestări publice etc.), presiuni asupra factorilor politici,
inclusiv influenţarea opiniei publice în sensul dorit de acestea.
Există o paletă foarte largă de organisme având caracterul unui grup de presiune, cum sunt
organismele confesionale, artistice, asociaţii feministe, de tineret, grupuri economice136, financiare,
profesionale, umanitare, religioase, militare, etnice etc., care în activitatea lor ar trebui să folosească numai
mijloace legale.
Expresia „lobby-hol” în limba engleză are semnificaţia politică de „culoar al parlamentului” şi
„influenţarea parlamentarilor”.
Uneori, fenomenul lobby indică pe oricine intenţionează să influenţeze deciziile puterilor
(legislativă, executivă şi judecătorească).
De multe ori lobby-ul, în sens negativ, este favorizat de lipsa de demnitate a parlamentarului sau
funcţionarului public, de incompetenţă sau de slăbiciune la electoratul mediatic, de faptul că sunt uşor
influenţabili, toate acestea dând incoerenţă în activitatea lor politică. Din nefericire, sunt cazuri când lobby-
ul se face plecând de la manipulările mas-media şi până la şantaj, blocări de drumuri publice sau finanţări
ilegale a unor partide ori demnitari etc. În România, în prezent, legislaţia este deficitară în prevenirea şi
decelarea a ceea ce este ilegal şi periculos, în folosirea unor mijloace ale lobby-ului137.
136 Potrivit art. 118 din Legea nr.161/2003 prin grupuri de interes economic –G.I.P. reprezintă o asociere
între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, înscopul
înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor
activităţii respective. Grupul de interes economic este persoană juridică cu scop patrimonial, care poate
avea calitatea de comerciant sau necomernciant. Numarul membrilor unui grup de interes economic nu
poate fi mai mare de 20. În art. 233 din Legea nr. 161/2003 Grupul de interes economic este acea asociere
dintre două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pentru o perioadă determinata sau
nedeterminată, în scopul înlesnirii ori desvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al
îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.
137 Potrivit art. 294 din Codul penal Carol al II-lea, comitea "delictul de intimidare a justiţiei şi se pedepsea
cu închisoarea corecţională de la unu la şase luni şi interdicţia corecţională de la unu la doi ani, acela care
participă la demonstraţii ori manifestaţii, în preajma sau în pretoriul instanţelor judecătoreşti, cu ocazia
cercetării sau judecării unui proces, în scopul de a intimida sau înrâuri şi influenţa `n orice fel judecata".
Acest articol este abrogat din anul 1968. În prezent au fost cazuri când asupra unor funcţionari publici
(poliţişti, procurori, judecători, miniştri etc.)
Rolul şi funcţiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice. 83
Asociaţii şi organizaţii sindicale. Grupurile de presiune
În viaţa politică a unui Stat, grupurile de presiune pot juca un rol pozitiv sau negativ. Acesta este şi
motivul pentru care în unele state s-au adoptat legi referitoare la activitatea grupurilor de presiune. Statele
Unite au adoptat o lege privind lobby-ismul în anul 1946 (Federal Regulation of Lobbying Act), prin care s-a
stabilit obligaţia de a se înregistra numele şi raportul financiar de cheltuieli ale oricărei entităţi care „solicită,
încasează sau primeşte bani ori alte bunuri de valoare pentru a fi folosiţi în principal ca un sprijin în
adoptarea sau abrogarea oricărei legi de către Congresul Statelor Unite”. O astfel de reglementare este o
piedică în calea corupţiei politice.
După prof. I. Deleanu raporturile dintre grupurile de presiune şi partidele politice se pot exprima
într-una din următoarele forme:
a) pe faţă sau ocult, partidele sunt dependente de grupurile de interese;
b) dimpotrivă, grupurile de interese sunt dependente de partide;
c) grupurile de interese şi partidele interpenetrează;
d) grupurile de interese şi partidele sunt, în principiu, independente;
e) ele îşi partajează rolurile.
5. Sindicatele, în sens larg, pot fi considerate grupuri de interese, dar a căror activitate, scop şi mijloace
sunt reglementate în mod expres de lege. Sindicatele nu trebuie să vizeze scopuri politice. Activitatea
sindicatelor are un pronunţat caracter profesional.
Potrivit art. 9 din Constituţia României, sindicatele contribuie la apărarea drepturilor138 şi la
promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor. În art. 7 al Constituţiei
Spaniei, sindicatele şi asociaţiile patronale „contribuie la apărarea şi promovarea intereselor economice şi
sociale ce le sunt proprii”.Fenomenul sindicalismului a fost generat de aspiraţia clasei muncitoare de a i se
recunoaşte şi respecta de către guvernanţi şi asociaţiile patronale, drepturi legate de raporturile de muncă:
salarizare, concedii de odihnă, medicale, pregătire profesională, protecţia muncii, ajutoare de şomaj şi alte
instrumente de protecţie socială, dreptul la grevă, la un program de muncă rezonabil, regimul de muncă în
general, al femeilor, tinerilor şi copiilor etc. Sindicatele se deosebesc de partidele politice prin aceea
că ele nu vizează accesul la putere. Din nefericire, de multe ori, sindicatele nu cunosc şi nu utilizează
mijloacele legale de acţiune în soluţionarea problemelor lor profesionale, uzând tot mai des de grevă, iar
uneori de mijloace ilegale, ca blocarea drumurilor etc.
BIBLIOGRAFIE
s-au declanşat în presă "atacuri" la persoană pentru ai intimida sau chiar înlătura din funcţie când aceştia
în activitatea lor" "loveau" legal în anumite interese.
138 Socotim că în art. 9 din Constituţie lângă cuvântul drepturi trebuia introdus şi expresia “libertăţile”
5.1.1. Constituţie
Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituţie provine din substantivul latin „constitutio” care
înseamnă „aşezare cu temei” sau „starea unui lucru”, inclusiv de structură a acestuia. Conceptul de
constituţie a apărut încă din Grecia antică, ca prima lege care fundamentează şi organizează societatea.
În Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789, se arată „Orice societate
în care garanţia drepturilor şi separaţia puterilor nu sunt asigurate, nu are constituţie.” În preambulul
Constituţiei americane din 1787 se arată „Noi, poporul american, în vederea formării unei uniuni perfecte,
stabilirii justiţiei, asigurării liniştii interioare, asigurării apărării comune, dezvoltării, bunăstării generale şi
asigurării binefacerilor libertăţii pentru noi şi urmaşii noştri, poruncim şi stabilim prezenta constituţie...”139.
Observăm că autorul constituţiei trebuie să fie poporul. Constituţia poate fi definită în diferite forme şi
din varii perspective: ea este un sistem de norme fundamentale, esenţiale, principale şi prin aceasta,
reluând cuvintele lui Ihering, ea este „sora geamănă a libertăţii”. Constituţia este un „pact social” între
guvernaţi şi guvernanţi; ea este actul prin care s-a naţionalizat puterea, dându-i-se conţinut conceptului
de popor liber; este forma prin care se tinde la „raţionalizarea puterii şi a statului”; este organizarea
formei de guvern pe care poporul suveran şi-o dă. Paul Negulescu a definit Constituţia ca fiind
„principiile referitoare la organizarea statului şi la raporturile de echilibru între diferite puteri ale statului,
precum şi drepturile”. În concepţia lui André Hauriou, într-un sens foarte general, prin Constituţie se
înţelege ansamblul regulilor care administrează organizarea şi funcţionarea statului. Un alt
constituţionalist, Benoit Jeanneau, defineşte constituţia, în sens material, ca ansamblul regulilor
relative la organizarea şi activitatea statului, iar în sens formal, ca documentul care reglementează
instituţiile şi care nu poate fi elaborat sau modificat decât după o procedură diferită de cea folosită
pentru alte reguli de drept140.
Cristian Ionescu definind constituţia arată că „Legea supremă a oricărui stat - Constituţia - este
un act politico-juridic fundamental, inspirat de o anumită filozofie socială şi adoptat de naţiune sau
în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de organizare şi de funcţionare ale puterilor
statului şi raporturile între acestea, principiile generale ale ordinii juridice a societăţii, precum şi
drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat potrivit unei proceduri
speciale”.
Această definiţie nu ar corespunde, constituţiilor octroiate, adică „acordate” de altcineva decât
naţiunea sau poporul respectiv, precum şi în cazul statutelor sau pactelor constituţionale. Credem că, mai
degrabă, aşa-zisele constituţii octroiate, statutele constituţionale sau pactele constituţionale, nu sunt
adevărate constituţii, neexprimând voinţa poporului.
În opinia unuia dintre fondatorii constituţionalismului american James Madison, „scopul” oricărei
constituţii politice este, ori trebuie să fie, în primul rând, să obţină pentru guvernanţii care posedă cea mai
mare înţelepciune de a discerne şi cea mai înaltă însuşire de a conduce, binele comun al societăţii iar, în al
doilea rând, să ia cele mai eficiente măsuri de prevedere pentru a-i păstra pe aceşti virtuoşi cât timp
exercită conducerea.
139Ioan Muraru. Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p. 45.
140Constituţia conţine acele reguli (concepţia materială) considerate ca fiind foarte importante cărora le dă
o formă specială în scopul garantării primatului şi stabilităţii acestora faţă de orice alte reguli (concepţia
formală). Marie-Anne Cohendet. Droit Constitutionnel, Ed. Montchrestien, Paris, 2000, p. 53.
Sistemul constituţional al României 87
141 Jay M. Shafritz. Dictionary of American Government and Politics, Dorsey Press, Chicago, 1988, p. 131.
142 Cristian Ionescu. Drept constituţional şi Instituţii Politice. Vol.I, Ed.Lumina Lex Bucureşti,1997, p.114.
88 Sistemul constituţional al României
1996,
p. 97.
146 În practică au apărut situaţii în care reglementările interne stabilesc un regim mai favorabil în domeniul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale decât reglementările din pactele şi tratatele la care România este
Sistemul constituţional al României 89
Este de observat că este vorba numai de neconcordanţa dintre legile interne (şi nu Constituţia), pe
de o parte, şi pe de altă parte pactele şi tratatele la care România a aderat. Această neconcordanţă
reglementată trebuie să fie numai în domeniul drepturilor fundamentale ale omului. În alte domenii au
prioritate legile interne, potrivit Constituţiei. Pactele şi tratatele ratificate de Parlamentul României fac
parte din dreptul intern (art. 11 din Constituţie). În cazul în care un tratat la care România urmează să
devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea
Constituţiei se dispune în art. 11 pct.3 din Constituţia revizuită.
g) Constituţia României este o constituţie reală şi realistă, pusă sub semnul efectivităţii şi al
posibilităţilor economice şi sociale în devenire, ceea ce rezultă din îmbinarea unor norme
imperative sau norme vocative147.
h) Constituţia României nu este rigidă, ea poate fi revizuită în condiţiile strict prevăzute în art.
150-152 din Constituţie. Revizuirea nu poate viza caracterul naţional, independent, unitar şi
indivizibil al Statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,
independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială sau suprimarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale.
Necesitatea controlului constituţionalităţii legilor derivă în primul rând din principiul separaţiei
puterilor al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. În al doilea rând, Constituţia fiind legea
fundamentală în stat, toate celelalte legi trebuie să fie conforme, potrivit principiului supremaţiei
Constituţiei prevăzut în art. 1 pct. 5 din Constituţie.
Ordonanţele Guvernului, legea ordinară aprobată de jumătate plus unul din membrii prezenţi ai
celor două Camere şi legile organice aprobate cu votul majorităţii membrilor fiecărei camere au putere
juridică inferioară Constituţiei, datorită procedurii de elaborare, de aprobare şi în mod deosebit de modul de
reprezentare a poporului, de către cei care le votează. Viaţa a demonstrat că există riscul ca aceste acte
normative să cuprindă dispoziţii care să fie contrare Constituţiei, fapt ce nu poate fi tolerat. Ca urmare este
necesar controlul constituţionalităţii legilor şi a ordonanţelor Guvernului, şi lipsirea de efecte juridice a celor
neconstituţionale.
Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii legilor unei autorităţi publice
autonome, denumită Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9 judecători numiţi pentru o
durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, 3 de către Camera Deputaţilor, 3
de către Senat şi 3 de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii Constituţionale este ales dintre
judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru o perioadă de 3 ani. Curtea Constituţională se
înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.
Trebuie observat că activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai controlul constituţionalităţii
legilor, ci cuprinde şi alte domenii desigur în strânsă legătură cu aplicarea şi respectarea Constituţiei.
De aceea, având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii Constituţionale, precum şi
procedurile potrivit cărora îşi realizează aceste atribuţii ea poate fi considerată autoritate publică politico-
jurisdicţională independentă. Caracterul politic rezultă din modul de desemnare a membrilor Curţii
Constituţionale, precum şi din natura unor atribuţii, caracterul jurisdicţional rezultând din principiile de
organizare şi funcţionare, independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor precum şi din alte atribuţii şi
proceduri. Sunt de asemenea interesante pentru caracterizarea Curţii Constituţionale dispoziţiile legale
potrivit cărora aceasta este unica autoritate jurisdicţională constituţională din România, este independentă
faţă de orice altă autoritate publică, iar competenţa sa nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.
parte. Ca urmare prin Legea de revizuire a Constituţiei la art. 20 pct. 2 s-a adăugat “ cu excepţia cazului în
care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.Prin aceasta într-adevăr se urmăreşte
apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi nu aplicarea tratatelor şi pactelor internaţionale numai
pentru faptul că sunt internaţionale.
147 În doctrină se vorbeşte de constituţii fictive, retorice, propagandistice, inutile. I. Deleanu op. cit. p. 98.
90 Sistemul constituţional al României
În sfera controlului de constituţionalitate intră următoarele acte: legile ca acte juridice ale
Parlamentului; iniţiativele de revizuire a Constituţiei; regulamentele Parlamentului; ordonanţele guvernului;
iniţiativele legislative populare.
Cât priveşte legile se disting două situaţii exprimate printr-un control prealabil şi
printr-un control posterior.
Controlul prealabil normal se exercită asupra legilor votate de către Parlament, dar înaintea
promulgării lor de către Preşedintele României.
Curtea Constituţională efectuează controlul de constituţionalitate privind legile înainte de
promulgare numai la sesizarea uneia dintre autorităţile publice împuternicite de Constituţie, şi anume:
preşedintele României, preşedinţii celor două camere, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie, cel puţin 50
de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori. Ca atare sub acest aspect este exclus controlul din oficiu,
aceasta fiind o garanţie contra unui eventual abuz de putere din partea Curţii Constituţionale. Potrivit art.
146 lit. a din Constituţie Curtea Constituţională poate din oficiu să se pronunţe asupra constituţionalităţii
legilor asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.
Cea de a doua situaţie, priveşte controlul posterior al constituţionalităţii legilor (vizează deci legile
intrate în vigoare), iar acest control se realizează pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ce poate fi
ridicată numai în cadrul unui proces judiciar. În legătură cu acest control trebuie să reţinem că, potrivit Legii
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale art. 23 pct. 3, nu pot face obiectul excepţiei,
prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită pe calea controlului prealabil, prevăzută de art.
146 (1) din Constituţie. Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu juridic ce permite accesul
cetăţenilor la Curtea Constituţională, atunci când într-un proces la instanţele judecătoreşti se pretinde că li
s-a încălcat un drept sau un interes legitim printr-o lege pe care o apreciază ca fiind contrară Constituţiei.148
„Sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate, ceea ce implică, în mod necesar, invocarea
unui temei constituţional pentru contestarea legitimităţi constituţionale a prevederii ce face obiectul
sesizării. În acelaşi timp, Curtea a stabilit că nu se poate substitui autorului sesizării în ceea ce priveşte
invocarea unui anume motiv de neconstituţionalitate, altminteri, în cadrul procedurii de soluţionare a
excepţiilor de neconstituţionalitate, controlul Curţii Constituţionale ar însemna să se exercite nu la sesizare,
ci din oficiu, ceea ce contravine prevederilor art. 144 lit. c din Constituţie (devenit art. 146 lit.d, după
revizuirea şi republicarea Constituţiei), care se referă în mod expres la excepţiile ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti.” Dacă referitor la obligaţia indicării temeiului constituţional pentru contestarea legitimităţii
constituţionale a dispoziţiei legale atacate nu sunt obiecţiuni, în schimb avem rezerve cu privire la limitarea
controlului Curţii numai la motivele invocate de autorul sesizării149. Astfel ar putea apărea o situaţie când o
dispoziţie a legii deşi este neconstituţională, Curtea să o respingă datorită incompetenţei sau lipsei de
pregătire a autorului sesizării, pe motiv că nu este obligată să analizeze sub toate aspectele dispoziţia
atacată. Pe de altă parte o respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a unei dispoziţii întăreşte
148 De pildă potrivit art.78 din Constituţie legea se publică în Monitorul Oficial l României şi intră în vigoare
la 3 zile de la data publicării sau la o dată prevăzută în textul ei. Dacă printr-o lege alta decât cea penală
sau contravenţională, se dispune aplicarea ei din momentul publicării atunci această lege este susceptibilă
de neconstituţionalitate.
149 Spunem că avem rezerve asupra acestei decizii deoarece credem că este absurd ca atunci când
domeniul legii organice priveşte numai ordonanţele Guvernului adoptate în baza unei legi de abilitare,
această interdicţie decurgând direct din textul constituţional. O asemenea limitare nu este prevăzută însă
de alin.4 art. 114 din Constituţie, referitor la ordonanţele de urgenţă, deoarece cazul excepţional ce impune
adoptarea unor măsuri urgente pentru salvgardarea unui interes public ar putea reclama instituirea unei
reglementări de domeniul legii organice, nu numai ordinare, care, dacă nu ar putea fi adoptată, interesul
public avut în vedere ar fi sacrificat, ceea ce este contrar finalităţii constituţionale a instituţiei. De
asemenea, Curtea a mai statuat că ordonanţa de urgenţă nu este o varietate a ordonanţei emise în temeiul
unei legi speciale de abilitare, ci reprezintă un act normativ adoptat de Guvern în temeiul unei prevederi
constituţionale, care permite Guvernului, sub controlul strict al Parlamentului, să facă faţă unui caz
92 Sistemul constituţional al României
depunerea spre dezbatere în procedura de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după
publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod
obligatoriu în 5 zile dela depunere sau, după caz de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la
depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se
trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedura de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă
cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 aliniatul (1).
Socotim că ordonanţele ordinare ale Guvernului intră în vigoare ca şi o lege adică la 3 zile din momentul
publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei, şi produc efecte juridice până în momentul
respingerii sau aprobării prin lege de către Parlament.153 Aceste ordonanţe conţin de fapt norme cu putere
de lege, instituţia ca atare fiind cunoscută în teorie şi legislaţie ca delegare legislativă. Aşa stând lucrurile,
este firesc ca şi ordonanţele să fie supuse controlului de constituţionalitate, aceasta realizându-se însă prin
procedeul excepţiei de neconstituţionalitate.
Iniţiativele legislative populare. Aşa cum vom explica la procedura de elaborare a legii, iniţiativă
legislativă poate avea un număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, cu respectarea desigur a
unor reguli constituţionale. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din
cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv din municipiul Bucureşti, trebuie
să fie înregistrate cel puţin 5000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Nu pot face obiectul unei
iniţiative legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
Verificarea respectării acestor reguli constituţionale în cazul iniţiativei legislative populare, revine
Curţii Constituţionale.
În afara controlului constituţionalităţii legilor, regulamentelor, ordonanţelor, Curţii Constituţionale îi
revin şi alte atribuţii. Prin aceste atribuţii Curtea este împuternicită să se pronunţe asupra constituţionalităţii
unor acţiuni sau măsuri întreprinse de către unele autorităţi publice situate la înalte nivele statale.
O astfel de atribuţie este aceea de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea
Preşedintelui României şi de confirmare a rezultatelor sufragiului.
O altă atribuţie este constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi
Guvernului. În anumite situaţii clar stabilite prin Constituţie, apare necesară asigurarea interimatului în
funcţia de Preşedinte al României, deoarece titularul nu mai poate exercita prerogativele de conducere.
Constatarea împrejurărilor care justifică interimatul, adică această soluţie provizorie care asigură
continuitatea funcţiei, revine Curţii Constituţionale.
ordonanţele ordinare rspectiv “numai după depunerea lor spre dezbatere în procedură de urgenţă la
Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României”; deci în astfel de
cazuri, publicarea trebuie să fie concomitentă cu depunerea ordonanţei spre aprobare la Camera
competentă sau ulterioară.
153 Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu
privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei, dispune art.115 pct.8 din
Constituţie.
Sistemul constituţional al României 93
atare, decizia Curţii Constituţionale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate în
procesul concret în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.
Aşa stând lucrurile, Legea nr. 47/1992 stabileşte că decizia definitivă prin care se constată
neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe constituie temei legal pentru rejudecarea cauzei, la
cererea părţii care a invocat excepţia de neconstituţionalitate într-un proces civil (art. 26 al. 1) şi că în
procesele penale această decizie constituie temei legal pentru rejudecarea cauzelor în care condamnarea
s-a pronunţat pe baza prevederii legale declarate ca neconstituţionale (art. 26 al. 2).
Se poate observa că deciziile Curţii Constituţionale, în aceste situaţii, nu au ca efect scoaterea
prevederii legale din legislaţie, ci neaplicarea lor în cazul concret. Prevederea legală rămâne deci în
legislaţie, situaţie căreia trebuie să i se găsească o soluţie, pentru că, deşi în vigoare, această prevedere
nu se va putea aplica în viitor. De aceea, legea obligă Curtea Constituţională să comunice asemenea
decizii atât celor două Camere ale Parlamentului cât şi Guvernului. Prin aceasta, autorităţile publice
competente în procesul de legiferare sunt înştiinţate de situaţia produsă pentru a lua măsurile ce se impun
(abrogare, modificare etc.).
Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea ordonanţelor Guvernului, au
aceleaşi efecte juridice ca şi deciziile date în judecarea excepţiei de neconstituţionalitate a legii. Având în
vedere implicaţiile unei dispoziţii din lege, declarată neconstituţională, credem că în primul rând Guvernului
i-ar reveni sarcina ca în mod operativ, atunci când decizia Curţii Constituţionale este întemeiată, ca pe
calea unei Ordonanţe de Urgenţă să rezolve provizoriu situaţia, prin abrogare, modificare sau
înlocuire a dispoziţiei neconstituţionale cu o dispoziţie conformă Constituţiei, urmând ca
Parlamentul să o aprobe sau să o respingă.
În ceea ce priveşte soluţiile date de Curtea Constituţională referitor la o lege se pot ivi următoarele
situaţii:
a) pentru legile în vigoare încă înainte de 8 dec. 1991, care contravin Constituţiei, Curtea
Constituţională constată abrogarea acestora prin art.154 din Constituţie;
b) pentru legile elaborate după intrarea în vigoare a Constituţiei, Curtea Constituţională constată
şi declară ca neconstituţionale dispoziţiile acestora care contravin Constituţiei ; numai într-o
astfel de situaţie, Parlamentul poate constata că dispoziţia în cauză este constituţională,
revotând-o cu 2/3 din numărul parlamentarilor.
Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea unui partid politic
constau în radierea partidului politic din evidenţa partidelor legal constituite.
Cât priveşte efectele juridice ale altor hotărâri ale Curţii Constituţionale, ele trebuie apreciate
nuanţat, în funcţie de situaţiile în care intervin. Astfel, ele nu pot depăşi efectele juridice ale unui aviz dacă
intervin în exercitarea atribuţiilor de la art. 146 lit. „g”, „i” şi „j”, adică pentru constatarea existenţei
împrejurărilor care justifică interimatul, cele privind contenciosul electoral şi cele privind îndeplinirea
condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative populare.
În fine, aşa cum am mai arătat, în exercitarea atribuţiei de la art. 146 din Constituţie, Curtea
Constituţională emite hotărâri, iar potrivit Legii electorale aceste hotărâri sunt definitive.
Sub aspectul structurii de stat, România se prezintă ca un stat unitar. Astfel, pe teritoriul României
este organizată o singură formaţiune statală. De aici, drept consecinţă, decurge existenţa unui singur
rând de autorităţi publice centrale: un singur Parlament, un singur Guvern şi un singur for judecătoresc
suprem.
Cetăţenii au o singură cetăţenie, cetăţenia română. După 1989 s-a reglementat şi posibilitatea de a
avea dublă cetăţenie. Teritoriul ţării este organizat în unităţi administrativ-teritoriale (judeţe, oraşe şi
comune), iar autorităţile publice din aceste unităţi sunt subordonate uniform, faţă de cele centrale,
concomitent cu o autonomie administrativă.
Întreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie.
Sistemul constituţional al României 95
Caracterul naţional al statului unitar român exprimă unul din elementele constitutive ale acestuia,
ştiut fiind că, în accepţiunea largă, statul este constituit din trei elemente: teritoriu, populaţie (naţiune) şi
suveranitate (puterea organizată statal). Se preferă însă, în contextul explicării caracteristicilor statului,
termenul naţional pentru că, din punct de vedere riguros ştiinţific, naţiunea este elementul constitutiv al
statului, ea putând fi definită ca populaţia de ieri, de azi şi de mâine. Naţiunea exprimă istoria,
continuitatea şi mai ales comunitatea spirituală şi materială. În populaţie, de regulă distingem trei
categorii de persoane şi anume: cetăţenii, străinii şi apatrizii, ori aceste două categorii din urmă nu
sunt încorporate în categoria naţiune.
Formarea statului român ca stat naţional unitar, este rodul unui proces istoric îndelungat, proces
dominat de lupta poporului român pentru unitate şi independenţă, pentru eliberarea naţională şi socială.
Formarea statului naţional român a fost mult timp întârziată deoarece în această parte a Europei
capitalismul s-a dezvoltat mult mai târziu şi mai lent decât în apus. La aceasta s-a adăugat jugul străin,
îndeosebi cel otoman.
Un moment important în formarea statului naţional unitar român l-a constituit unirea Moldovei cu
Ţara Românească în anul 1859. Desăvârşirea statului naţional unitar român s-a realizat în anul 1918 prin
unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Formarea statului naţional unitar român a
fost opera întregului popor, a întregii naţiuni.
Forma unitară corespunde conţinutului statului precum şi compoziţiei naţionale a poporului român.
De aceea, Constituţia României stabileşte, prin articolul 1, că România este stat naţional,
suveran, independent, unitar şi indivizibil.
În decursul istoriei, anterior formării statului naţional unitar, pe teritoriul ţării, alături de români s-au
aşezat maghiari, evrei, ţigani şi germani, precum şi într-un număr mai mic oameni de alte naţionalităţi.
Aceştia au muncit şi luptat alături de români, au suferit împreună cu românii şi se bucură astăzi de drepturi
egale cu românii. Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, caracter exprimat încă de Constituţia
din anul 1866, acesta priveşte toate cele trei elemente constitutive ale statului, precum şi pe fiecare dintre
ele. Nici unul dintre cele trei elemente, teritoriu, populaţie şi suveranitate, nu poate fi împărţit în sensul de a
fi sub stăpânirea altor state.
între ele. Aşa cum se subliniază în literatura juridică, conţinutul suveranităţii, adică domeniile în care se
exercită, s-au extins de la politic la economic, cu precizarea că însuşi politicul şi-a schimbat în timp
semnificaţia.
Precum observăm, în stabilirea conceptului de suveranitate trebuie explicate şi alte două noţiuni
des întâlnite în literatura juridică şi mai ales în cea politică şi anume suveranitatea poporului şi
suveranitatea naţională.
Prin suveranitatea poporului se înţelege dreptul poporului de a decide asupra sorţii sale, de
a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui, precum şi de a controla activitatea
acestora. În societatea în care puterea de stat aparţine real întregului popor, suveranitatea poporului se
identifică cu suveranitatea de stat. Suveranitatea poporului legitimează dreptul acestuia la insurecţie,
atunci când s-au epuizat toate mijloacele legale în înfăptuirea democraţiei.
Prin suveranitatea naţională se înţelege dreptul la autodeterminare şi la dezvoltarea
independentă a fiecărei naţiuni care îi aparţine, fie că posedă sau nu o organizare proprie de stat.
Bineînţeles că, atunci când naţiunea s-a constituit într-un stat suveran şi independent,
suveranitatea naţională se identifică cu cea de stat.
Apare, evidentă credem noi, atât deosebirea, cât şi legătura între suveranitatea de stat, pe de o
parte şi suveranitatea naţională, pe de altă parte. Se observă că numai suveranitatea de stat este o
caracteristică generală a puterii de stat. Realitatea că deseori aceste trei noţiuni se regăsesc
înmănuchiate într-una singură, atotcuprinzătoare, nu ne poate duce la ideea negării existenţei a trei noţiuni
distincte.
În această categorie de definiţii, suveranitatea de stat este considerată a fi acea caracteristică a
puterii de a fi supremă pe teritoriul statului şi independentă faţă de orice putere străină,
caracteristică exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva liber treburile interne şi externe, cu
excluderea oricărui amestec al altor state şi cu respectarea drepturilor corespunzătoare ale
acestora şi a regulilor generale admise ale dreptului internaţional. Se adaugă deci, la supremaţie şi
independenţă, obligaţia respectării drepturilor altor state şi a normelor şi principiilor dreptului
internaţional.
Este foarte adevărat că, din modul cum sunt formulate aceste definiţii, nu reiese întotdeauna în
mod expres că este vorba de două condiţii alăturate, supremaţie şi independenţă, dar o asemenea
interpretare este posibilă. Cei care definesc suveranitatea în modul mai sus arătat, pleacă de la ideea
reciprocităţii în relaţiile dintre state. Se arată, corect de altfel, că suveranitatea exclude arbitrariul,
încălcarea suveranităţii altor state, că ea nu trebuie să fie un privilegiu al statelor mari şi puternice
în dauna altor state. Statul suveran este obligat să respecte drepturile altor state, normele unanim admise
ale dreptului internaţional, să respecte principiul egalităţii suverane a statelor.
Menţionarea însă, în definiţia suveranităţii de stat a obligaţiei de a respecta drepturile altor
state, precum şi normele dreptului internaţional, poate fi interpretată în sensul de condiţii pentru
existenţa suveranităţii ceea ce poate fi, bineînţeles, criticabil. Pentru că aşa cum se arată în literatura de
specialitate, practica internaţională a cunoscut exemple de încălcare a drepturilor statelor din partea unor
state puternice, dar aceasta nu poate duce la concluzia că, aceste state care au încălcat drepturile altora
nu sunt suverane.
Un al doilea mod de definire al suveranităţii este acela în care nu sunt reţinute în definiţie, ca
elemente constitutive ale suveranităţii, obligaţiile de respectare a dreptului internaţional şi a drepturilor altor
state. Nu înseamnă însă că aceşti autori nu dau importanţa cuvenită egalităţii suverane a statelor,
reciprocităţii în viaţa internaţională, normelor şi principiilor dreptului internaţional. Dar şi această definiţie
este criticabilă.
a) România este un stat de drept, se arată în Constituţie. Statul de drept, ca teorie şi realitate, s-
a impus mult mai târziu în istoria societăţii, în principiu atunci când s-a considerat că şi autorităţile
Sistemul constituţional al României 97
publice, guvernanţii trebuie să se supună unor reguli juridice prin care li se limitează puterea şi se
împiedică abuzul. Este evident că statul de drept a apărut ca o replică dată statului despotic. Juriştii
clasifică statele în: statul de drept, în care guvernanţii sunt supuşi regulilor juridice şi statul despotic în
care guvernanţii sunt scutiţi de a respecta regulile juridice. {i astăzi, sau poate astăzi mai mult ca oricând,
sunt de actualitate cuvintele inegalabilului Léon Duguit, cuvinte ce trebuie menţionate în integralitatea lor
„Statul, făcând legea, este obligat să o respecte, atât timp cât ea există. El o poate modifica sau
abroga; dar atâta timp cât ea există, el nu poate face un act contrar, un act administrativ sau
jurisdicţional decât în limitele fixate prin această lege şi astfel statul este un stat de drept. Statul, în
virtutea aceleiaşi idei este justiţiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte într-un proces; el
poate fi condamnat de proprii săi judecători, şi este ţinut ca un singur particular de a executa
sentinţa prezentată împotriva sa.” Ca orice concept juridic şi cel de „stat de drept” a cunoscut amplificări
şi perfecţionări. Făcându-se cuvenitele diferenţieri dintre statul legiuitor, statul administrator şi statul
judecător, trebuie să reţinem că statul de drept nu se confundă cu principiul legalităţii, el este mai mult
decât atât. Statul de drept rămâne o simplă teorie dacă nu este constituit dintr-un sistem de garanţii
(inclusiv juridice) care să asigure reala încadrare a autorităţilor publice în coordonatele dreptului.
Statul de drept trebuie efectiv să se autolimiteze prin drept, în toate cele trei ipostaze în care, aşa cum
am văzut poate apare. Chiar dacă se poate discuta mult încadrarea statului legiuitor (autorităţile legislative)
în aceste coordonate, soluţiile corecte, teoretice şi practice, pot fi găsite prin luarea în consideraţie a
mijloacelor de exercitare a suveranităţii naţionale şi a supremaţiei Constituţiei. Ca atare, statul de drept are
un conţinut complex şi în acest sens se consideră că suntem în prezenţa unui stat de drept acolo unde:
domnia dreptului este evidentă; conţinutul acestui drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti; se realizează echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc al puterilor publice
(autorităţilor publice); se realizează accesul liber la justiţie, responsabilitatea şi răspunderea sunt corect
reglementate şi respectiv înfăptuite.
b) România este un stat democratic. Democraţia155 poate fi examinată din multe unghiuri şi de
aici multitudinea de definiţii, explicaţii, trăsături. Caracterul democratic al statului trebuie să le
înmănuncheze pe toate. Caracterul democratic al statului înseamnă că autorităţile publice se întemeiază
pe voinţa poporului, exprimată prin alegeri libere şi corecte. De asemenea, implică proclamarea şi
garantarea libertăţilor publice. Totodată, democraţia implică: un sistem pluralist, responsabilitatea
guvernanţilor, obligaţia lor de a se conforma legilor, exercitarea imparţială a justiţiei de către
judecătorii independenţi şi inamovibili. Democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane şi a
statului de drept. Caracterul democratic al statului şi statul de drept se implică şi se impun reciproc. Aceste
trăsături se pot regăsi acolo unde echilibrul, cooperarea şi controlul reciproc al puterilor este realizat, unde
supremaţia Constituţiei este asigurată. Pentru că în fond, democraţia poate fi definită şi ca domnia
dreptului legitim.
c) România este un stat social. Acest caracter rezultă atât din natura statului cât şi mai ales din
funcţiile sale. Statul modern poate şi trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice , politice, culturale, un
conţinut social, fundamentat pe valori etice şi umane care să creeze terenul fertil exprimării reale a
personalităţii cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor lor, a şanselor lor egale. Statul social nu poate fi un
simplu partener de afaceri, un simplu observator, ci un participant care trebuie să intervină, trebuie să
aibă iniţiativă şi mai ales să ia măsuri care să asigure realizarea binelui comun. El trebuie să protejeze
pe cel slab, dezavantajat de destin şi de şansă, trebuie să sprijine sectoare economice aflate în
criză, dar care sunt indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să asigure funcţionarea
unor servicii publice de protecţie şi intervenţie socială. Înţelegerea caracterului social al statului ne
permite explicarea sensului şi dimensiunilor unor prevederi constituţionale, precum cele din: art. 32 privind
garantarea dreptului la învăţătură; art. 34 privind obligaţia statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei
şi sănătăţii publice; art. 41 privind protecţia socială a muncii; art. 47 privind obligaţia statului de a lua
măsurile necesare asigurării unui nivel de trai decent cetăţenilor; art. 49 privind protecţia copiilor şi tinerilor
Democraţia vine de la cuvintele „demos” care înseamnă popor şi „cratos” care înseamnă conducere,
155
deci democraţia presupune conducerea de către popor, conform intereselor generale şi individuale.
98 Sistemul constituţional al României
şi art. 50 privind protecţia persoanelor handicapate. Caracterul social presupune obligaţia statului de a
servi societatea de a despăgubi pe orice cetăţean, persoană vătămată într-un drept al său legal sau
ilegal printr-un act al autorităţii, în condiţiile nevinovăţiei persoanei vătămate. Aceasta presupune o
socializare a răspunderii faţă de cetăţean156.
Ca orice stat unitar elementele constitutive ale statului sunt: teritoriul, populaţia şi puterea
politică suverană.
Puterea politică suverană este organizată în cadrul unui sistem, denumit sistemul instituţional al
puterii. Teritoriul statului are o anumită organizare în raport cu structura administrativă şi politică a statului,
în vederea înfăptuirii conducerii de stat în mod unitar pe întreaga ţară, potrivit cu sarcinile şi funcţiile
acestuia (statului).
156 V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Editura Global Lex, Bucureşti, 2000.
Sistemul constituţional al României 99
cu cât caracterul indivizibil al teritoriului este foarte vechi şi a fost proclamat expres chiar de Constituţia
română de la 1866.
O problemă teoretică ce trebuie rezolvată priveşte chiar expresia organizarea administrativă a
teritoriului. S-a susţinut că, deoarece organizatoric puterea de stat acţionează în forma organelor statului
şi delimitarea teritoriului se face în unităţi teritoriale în care să fie aşezate diferitele organe ale
statului. Se consideră că denumirea nu mai este proprie pentru organizarea de stat contemporană,
deoarece ea este preluată de la vechea orânduire în care puterea executivă realizată prin organele
administrative nu era precumpănitoare şi unde delimitarea teritoriului în unităţi teritoriale servea, în
principal, aşezărilor organelor administrative, de unde şi denumirea. Or, în organizarea actuală de stat,
unde organele reprezentative, cu funcţii normative şi de conducere sunt precumpănitoare, ele fiind
constituite nu numai la centru, ci pe întreg teritoriul, denumirea apare ca improprie. Nu putem să nu
observăm că delimitarea teritoriului este administrativă prin natura sa şi că, pe plan local, acţionează şi
alte organe de stat în afara organelor puterii executive şi anume cele judecătoreşti.
În fine, o altă problemă teoretică priveşte delimitarea noţiunilor de structură de stat şi de
organizare administrativă a teritoriului. Dificultatea pleacă de la existenţa factorului comun care este
teritoriul. S-a încercat deosebirea acestor două noţiuni prin stabilirea deosebirilor ce există între unităţile
administrativ-teritoriale şi subiectele de federaţie. Astfel, se arată că, în timp ce subiectele de federaţie
îndeplinesc funcţii guvernamentale157, unităţile administrativ-teritoriale înfăptuiesc funcţii
administrative158. De asemenea, subiectele de federaţie sunt colectivităţi politice, individualizate şi
distincte, având fiecare un sistem legislativ, administrativ şi judecătoresc propriu, ceea ce nu se întâlneşte
la unităţile administrative în cadrul statului unitar etc.
Trebuie să observăm că aceste două noţiuni sunt strâns legate între ele, deoarece privesc două
aspecte ale uneia şi aceleiaşi baze de organizare a puterii de stat şi anume teritoriul. Dar nu trebuie scăpat
din vedere că fiecare noţiune are un conţinut şi un sens propriu. Deosebirea principală între structura de
stat şi organizarea administrativ-teritorială, constă în faptul că prima se referă la organizarea puterii
la nivelul statului în întregul său, în timp ce organizarea administrativă a teritoriului are în vedere
crearea pe teritoriul statului a unui număr de unităţi în scopul unei mai eficiente conduceri de stat
pe plan local. Denumirea de unităţi administrative este folosită pentru a se distinge de cele politice,
care sunt formaţii statale în cadrul statului federal.
La sfârşitul acestor consideraţiuni putem spune că organizarea administrativă a teritoriului este
delimitarea teritoriului unui stat în unităţi administrativ-teritoriale, delimitare făcută în scopul
realizării unitare a puterii. Vom adăuga la cele de mai sus că organizarea administrativă a teritoriului se
face în funcţie de anumite obiective şi criterii şi că realizarea unitară a puterii se înfăptuieşte prin
organele de stat aşezate în teritoriu.
Constituţia stabileşte, prin art. 3 pct. 3, că teritoriul este organizat sub aspect administrativ în
comune, oraşe şi judeţe. De asemenea, adaugă acelaşi articol, în condiţiile legii unele oraşe sunt
declarate municipii.
a) Judeţul. Judeţul este unitatea administrativ-teritorială ce joacă rolul de verigă intermediară în
cadrul organizării administrative a teritoriului. Faţă de această situaţie, judeţul are trăsături şi funcţionalităţi
proprii, specifice.
Judeţul este o unitate administrativ-teritorială complexă din punct de vedere economic şi social
culturală, unitate de coordonare şi control din punct de vedere administrativ. Organele de stat din judeţe
au legături nemijlocite specifice cu organele centrale de stat. Judeţul cuprinde municipii, oraşe şi comune.
În stabilirea numărului judeţelor s-a urmărit ca acestea să fie echilibrate ca suprafaţă, număr de
locuitori şi potenţial economic, capabile să asigure valorificarea resurselor materiale de pe întreg
cuprinsul ţării noastre. Există astfel în ţara noastră un număr de 41 de judeţe. Suprafaţa unui judeţ este în
medie de aproape 600.000 km, iar populaţia în medie de peste 450.000 locuitori. În funcţie de condiţiile
157 De exemplu, în Germania, landurile au guvernele lor, cu funcţiile guvernamentale specifice exercitate pe
teritoriul landului respectiv.
158 Aşa cum am arătat funcţiile administrative se deosebesc de funcţiile legislative şi judecătoreşti.
100 Sistemul constituţional al României
naturale, starea căilor de comunicaţie, precum şi de legăturile dintre localităţi au fost însă constituite şi
judeţe cu o suprafaţă diferită de proporţiile medii.
Judeţele sunt astfel delimitate încât să cuprindă zone pedoclimatice diverse, care să permită
dezvoltarea agriculturii. De asemenea, au fost luate în consideraţie căile de comunicaţie, astfel încât să
se asigure legături directe, uşoare şi rapide între localităţile din cuprinsul judeţului şi reşedinţa sa.
Judeţele cuprind în afara comunelor şi un număr de oraşe. Oraşele în care îşi au sediul autorităţile
publice judeţene sunt oraşe de reşedinţă. Oraşul reşedinţă este stabilit în funcţie de importanţa sa
economică, socială şi politică, şi eventual, de perspectivele sale de dezvoltare. De asemenea, în stabilirea
oraşului reşedinţă s-a urmărit ca acesta să ocupe o poziţie geografică cât mai centrală, pentru a asigura
legături rapide cu toate localităţile din cuprinsul judeţului. Desigur, sunt şi oraşe reşedinţă de judeţe care,
geografic, nu se află în centrul judeţului, stabilirea lor ca reşedinţă fiind impusă de importanţa lor
economică, socială şi culturală.
b) Oraşul. Oraşul este o unitate administrativ-teritorială de bază în cadrul organizării
administrative a teritoriului. El este un centru de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere economic,
social-cultural şi edilitar gospodăresc, având multiple legături cu zona înconjurătoare şi asupra căreia
trebuie să exercite o influenţă civilizatoare. Unele oraşe sunt declarate municipii. Municipii au fost
declarate acele oraşe care au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa
economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării, o îndelungată tradiţie istorică sau care au condiţii de
dezvoltare în aceste direcţii.
Municipiul Bucureşti, faţă de importanţa sa economică, politică şi cultural-ştiinţifică, faţă de faptul
că este capitala ţării, are o organizare proprie, distinctă. Municipiul Bucureşti este organizat pe şase
sectoare, numerotate. Fiecare sector are organe de stat proprii, care se subordonează organelor de stat
ale municipiului, iar acestea se subordonează organelor centrale de stat. Sub acest aspect, Municipiul
Bucureşti are un regim juridic şi politic asemănător cu al judeţului.
c) Comuna. Comuna, în sensul legii nr. 2/1968, este unitatea administrativ-teritorială de bază care
cuprinde populaţia rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai multe
sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice. Satele în care-şi au
sedile autorităţile publice comunale sunt sate reşedinţă.
Populaţia este formată din cetăţeni români şi persoane care nu au cetăţenia română, respectiv
cetăţenii străini şi apatrizi (cei care nu sunt cetăţeni ai vreunei ţări), care locuiesc pe teritoriul României.
Noţiunea de cetăţenie are, în ştiinţa dreptului constituţional, două accepţiuni. În primul rând,
noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică, adică o grupă de norme
juridice, care reglementează legătura dintre stat şi cetăţeanul său.
Dar, noţiunea de cetăţenie este folosită şi pentru a caracteriza condiţia juridică, statutul juridic ce
se creează acelor persoane care au calitatea de cetăţean. În această a doua accepţiune, cetăţenia se
axează în jurul ideii de subiect de drept şi numai atunci se vorbeşte de cetăţenia unei persoane,
dobândirea şi pierderea cetăţeniei. Această accepţiune ne interesează în mod deosebit, ea constituind
obiectul controverselor din literatura juridică.
În literatura juridică, cetăţenia a fost concepută, de regulă, fie ca o „legătură între individ şi stat”,
fie ca o”legătură politică şi juridică”, ca o „apartenenţă juridică” sau ca o calitate a persoanei.
O definiţie considerată exactă priveşte cetăţenia ca fiind legătura politică şi juridică permanentă
dintre o persoană fizică şi un anumit stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărui cetăţean este şi, mai mult, este o legătură
juridică specială, reflectată pe plan extern, păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi persoana, în statul său
de origine, în alt stat, pe mare, în aer sau în cosmos.
Pentru a defini cetăţenia română trebuie să pornim de la faptul că cetăţenia are un conţinut şi o
finalitate care se corelează cu realităţii economice, sociale şi culturale concrete, dintr-o societate dată.
Sistemul constituţional al României 101
Vom remarca astfel că titlul de cetăţean dovedeşte apartenenţa cetăţeanului la statul român, stat în
care suveranitatea naţională aparţine poporului. Cetăţenii români se bucură de drepturi şi libertăţi
democratice, drepturi care nu sunt numai proclamate, ci şi garantate în exercitarea lor efectivă.
Beneficiari ai drepturilor şi libertăţilor, cetăţenii români sunt în acelaşi timp şi titularii unor
îndatoriri. Titlul de cetăţean român impune devotament şi fidelitate faţă de patrie, slujirea intereselor
poporului precum şi îndeplinirea cu bună credinţă a drepturilor şi obligaţiilor înscrise în Constituţie şi
legile ţării. Egali în drepturi şi îndatoriri, cetăţenii români sunt răspunzători deopotrivă pentru dezvoltarea
economică şi socială a ţării, pentru apărarea suveranităţii şi independenţei naţionale.
În definirea cetăţeniei române trebuie să plecăm de la faptul că ea reprezintă expresia relaţiilor
social-economice, politice şi juridice, dintre persoanele fizice şi statul român.
Privită astfel, apare deosebit de limpede ideea că cetăţenia română nu este o simplă legătură
politică sau juridică între individ şi colectivitatea politiceşte organizată, ci este o integrare angajată în sânul
acestei colectivităţi.
Totodată, vom remarca faptul că numai persoanele fizice au cetăţenie. În nici un caz persoanele
juridice sau bunurile nu au cetăţenie în sensul pe care-l dăm noi acestei categorii juridice159.
Astfel, cetăţenia română trebuie considerată ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă
relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind
apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor
drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României.
În fine, pentru explicarea conceptului de cetăţenie, se impun câteva precizări privind terminologia.
Astăzi, cele mai multe constituţii şi legi folosesc termenul cetăţenie pentru a desemna această apartenenţă.
Iniţial, cetăţenia a fost desemnată prin termenul naţionalitate, termen ce îl mai întâlnim şi astăzi,
de exemplu, în Constituţia Franţei, în art. 34. Dacă rememorăm câteva reglementări juridice din România
vom putea observa că: în anul 1877 s-a adoptat legea pentru acordarea cetăţeniei române ofiţerilor de
origine română care au servit în armata străină (M. Of.) nr. 117 din 6.V.1877); în anul 1924 s-a adoptat
legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române (M. Of.) nr. 41 din 24.II.1924), urmată de
două regulamente, unul privitor la constatarea naţionalităţii române şi altul privitor la dobândirea
naţionalităţii române prin naturalizarea şi la redobândirea acestei naţionalităţi; în anul 1939 s-a adoptat
legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române (M. Of.) )nr. 16 din 19.I.1939); începând
cu anii 1948 legile s-au referit la cetăţenia română (Decretul nr. 125 din 1948, Decretul nr. 33/1952,
Legea nr. 24/1971, Legea nr. 21/1991).
Renunţarea în timp la termenul naţionalitate poate fi explicată prin aceea că naţionalitatea este o
categorie politică, ea indică apartenenţa la o naţiune. Pentru a se evita confuziile şi mai ales speculaţiile
posibile din punct de vedere juridic s-a preferat cuvântul cetăţenie, el exprimând un anumit statut juridic al
omului. Aceste explicaţii prezintă interes pentru cel care dorind să rezolve probleme juridice privind
apartenenţa juridică a unei persoane la un anumit stat, trebuie să identifice conţinutul reglementărilor
juridice ale timpului la care se referă. Pentru că, şi nu spunem o noutate, chiar terminologia juridică a
cunoscut şi cunoaşte o evoluţie a sensurilor sale.
Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei, permite formularea unor
principii care stau la baza cetăţeniei române.
1. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi legi. În
această privinţă se impune încă de la început să observăm că, de regulă, acesta nu este considerat un
principiu în lucrările de specialitate, dar problema, ca atare, prezentând o deosebită importanţă teoretică şi
practică, este totuşi analizată, deşi distinct de principiile cetăţeniei. Totuşi, această regulă se impune ca o
regulă de bază a cetăţeniei române, ea străbătând întreaga legislaţie în domeniu atât în România, cât şi în
alte state. Cât priveşte formularea ce am dat-o acestui principiu, ni se pare a fi potrivită deoarece
159 Aceasta nu exclude conceptul de persoane juridice române care sunt diferite de persoanele juridice
străine din punctul de vedere al anumitor drepturi şi obligaţii. De asemenea diferă oarecum şi regimul
juridic al unui bun obţinut în România, de regimul juridic al unui bun asemănător obţinut în străinătate, cum
ar fi din punct de vedere al taxelor vamale, impozitelor, T.V.A., legalităţii deţinerii etc.
102 Sistemul constituţional al României
sugerează că persoanele care nu au calitatea de cetăţeni români nu se pot bucura - în condiţiile legii
- decât de o parte din drepturile şi îndatoririle prevăzute de Constituţia şi legile ţării noastre, situaţia
fiind asemănătoare şi în alte state.
În această ordine de idei trebuie să arătăm că, din drepturile înscrise în Constituţie şi legile ţării,
unele pot fi exercitate numai de cetăţenii ţării respective, străinii sau apatrizii neavând acces la ele. Există
deci o diferenţă între sfera drepturilor pe care le pot exercita cetăţenii români şi sfera drepturilor pe care le
pot exercita persoanele care nu au această calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste
drepturi, care nu pot fi exercitate şi de străini sau apatrizi sunt atât drepturi fundamentale, cât şi
drepturi subiective obişnuite. În grupa acestor drepturi sunt incluse, ca şi în constituţiile altor state
următoarele:
a) dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative ale statului şi
administraţiei publice locale. Aceste drepturi, fiind prin excelenţă drepturi politice, aparţin în
exclusivitate numai cetăţenilor;
b) dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi a se deplasa nestânjenit pe acest teritoriu;
c) dreptul de a fi proprietar de terenuri în România160;
d) dreptul de a fi angajat în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile cerute de legile ţării.
Trebuie arătat că, pentru anumite funcţii, legile cer în mod expres ca persoana să aibă numai
calitatea de cetăţean român şi domiciliul `n ţară. De exemplu, pentru ocuparea funcţiei de
judecător, procuror, funcţionar şi demnitar public etc.;
e) dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţeanul român nu poate fi extrădat
la cererea unui stat străin în vederea executării pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzat
din România;
f) dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate. Cetăţenia română
implică pentru statul român obligaţia de a-şi proteja cetăţenii săi atunci când aceştia, aflându-se
în afara graniţelor - vremelnic sau domiciliind, au nevoie de asemenea ajutor împotriva
încălcării drepturilor lor.
2. Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şi legile
ţării.
Reţinând aceleaşi remarci pe care le-am făcut la primul principiu, vom arăta că cetăţeanul român,
titular de drepturi şi libertăţi, este în acelaşi timp obligat să îndeplinească şi toate îndatoririle prevăzute de
Constituţia şi legile ţării. Aceasta cu atât mai mult cu cât cetăţenia română presupune responsabilitate
civică. În conformitate cu acest principiu, unele obligaţii prevăzute de Constituţie şi legi aparţin în
exclusivitate cetăţenilor români, căci numai ei pot fi titularii tuturor drepturilor şi obligaţiilor, în ţară.
Persoanele care nu au această calitate, respectiv cetăţenii străini şi apatrizi, nu sunt ţinute a
îndeplini anumite îndatoriri, ce revin numai cetăţenilor români, singuri răspunzători pentru dezvoltarea
economică şi socială a României, pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii sale. Aceste
obligaţii sunt următoarele:
a) obligaţia de fidelitate faţă de ţară;
b) obligaţia de a satisface serviciul militar;
c) îndatorirea de apărare a patriei.
3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, de avere sau origine socială şi indiferent de
modul în care au dobândit cetăţenia. În alte ţări la muncă egală salariul este diferit, după cum eşti sau nu
cetăţean al ţării respective, situaţie care la noi este depăşită de mult.
160Societăţile comerciale înfiinţate în România ai căror acţionari sunt cetăţeni străini sau apatrizi au dreptul
de a fi proprietari de terenuri în România. În prezent, având în vedere aderarea la Uniunea Europeană s-a
propus modificarea Constituţiei, în sensul acordării şi cetăţenilor străini dreptul de a fi proprietari de terenuri
în România. De altfel, prin Legea 10/2001 şi Legea nr. 1/2000, s-a recunoscut dreptul cetăţenilor străini,
care au avut cetăţenia română, de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra imobilelor naţionalizate,
aspect discutabil, în raport cu actualele reglementări constituţionale.
Sistemul constituţional al României 103
Autorităţile publice, direct sau indirect, sunt dependente - ca expresie primordială a democraţiei
- de instanţa politică, juridică şi morală absolută: poporul. Sub aspect social, moral şi politic, poporul
este titularul suveranităţii, fiind reprezentat de corpul electoral. Poporul - prin corpul său electoral - se
înfăţişează deci într-o dublă calitate: ca forţă propulsoare a puterii - o forţă primară, originară, politică,
juridică şi morală - care îi conferă puterii legitimare şi autoritate - şi ca fundament social al acestei
puteri.
Autorităţile publice, potrivit legii, sunt alese sau numite. Fac parte din prima categorie
Parlamentul, Preşedintele Republicii, consilierii locali şi primarii, iar din cea de a doua categorie toate
celelalte autorităţi publice. Alegerea sau numirea se face pe baza normelor juridice instituite potrivit
principiului separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora.
104 Sistemul constituţional al României
Astfel, Parlamentul este „organul161 reprezentativ suprem al poporului român” (art. 61, al. 1),
ales prin „vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat” (art. 62 al. 1); Preşedintele României este
„ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat” (art. 81 al. 1); consiliile locale, judeţene,
orăşeneşti şi comunale sunt alese - în condiţiile legii162 - de către corpul electoral din circumscripţiile
respectivelor unităţi administrativ-teritoriale (art. 121, al. 1); în fine, primarii sunt aleşi, în aceleaşi condiţii
ca şi consilierii locali (art. 121, al. 1)163. Dimpotrivă, cei care alcătuiesc alte autorităţi publice decât cele
arătate sunt învestiţi, desemnaţi164 sau numiţi, fie de către organele reprezentative sau direct
reprezentative, fie de către autorităţile administrative ierarhic superioare. Camera Deputaţilor şi Senatul
numesc fiecare, câte trei membri ai Curţii Constituţionale (art. 142, al. 3); Consiliului Superior al
Magistraturii are 14 membrii aleşi în adunările generale ale magistraţilor validaţi de Senat, 2 reprezentanţi
ai societăţii civile aleşi de Senat (art. 133); Senatul şi Camera Deputaţilor numesc Avocatul Poporului (art.
65, al. 2 lit. i). Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru (art.103) şi
numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament, iar în caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a postului, revocă sau numeşte, la propunerea primului-ministru, pe ceilalţi
membri ai Guvernului (art. 107 pct.3 şi 4); Preşedintele României numeşte pe trei dintre membrii Curţii
Constituţionale (art. 142, al. 3); de asemenea, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, numeşte
în funcţie magistraţii judecători şi procurori, cu excepţia celor stagiari (art. 125 al. 1 şi art. 134 al. 1);
Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti (art. 123 al 1).
Potrivit cu funcţia fundamentală ce revine fiecărei autorităţi publice, distingem între: autoritatea
deliberativă, îndeplinind în principal funcţia legislativă; autoritatea preşedinţială, îndeplinind funcţia de
mediere între „puterile statului”165, precum şi între stat şi societate, de reprezentare a statului român şi de
garant al independenţei naţionale şi al integrităţii teritoriale a ţării; autoritatea guvernamentală, având ca
principală funcţie asigurarea înfăptuirii politicii interne şi externe a ţării şi exercitarea conducerii generale a
administraţiei publice; autoritatea de jurisdicţie constituţională, asigurând conformitatea legilor cu
Constituţia; autoritatea judecătorească, chemată să înfăptuiască justiţia; autoritatea constituită în
instituţia Avocatul Poporului, având ca funcţie unică garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor `n
raport cu autorităţile administrative.
Potrivit cu nivelul la care ele funcţionează, unele autorităţi sunt centrale sau naţionale, iar altele
sunt locale (de exemplu, Parlamentul, Preşedintele Republicii şi Guvernul, ca autorităţi centrale; consiliile
locale, primarii şi prefecţii, ca autorităţi locale).
Din perspectiva proprietăţilor generale ale sistemului şi prin examinarea modului de articulare a
sistemului puterii de stat, putem identifica principalele lui trăsături:
a) el este un ansamblu complex, alcătuit din patru subsisteme: organul reprezentativ suprem
şi unica putere legiuitoare a ţării; autoritatea executivă; autoritatea de jurisdicţie constituţională;
autoritatea judecătorească. Două precizări sunt necesare: prin natura funcţiilor şi a atribuţiilor
lui, Preşedintele Republicii nu este pur şi simplu un organ administrativ sau numai un
161 Termenul astfel formulat, la singular şi articulat, nu trebuie să conducă la concluzia - evident greşită - că
Parlamentul este "unicul" organ reprezentativ. Numai pentru a respecta rigorile gramaticale - în sensul
corelării adecvate cu adjectivul care urmează - s-a recurs la această formulare.
162 A se vedea şi art. 5, 7 şi 13 din Legea nr. 69/1991şi art. 1 din Legea nr. 70/1991.
163 A se vedea art. 5 din Legea nr. 69/1991 şi art. 1 din Legea nr. 70/1991.
164 Potrivit art. 7 al. 1 si art. 63 din Legea nr. 69/1991, legea administraţiei locale, consiliul judeţean "alege",
din rândul membrilor săi, delegaţia permanentă. "Alegerea" are, în acest caz, semnificaţia desemnării unor
dintre cei "aleşi prin sufragiu" pentru "conducerea operativă a treburilor administraţiei publice judeţene",
exercitând unele dintre atribuţiile consiliului. Termenul de "desemnare" are însă o semnificaţie identică cu
cea comună în situaţia reglementată de art. 85 al. 1 din Constituţie:"desemnarea" candidatului pentru
funcţia de prim-ministru.
165 Sintagma trebuie interpretată în sensul de "organe ale statului", statul neputând avea mai multe "puteri".
El are mai multe categorii de organe, învestite cu competenţe specifice adică, drepturi şi obligaţii specifice,
susţin unii autori.
Sistemul constituţional al României 105
asemenea organ; Avocatul Poporului poate fi integrat - fără a-i anula astfel trăsăturile specifice -
în categoria autorităţilor administrative autonome, dar nu este subordonat nici Guvernului şi nici
Preşedintelui;
b) sistemul puterii este un sistem deschis, dinamic, implicând nu numai multiplicarea
elementelor sale constitutive sau reorganizarea acestora;
c) mediul ambiant - cu care interacţionează sistemul puterii - îl constituie, pe plan intern, sistemul
social-politic, iar pe plan extern, sistemul comunităţii internaţionale a statelor;
d) sistemul puterii de stat şi fiecare dintre subsistemele acestuia au una sau mai multe funcţii
caracteristice;
d) ordinea lăuntrică a sistemului se caracterizează prin raporturi de subordonare, de
coordonare, colaborare şi control reciproc;
e) sistemul puterii de stat reprezintă o structură definită, însumând legături stabilite între întreg şi
parte, precum şi între părţile întregului;
f) sistemul puterii de stat are la bază fluxul informaţional dintre el şi societate, dintre el şi părţile
ce-l alcătuiesc, precum şi dintre aceste părţi;
g) sistemul puterii de stat şi fiecare dintre subsistemele acestea au capacitate de autoreglare,
precum şi capacitatea de a contribui la reglarea altor sisteme sau subsisteme;
h) „Cartea tehnică” a sistemului este Constituţia, care îi instituie şi constituie elementele, îi
stabileşte atributele, funcţiile şi structura.
Fiecare dintre aceste trăsături ar trebui „desfoliate”, prezentate argumentele şi exemplificate, ceea
ce - sperăm că se va înţelege - nu este posibil, acum şi aici. Poate, totuşi, descrierea, chiar sumară, a
structurii sistemului va fi de natură să complinească simpla enunţare a trăsăturilor acestuia.
Structura sistemului constituţional românesc al puterii. „Cartea de identitate” a sistemului
puterii de stat o reprezintă structura acestuia, adică ansamblul interrelaţiilor, prevăzute de Constituţie,
între toate categoriile de organe ale statului potrivit principiului separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării
şi controlului reciproc al acestora. Dintre acestea, le consemnăm pe cele mai semnificative:
2. Corpul electoral alege cele două Camere ale Parlamentului, prin sufragiu universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat.
3. Acelaşi corp electoral şi prin sufragiu având aceleaşi atribute, alege pe Preşedintele Republicii. De
asemenea, prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la suspendarea din funcţie a
Preşedintelui Republicii, corpul electoral hotărăşte asupra demiterii din funcţie a Preşedintelui (art.95
pct.3).
4. Parlamentul, în şedinţa comună a celor două Camere, acordă votul de încredere Guvernului, votul de
învestitură al acestuia. De asemenea, printr-o moţiune de cenzură, Parlamentul - tot în şedinţa
comună a celor două Camere - retrage încrederea acordată Guvernului (atât votul de încredere, cât
şi moţiunea de cenzură, pot fi „provocate” de Guvern, prin angajarea răspunderii lui, în faţa Camerei
Deputaţilor şi a Senatului, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui
proiect de lege)166.
Pentru exercitarea funcţiei sale de control asupra Guvernului, acesta trebuie să pună la dispoziţia
Parlamentului sau a uneia dintre structurile lui, în condiţiile prevăzute de lege, informaţiile şi documentele
cerute; membrii săi trebuie să participe la lucrările Parlamentului, dacă li se solicită prezenţa; Guvernul
sau membrii lui trebuie să răspundă la interpelările formulate de deputaţi sau senatori.
Numai Preşedintele României, Camera Deputaţilor şi Senatul pot cere urmărirea penală a
membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor;
5. Preşedintele Republicii desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul
pe baza votului de încredere acordat de Parlament. De asemenea, la propunerea primului-ministru,
166Într-o asemenea situaţie, votul de încredere - care nu este identic cu votul de învestitură - rezultă,
implicit, prin nedepunerea unei moţiuni de cenzură. Moţiunea de cenzură trebuie să fie totdeauna explicită,
ea neputând rezulta - pe cale de interpretare - din simple împrejurări de fapt.
106 Sistemul constituţional al României
revocă sau numeşte pe ceilalţi membri ai Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de
vacanţă a postului.
Preşedintele poate să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor. În toate cazurile de această natură, el este acela care poate dispune suspendarea
din funcţia de ministru a respectivei persoane.
6. Parlamentul, în şedinţa comună a celor două Camere, poate suspenda din funcţie pe Preşedintele
României, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei.
Parlamentul poate, de asemenea, hotărâ punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru
înaltă trădare167.
7. În relaţia sa cu corpul electoral, Parlamentul poate solicita exprimarea voinţei acestuia în patru
ipoteze: pentru constituirea, prin sufragiu, a unui nou Parlament, în cazul dizolvării celui existent,
întrucât el nu a acordat votul de învestitură pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la
prima solicitare a învestiturii; pentru constituirea, prin sufragiu, a noului Parlament, la expirarea
mandatului celui existent; atunci când, după suspendarea din funcţie a Preşedintelui Republicii,
urmează ca - prin referendum - să se decidă eventuala demitere a acestuia; în fine, în situaţia când,
acceptând iniţiativa de revizuire a Constituţiei, aceasta trebuie aprobată prin referendum.
8. Preşedintele Republicii poate - şi el - să solicite exprimarea voinţei corpului electoral, cu privire la
probleme de interes naţional.
9. Secţiunile corpului electoral din circumscripţiile unităţilor administrativ-teritoriale aleg consiliile locale şi
primarii.
10. Autorităţile administraţiei publice locale pot, după caz, să iniţieze sau să decidă aprobarea, prin
referendum local, a „problemelor de interes deosebit din unităţile administrativ-teritoriale”168.
11. O parte a corpului electoral, în condiţiile prevăzute de lege, se poate constitui în subiect al dreptului
de iniţiativă legislativă, fie pentru adoptarea unei legi organice sau ordinare - cu excepţia celor
prevăzute de legea fundamentală -, fie pentru adoptarea unei legi de revizuire a Constituţiei, dacă prin
obiectul ei o asemenea lege este admisibilă.
12. Parlamentul, după adoptarea legii, o trimite Preşedintelui României pentru promulgare.
13. Preşedintele României, în raporturile lui cu Parlamentul, dispune de câteva prerogative, care pot fi
considerate „impulsuri” sau măsuri de „reglare” pentru funcţionarea adecvată a organului
„reprezentativ suprem”, între care: dizolvarea Parlamentului în condiţiile art. 89 din Constituţie;
transmiterea unor mesaje cu privire la principalele probleme ale naţiunii; consultarea Parlamentului
în vederea organizării unui referendum; solicitarea reexaminării unei legi ce i-a fost transmisă spre
promulgare; încuviinţarea măsurilor excepţionale; solicitarea aprobării pentru mobilizarea parţială
167 Este o prerogativă a Parlamentului introdusă în textul Constituţiei în urma unui amendament, pentru a
marca şi ipoteza responsabilităţii juridice penale a Preşedintelui Republicii. Formal, legea
fundamentală s-a abătut astfel de la principiul paralelismului regulilor procedurale constituţionale - sau de la
principiul simetriei în drept - mandatul Preşedintelui încetând pe o altă cale decât prin voinţa celor care l-au
ales. Abaterea poate fi însă justificată: în ipoteza examinată nu este vorba despre angajarea
responsabilităţii politice a Preşedintelui - asupra căreia se decide, într-adevăr, prin referendum -, ci despre
responsabilitatea lui penală, care nu poate face obiectul unui referendum. Referitor la „înalta trădare” a
se vedea Tudor Drăganu, O infracţiune controversată: înalta trădare, Curierul judiciar, nr.12/2003,p.89-95.
168 Art. 10 din Legea nr. 69/1991 este defectuos formulat şi insuficient corelat cu alte dispoziţii ale acestei
legi: evident, nu "problemele se supun unui referendum, ci soluţiile preconizate pentru rezolvarea lor; din
cuprinsul art. 44 al legii rezultă că iniţiativa organizării unui referendum local nu poate aparţine decât
primarului. Dar, cum la nivelul judeţelor nu există primar, ar însemna că, contrar celor prevăzute în art. 10,
consiliile judeţene nu pot dispune, din proprie iniţiativă, organizarea unui referendum local. (De altfel, între
atribuţiile consiliului judeţean nu figurează şi aceea de a organiza un referendum local). Înseamnă că textul
art. 10 din lege trebuie interpretat restrictiv, el vizând numai autorităţile publice din comune şi oraşe. Pe de
altă parte, faţă de dispoziţiile cuprinse în acelaşi text, trebuie să admitem concluzia că iniţiativa
referendumului poate aparţine şi consiliului local.
Sistemul constituţional al României 107
sau generală a armatei; supunerea spre ratificare a tratatelor internaţionale încheiate în numele
României.
14. Parlamentul poate decide, printr-o lege specială de abilitare, delegarea legislativă în favoarea
Guvernului, pe timpul vacanţei parlamentare.
15. Guvernul interacţionează cu Parlamentul prin alte câteva mijloace decât cele deja arătate: el exercită
dreptul la iniţiativă legislativă; poate solicita delegarea legislativă pentru emiterea de ordonanţe şi
trebuie să solicite aprobarea Parlamentului în cazul emiterii unor ordonanţe de urgenţă; el poate
„provoca” un vot de încredere implicit sau o moţiune de cenzură, angajându-şi răspunderea în faţa
Parlamentului asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege;
poate solicita Parlamentului adoptarea unor proiecte de legi în procedură de urgenţă; membrii
Guvernului au acces la „lucrările” Parlamentului169.
16. In interiorul Parlamentului, al acestui subsistem din sistemul puterii de stat, între cele două „părţi”
constitutive, adică între cele două Camere, există o multitudine de interrelaţii caracteristice. În acest
sens şi exemplificativ, menţionăm: organizarea unor şedinţe comune; transmiterea proiectelor de
legi şi a propunerilor legislative de la o Cameră la cealaltă în vederea dezbaterii şi eventualei lor
adoptări; constituirea comisiei paritare pentru declanşarea procedurii de mediere, atunci când una
din Camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea
aprobată de cealaltă Cameră.
17. În interiorul ramurii executive a organelor statului, între Preşedintele Republicii şi Guvern sunt stabilite
de asemenea forme specifice de interacţiune: Preşedintele poate consulta Guvernul cu privire la
probleme urgente şi de importanţă deosebită; el poate participa la şedinţele Guvernului - şi, în
asemenea cazuri, prezidează acele şedinţe -, atunci când se dezbat probleme de interes naţional
privind politica externă, apărarea ţării şi asigurarea ordinii publice. Pe de altă parte, primul-ministru
poate invita pe Preşedinte să participe la lucrările Guvernului, în alte situaţii decât cele arătate mai
sus. Totodată, primul-ministru contrasemnează unele dintre decretele emise de Preşedintele
României, angajându-şi astfel propria răspundere politică, alături de acesta.
18. În raporturile Parlamentului, Preşedintelui Republicii, Guvernului şi Justiţiei cu Curtea Constituţională
menţionăm: numirea membrilor acesteia de către cele două Camere şi de către Preşedinte;
sesizarea Curţii de Preşedintele României, de preşedintele uneia din Camerele Parlamentului, de
Guvern, de Curtea Supremă de Justiţie, de un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25
de senatori asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, precum şi sesizarea ei
de către oricare dintre instanţele judecătoreşti, prin transmiterea spre rezolvare a excepţiilor de
neconstituţionalitate ridicate în faţa acestora, în privinţa legilor şi a ordonanţelor; solicitarea Curţii de
către Parlament să constate existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei
de Preşedinte al României, precum şi pentru avizarea propunerii de suspendare din funcţie a
Preşedintelui. Curtea Constituţională verifică, din oficiu, constituţionalitatea iniţiativelor de
revizuirea a Constituţiei. La sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup
parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin de 25 de senatori, Curtea
se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului (regulamentele fiecărei Camere
şi regulamentele lor comune).
19. Avocatul Poporului este numit de Senat şi Camera Deputaţilor în şedinţă comună, pentru apărarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
20. Avocatul Poporului prezintă Parlamentului rapoarte anuale sau la cererea acestuia, făcând
recomandări privind legislaţia ori pentru luarea altor măsuri, în scopul ocrotirii drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor.
21. Procedând din oficiu sau la cererea persoanelor fizice lezate în drepturile sau libertăţile lor, Avocatul
Poporului sesizează autorităţile competente, centrale sau locale pentru ca, în condiţiile legii, acestea
169Termenul "lucrări" semnifică implicit dreptul de a participa la dezbaterile din cadrul Parlamentului.
Posibilitatea de a participa la lucrările Parlamentului implică desigur şi accesul la lucrările organelor interne
ale Parlamentului - comisiile parlamentare.
108 Sistemul constituţional al României
să adopte măsuri de natură să înlăture faptele sau actele de nesocotire, încălcare sau ignorare a
drepturilor subiective ori intereselor legitime juridic protejate.
22. Cât priveşte intervenţia Avocatului Poporului în spaţiul activităţii de judecată, faţă de principiile ce
guvernează această activitate îndeosebi în raport cu principiile independenţei justiţiei,
contradictorialităţii, garantării dreptului la apărare, organizării activităţii de judecată de regulă în trei
grade de jurisdicţie şi instituţionalizarea unor căi de atac pentru înlăturarea nelegalităţii sau
netemeiniciei hotărârilor, opinăm că implicarea lui în această activitate nu poate privi decât celeritatea
justiţiei.
23. Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, numeşte în funcţie
judecătorii şi procurorii, cu excepţia celor stagiari.
24. Autorităţile administraţiei publice locale - respectiv consiliile locale - funcţionează pe baza principiului
autonomiei.170. Totuşi, ele se înscriu în câteva raporturi specifice cu Guvernul şi cu prefecţii.
Referindu-ne exclusiv la raporturile lor cu Guvernul aducem în atenţie dreptul acestuia de a proceda -
în cazurile prevăzute de lege171 şi la propunerea prefectului - la dizolvarea consiliului. Hotărârea de
dizolvare poate fi atacată, de cei interesaţi, în faţa instanţei de contencios administrativ. De
asemenea, prin hotărârea Guvernului - susceptibilă de control din partea instanţei de contencios
administrativ - un membru al consiliului poate fi demis din funcţie, la propunerea prefectului, dacă a
săvârşit acte contrare Constituţiei ori celorlalte legi sau dacă a compromis, cu rea-credinţă, interesele
comunei, respectiv ale oraşului172. În aceleaşi condiţii şi după aceeaşi procedură poate fi demis şi
primarul.
25. Prefectul este numit sau eliberat din funcţie de către Guvern, căruia îi prezintă anual un raport
asupra „stării generale economice, sociale, culturale şi administrative a judeţului”, respectiv a
municipiului Bucureşti173.
26. Consiliile locale comunică prefectului dizolvarea lor de drept; de asemenea transmit acestuia - în
vederea examinării sub aspectul legalităţii - actele „adoptate şi emise”; primarul sesizează prefectul
atunci când consideră că o hotărâre a consiliului local este ilegală.
27. Prefectul sesizează instanţa de contencios administrativ, dacă consideră că actul adoptat sau emis
de o autoritate publică locală - exceptând actele de gestiune curentă - este ilegal. Actul atacat este
suspendat de drept.
28. Prefectul poate participa la şedinţele consiliilor locale; prezintă anual consiliului judeţean, respectiv
celui al municipiului Bucureşti, o informare cu privire la activitatea desfăşurată de serviciile publice ale
ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei centrale organizate în circumscripţia sa;
propune Guvernului, în condiţiile legii, dizolvarea unui consiliu local sau demiterea unui membru al
acestuia; poate dispune suspendarea din funcţie a consilierului în privinţa căruia a cerut demiterea;
exceptând actele de gestiune curentă ale consiliilor locale, prefectul poate ataca în faţa instanţei de
170 Astfel cum precizează art. 8 din Legea nr. 69/1991, autonomia priveşte şi "relaţiile dintre administraţia
publică locală şi cea judeţeană" - formulare neinspirată, întrucât se vorbeşte de "administraţie" şi se lasă a
se înţelege că "administraţia judeţeană" nu e locală - între cele două "administraţii" neexistând raporturi de
subordonare. (Punctăm aici un lucru esenţial: autonomia nu poate fi concepută şi dezvoltată în afara
imperativelor ce rezultă din principiul legalităţii).
171 Aceste cazuri sunt precizate la art. 33 din Legea nr. 69/1991.
172 Din această formulare - circumscrisă la oraşe şi comune - s-ar putea înţelege că procedura de demitere
nu priveşte şi pe membrii consiliului judeţean. Diferenţa de tratament juridic n-ar fi însă prin nimic justificată.
De altfel, prin referire la cele cuprinse în art. 60 din lege, concluzia nu poate fi decât aceea că tratamentul
juridic al consilierilor este identic.
173 Potrivit art. 11 al. 2 al Legii nr. 69/1991, prefectul "conduce" serviciile publice desconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice organizate în unităţile administrativ-
teritoriale. În sensul art. 122 din Constituţie, prefectul "conduce" serviciile publice desconcentrate. În
aceste condiţii, evident că activitatea prefectului nu s-ar fi putut mărgini doar la "coordonarea şi
supravegherea" serviciilor publice, cum preciza anterior modificării legea administraţiei publice locale.
Sistemul constituţional al României 109
Grecia, Argentina, Australia, Costa Rica şi, pe plan local, parţial, în Austria, Elveţia etc.)
110 Sistemul constituţional al României
implicaţii ulterioare deosebite chiar asupra celor care, manipulaţi fiind, nu au votat potrivit intereselor lor. Pe
de altă parte unii se erijează public în formatori de opinie omiţând faptul că libertatea de opinie şi în mod
deosebit de formare a opiniei este garantată de art.29 din Constituţie, art.18 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului. De asemenea socotim că expresia „alegeri libere, periodice şi corecte”, presupune
printre altele un vot liber format pe bază de informaţii corecte potrivit dreptului la informaţie ( art.31 din
Constituţie) dar şi vot liber exprimat. De aceea socotim că în loc de expresia „vot liber exprimat” să se
folosească expresia „vot liber format şi exprimat”
5.3.1. Parlamentul
Parlamentul României este format din Camera Deputaţilor şi Senat alese pentru un mandat de
4 ani prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Norma de reprezentare pentru alegerea
Camerei Deputaţilor este de un deputat la 70.000 locuitori, iar pentru alegerea Senatului este de un
senator la 160.000 locuitori. Din punct de vedere al tipului de scrutin, Legea electorală prevede că deputaţii
şi senatorii se aleg în circumscripţii electorale pe bază de scrutin de listă şi de candidaturi independente
potrivit principiului reprezentării proporţionale.
Candidaturile pentru Camera Deputaţilor şi Senat se propun de partidele politice şi alte
formaţiuni politice, constituite potrivit legii. Fiecare Cameră a Parlamentului este condusă de către un
birou permanent ales şi format din preşedinte, vicepreşedinte, secretari şi chestori, care au următoarele
trăsături:
a) au caracter colegial, întrucât sunt constituite din preşedinte, vicepreşedinte, secretar şi
chestori;
b) sunt organe alese;
c) respectă configuraţia politică a Camerei respective, fiind constituite prin negocieri între
grupurile parlamentare;
d) sunt organe interne de conducere ale Camerelor;
e) activitatea lor are, practic, caracter permanent;
f) răspund pentru întreaga activitate în faţa Camerelor.
Preşedintele Camerei Deputaţilor exercită următoarele atribuţii:
a) convoacă deputaţii în sesiuni ordinare sau extraordinare;
b) conduce lucrările Camerei Deputaţilor, asistat obligatoriu de 2 secretari şi asigură menţinerea
ordinii în timpul dezbaterilor, precum şi respectarea regulamentului;
c) acordă cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează probleme puse în dezbatere, stabileşte
ordinea votării şi anunţă rezultatul acesteia;
d) conduce lucrările şedinţelor Biroului permanent;
e) sesizează Curtea Constituţională în cazul neconstituţionalităţii unei legi sau articol din
Regulament;
f) asigură trimiterea de îndată la Senat spre dezbatere a proiectelor de legi adoptate sau respinse
de Cameră sau, după caz, Preşedintelui României, spre promulgare, a legilor votate, în
termenele stabilite de lege;
g) reprezintă Camera Deputaţilor în relaţiile interne şi externe;
h) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament, precum şi însărcinările date de către
Camera Deputaţilor;
Preşedintele Senatului, are următoarele atribuţii:
a) convoacă Senatul în sesiuni ordinare şi extraordinare;
b) conduce lucrările Senatului fiind asistat de 2 secretari;
c) conduce lucrările Biroului permanent;
d) asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea regulamentului;
Sistemul constituţional al României 111
177În vechea redactare această atribuţie era exercitată numai cu privire la Serviciul Român de Informaţii, iar
în noua redactare sa extins asupra tuturor serviciilor de informaţii.
112 Sistemul constituţional al României
Funcţia legislativă a Parlamentului se exercită potrivit regulamentului propriu de cele două Camere
atât în şedinţe separate, cât şi în şedinţe comune, dacă Constituţia şi regulamentul şedinţelor comune
prevăd astfel. Potrivit vechii reglementări procedura legislativă era aceeaşi la ambele camere şi avea
următoarele etape principale:
a) iniţiativa legislativă;
b) examinarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative în comisiile parlamentare;
c) dezbaterea în plenul fiecărei camere;
d) votarea;
e) medierea;
f) promulgarea.
După revizuirea Constituţiei procedura de legiferare a suferit unele modificări la care ne vom referii în
cele ce urmează.
a) Iniţiativa legislativă
La Camera Deputaţilor şi la Senat iniţiativa legislativă aparţine parlamentarilor, Guvernului
precum şi unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot178. Cetăţenii care îşi manifestă
dreptul la iniţiativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre aceste
judeţe sau din municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături179 în sprijinul
iniţiativei populare. Nu pot fi obiect al iniţiativei legislative cetăţeneşti problemele fiscale, cele cu
caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea
proiectului de lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată. Deputaţii, senatorii şi
cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma
cerută pentru proiectele de legi. Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente
să le adopte, ca primă Cameră sesizată.
178 În vechea reglementare iniţiativa legislativă aparţinea la cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot.
Reducerea acestui număr este de natură a asigura o democratizare sporită a iniţiativei legislative.
179 În vechea reglementare erau necesare 10.000 de semnături.
Sistemul constituţional al României 113
În ceea ce priveşte legile constituţionale, acestea pot fi iniţiate în concordanţă cu art. 150 din
Constituţie, de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul
deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, provenind din
cel puţin jumătate din judeţele ţării, în fiecare dintre ele sau, în municipiul Bucureşti, trebuind să fie
înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul iniţiativei de revizuire a Constituţiei.
b) Examinarea în comisiile permanente
După ce au fost distribuite membrilor Camerei proiectele şi propunerile legislative se trimit de
îndată, de către Biroul permanent spre dezbatere şi avizare comisiilor permanente competente.
Comisia permanentă sesizată în fond examinează în detaliu proiectul de lege sau propunerea legislativă.
După examinare, Comisia întocmeşte un raport care va cuprinde propuneri cu privire la adoptarea sau,
după caz, modificarea ori respingerea proiectului sau a propunerii legislative examinate. Raportul se
transmite Biroului permanent, care va asigura multiplicarea şi difuzarea acestuia Guvernului, deputaţilor
şi iniţiatorilor. Proiectele sau propunerile legislative avizate se supun dezbaterii Camerei în succesiunea
prevăzută pe ordinea de zi aprobată de aceasta.
c) Sesizarea camerelor. Dezbaterea în plenul fiecărei Camere
Potrivit art. 75 din Constituţie se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă
Cameră sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri
internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi
proiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 aliniatul (5), articolul 40 aliniatul (3), articolul 55 aliniatul
(2), articolul 58 alineatul (3), articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2),
articolul 102 alineatul (3), articolul 105 alineatul(2), articolul 117 alineatul (3), articolul 118 alineatele (2) şi
(3), articolul 120 alineatul (2), articolul 126 alineatele (4) şi (5) şi articolul 142 alineatul (5). Celelalte
proiecte de legi sau propuneri legislative se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată,
Senatului. Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de
complexitate deosebită termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că
proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate. După adoptare sau respingere de către
prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide
definitiv. În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care potrivit art. 75 alineatul 1 , intră în
competenţa sa decizională, prevederea respectivă este definitiv adoptată dacă şi cea de a doua Cameră
este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră
sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă (art.75 pct. 4). Dispoziţiile art.75 alin. 4 referitoare
la întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care Camera decizională adoptă o
prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere.
Dezbaterea proiectelor de lege şi propunerilor legislative cuprinde, de fapt, două faze: dezbaterea
generală (foarte scurtă) şi dezbaterea pe articole. Dezbaterea generală urmăreşte să facă cunoscute
ideile de bază ale proiectului, ca şi observaţiile de esenţă ce i se poate aduce, care este precedată de
prezentarea de către iniţiator, a motivelor care au condus la promovarea proiectului precum şi a raportului
comisiei permanente de către preşedintele acesteia sau de un raportor desemnat de comisie. La
dezbaterea generală ia cuvântul câte un reprezentant al fiecărui grup parlamentar fără a se propune
amendamente. Dacă prin raportul comisiei sesizate în fond se propune respingerea proiectului sau a
propunerii legislative, după încheierea dezbaterii generale, preşedintele cere Camerei să se pronunţe prin
vot. În cazul în care comisia a avizat favorabil proiectul sau propunerea se trece la dezbaterea şi votarea
fiecărui articol.
d) Procedura de vot
Votul parlamentarului este personal şi poate fi deschis sau secret. Votul deschis se exprimă
prin ridicarea mâinii, prin ridicarea în picioare, prin apel nominal sau prin mijloace electronice la vedere.
Votul poate fi: pentru, contra sau abţinere. Votul secret se exprimă prin buletin de vot, prin bile sau prin
mijloace electronice. Proiectele de legi şi propunerile legislative adoptate de o Cameră se semnează de
preşedintele acesteia şi se înaintează celeilalte în vederea dezbaterii şi adoptării. Proiectele adoptate de
o Cameră şi respinse de cealaltă se trimit Camerei care le-a adoptat în vederea unei noi dezbateri.
114 Sistemul constituţional al României
După a doua dezbatere proiectul se trimite din nou Camerei care l-a respins. O nouă
respingere este definitivă.
e) Medierea a fost exclusă prin legea de revizuire a Constituţiei.
Riscul bicameralismului este acela că, aceeaşi lege poate să fie votată în redactări diferite de cele
două Camere. Într-o astfel de situaţie se declanşează procedura medierii printr-o comisie comună de
mediere. În cadrul medierii erau practic două posibilităţi: să se accepte textul adoptat de una din Camere;
să se propună un text comun al comisiei. În cazul în care Camera Deputaţilor şi Senatul aprobau raportul
Comisiei de mediere, legea se trimitea Preşedintelui României spre promulgare. În situaţia în care nu se
reuşea medierea, textele în divergenţă se supuneau dezbaterii Camerelor în şedinţă comună şi se
decidea prin vot. Aşa cum am arătat medierea a fost înlocuită cu procedura mai sus arătată urmărindu-se
celeritatea procesului de legiferare.
f) Promulgarea legii.
Promulgarea este actul prin care Preşedintele României autentifică şi învesteşte legea adoptată
de Parlament cu formulă executorie şi dispune publicarea ei în Monitorul Oficial al României pentru
intrarea în vigoare. Promulgarea se face prin decret semnat de Preşedintele României în termen de
cel mult 20 de zile de la primirea legii. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului o
singură dată reexaminarea legii, pe motive de legalitate180 sau oportunitate181. De asemenea,
Preşedintele poate sesiza Curtea Constituţională cerând verificarea constituţionalităţii legii. În aceste
două cazuri, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare
sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.
g) Cu privire la data intrării în vigoare a legii Constituţia dispune:
Art.15.- (2) legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile.
Art.78.- Legea se publică în „Monitorul oficial al României” şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării
sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Art.115.-(5) ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură
de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în „Monitorul oficial al României …”
Termenul de 3 zile se calculează pe zile libere182 fără ca în calculul său să se includă nici ziua în
care el începe să curgă (ziua publicării), nici ziua în care se împlineşte (ziua intrării în vigoare), pentru că
numai astfel se presupune că există posibilitate de a fi cunoscută legea respectivă.Ca urmare după data
publicării fără a fi socotită şi aceasta se numără 3 zile, iar numai apoi, deci la începurul zilei următoare,
legea intră în vigoare. Evident, potrivit art. 15 alin.2, fac excepţie dispoziţiile legale care constituie o normă
penală sau contravenţională mai favorabilă, şi care retroactivează. Deci dispoziţiile constituţionale consacră
regula intrării în vigoare a actului normativ la 3 zile de la data publicării, ca şi excepţia intrării în vigoare la o
dată ulterioară, expres prevăzută în cuprinsul său, precum şi excepţia retroactivităţii prevederilor penale
sau contravenţionale mai favorabile; Legile ordinare, legile organice, ordonanţele simple ale Guvernului şi
regulamentele Parlamentului, toate acte normative având forţa juridică de lege, intră în vigoare potrivit
dispoziţiilor constituţionale de drept comun în materie, adică la 3 zile de la data publicării, cu excepţia
intrării în vigoare la o dată ulterioară, expres prevăzută în cuprinsul lor, precum şi cu excepţia retroactivităţii
dispoziţiilor penale sau contravenţionale mai favorabile. Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului se supun
180 Nelegalitatea în această situaţie trebuie înţeleasă ca neconstituţionalitate, adică legea respectivă este
contrară Constituţiei sau legea ordinară este contrară unei legi organice.
181 Oportunitatea în această situaţie înseamnă că legea este potrivită Constituţiei dar şi necesităţilor actuale
şi posibilă de aplicat.
182 Curtea Constituţională referindu-se la termenele de exercitarea a dreptului de sesizare de
neconstituţionalitate împotriva unei legi înainte de promulgare, a statuat că acestea „sunt termene care
privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice şi, prin urmare, în măsura în care
nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere” Decizia nr.233 din 20 decembrie 1999
asupra obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la Legea privind Statutul funcţionarilor publici, publicată
în „monitorul oficial al României”, partea I-a, nr. 638 din 28 decembrie 1999.
Sistemul constituţional al României 115
unor reguli constituţionale speciale exprese, în sensul că, sub rezerva depunerii anterioare la Parlament
pentru aprobare, ele intră în vigoare la data publicării în „Monitorul oficial al României” sau la o dată
ulterioară înscrisă în textul lor.
Potrivit art.73 din Constituţie Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Parlamentul, fiind un organ de decizie politică, economică şi socială potrivit legii, trebuie să
dispună de informaţiile necesare. Deciziile Parlamentului trebuie să aibă un caracter ştiinţific, bazat pe
cunoaşterea exactă a realităţii, pentru a-şi asigura eficienţa necesară. Numai astfel voinţa politică este
eficientă. Trebuie reţinut că solicitarea sau primirea informaţiilor reprezintă o prerogativă constituţională a
Parlamentului, cât şi a parlamentarilor.
Informarea Parlamentului se realizează prin petiţiile adresate de cetăţeni, prin solicitarea de
informaţii de către Camere, prin întrebările sau interpelările adresate de senatori şi deputaţi membrilor
Guvernului, prin raportul comisiilor, prin declaraţiile de politică generală ale Guvernului, prin invitarea unor
specialişti la şedinţele în plen sau ale comisiilor. O altă cale de transmitere a informaţiilor este prezentarea
de către unele autorităţi publice specializate a unor rapoarte proprii cum sunt: Curtea de Conturi, Avocatul
Poporului, Consiliul Legislativ, S.R.I. etc.
În legătură cu dreptul de informare al Parlamentului reglementat de art. 110 al. 1 din Constituţie
se impune precizarea că titularii solicitării pot fi Camera Deputaţilor, Senatul sau Comisiile parlamentare
prin intermediul preşedinţilor acestora. Parlamentarii nu pot solicita individual asemenea informări. Într-un
singur caz solicitarea informării este obligatorie, respectiv în baza art. 111 pct. 1 din Constituţie, atunci
când o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor
sociale de stat. Este de observat că sunt legi care au fost adoptate cu imperfecţiuni, lacune,
posibilităţi de ocolire din anumite cauze cum ar fi:
- deficienţe în informarea Parlamentului;
- proiectele de legi nu sunt precedate de o dezbatere publică, în presă;
- manifestarea unor interese de grup în haină politică;
- nivelul redus de pregătire şi experienţă al parlamentarilor, inclusiv al celor care elaborează
proiectul şi neacoperit prin consilieri sau experţi suficienţi ca număr dar şi competenţi;
- nivelul de conseiere al parlamentarilor;
- gradul de cunoaştere a realităţilor de către parlamentari, în relaţii cu alegătorii şi în general cu
mediul social;
- graba, imitarea neraţională sau copierea neinspirată a unor legi străine sau convenţii,
neconsultarea specialiştilor atât în teorie, cât şi în practică etc.183
Sociologul Dimitrie Gusti atrăgea atenţia în cursul său de sociologie generală din 1970-1971, că
neglijarea observaţiei şi reflectării experienţei sociale în activitatea legislativă are ca efect scăderea
autorităţii Parlamentului şi chiar a ideii de stat, întrucât are ca rezultat votarea unor legi incoerente,
care nu corespund realităţii ci prejudecăţilor.
De aici - spunea Gusti - atmosfera de apatie a indivizilor în jurul Parlamentului şi în general a
operei de legiferare. La aceasta se adaugă şi implicaţiile negative ale unor legi imperfecte, cu posibilităţi de
ocolire, lacune `n răspundere, `n evoluţia societăţii din toate punctele de vedere: economic, social, politic,
juridic, moral, etc.
183În elaborarea Legii nr. 8/1996, privind drepturile de autor şi alte drepturi conexe, art. 72 a fost copiat
după o directivă a Consiliului Europei, scăpând negaţia “nu” şi astfel articolul în cauză impune o dispoziţie
contradictorie cu norma internaţională, şi evident cu intenţia legiuitorului român. Din nefericire din 1996 şi
până în prezent nu s-a remediat această eroare, deşi s-au emis foarte multe ordonanţe de urgenţă prin
care s-ar fi putut îndrepta şi o astfel de greşeală.
116 Sistemul constituţional al României
Funcţia de control parlamentar este la fel de importantă ca şi funcţia legislativă, având suportul în
principiul separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora.
Controlul parlamentar nu este un control ierarhic, ci un control special ce rezidă din principiul
mai sus arătat şi se exercită în condiţii de egalitate, reciprocitate şi cooperare. Echilibrarea raporturilor de
putere între Legislativ şi Executiv se face, din partea Legislativului în principal prin controlul parlamentar
exercitat asupra Guvernului, precum şi asupra Preşedintelui României în forme şi modalităţi prevăzute în
Constituţie şi în regulamentul corpurilor legiuitoare.
Este adevărat că, potrivit art. 61 pct. 1 din Constituţie, Parlamentul este „organul reprezentativ
suprem al poporului român”, dar asta nu înseamnă că este ierarhic superior celorlalte puteri, cu care
de altfel este egal. Într-adevăr cuvântul „suprem” îl situează ca organul cel mai reprezentativ al poporului
dintre organele alese. Tocmai şi din aceste motive are atributul de a legifera voinţa poporului, `n limitele
şi puterile conferite prin Constituţie, tot de către popor.
Practic controlul parlamentar este strict reglementat de lege, fiind specializat şi restrâns numai
la anumite autorităţi publice sau organizaţii sociale. De exemplu, instanţele judecătoreşti, biserica, nu sunt
controlate de Parlament, în sensul conceptului de control, dar activitatea acestora se desfăşoară numai în
limitele legilor adoptate de Parlament. In schimb S.R.I.-ul este controlat de Parlament printr-o comisie
specială.
Caracterul special al controlului parlamentar constă în aceea că:
- izvorăşte din principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al
acestora;
- exclude toate trăsăturile unui control ierarhic;
- se exercită în forme specifice: rapoarte, informări anuale sau, ori de câte ori se cere, prin comisii
speciale (S.R.I., S.I.E. etc.), aplică sancţiuni constituţionale (moţiunea de cenzură, suspendarea
Preşedintelui României, votul de încredere, punerea sub acuzarea Preşedintelui etc.);
- este un control strict limitat de Constituţie.
Întrucât, prin definiţie orice formă de control presupune posibilitatea recurgerii la sancţiuni, în cazul
în care în urma controlului parlamentar sunt depistate disfuncţionalităţi în sistemul de echilibru al
puterilor sau diminuarea încrederii Parlamentului în Guvern ori săvârşirea de către Preşedintele României a
unor fapte de înaltă trădare sau a unor fapte grave care încalcă prevederile Constituţiei, autorităţile
executive în cauză vor fi sancţionate politic sau penal. Aşa de pildă, în cazul angajării de către Guvern a
răspunderii sale în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului în şedinţă comună asupra unui program, a unei
declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege, adoptarea unei moţiuni de cenzură în legătură cu
acestea, atrage, potrivit art. 114 al. (2) din Constituţie demisia Guvernului. În schimb, de pildă, dacă
Preşedintele României instituie starea de asediu sau starea de urgenţă şi nu solicită Parlamentului aşa
cum prevede art. 93 al. (1) din Constituţie, încuviinţarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea
acesteia, omisiunea şefului statului echivalează cu săvârşirea de către acesta a unor fapte grave prin care
încalcă prevederile Constituţiei, motiv pentru care poate fi suspendat din funcţie de cele două Camere în
şedinţa comună în condiţiile stabilite de art. 95 al. (1) şi (2) din Legea fundamentală. Esenţial este că, atât
formele de control, cât şi sancţiunile ce urmează a fi aplicate Executivului să fie expres şi exclusiv
prevăzute de Constituţie.
În ceea ce priveşte instrumentele sau procedurile de control parlamentar, acestea vor fi
sistematizate astfel:
a) aprobarea prealabilă a Parlamentului şi consultarea prealabilă a acestuia de către
Preşedintele României ori încuviinţarea de către forul legislativ a măsurilor excepţionale luate
de şeful statului, potrivit art. 93 al. (1) din Constituţie. În această categorie de proceduri se
include de asemenea şi dezbaterea mesajului prezidenţial prin care se aduc la cunoştinţă
Parlamentului măsurile luate de preşedintele României pentru respingerea agresiunii împotriva
ţării;
Sistemul constituţional al României 117
5.3.6. Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor autorităţi publice
De menţionat că, potrivit art. 73 pct. 3 din Constituţie, de domeniul de reglementare al legii
organice sunt relaţiile sociale de importanţă deosebită ce privesc sau apar în:
184Am făcut precizarea „ca acte ale Parlamentului” pentru a evidenţia sensul restrâns al conceptului de
lege, ca act juridic exclusiv al Parlamentului şi al deosebirii atât de ordonanţele Guvernului, cât şi de
accepţiunea largă a conceptului de lege.
Sistemul constituţional al României 119
p.349.
187 A se vedea Decizia nr. 45/1994 a Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial nr. 131/1994.
188 Institutul de lingvistică "Iorgu Iordan", DEX, Ediţia a II-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.657.
120 Sistemul constituţional al României
atitudinea acestuia într-o problemă pusă pe ordinea de zi. Moţiunea este adoptată doar ca instrument de
exprimare a unei poziţii a Parlamentului sau a Camerelor. Ca atare, moţiunile nu sunt susceptibile să
reglementeze relaţii sociale, chiar circumstanţiale la sfera de activitate internă a Camerelor sau a
Parlamentului, pe când prin hotărâri este posibil acest lucru.
Spre deosebire de hotărâri al căror obiect este divers, moţiunile se adoptă practic în două
situaţii:
a) pentru exprimarea poziţiei Camerei cu privire la problema ce a făcut obiectul unei interpelări
(art. 112 al. 2 din Constituţie);
b) în legătură cu angajarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în
şedinţa comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect
de lege (art. 114 al. 1 din Constituţie).
Constituţia şi regulamentele Camerelor fac referire la două categorii de moţiuni: moţiunea simplă,
reglementată de art. 112 al. 2 din Constituţie şi moţiunea de cenzură, prevăzută de art. 113 şi la care face
referire şi art. 114 din Constituţie. Moţiunea simplă este un act care exprimă poziţia Camerei respective
într-o anumită problemă de politică internă sau externă.
Moţiunea se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. Este interesant de observat că la
Senat moţiunile se adoptă cu votul majorităţii senatorilor, ceea ce presupune o putere mai mare de
reprezentare, data fiind că este vorba de majoritatea din efectivul total al senatorilor (nu doar din cei
prezenţi).
Actele politice ale Parlamentului
Atât Camerele în mod separat, cât şi Parlamentul ca reprezentant suprem al poporului român au
latitudinea să stabilească oportunitatea adoptării şi conţinutul actelor care au un caracter politic, exprimând
voinţa juridică a forului legislativ.
calomnie faţă de persoanele care le deţin au o sferă mai restrânsă decât în cazul oricărei persoane fizice.
V. Dabu, Dreptul comunicării sociale, Editura S.N.S.P.A., Bucureşti, 2000, p. 124-152.
Sistemul constituţional al României 123
Casaţie şi Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei.
Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul
în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei
măsuri. Observăm că exceptând voturilor şi a opiniilor politice exprimate în exercitarea mandatului, se
constată că:
a) parlamentarii pot fi cercetaţi, urmăriţi penal şi trimişi în judecată fără nici un aviz sau aprobare;
b)percheziţionarea, reţinerea sau arestarea parlamentarilor se face numai cu încuviinţarea
Camerei din care fac parte, după ascultarea lor;
c) urmărirea şi trimiterea în judecată a parlamentarilor se face numai de către Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
d)competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
e)în caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei;
f)Camera sesizată de ministrul justiţiei, când constată că nu există temei pentru reţinere, va
dispune imediat revocarea acestei măsuri.
c) Răspunderea disciplinară a deputaţilor şi senatorilor
În Regulamentele celor două camere sunt prevăzute norme privind răspunderea disciplinară a
parlamentarilor inclusiv sancţiunile ce li se pot aplica.
Abaterile de la disciplina Regulamentelor celor două Camere atrag următoarele sancţiuni
disciplinare:
a) avertismentul;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) înlăturarea din sala de şedinţă;
e) interzicerea participării la lucrările Camerei (până la 15 zile) sau Senatului (până la 30 zile).
De menţionat că, aşa cum am arătat, răspunderea disciplinară a parlamentarului nu poate fi
angajată alături de alte forme ale răspunderii juridice pentru „voturile şi opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului”.
d) Indemnizaţia
Parlamentarii primesc o anumită indemnizaţie lunară, precum şi alte drepturi aferente sau facilităţi
care au scopul să le asigure independenţa financiară. Cuantumul indemnizaţiei şi celelalte drepturi se
stabilesc prin lege.
În afara indemnizaţiei deputaţii şi senatorii beneficiază de dreptul la concedii de odihnă pe durata
vacanţelor parlamentare ca şi la concedii de boală sau pentru interese personale (cel mult 8 zile în timpul
unei sesiuni).
Preşedintele României
Puterea legislativă are pretutindeni un rol mai important sau mai puţin important în formarea
executivului. El diferă de la un sistem constituţional la altul şi este în directă legătură cu forma de
guvernământ, precum şi cu structura executivului.
„Dacă prin şeful puterii executive înţelegem şeful de stat, vom observa că rolul parlamentului în
desemnarea acestuia diferă în funcţie de forma de guvernământ. Astfel, în forma de guvernământ
monarhică, unde monarhia este, de regulă, ereditară, intervenţia parlamentului este rară şi puţin
semnificativă. În republica prezidenţială, şeful statului fiind ales prin vot universal şi direct, rolul
parlamentului este redus doar la solemnitatea depunerii jurământului şi preluării funcţiei. Cât priveşte
republica parlamentară, aici şeful statului fiind ales de parlament, în mod firesc rolul legislativului se
realizează aproape în deplinătatea sa. Desigur, şi în acest domeniu situaţiile sunt diferenţiate. Trebuie
reţinut că diferenţierea între şeful guvernului şi membrii guvernului este evidentă pretutindeni, şeful
guvernului fiind figură juridică distinctă în cadrul oricărui guvern (cu excepţia situaţiilor în care funcţia este
exercitată nemijlocit de către şeful de stat). De regulă, şeful guvernului este desemnat pe criterii foarte
124 Sistemul constituţional al României
clare, criterii politico-juridice, iar el prezintă lista membrilor guvernului. În regimurile prezidenţiale (ex.:
Brazilia, SUA, Mexic) funcţiile de şef de stat şi de şef de guvern sunt îndeplinite de aceeaşi persoană, şeful
de stat. Cât priveşte numirea miniştrilor, în unele regimuri prezidenţiale (Congo, Costa Rica, Finlanda)
aceasta revine şefului de stat fără intervenţia parlamentului, în timp ce în altele (SUA de exemplu) ea este
realizată de către şeful de stat cu avizul şi consimţământul Senatului.În regimurile zise semiprezidenţiale, în
cele monarhice, precum şi în cele parlamentare se pot identifica mai multe situaţii.
Într-un prim grup de state se foloseşte formula simplă a alegerii directe. Aici camerele
parlamentului desemnează şeful guvernului, cu majoritatea absolută a voturilor lor. La propunerea
acestuia, membrii guvernului sunt desemnaţi potrivit aceleiaşi proceduri. Procedeul s-a practicat în statele
din Estul Europei până la abolirea structurilor comuniste.
Într-un al doilea grup de state (Australia, Indica, Anglia) şeful partidului majoritar al camerei
populare (joasă, de bază sau aleasă prin vot direct) este invitat de către şeful de stat să formeze guvernul.
Practic aici şeful de stat proclamă oficial rezultatul votului şi calitatea de lider al partidului care a câştigat
majoritatea mandatelor parlamentare.Astfel, în Canada, deşi guvernatorul general numeşte formal primul-
ministru, este clar că această persoană se poate sprijini pe majoritatea membrilor camerei ca nimeni altul.
Aici parlamentul nu joacă direct vreun rol, el ia act de rezultatul jocului politic. Membrii cabinetului sunt
numiţi de către guvernatorul general, la propunerea primului-ministru. Primul-ministru îşi bazează
propunerile sale atât pe poziţia şi forţa partidelor politice, cât şi pe necesitatea creării unei echipe
guvernamentale capabile şi eficiente. Desigur, guvernul trebuie să obţină învestitura Camerei comunelor,
dar compoziţia şi atitudinea acestei camere identificându-se cu structura politică exprimată în alegeri, rolul
parlamentului este aproape protocolar.
Un al treilea grup de state în care cuprindem Belgia, Italia, Ţările de Jos, obţinerea unei majorităţi
parlamentare este un lucru dificil, dacă nu imposibil, datorită numărului mare de partide. De aceea, aici un
rol aparte în desemnarea guvernului revine şefului de stat. Astfel, în Israel, şeful statului însărcinează cu
formarea guvernului un membru al Knesetului (parlamentul) considerat a avea şanse reale în opinia sa şi a
grupărilor politice din parlament consultate în învestitura parlamentară. Acesta devine prim-ministru. Rolul
parlamentului aici este şi el important, considerat chiar decisiv. În învestirea primului-ministru au un rol
mare grupările politice şi coaliţiile de grupări politice care sunt consultate de către şeful statului înaintea
desemnării persoanei care va forma guvernul. Deci, propunerea este în principiu dinainte negociată şi
acceptată. Cât priveşte membrii guvernului, aceştia sunt aleşi de partidul lor pe baza acordurilor între
partidele membre ale coaliţiei guvernamentale. Desigur, primul-ministru desemnat are o anumită influenţă
în desemnarea miniştrilor din partea partidului său.
În fine, într-un al patrulea grup de stare ( Monaco, Thailanda, Zambia) parlamentul are un rol redus
în desemnarea şefului guvernului. Astfel, potrivit Constituţiei Kuweitului, emirul desemnează primul-
ministru, după consultarea Adunării Naţionale, a preşedintelui său, a ex-preşedintelui său şi a unui număr
de personalităţi eminente ale ţării. Decretul prin care emirul desemnează primul-ministru nu mai este supus
nici unei aprobări din partea parlamentului. Tot emirul după consultări cheamă în guvern membri ai
parlamentului şi alte personalităţi. Parlamentul nu are dreptul de a contesta asemenea desemnări.” 192
Potrivit Constituţiei, România este o republică semiprezidenţială, rezultat al alegerii şefului
statului direct de alegători prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat concomitent cu instituirea
modalităţilor de răspundere politică a Guvernului faţă de puterea legislativă, caracteristică a regimurilor
parlamentare.
După unii autori193 ca modalităţi de organizare a puterii executive, Constituantul român a
instituţionalizat modelul executivului bicefal sau dualist, adică şefi ai puterii executive, sunt
Preşedintele şi Guvernul cu atribuţii bine delimitate. Avem rezerve asupra acestei teze. În sistemul nostru
constituţional instituţia prezidenţială şi Guvernul au legitimităţi diferite şi provin din voinţe politice
diferite. Astfel, preşedintele României beneficiază de o legitimitate populară - rezultat al alegerii sale,
192 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Vol.II, Ediţia XI-a, Editura, All Beck,Bucureşti 2004,p.240.
193 Prof. I. Deleanu, op. cit., p. 331.
Sistemul constituţional al României 125
direct de către corpul electoral - iar Guvernul, în ansamblul său, este numit de şeful statului pe baza votului
de învestitură acordat de Parlament. Constituţia României conferă Preşedintelui, în calitatea de şef al
Statului, patru funcţii principale: funcţia de reprezentare a statului român (art. 80 al. 1); funcţia de garant
al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării (art. 80 al. 1); funcţia de veghere la
respectarea Constituţiei (art. 80 al. 2); funcţia de mediere (art. 80 al. 2). Credem că dispoziţiile art.82 din
Constituţie referitor la funcţia de mediere între puterile statului îl situează pe Preşedinte în afara celor trei
puteri. În doctrină se apreciază că Preşedintele României îndeplineşte doar trei funcţii: de reprezentare, de
garant şi de mediere194.
În exercitarea acestor funcţii Preşedintele este învestit cu atribuţiuni. Preşedintele reprezintă
Statul atât în interior, cât şi în exterior, având mandatul cel mai reprezentativ. Nici o „persoană aleasă”
(primarul general al Capitalei, senatorii, deputaţii, primarii etc.) nu are un număr mai mare de votanţi decât
Preşedintele României, deci o mai mare putere de reprezentare.
Funcţia de garant se realizează într-o dublă direcţie: garant al statului şi garant al Constituţiei.
Ca garant al statului, Preşedintele îşi asumă răspunderea pentru independenţa, unitatea şi
integritatea teritorială a ţării. Astfel, Preşedintele este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia
de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Acesta declară mobilizarea parţială sau generală a
forţelor armate. În caz de agresiune armată împotriva ţării, el ia măsuri pentru respingerea agresiunii.
Instituie starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele localităţi.
Preşedintele veghează la respectarea Constituţiei prin:
a) Sesizarea Curţii Constituţionale, înainte de promulgarea legii, pentru verificarea
constituţionalităţii ei (art. 146 lit. „a” din Constituţie);
b) Mesajul adresat Parlamentului înainte de promulgarea legii, pentru ca acesta să procedeze `n
deplină cunoştinţă de cauză la reexaminarea ei atunci când o cere; restituirea legii pentru
reexaminare se face o singură dată;
c) Numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii;
d) Numeşte 3 judecători din cadrul Curţii Constituţionale;
e) Preşedintele poate dizolva Parlamentul în condiţiile prevăzute de Constituţie;
f) Preşedintele României poate adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme
politice ale naţiunii şi poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la
soluţionarea problemelor de interes naţional;
g) Preşedintele poate prezida şedinţele Guvernului în cadrul cărora se votează Ordonanţe de
urgenţă sau ordinare, inclusiv în cazul când, printr-un astfel de act normativ, se modifică sau
abrogă o lege neconstituţională sau nelegitimă; socotim că în cazul când unele dispoziţii ale
legii sunt declarate de Curtea Constituţională ca neconstituţionale, nimic nu ar împiedica
Guvernul ca în mod operativ să le analizeze şi, pe calea unei ordonanţe, să legifereze în
consecinţă până la aprobare sau respingere de către Parlament ; o astfel de situaţie credem că
poate fi considerată ca un ”caz excepţional” care impune urgenţă, conform art. 115 pct.4, 5
din Constituţie.
Se ştie că sunt multe dispoziţii ale legii declarate ca neconstituţionale de ani de zile, iar
Parlamentul încă nu s-a pronunţat cu privire la acestea, ori menţinerea acestora `n legislaţie contravine
Constituţiei, cu toate implicaţiile negative ce decurg din această situaţie.
Funcţia de mediere între puteri, precum şi între stat şi societate, se sprijină moralmente, pe
principiul legitimării larg şi autentic democratice a Preşedintelui, alegerea lui făcându-se prin sufragiul
universal şi direct, precum şi pe principiul nonapartenenţei Preşedintelui la nici un partid politic. El este
un factor reglator prin bunele oficii în realizarea medierii.
Potrivit art. 80 pct. 2, Preşedintele „veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice” prin:
- numirea în funcţiile publice în condiţiile legii pe cei mai competenţi, respectiv în demnităţile
publice cele mai importante;
194 Prof. I. Deleanu, op. cit., p. 331.
126 Sistemul constituţional al României
- revocă195 sau eliberează din funcţiile publice cele mai importante în condiţiile prevăzute de lege,
la propunerea organelor abilitate cu care preşedintele colaborează.
- din coroborarea art. 86, 87 cu art. 106-108 şi art. 115 rezultă că Preşedintele României, când
consultă Guvernul ori participă la şedinţele Guvernului la cererea primului ministru sau
prezidează şedinţele Guvernului poate influenţa:
proiectele de legi pe care le hotărăşte Guvernul, în cadrul iniţiativei legislative,
ordinea de zi, conţinutul proiectului etc.;
argumentat unele hotărâri importante ale Guvernului şi, în mod deosebit,
Ordonanţele prin care se poate înlătura lacunele şi imperfecţiunile legilor în
vigoare, îndeplinind astfel atribuţia constituţională prevăzută de art.80 pct.2 în care
se dispune “Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna
funcţionare a autorităţilor publice inclusiv a Parlamentului şi Guvernului “.
- consultă sau „se consultă” cu Guvernul în probleme urgente şi de importanţă deosebită
(art. 86 din Constituţie); coroborând art.86 cu art.115 pct.4 rezultă că, în “cazurile
excepţionale“ potrivit art.115 pct. 4, Preşedintele se poate consulta cu Guvernul “la
problemele urgente şi de importanţă deosebită“ (art.86) şi astfel poate contribui la emiterea
unor ordonanţe de urgenţă prin care să se rezolve astfel de probleme, inclusiv cele de
neconstituţionalitate a unor legi.
- poate analiza împreună cu primul ministru activitatea unui ministru şi, la propunerea primului
ministru, el îl poate revoca (art.86 şi art.106-108 din Constituţie).
- poate suspenda miniştrii din funcţie în condiţiile legii (art. 109 pct. 2 din Constituţie şi art. 17
din Legea nr.115/1999196);
- poate cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul
funcţiei lor, cu excepţia miniştrilor care au şi calitatea de senator sau deputat (art. 9 din legea
nr. 115/1999);
- dispune constituirea comisiei speciale pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni - în exerciţiul funcţiei de către membrii Guvernului (art. 13 din Legea nr. 115/1999)
inclusiv a primului ministru (art. 5 din Legea nr. 115/1999);
- revocă miniştrii, conform art. 106 şi 107 al. 2 din Constituţie în condiţiile legii197. Este de
observat că în Legea privind răspunderea ministerială, contrar art. 108 al. 3 din Constituţie, nu
au fost reglementate cazurile de revocare din funcţia de membru al Guvernului inclusiv ca
măsură disciplinară accesorie răspunderii penale sau singulară;
- preşedintele României nu poate revoca pe primul-ministru.
- dacă primul ministru se află în una din situaţiile prevăzute în articolul 106 din Constituţie198, cu
excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile,Preşedintele României
va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini
195 Spre exemplu, funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii
drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului precum şi în alte cazuri prevăzute de lege,
cum ar fi Legea nr. 115/1999. Din nefericire încă nu sunt reglementate în lege, abaterile disciplinare,
sancţiunile şi cine le aplică în special persoanelor care ocupă funcţiile şi demnităţile publice din
competenţa preşedintelui.
196 Este de observat că, în Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială în art. 4 se vorbeşte
199 Potrivit art. 124 al.3 din Constituţie "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii".
128 Sistemul constituţional al României
dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita
atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei
Deputaţilor.
În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul
Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. Decretele emise de Preşedintele
României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în art. 91 al. (1) şi (2), art. 92 al. (2) şi (3), art. 93 al. (1) şi
art. 94 lit. „a”, „b” şi „d” se contrasemnează de primul ministru, acestea fiind acte de cooperare ale celor
două autorităţi publice şefi ai puterii executive.
5.5 Guvernul
În sistemul ”puterilor” statului se distinge, prin conţinut şi trăsături specifice, puterea executivă cu
structurile sale. Această putere este nominalizată în ştiinţă şi legislaţie (în constituţie în primul rând) fie prin
expresia „putere executivă”201, fie prin cea de „autoritate administrativă”, fie prin cea de „administraţie de
stat”. Constituţia României, sub titlul III intitulat „Autorităţile publice” reglementează, în ordine,
Parlamentul (cap. I), Preşedintele României (cap. II), Guvernul (cap. III), Administraţia publică (cap. V).
Astfel toate aceste structuri sunt numite direct autorităţi publice. Terminologia folosită exprimă corelarea cu
principiul separaţiei, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al puterilor în stat. În fond, toate aceste
denumiri exprimă unul şi acelaşi lucru, anume funcţia şi organele de stat (autorităţile publice) care implică
executarea legilor, în ordinea firească a activităţilor statale. Sintagma „autorităţile publice” include
„autorităţile administrative”, „autoritatea legislativă”, şi „autoritatea judecătorească”. Autorităţile
administrative desfăşoară acea activitate statală care constă în organizarea executării şi executarea
în concret a legilor. Autorităţile administrative (executive) au în sarcină conducerea politicii naţionale şi
dispun pentru aceasta de un aparat administrativ, chemat să joace un rol important. Autorităţile
administrative constituie puterea executivă care nu întotdeauna are o structură piramidală. De pildă
definiţia dată Guvernului, prin art.1 din Legea nr.37/1990,202 ca organ central al puterii executive a fost
criticată deoarece Guvernul nu este şeful tuturor autorităţilor administrative existînd chiar în cadrul puterii
executive o anumită separaţie a puterilor şi respectiv o autonomie. „Dacă s-ar admite ideea că este organ
central, ar însemna că toate organele care exercită puterea executivă, al cărei organ central este Guvernul,
să fie subordonate acestuia, în calitatea sa de organ central. Or, în realitate, în sistemul nostru statal,
există şi alte organe de stat care exercită puterea executivă, fără a fi subordonate Guvernului. Dacă
Guvernul ar fi organ central al puterii executive şi aceste organe ar trebui să fie subordonate Guvernului.
Astfel, puterea executivă este exercitată de către Preşedintele României, Consiliul Suprem de Apărare a
Ţării, Curtea de Conturi, Serviciul Român de Informaţii, Banca Naţională a României etc.,despre care nu se
poate spune că s-ar afla în subordinea Guvernului. ”203 Aceasta îşi are fundamentul în dispoziţia art. 116
pct.2 din Constituţie în care se arată: „Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului
ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome.” Autorităţile administrative autonome se pot
înfiinţa prin lege organică (art.117 pct.3 din Constituţie). În art.1 din legea nr.90 din 26 martie 2001, privind
organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor se prevede: „Guvernul este autoritatea
publică a puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat de parlamentşi care
asigură relizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.”
201 În art.1 pct.4 din Constituţie se foloseşte expresia de putere executivă,iar în art.116 autorităţi administrative.
202 În art. 1 din Legea nr. 37/1990 se dispunea: „Guvernul României este organul central al puterii executive, care exercită, în
204 În exercitarea controlului ierarhic Guvernul are dreptul să anuleze actele administrative ilegale sau inoportune emise de autorităţile
administraţiei publice din subordinea sa, precum şi ale prefecţilor se dispune în art.28 pct 2 din Legea nr.90/2001.
205 În afara puterii de reglementare, Guvernul se află în raporturi de colaborare cu autorităţile administrative autonome (art. 29 din Legea nr.
90/2001)
Sistemul constituţional al României 131
206 Potrivit art.2 din Legea nr.90/2001, pot fi membri ai Guvernului persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în
ţară, se bucură de exerciţiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale şi nu se găsesc în unul dintre cazurile de
incompatibilitate prevăzute la art. 4 alin. (1). Socotim că această dispoziţie comportă discuţii în raport cu noua formă dată art16
pct.3 din Constituţie prin legea nr.429/2003 în care nu mai există restricţia de cetăţenie română exclusivă pentru ocuparea unei
demnităţi publice.
207 Potrivit art.23 din constituţia Franţei funcţiile de membru al Guvernului sunt incompatibile cu exercitarea oricărui mandat
parlamentar, a oricărei funcţii de reprezentare profesională la nivel naţional şi a oricărei funcţii publice sau a oricărei activităţii
profesionale. Interdicţia din Constituţia Republicii Federale Germane este mai cuprinzătoare deoarece potrivit art.66 Cancelarul
Federal şi miniştri federali nu pot să exercite nici o altă funcţie salariată, nici o ocupaţie sau profesie şi nici să aparţină, fără
aprobarea Bundestagului, direcţiei sau consiliului de administraâie ale unei intreprinderi bazate pe profit. „Problema
compatibilităţii între funcţia parlamentară şi cea ministerială este mereu actuală, mereu discutabilă şi de o reală importanţă
teoretică şi practică. Practica constituţională a statelor evidenţiază cel puţin trei soluţii distincte. Sunt sisteme constituţionale în
care exerciţiul unei funcţii ministeriale este considerat ca incompatibil cu exerciţiul unui mandat în parlament. O asemenea
situaţie este remarcată în aproximativ 25 de state (din circa 83 supuse analizei) printre care SUA şi Franţa. De aceea aici, dacă
un parlamentar doreşte să accepte ocuparea unui post de ministru trebuie să demisioneze din parlament. Acest sistem este
privit cu rezerve şi chiar criticat pentru motivul că ar putea crea o prăpastie între cele două puteri, fiind deci un obstacol în
colaborarea puterilor.Un al doilea sistem practicat caută să valorifice cât mai mult echilibrul şi colaborarea puterilor permiţând
cumularea celor două funcţii (mandate).În acest sistem nu se reacţionează pozitiv la rezervele şi criticile mai înainte expuse.
Astfel, în ţările care sunt inspirate din sistemul britanic, miniştrii sau majoritatea lor, dacă nu sunt parlamentari în momentul
desemnării, trebuie să devină într-un anumit termen după intrarea lor în funcţie. Într-un asemenea sistem se încadrează
aproximativ 24 de ţări (Australia, Japonia, Zambia).Există şi un al treilea sistem, de mijloc, în ţările în care miniştrii nu-s obligaţi
să fie şi parlamentari, dar cu toate acestea în Liechtenstein, de exemplu, ei trebuie să îndeplinească condiţiile de eligibilitate.În
unele ţări (Belgia, Germani, Anglia) miniştrii sunt în general parlamentari, chiar dacă nici o dispoziţie constituţională nu le-a cere.
În România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al guvernului este compatibilă cu cea de parlamentar.Examinând
compatibilitatea mandatului parlamentar şi a funcţiei ministeriale vom observa că suntem într-un domeniu al căutărilor de soluţii
eficiente şi practice. În aceste căutări pot fi avute în vedere atât argumente pro, cât şi argumente contra.În prima categorie de
argumente trebuie să observăm că jocul politic în sistemul desemnării conduce la o identitate de atitudini ale majorităţii
parlamentare şi guvernului. Teoretic şi practic atât majoritatea parlamentară cât şi guvernul au aceeaşi sursă a legitimităţii şi
afinităţii şi anume majoritatea electoratului care s-a pronunţat pentru platforma politică a aceluiaşi partid. Compatibilitatea funcţiei
ministeriale şi mandatului parlamentar înlătură conflictele constituţionale între puteri, permite cunoaşterea directă a problemelor
legislative şi executive şi o unitate de scop şi acţiune. Iar acestea permit operativitatea şi eficienţa.Pot fi însă formulate şi
argumente contra. Astfel îndeplinirea simultană a funcţiei ministeriale şi mandatului parlamentar este contrară separaţiei puterilor
în stat, chiar în interpretarea sa suplă. Apoi aceasta ar fi o cale de concentrare a puterii în mâna executivului. În fine, o
asemenea soluţie ar face în practică ineficient controlul parlamentar asupra guvernului. S-ar ajunge, într-o interpretare puţin
exagerată dar nu şi absurdă, ca guvernul să se autocontroleze, atât timp cât este format numai din parlamentari.”Ioan Muraru,
op. cit. p.247.
132 Sistemul constituţional al României
cadrul organizaţiilor cu scop comercial, dispune art.105 din Constituţie. Prin Legea nr.90/2001 sau extins
incompatibilităţile pentru funcţia de ministru şi cu privire la: a) exercitarea de acte de comerţ, cu exepţia
vânzării sau cumpărării de acţiuni ori alte titluri de valoare; b) exercitarea funcţiei de administrator ori de
cenzor la societăţile comerciale sau de reprezentant al statului în adunările generale ale unor asemenea
societăţi ori de membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor naţionale şi
societăţilor naţionale; c) exercitarea unei funcţii publice în serviciul unei organizaţii străine, cu excepţia
acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.Funcţia de membru al
Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de
incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. Preşedintele României are dreptul
să revoce şi să numească, la propunerea primului ministru pe membrii Guvernului, în caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a postului. Articolul 107 alin.(2) din Constituţia revizuită prevede că
Preşedintele nu poate totuşi să îl revoce pe Primul-Ministru. Doar în cazul în care Primul-Ministru se află
într-una din situaţiile enumerate la art.106 din Constituţie (demisie, pierderea drepturilor electorale, stare de
incompatibilitate, deces sau alte cazuri prevăzute de lege) şeful statului poate desemna un alt membru al
Guvernului ca prim-ministru interimar, până la formarea noului Guvern. Anumite explicaţii privind învestitura
guvernului sunt, de asemenea, pertinente. Pentru ca un guvern să funcţioneze legal şi să aibă autoritate el
are nevoie de o aprobare asupra componenţei şi programului său de guvernare, de investitură. Această
investitură o acordă parlamentul, dreptul său legitimându-se pe faptul alegerii sale prin vot universal şi
direct. Se pune problema de a şti când şi cum se realizează această aprobare.Altfel spus trebuie să
examinăm dacă învestitura trebuie să preceadă sau să urmeze actului de numire care totdeauna revine
şefului de stat. Apoi, dacă această aprobare trebuie să fie explicită sau să rezulte dintr-un consimţământ
tacit. În fine trebuie observat dacă învestitura priveşte guvernul în întregime sau pe fiecare membru al
guvernului luat individual. În aceste probleme statisticile şi exemplele sunt în mare măsură edificatoare, dar
în acelaşi timp, şi discuţiile din parlamente sunt numeroase, deseori speculându-se lacune imprevizibile ale
dispoziţiilor constituţionale.
Astfel, în unele ţări (Austria, Franţa, Grecia, Israel, Italia) aprobarea parlamentară trebuie să fie
explicită. Guvernul odată numit de şeful de stat este obligat să se prezinte înaintea adunărilor pentru a
obţine învestitura. În Italia, de exemplu, guvernul este numit de preşedintele republicii, la propunerea
preşedintelui Consiliului de Miniştri, înaintea votului parlamentului. Constituţia italiană prevede că guvernul
trebuie să obţină învestitura ambelor camere în 10 zile după formarea sa.
În Franţa, preşedintele republicii desemnează o personalitate însărcinată cu formarea cabinetului,
după care la propunerea primului-ministru, numeşte miniştrii. După formarea guvernului, primul-ministru
comunică Adunării Naţionale programul rău. Dacă majoritatea Adunării nu aprobă programul, primul
ministru trebuie să prezinte demisia guvernului.
Sunt şi ţări în care nu există o procedură formală de învestitură din partea parlamentului, aceasta
realizându-se tacit. În Anglia, de exemplu, membrii guvernului sunt numiţi de Coroană, parlamentul
neputând interveni. Aici primul-ministru poate rămâne, măcar teoretic, în fruntea guvernului chiar împotriva
voturilor celor două camere. Practic însă un asemenea lucru este greu de realizat pentru că guvernul are
nevoie de votul şi sprijinul Camerei comunelor, iar un vot contrar, într-o problemă importantă pentru guvern,
antrenează demisia sa.
Studierea în cadrul disciplinei noastre a organizării statale a puterii politicii nu poate merge până
la detalii cât priveşte executivul, acesta formând cu precădere obiectul de studiu al ştiinţelor administrative.
Pentru dreptul constituţional importantă este identificarea structurilor executive şi a raporturilor
constituţionale dintre acestea şi celelalte autorităţi. Identificarea structurilor executivului nu ridică probleme
teoretice deosebite, afară de cea privind aparatul administrativ. În legătură cu aparatul administrativ,
numeros dar necesar executivului, se consideră că el nu trebuie privit în afara puterii executive. Chiar dacă
acest aparat administrativ nu decide în principiu, el face parte din mecanismul administraţiei, el fiind mai
mult sau mai puţin util structurilor de „putere administrativă”. El interesează precumpănitor în relaţia
administraţie-cetăţean. Deci nu poate fi considerat în afară, pentru că astfel l-am lipsi nu numai de
Sistemul constituţional al României 133
eficienţă, dar şi de răspundere. Vom menţiona desigur şi acel aparat administrativ considerabil însărcinat
să pregătească şi să execute decizii, aparat distribuit la nivelul fiecărei structuri executive.
Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice execută legile în domeniile lor de
activitate. De aceea mai sunt denumite de domeniu sau de resort. Ele se subordonează guvernului.Astfel
pe lângă Guvern funcţionează o serie de organe de specialitate ale administraţiei publice, denumite
generic, comisii naţionale, comitete, consilii, departamente, agenţii, oficii, birouri, secretariate,
subsecretariate de stat, instituţii, administraţii etc.
Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile administrativ-teritoriale
unele pe principiul autonomiei iar altele pe principiul subordonării. Unele cunosc o subordonare ierarhică
(pe verticală) faţă de organele executive superioare, dar şi uneori o oarecare subordonare pe orizontală
faţă de organele locale alese prin vot de către cetăţeni. În această situaţie sunt de pildă inspectoratele
judeţene de poliţie care sunt subordonate Ministerului Administraţiei şi Internelor, şi a căror activitate de
asigurarea ordinii publice este analizată de Consiliile locale potrivit art.29 lit.q din Legea administraţiei
publice locale nr.215/2001.
Deşi ne menţinem la nivelul marilor principii constituţionale vom observa că un răspuns simplu în
legătură cu relaţiile privind activitatea legislativului şi cea a executivului nu este uşor de formulat. În
activitatea de guvernare, legislativul şi executivul au un rol hotărâtor. Participarea lor la actul guvernării
este complexă şi nuanţată încât uneori este dificil de identificat cât reprezintă în guvernare intervenţia
legislativului şi cât cea a executivului.
Se afirmă tot mai des şi mai ferm că organele executive sunt singurele în măsură să elaboreze
politica şi să o pună în aplicare. Rolul organelor executive, se spune, este de a lua decizii, de a realiza
programe, de a angaja şi realiza negocieri, de a recompensa pe cei devotaţi, de a sancţiona încălcările, de
a reglementa afacerile şi problemele curente, ceea ce nu poate face o adunare parlamentară. Astfel potrivit
art.1 pct.5 din Legea nr 90/2001 pentru realizarea programului de guvernare Guvernul exercită următoarele
funcţii:
a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a
Programului de guvernare ;
b) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional
necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
c) funcţia de administrare a proprietăţii statutului, prin care se asigură administrarea
proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul
este responsabil;
d) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe
plan intern şi extern;
e) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi respectării
reglementărilor în domeniul apărări, ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi în
domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară
activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
Se consideră că organele executive sunt perfect înarmate pentru această misiune. Din punct de
vedere tehnic ele dispun de oameni de decizie, ierarhizaţi. Din punct de vedere politic membrii executivului
(a se vedea situaţia primului-ministru) sunt conducători, lideri ai partidului majoritar. În fine, din punct de
vedre instituţional executivul dispune de mijloace administrative, financiare şi de o forţă publică ce este
indispensabilă organizării executării şi executării în concret a legilor. Iată suficiente argumente ce pledează
pentru un raport favorabil executivului208. De asemenea, dificultatea unor determinări foarte nete între
208De pildă în Franţa prin competenţele atribuite de Constituant se poate vorbii de o preponderenţă a
executivului în raport cu legislativul.A se vedea Victor Duculescu, ş.a., Drept constituţional comparat, Ediţia
a doua, Vol. I, p. 213.
134 Sistemul constituţional al României
legislativ şi executiv rezidă în rolul partidelor politice, în constituirea şi activitatea autorităţilor statale. Este
ştiut că partidul învingător în alegeri are posibilitatea de a-şi impune opţiunea sa politică atât prin
parlament, cât şi prin guvern care îşi urmează programul politic aprobat de Parlament .
Pentru a contura un răspuns la problema enunţată vom evidenţia câteva modalităţi prin care cele două
puteri se influenţează reciproc.
Intervenţia legislativului în activitatea executivului se realizează prin mai multe căi:
a. Adoptarea legilor.Puterea legislativă este cea care stabileşte normele juridice (legile) pe care
puterea executivă trebuie să le aducă la îndeplinire, să le execute. Sub acest aspect este de necontestat
caracterul supraordonat al activităţii legislative. Aceasta asigură primatul dreptului, cetăţeanul fiind asigurat
că legea este numai opera legislativului. Executivul intervine doar în al doilea rând, de o manieră
subordonată, în limitele impuse de lege.
b. Aprobarea programul executivului. Orice guvern îşi formulează un program de guvernare.
Acest program este aprobat de parlament, aprobarea fiind şi un vot de încredere în guvern. De regulă,
neaprobarea programului conduce la demisia guvernului.
c. Aprobarea delegării legislative. În anumite situaţii şi condiţii guvernul poate fi abilitat să
emită norme juridice în domenii rezervate legii. Trebuie observat că numai parlamentul dă o asemenea
delegare, stabilind cu acest prilej domeniul şi durata delegării, precum şi modul în care va controla
exercitarea delegaţiei de către guvern (a se vedea şi art.115 din Constituţia României privind abilitarea
Guvernului de a emite ordonanţe).
d. Controlul activităţii guvernului. Este una din cele mai importante funcţii ale parlamentului.
Deşi această funcţie pierde mult din importanţă dacă guvernul dispune în adunări de o majoritate fidelă, ea
rămâne o funcţie nu numai teoretică, ci şi practică. Pentru că exercitarea controlului prin ea însăşi pune în
mişcare opoziţia, presa, opinia publică şi acest lucru nu este lipsit de importanţă. Desigur acest control
trebuie evaluat corect. Aşa cum se constată în literatura juridică rar se întâmplă ca un guvern să fie
constrâns să demisioneze pentru că responsabilitatea sa a fost pusă în cauză de către parlament. În
statele cu instabilitate guvernamentală (Italia, de exemplu) crizele ministeriale survin nu din cauza votului
de neîncredere al parlamentului, ci datorită deciziilor luate de statele majore ale partidelor politice. Dar
existenţa parlamentului şi dreptului său de control, explicit prevăzut în constituţii, constituie un avertisment
permanent pentru executiv şi un garant contra eventualelor abuzuri.
Intervenţia executivului în activitatea legislativului. Relaţiile dintre cele două puteri, legislativă şi
executivă implică şi intervenţii ale executivului, care se exprimă îndeosebi cu prilejul iniţiativei legislative, al
promulgării legilor şi al referendumului.
a. Cu prilejul iniţiativei legislative.Importanţa iniţiativei legislative în guvernare a fost explicată
deja. Se constată că, în toate sistemele constituţionale, printre subiectele dreptului de iniţiativă legislativă
se numără şi guvernul. Dar, şi acest lucru este revelator aici, guvernul îşi exercită cu prisosinţă dreptul de
iniţiativă legislativă. Astfel, potrivit statisticilor, în regimurile unde guvernul este responsabil în faţa
adunărilor parlamentare, aproape 90% din legile adoptate sunt de origine guvernamentală. Interes aparte
cât priveşte intervenţia guvernului în activitatea legislativă prezintă Franţa. Potrivit art.44 din Constituţia
franceză guvernul are dreptul să propună amendamente, iar potrivit art.45, primul-ministru are posibilitatea
de a cere constituirea unei comisii mixte paritare care să propună un text în cazul unui dezacord între
Camere sau când Guvernul a declarat urgenţă chiar, după o singură lectură a proiectului (pe larg pentru
toate situaţiile a se vedea rt.45).
b. Cu prilejul promulgării legilor. Promulgarea legii, etapă finală în procesul complex de
elaborare a acesteia, a aparţinut şi aparţine de regulă executivului, prin şeful acestuia. Promulgarea legii nu
este o simplă semnare a legii. Deşi de regulă este obligatorie, în unele sisteme constituţionale promulgarea
presupune posibilitatea pentru şeful statului de a cere, în cazuri întemeiate, reexaminarea legii de către
Parlament, aspecte pe care le vom exemplifica la explicaţiile privitoare la şeful de stat. Uneori şeful statului
are drept de veto, putând practic bloca o lege.
c. Cu prilejul referendumului. În multe sisteme constituţionale organizarea referendumului este
în sarcina executivului şi el poate privi chiar adoptarea unor legi.
Sistemul constituţional al României 135
„Raporturile parlament-guvern trebuie explicate azi, având în vedere tendinţa constantă de creştere
a rolului executivului, tendinţă evidentă în sistemele pluraliste de guvernământ. Această tendinţă nu este
întâmplătoare şi nici pur subiectivă. Ea îşi găseşte explicaţia şi justificarea în rolul hotărâtor al partidelor
politice în crearea celor mai importante instituţii statale. Aşa văzute lucrurile vom observa că la putere este
adus acel guvern care să înfăptuiască platforma electorală a partidului învingător în alegeri, desigur
împreună cu majoritatea din corpurile legiuitoare. De aici tendinţa de a da guvernului misiunea, dar şi
posibilitatea luării marilor decizii politice care se traduc prin legi sau prin măsurile executive, corpurilor
legiuitoare rezervându-li-se rolul de organisme de reflecţie şi de control al acţiunilor guvernului. Această
fundamentare teoretică şi practică face ca guvernul, considerat subordonat parlamentului fiindcă nu rezultă
direct din alegeri, să fie în realitate „elementul motor şi dinamic al întregului sistem politic” (Pierre Pactet).
În relaţia legislativ-executiv guvernului nu i se mai rezervă deci un rol secundar, ci deseori un rol primordial.
Dacă privim executivul în complexitatea lui, vom observa că tendinţa de creştere a rolului său este
practic instituţionalizată. Astfel, în unele sisteme constituţionale, şeful de stat este ales prin vot universal, el
primind împuternicirile sale direct de la popor (SUA, Franţa, România). Aceasta legitimează o poziţie
statală egală cu a parlamentului punând evidente semne de întrebare cât priveşte o eventuală
subordonare.
Apoi, în cele mai multe ţări, şeful guvernului (în sistem executiv dualist) este numit de către şeful
statului (preşedinte, monarh). Dar aşa cum am observat deja această numire este de regulă ştiută dinainte,
pentru că în această funcţie va fi numit liderul partidului de guvernământ (care deţine majoritatea în
parlament). Aşa cum se spune deseori liderul „este plebiscitat de electori” (a se vedea sistemul englez).
Creşterea rolului executivului se exprimă şi prin trecerea în sarcina sa a unor atribuţii legislative, lucru
evident mai ales prin legislaţia delegată (Franţa, România). În fine, importanţa crescândă a sectoarelor
afaceri străine, apărare, economie, sectoare în care parlamentele pot face puţine lucruri, duce evident la
sporirea rolului executivului.”209
În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea judecătorească. De altfel,
aşa cum deseori se afirmă, separaţia puterilor este în realitate o justificare a unui scop politic concret: să
„slăbească” guvernanţii în ansamblul lor, limitându-i pe unii prin alţii, pentru a nu abuza de putere.
Într-o asemenea viziune, două aspecte distincte se conturează şi anume:
a) separaţia parlamentului vis-a-vis de guvern, care se referă la guvernanţi în sensul larg al
cuvântului;
b) separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, care permite controlul acestora prin judecători
independenţi.
Evoluţia teoriei clasice a separaţiei puterilor a implicat şi evoluţia explicaţiilor şi practicilor privind
puterea judecătorească. Aceasta explică chiar terminologia diferită sub care această „putere” este
exprimată în constituţii şi doctrină şi anume: putere judecătorească sau putere jurisdicţională.
Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie distinctă şi ca sistem
distinct.
Termenul de justiţie are două sensuri. Într-un sens, prin justiţie înţelegem sistemul organelor
judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea de soluţionare a proceselor civile,
A se vedea Dana Apostol. Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice. Editura All
210
formează jurisprudenţa, care limpezeşte textele obscure, cu mai multe sensuri sau lacune şi uneori le
completează. Desigur este important de ştiut până unde pot merge jurisdicţiile în completarea lacunelor
legii. Problema se pune pentru că rolul justiţiei este de a aplica dreptul şi nu de a crea drept. Pot fi
citate şi cazuri interesante în care uneori justiţiei i s-au conferit şi împuterniciri de reglementare juridică. În
acest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 101-102 din Constituţia română din anul 1866, potrivit cărora o
lege urma să determine cazurile de responsabilitate, pedepsele aplicabile miniştrilor şi modul de urmărire
contra lor, iar până la adoptarea legii „Înalta Curte de Casaţiune şi Justiţie, are puterea de a caracteriza
delictul şi de a determina pedeapsa.”
În urma judecăţii se dau hotărâri în care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru subiectele de
drept, participanţii în proces, se aplică sancţiuni, se stabilesc despăgubiri, se dau ordine de executare atât
părţilor în proces, cât şi autorităţilor publice. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie respectate şi executate
de către cetăţeni şi autorităţile publice, iar în caz contrar acestea sunt executate silit prin forţa de
constrângere a statului.
Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care o diferenţiază de legislativ şi executiv, dar
o şi integrează, într-o viziune sistematică în ansamblul activităţilor statale de realizare a scopului statului.
Aceasta pentru simplul motiv că puterea jurisdicţională este o parte a organizării statale a puterii.
Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării constituţiilor şi legilor, inclusiv a
autorităţilor publice care pot fi şi ele trase la răspundere pe cale judecătorească, precum şi magistraţii când
încalcă legea. Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu creează drept. El aplică „dreptul”
creat de către Parlament, el nu poate înlătura o lege, pe motiv că nu este de acord cu ea, din diferite
motive, reale sau pur sentimentale, ştiut fiind că dura lex şed lex.
Va trebui să observăm că însăşi competenţa instanţelor judecătoreşti (autorităţii jurisdicţionale)
este stabilită prin Constituţie şi legi, fiind de strictă interpretare.
Justiţia (în general activitatea jurisdicţională) este o activitate de rezolvare a litigiilor, în litera şi
spiritul Constituţiei şi a legilor date în baza acesteia, a obiceiului admis de lege, a convenţiilor şi
contractelor care nu sunt contrare legii. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia caută pe bază de probe să
afle adevărul în procesul respectiv pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea,
răspunderea şi responsabilii. De menţionat că adevărul stabilit de instanţă este cel rezultat din probele
administrate conform legii. În justiţie, celui care cere sau acuză îi revine sarcina să se probeze (Actor
incumbat anus probandi).
Pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea ea cunoaşte o anumită organizare şi anumite
principii. Organizarea justiţiei se face pe trei grade de jurisdicţie. Aceste grade de jurisdicţie permit o
evaluare în fond adică `n prima instanţă dar şi posibilitatea de control în apel şi recurs, ca posibilitate de
îndreptare a erorilor, de reevaluare a situaţiilor şi probelor. Se consideră că cea mai eficientă este
organizarea pe trei grade de jurisdicţie: fond, apel şi recurs adică de trei instanţe ierarhic superioare. În
afară de acestea există căile extraordinare de îndreptare a hotărârilor greşite ale instanţelor.
Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe – principii – fundamentale. În cadrul acestor exigenţe se
enumeră în general următoarele: legalitatea; buna administrare a justiţiei; accesul la un tribunal;
garanţia unui proces echitabil; publicitatea procesului; imparţialitatea judecătorului; proporţionalitatea
în stabilirea sancţiunilor.
Din aceste exigenţe rezultă principiile potrivit cărora este organizată şi funcţionează justiţia. În
legătură cu aceste principii se impun anumite precizări. Astfel există principii aplicabile întregului sistem
statal-juridic şi care firesc sunt aplicabile şi justiţiei. Există apoi unele principii proprii justiţiei (jurisdicţiilor)
ca activitatea şi sistem de autorităţi. De altfel, aceste principii ne interesează aici. Există, de asemenea,
138 Sistemul constituţional al României
principii specifice diferitelor categorii de jurisdicţii (sau procese) sens în care se discută de exemplu despre
principiile dreptului procesual civil sau principiile dreptului procesual penal.
Toate aceste principii sunt importante. Uneori în activitatea de judecată, în lipsă de text expres sau
apropiat, judecătorul recurge la analogia dreptului, adică la aplicarea principiilor fundamentale, iar
încălcarea principiilor poate atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti sau a altor acte de procedură.
Unele principii privesc organizarea judecătorească, altele activitatea sau poziţia justiţiei şi a
judecătorului. Urmează să observăm care asemenea principii sunt constituţionale, în sensul că sunt
reguli esenţiale prevăzute explicit sau rezultând din dispoziţiile constituţionale, reguli ce nu pot fi modificate
decât printr-o lege de revizuire a Constituţiei după o procedură specială.
a) Principiul legalităţii. Este un principiu ce în mod firesc excede justiţiei, fiind de esenţa statului de drept.
Are însă o evidentă aplicabilitate în domeniul justiţiei, şi anume sub trei mari aspecte: legalitatea
instanţelor şi a practicilor judecătoreşti; legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor şi
constituţionalitatea legilor. Cât priveşte primul aspect vom reţine că pot îndeplini funcţii jurisdicţionale,
numai acele autorităţi statale cărora Constituţia şi legile date în baza acesteia le recunosc asemenea
calităţi. De asemenea, instanţele judecătoreşti, (jurisdicţionale) pot rezolva procese numai strict în limita
competenţei conferite de lege şi nu orice lege, ci lege organică.
În fine, procedura de rezolvare a litigiilor este numai cea prevăzută de lege. Sub cel de al doilea
aspect, vom observa că nu există infracţiune decât dacă este prevăzută de lege şi că nu există
pedeapsă decât dacă este prevăzută de lege.
Principiul legalităţii, cu aplicaţiunea sa specifică la justiţie este consacrat prin art. 125 din
Constituţia României. Acesta presupune şi principiul constituţionalităţii legii prevăzut de art. 1 alin.5 şi
art. 146 lit. a şi d din Constituţie, adică justiţia se înfăptuieşte numai după legi constituţionale.
b) Justiţia este unică şi egală pentru toţi. Este un principiu fundamental care valorifică şi în acest
domeniu marele principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor. În sinteză aceasta presupune ca pentru toţi
cetăţenii să existe o singură justiţie, ca aceştia să fie judecaţi de aceleaşi instanţe în procese similare.
Acest principiu exclude existenţa unor tribunale extraordinare sau a unor privilegii. De aceea,
Constituţia României prin art. 126 pct.(5) stabileşte că „Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare..”
Desigur acest principiu nu este încălcat prin crearea unor instanţe specializate cum ar fi de pildă secţiile
specializate (comerciale, de muncă, de contencios administrativ, pentru minori, potrivit specificului
proceselor), aceasta ţinând de o bună administrare a justiţiei pe principiul specializării. Socotim că principiul
specializării instanţelor ar trebui aplicat şi la nivelul judecătoriilor ţinând cont de dificultatea cauzelor penale
în domeniul fiscalităţii, al criminalităţii economico-financiare etc. care necesită magistraţi specializaţi. De
asemenea, acest principiu presupune folosirea în speţe similare a aceloraşi reguli procedurale şi acordarea
drepturilor procesuale, în mod egal tuturor părţilor în procese. De aceea prin legea de revizuire a
Constituţiei s-a introdus în art.126 pct.5 şi următoarea dispoziţie:”Prin lege organică pot fi înfiinţate
instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din
afara magistraturii.” Observăm că prin această formulare se lasă posibilitatea P arlamentului să
reglementeze participarea unor persoane din afara magistraturii la actul de justiţie cum ar fi de pildă curtea
cu juri sau asistenţii judiciari.
c) Folosirea limbii oficiale, a limbii materne şi a interpretului în justiţie.
Procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului. Persoanelor care nu înţeleg limba
oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului şi a tuturor actelor procedurale în limba pe
care o cunosc. Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba
maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice( art. 128 pct.2). De aceea, li se asigură
obligatoriu traducerea printr-un interpret autorizat. Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut la
aliniatul 2 al art. 128 , inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu
împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi (art. 128
pct. 3).
Constituţia României conţine dispoziţii în acest sens şi cu privire la cetăţenii străini şi apatrizii.
După ce prin art. 128 pct.(1) se stabileşte că procedura judiciară se desfăşoară în limba română, în art. 127
Sistemul constituţional al României 139
pct.(2) se arată că cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a
lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin
interpret autorizat. În procesele penale, prevede de asemenea Constituţia, acest drept este asigurat în mod
gratuit. Încălcarea acestor dispoziţii poate atrage nulitatea actelor ce au fost întocmite, urmată de refacerea
lor cu respectarea legii.
d) Dreptul la apărare este nu numai un drept fundamental cetăţenesc, ci şi un principiu fundamental al
justiţiei. Încălcarea acestui drept aduce grave prejudicii justiţiabililor şi justiţiei în general, actele de
încălcare fiind sancţionate juridic.
e) Prezumţia de nevinovăţie este un principiu constituţional potrivit căreia o persoană este considerată
nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare a acesteia.
Este una din cele mai puternice garanţii constituţionale a demnităţii şi libertăţii umane. Este principiul căruia
i se subordonează întreaga activitate jurisdicţională. Începând din anul 1991 este prevăzută explicit în art.
23 (11) din Constituţia României.
f) Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Este unul din principiile constituţionale ale
justiţiei. Potrivit acestui principiu, în activitatea sa judecătorul este specialistul în materie care se supune
numai legii, fiind şi inamovibil211.
Ca atare, în rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primi nici un fel de ordine, instrucţiuni,
indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o dea. Aceştia nu
trebuie să plece de la idei preconcepute, prejudecăţi, ideologii, ci trebuie să judece numai pe probe şi
conform legii.
Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei, ţine de marele principiu al separaţiei,
egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al puterilor în stat, vorbindu-se de independenţa autorităţii
jurisdicţionale. Ea exprimă posibilitatea de protecţie a guvernaţilor, fiind în fond o garanţie în faţa abuzurilor
puterilor (autorităţilor) şi în general a abuzurilor de orice fel interzise de lege. Desigur, independenţa
judecătorului este substanţial tributară caracterului, moravurilor şi tradiţiilor specifice fiecărei ţări, ea nu
poate fi garantată absolut prin lege.
Judecătorul, el însuşi, dă în ultimă instanţă strălucire independenţei sale, prin profesionalism,
moralitate, caracter, şi deontologie. Este interesant şi semnificativ citatul din tratatul de procedură civilă al
profesorului Viorel Ciobanu212(pag. 26) în sensul căruia „Pentru a fi magistrat, nu trebuie să fii mai puţin
om. De aceea el trebuie să dispună de libertatea de expresie, de opinie, de asociere. Dar fiecare profesie
are servituţile sale, iar pentru un magistrat, se pretinde un anume gen de sobrietate care vizează
angajamentele sale publice. Un judecător militant, exaltat, devorat de luptele sale se îndepărtează de
virtuţile solicitate de această activitate, adică echilibrul, moderaţia şi seninătatea”. Regulile constituţionale
cuprind garanţii ale independenţei judecătorilor printre care condiţiile de recrutare, inamovibilitatea,
avansarea şi controlul prezintă un interes aparte. Constituţia României prin art. 124 pct. (3) stabileşte că
judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Aşa cum se precizează clar în doctrină
independenţa este o noţiune indivizibilă fiind indispensabil pentru o bună justiţie ca magistratul să fie
independent, atât faţă de celelalte puteri, cât şi faţă de colegii săi şi justiţiabilii (Viorel Ciobanu, 19).
Dar aceasta nu este o independenţă absolută, ci o independenţă în limitele legii. A înţelege altfel
înseamnă predispoziţie la abuzul de putere. Judecătorii pot fi controlaţi, sancţionaţi, pedepsiţi,
hotărârile lor infirmate, modificate, casate, dar numai şi numai pe baza şi conform legii213. Consiliul
211 Inamovibilitatea nu înseamnă imunitate şi nici exonerarea de răspunderea juridică şi de aceea
magistraţii răspund juridic numai în condiţii speciale prevăzute de lege. Inamovibilitatea înseamnă situaţia
legală a unui funcţionar, respectiv a magistratului, care, fiind numit în mod legal, nu mai poate fi revocat,
suspendat sau transferat chiar prin promovare, în contra voinţei sale, decât ca pedeapsă în urma unei
sentinţe date de un tribunal disciplinar anume determinat de lege. V. Dabu. Răspunderea juridică a
funcţionarului public. Editura Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 123-126.
212 V. Ciobanu. Tratat practic şi teoretic de procedură civilă. Ed. Naţional, Bucureşti, 1996.
213 A se vedea V. Dabu. Poliţişti, procurori şi judecători între lege şi fărădelege. Editura RA, Monitorul
Suprem al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei, fapt pentru care este investit cu
competenţe specifice pe care le exercită în condiţii de autonomie. Potrivit art.125 pct. 3 Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti, potrivit competenţei sale. Aceasta precum şi celelalte dispoziţii constituţională presupun
că:
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură aplicarea unitară a legii de celelalte instanţe prin
judecarea recursurilor şi aplicarea unitară a legii în cauze concrete deduse judecăţii
acesteia;
- deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu sunt obligatorii pentru judecători în alte cauze
ci numai în cauza în care exercită controlul potrivit competenţei sale;
- judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii însă greşelile acestora pot fi
îndreptate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauzele concrete deduse judecăţii
acesteia;
- practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are valoare orientativă pentru magistraţi
în interpretarea şi aplicarea unitară a legii;
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie având un rol preponderent de ultimă instanţă asigură şi
prin aceasta interpretarea şi aplicarea unitară a legii ; de pildă în materie de procedură civilă
rolul Curţilor de Apel de ultimă instanţă a fost preluat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
tocmai în acest scop;
- Controlul activităţii judiciare efectuat de inspectorii judecătoreşti sau de instanţele de control
judiciar nu afectează independenţa judecătorului întrucât este întotdeauna posterior
judecăţii…, iar casarea cu trimitere constituie o nouă învestire a instanţei. De remarcat că, în
această din urmă ipoteză, judecătorul care a soluţionat cauza prin hotărârea care a fost
casată, nu mai poate participa la rejudecare.
- Puterea judecătorească se exprimă în decizii de speţă. Spre deosebire de legiuitor, judecătorul
nu poate stabili norme de aplicare generală;
- Puterea judecătorească sed exprimă prin hotărâri aposteriori. Judecătorul acţionează după ce
s-a produs un fapt sau una act prin care ordinea de drept a fost încălcată sau un fapt cu
potenţial generator de conflict.
- Hotărârile judecătoreşti au autoritate de lucru judecat în privinţa obiectului dedus judecăţii,
pentru cauza litigiului şi între părţile în proces; Spre deosebire de hotărârile judecătoreşti,
actele autorităţilor administrative sunt de regulă revocabile.De asemenea, legiuitorul este în
drept să abroge sau să modifice legile pe care le-a adoptat.
- Organele jurisdicţionale au obligaţia să-şi motiveze în drept şi în fapt hotărârile, ca o garanţie
de legalitate.
- Puterea judecătorească nu se exercită decât la cerere, spre deosebire de puterea legislativă şi
executivă care, de regulă, acţionează din oficiu.
Procedura recrutării judecătorilor este astfel reglementată încât să fie o garanţie a independenţei
acestora. În unele state judecătorii sunt aleşi prin vot popular (ex. SUA, la nivelul statelor), la fel ca
deputaţii. Sistemul alegerii nu este însă considerat ca dând bune rezultate pentru motivul că nu dă garanţii
autorităţii judiciare. În sistemul alegerii, judecătorii trebuie să se alinieze platformelor şi partidelor politice,
cu toate dezavantajele ce rezultă de aici.
Recrutarea judecătorilor prin concurs, în care numirea se face în ordinea rezultatelor (deci a
competenţei profesionale) este considerată cea mai potrivită. Comisiile de concurs trebuie să cuprindă
universitari, jurişti, profesionişti, magistraţi recunoscuţi, fapt ce asigură din start independenţa.
În multe state judecătorii sunt numiţi, de regulă de către executiv.
În ţara noastră, potrivit Constituţiei, judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României la propunerea
Consiliului Suprem al Magistraturii. Este interesant de menţionat că prin art. 156 pct. 5 din Constituţia
României s-a stabilit că „Judecătorii în funcţie ai Curţii Supreme de Justiţie şi consilierii de conturi numiţi de
parlament îşi continuă activitatea până la expirarea mandatului pentru care au fost numiţi. Pentru
Sistemul constituţional al României 141
asigurarea înnoirii Curşii de Conturi din 3 în 3 ani, la expirarea mandatului actualilor consilieri de conturi
aceştia vor putea fi numiţi pentru încă un mandat de 3 ani sau de 6 ani”. Desigur aceasta este o dispoziţie
tranzitorie.
Inamovibilitatea este o puternică garanţie a independenţei judecătorului, fiind o măsură de
protecţie a acestuia. Potrivit acestui principiu judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici
transferat pe un post echivalent, nici avansat fără consimţământul său. Inamovibilitatea pune
magistraţii la adăpost de orice revocare şi transferare impusă în afară de greşeli foarte grave şi după o
procedură jurisdicţională prevăzută numai prin lege organică. Astfel, de exemplu, în Suedia, în principiu
inamovibili, judecători titulari nu pot fi demişi din funcţiile lor decât dacă prin infracţiune penală sau prin
necunoaştere gravă şi repetată a obligaţiilor, ei se manifestă evident inapţi de a-şi îndeplini sarcinile sau
se pensionează. Iar legea română de organizare judecătorească stabileşte că, dacă în cursul activităţii
sale, magistratul vădeşte o evidentă incapacitate profesională, Consiliul Superior al Magistraturii, poate
dispune eliberarea sa din funcţie la sesizarea ministrului justiţiei (art. 80).
Constituţia României cuprinde câteva dispoziţii privitoare la inamovibilitatea judecătorilor. Din
examinarea acestor dispoziţii rezultă că judecătorii sunt inamovibili, dar în condiţiile legii.
Inamovibilitatea nu priveşte însă, firesc de altfel, judecătorii stagiari, ci numai pe cei numiţi de Preşedintele
României. Or judecătorii stagiari sunt singurii care nu sunt numiţi de către Preşedinte (vezi şi art. 134). Dar
în legătură cu aceştia, legea de organizare judecătorească, arată că judecătorii stagiari se bucură de
stabilitate214, ca şi procurorii (art. 75). Prin vechea redactare a art. 124, Constituţia stabilea că mandatul
judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie este de 6 ani (cu posibilitatea reinvestirii în funcţie) de unde rezulta
că pentru aceştia inamovibilitatea este asigurată numai pentru această durată deci, o inamovibilitate
limitată în timp. În dispoziţiile Constituţii revizuite mandatul judecătorilor din Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie numai este limitat aceasta fiind lăsată la aprecierea Parlamentului. O precizare este de asemenea,
pertinentă şi anume că inamovibilitatea priveşte numai calitatea de judecător şi nu funcţiile de
conducere judecătorească. Referitor la amovibilitatea funcţiilor de conducere judecătoreşti se pot
face o serie de discuţii cu privire la avantaje, vulnerabilitate, la influenţe, legat şi de faptul că funcţia de
ministru al justiţiei este funcţie politică şi face parte din puterea executivă. Ministrul de Justiţie, după
actualele „reglementări”, conduce politica de cadre în justiţie şi parchete cu sprijinul Consiliului Superior al
Magistraturii, reglementări discutabile în raport cu dispoziţiile constituţionale şi mai ales cele ale Constituţiei
revizuite215.
Cât priveşte avansarea magistraţilor, pentru a nu depinde de executiv, trebuie avute în vedere
două reguli şi anume: ea să revină numai corpului magistraţilor (de exemplu Consiliul Superior al
Magistraturii); limitarea treptelor (gradelor) şi consecinţelor avansării, în sensul de a se face cât mai puţine
diferenţieri în carieră. În acest sens Constituţia României, prin art. 125 pct.(2) prevede că propunerile de
numire , precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa
Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice. Credem că prin această nouă
reglementare propunerile de numire în funcţie sunt de competenţa exclusivă a Consiliului Superior al
Magistraturii atribuţie ce nu mai este în competenţa ministrului justiţiei. Pentru a nu crea prin avansare (fără
consimţământ) situaţii nedorite se practică şi avansarea pe loc. Astfel, legea de organizare
judecătorească, prin art. 78 după ce stabileşte că avansarea sau transferarea magistraţilor se poate face
numai cu consimţământul acestora, adaugă că magistraţii care îndeplinesc condiţiile pentru a fi avansaţi,
dar care nu doresc să schimbe funcţia şi instanţa ori parchetul, pot fi avansaţi pe loc.
Desigur un rol important în asigurarea independenţei judecătorilor îl are controlul hotărârilor
judecătoreşti şi modul de reglementare a cazurilor şi procedurilor când poate fi declanşat controlul.
Acest control trebuie efectuat numai de instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale
214 Prin stabilitate se înţelege situaţia legală a funcţionarului care nu poate fi transferat, pedepsit sau
înlocuit decât în anumite cazuri şi cu respectarea formelor prevăzute de lege. V. Dabu. Răspunderea
juridică a funcţionarului public. Editura Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 125.
215 Sunt preocupări ca prin noua lege să se reglementeze atribuţiile Consiliului al Magistraturi în raport cu
eficiente, pentru a asigura pe deplin dreptul de acces liber la justiţie în stabilirea adevărului reglementate
de legi constituţionale. Astfel realizate lucrurile se poate vorbi de independenţa justiţiei în faţa
legislativului şi a executivului, potrivit legii.
În art.126 pct.5 din Constituţia revizuită se dispune: „Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe
specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara
magistraturii.”Imparţialitatea şi independenţa instanţei implică, în mod indiscutabil, şi independenţa şi
imparţialitatea judecătorilor şi afirmăm noi şi pe aceea a persoanelor din afara magistraturii care, potrivit
legii, intră în compunerea instanţelor chemate a soluţiona anumite categorii de litigii.
a) Instanţele Judecătoreşti sunt, potrivit art. 126 (1) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Constituţia lasă pe seama legii
organice stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a instanţelor judecătoreşti corespunzătoare. Aşa
cum am mai precizat este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare, iar legea de organizare
judecătorească (nr. 92 din 4 august 1992) prin art. 10 stabileşte următoarele instanţe
judecătoreşti: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel, Curtea Supremă de Justiţie. De
asemenea, în limitele stabilite prin lege funcţionează şi tribunalele militare. Cât priveşte Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta este organizată în 5 secţii - civilă, penală, de contencios
administrativ şi militară -, completul de 9 judecători şi Secţiile Unite, având competenţă
proprie.
b) Ministerul Public, cuprinde procurorii, constituiţi în parchete, care în mod generic intră în
categoria magistraţilor. Ei lucrează sub autoritatea ministrului justiţiei, aspect criticat în
literatura de specialitate. Rolul Ministerului Public este de a reprezenta în activitatea juridică,
interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi
libertăţile cetăţenilor. Principiile constituţionale de organizare şi funcţionare a Ministerului
Public sunt: legalitatea, imparţialitatea şi controlul ierarhic. Iar potrivit art. 30 din legea
pentru organizarea judecătorească Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte
autorităţi publice216.
c) Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea exercitării a două funcţii
şi anume: a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a
procurorilor, cu excepţia celor stagiari; b) propune promovarea şi transferarea judecătorilor ; c)
este instanţa de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare al
216 A se vedea pe larg, V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex,
Bucureşti,2000, p. 46-47. Socotim că Ministerul Public şi respectiv procurorii ar fi trebuit să fie
independenţi de orice autoritate inclusiv faţă de Ministrul Justiţiei care este o funcţie politică din puterea
executivă. De altfel Ministerul Public este singurul minister prevăzut în mod expres de Constituţie, dar care
spre deosebire de alte ministere nu are reglementată prin lege specială instituţia ministrului public, ca
autoritate constituţională autonomă care evident să se subordoneze numai legii.
Sistemul constituţional al României 143
A reieşit cu prisosinţă că justiţia este şi trebuie să fie independentă. Aşa stând lucrurile intervenţia
în sfera justiţiei a altor „puteri” contravine acestui mare principiu constituţional. Atacarea de către procuror a
hotărârilor judecătoreşti ilegale şi netemeinice face parte din sistemul de autoreglare al justiţiei, fiind un
efect al principiului separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. Se ştie că
instanţa superioară nu se poate sesiza din oficiu pentru a corecta greşeala instanţei inferioare, iar
Ministerul Public este obligat să apere interesele generale, ordinea de drept, precum şi drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti. Socotim că O.U.G. nr. 207/2000 este susceptibilă de neconstituţionalitate sub
aspectul dispoziţiei care a înlăturat cazul de recurs pe motivul greşitei individualizări judiciare a pedepsei.
Aceasta nu exclude însă anumite raporturi constituţionale, cu celelalte puteri, strict reglementate.
Raporturile sistemului judecătoresc cu Parlamentul rezultă mai întâi din faptul că organizarea şi
funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii, evident elaborată de Parlament
după procedura prevăzută pentru lege organică.
Ca atare, Parlamentul este cel care stabileşte prin lege organele judecătoreşti, competenţa şi
procedura potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea. Este o consecinţă firească a statului de drept. Apoi
marele principiu al independenţei judecătorului presupune supunerea sa numai legii.
Legea organică este cea care stabileşte infracţiunile şi pedepsele. Iată deci aspecte care
conturează raporturile justiţie-legislativ. Dar este evident şi uşor de observat că acestea nu afectează în
nici un fel dreptul judecătorului de a decide independent potrivit legii în cauza ce este supusă
judecăţii sale. Legea elaborată de Parlament creează condiţiile unei reale independenţe.
La rândul său justiţia poate interveni în activitatea legislativă prin controlul constituţionalităţii
legilor, atunci când acest control este încredinţat judecătorilor. În prezent justiţia poate aprecia numai cu
privire la sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în cadrul proceselor
de părţile din proces. Potrivit art. 146 litera a din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate sesiza
Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii unei legi înainte de promulgare.
Raporturile justiţiei cu executivul sub aspect constituţional desigur, sunt mai simple. Ele pot
apărea în situaţia în care numirea şi avansarea magistraţilor ar aparţine exclusiv executivului (şefului
de stat, ministrului justiţiei etc.). În asemenea situaţii, s-ar putea crea o stare de docilitate a magistraţilor
faţă de executiv. De aceea, trebuie ca posibilitatea de numire, de avansare sau de revocare să se
realizeze prin proceduri care să pună în evidenţă numai competenţa profesională a celor în cauză. Aceasta
cu atât mai mult cu cât judecătorii sunt deseori puşi în situaţia de a exercita controlul legalităţii actelor de
guvernământ şi administrative. Este de observat că aceste activităţi se exercită de Consiliul Superior al
Magistraturii în colaborare cu ministrul justiţiei şi Preşedintele ţării, fiind conforme cu principiul separaţiei
144 Sistemul constituţional al României
puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. Dar nu trebuie omis că ministrul justiţiei
face parte din executiv şi poate fi angrenat politic într-un partid, ceea ce ar putea avea consecinţe negative,
cu privire la funcţionarea justiţiei.
BIBLIOGRAFIE
Constituţia României - art. 1-13, art. 58-100, art. 102, 105, 106, 108-117.
Prof. univ. dr. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Editura Actami,
Bucureşti, 1997, pag. 45-124, pag. 129-151, pag. 263-285,
pag. 308-467.
Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997, pag.4-27, 59-66, 94-147, 175-340.
Prof. univ. dr. I. Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Ed. Europa Nova,
Bucureşti,Vol.I-II
Dabu Valerică - Poliţişti, procurori şi judecători între lege şi fărădelege.
Editura RA „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1997
Dabu Valerică - Răspunderea juridică a funcţionarului public. Editura Global Lex,
Bucureşti, 2000, p. 100-136.
Union interparlamentaire, - Les parlements dans le monde, Recuiel des donnees comparative, vol.1, Bruylant,
Bruxelles, 1987,p. 109-110.
Tocqueville Alexis (de), - Despre democraţie în America, Editura Humanitas, Bucureşti,1992, p. 178-179.
Antonie Iorgovan, - Tratat de drept administrativ ( volumul 1 şi 2), Editura All Beck, 2001.
Pierre Pactet, - Institutions politique. Droit constitutionnel, 22e edition, Armand Colin, Paris, 2003,
p.300-310.
Dana Tofan, - Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Editura All Beck,
1999.
Georges Vedel, Pierre Delvolve,-Droit administratif, Presses universitaires de France, Paris, 1958, p. 841-1057.
Verginia Vedinaş, - Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Editura Lumina Lex, 2002.
CAPITOLUL VI
SISTEMELE CONSTITUŢIONALE ALE MARII BRITANII, FRANŢEI, GERMANIEI ŞI STATELOR UNITE
ALE AMERICII
Evoluţia politică a Marii Britanii, oferă un exemplu clasic de trecere de la monarhia absolută, la
monarhia constituţională, astăzi fiind considerată pe drept cuvânt una din ţările tipice pentru sistemul
politic parlamentar217. Condiţiile geografice şi politice în care s-au format statul şi naţiunea engleză -
insularitatea, izolarea relativă de alte influenţe şi practici politice şi prin urmare, imposibilitatea unei
comparaţii a eficienţei diferitelor metode de guvernare - au influenţat într-o măsură considerabilă filozofia şi
practica politică, valorile politice ale poporului, procesul de conducere socială ca şi psihologia actului de
„supunere” a indivizilor faţă de autorităţile publice şi faţă de lege.
În ceea ce priveşte structura dreptului constituţional britanic, deşi Marea Britanie nu dispune de o
Constituţie scrisă, are o bogată practică parlamentară, documentele clasice cu privire la garantarea
drepturilor şi libertăţilor, întregindu-se cu practica Parlamentului, cu actele emise de acesta în importante
domenii. Cea mai mare parte a practicii constituţionale, se întemeiază pe obiceiuri care au apărut şi s-
au dezvoltat de-a lungul timpului dovedindu-şi fiabilitatea. Principii precum imparţialitatea Speaker-ului
Camerei Comunelor, responsabilitatea colectivă a Cabinetului şi responsabilitatea individuală a
miniştrilor nu se întemeiază pe statute, documente sau hotărâri judiciare, ci pe acceptarea unei practici
generale formate pe parcursul anilor.
Astfel, Constituţia Angliei se prezintă ca un ansamblu suficient de coerent de cutume, la care
se adaugă texte juridice adoptate de Parlament având o valoare şi o importanţă deosebită pentru
dezvoltarea instituţiilor politice din această ţară, ca şi pentru raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi. Astfel
de texte juridice sunt: „Magna Charta Libertatum” (1215); Petition of Rights (1628); „Habeas Corpus Act”
(1679); „Bill of Rights”(1689); „Act of settlement” (1701); „Reform Act” (1832): „Parliament Act” (1911);
Statutory Instruments Act” (1832); „Parliament Act” (1959) ş.a. Alături de aceste acte există şi se aplică un
număr mare de tradiţii şi cutume constituţionale având un rol funcţional bine stabilit. Ele sunt
cunoscute şi respectate de către toţi actorii politici; de existenţa şi obligativitatea lor este
conştientă întreaga naţiune engleză care le şi respectă cu scrupulozitate. Acesta este şi motivul
pentru care ele continuă, să se aplice, ca simboluri constituţionale tradiţionale fără a se simţi nevoia de a fi
calificate, prin norme juridice scrise.
În sistemul britanic, practica judiciară îşi are şi ea un rol în cristalizarea dreptului britanic,
aducând permanent elemente noi, de natură să aprecieze şi concretizeze conţinutul drepturilor
constituţionale şi obligaţiile parlamentarilor.
Victor Duculescu, Drept Constituţional comparat. Ediţia a II-a. Vol. I. Editura Lumina Lex, Bucureşti,
217
1999, p.328.
146 Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii
Primele documente privind drepturile omului au apărut în Marea Britanie, fiind sursă de inspiraţie
pentru toate documentele adoptate în această materie pe plan european şi pe plan mondial. Magna
Charta Libertatum a constituit la timpul său o adevărată constituţie dictată de regele Ioan fără de }ară, în
virtutea înţelegerii încheiate cu nobilii şi clericii nemulţumiţi de abuzul puterii regale. Documentele ce i-
au urmat şi în mod deosebit „Petiţia drepturilor” (1628), impusă lui Carol I de către Parlament, are un
caracter mai larg, pentru prima dată subiect al drepturilor apărând „omul liber”, de unde concluzia că acest
document se adresează unei categorii foarte largi de supuşi ai regelui. Printre marile idei pe care le
instituie „Petiţia drepturilor” sunt de remarcat următoarele: omul liber nu poate fi obligat la impozite fără
consimţământul Parlamentului; omul liber nu poate fi citat fără un temei legal; soldaţii şi marinarii
nu pot pătrunde în case particulare; în timp de pace soldaţii şi marinarii nu pot fi pedepsiţi. Datorită
caracterului său „Habeas Corpus Act” (1679) este apreciată de specialiştii în Drept Constituţional, ca fiind
„a doua Constituţie britanică” după „Magna Charta”.
Acest document a fost emis pentru a pune capăt încălcărilor masive ale libertăţilor personale,
efectuate de puterea regală absolutistă. Potrivit acestui document, orice deţinut avea dreptul să pretindă să
i se comunice imediat decizia de arestare şi să obţină punerea sa în libertate pe cauţiune219. Pentru
anumite cazuri grave se prevedea că judecata urmează să aibă loc în prima sesiune a Curţii cu Juri. În
cazul în care deţinutul nu ar fi fost pus sub acuzare şi nici condamnat, nici în timpul celei de a doua sesiuni
a Curţii cu Juri, el trebuia să fie pus în mod obligatoriu în libertate. „Habeas Corpus Act” prevedea
sancţiuni pentru funcţionarii justiţiei care nu respectau regulile procedurale ce priveau garanţiile
libertăţii persoanei.
Parlamentul britanic este compus din Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. Iniţial, s-a format ca
un organism politic în jurul Regelui, fiind convocat de acesta, îndeosebi, cu scopul de a obţine subsidii
pentru Coroană, dar şi pentru a-l consilia pe Monarh în diferite probleme privind regatul. Acest Consiliu a
fost denumit iniţial „Magnum Concilium” deoarece era de fapt Adunarea marilor nobili şi a clerului înalt
care stabileau impozitele pe venituri.
Regele Eduard I (1272-1307) a convocat alături de marii baroni ai Coroanei şi clerul înalt, pe
cavalerii şi reprezentanţii ţinuturilor şi ai oraşelor, precum şi ai clerului inferior. Cu un simţ politic
foarte dezvoltat, aceste ultime trei categorii sociale au hotărât cu timpul să voteze în propriile lor adunări
subsidiile solicitate de Rege, concurând astfel marea nobilime concentrată în Magnum Concilium. Astfel, în
temeiul solidarităţii s-au constituit două Adunări respectiv, Camera înaltă, formată din nobili, şi Camera
Comunelor formată din cavaleri şi reprezentanţii burgheziei.
Libertatea pe cauţiune este o instituţie juridică prin care un arestat este liberat cu obligaţia respectării
219
anumitor reguli, garantate prin depunerea unei sume de bani. Această sumă de bani se mai cheamă şi
cauţiune.
Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii 147
Camera Lorzilor cuprindea pe acei nobili care beneficiau de titluri nobiliare recunoscute sau
concedate contra unor sume de bani de către monarhii britanici. În evul mediu, Camera Lorzilor a ocupat
un loc egal cu cel al Camerei Comunelor în materie legislativă şi financiară, având şi rolul de a-i judeca pe
miniştrii puşi sub acuzare de Camera Comunelor. Puterea politică a Camerei Lorzilor rezidă din
compoziţia socială formată din marea aristocraţie engleză, şi înalţii prelaţi ai Regelui, legaţi prin interese
comune de instituţia regalităţii. Funcţia parlamentară în această cameră era ereditară. Dispunând de
prestigiul social şi de o putere economică, considerabilă, membrii Camerei Lorzilor au reprezentat până la
sfârşitul secolului al VIII-lea centru real al puterii politice.
Dezvoltarea industriei şi a flotei comerciale au dus la consolidarea rolului burgheziei şi respectiv al
Camerei Comunelor. În anul 1649, Oliver Cromwell - conducătorul Revoluţiei din anul 1648 - a desfiinţat
Camera Lorzilor odată cu monarhia, ca să fie reînfiinţată în anul 1660 de regele Carol al II-lea. Între
Camera Lorzilor şi Camera Comunelor nu a existat un conflict evident şi grav până în anul 1832 când,
Parlamentul a adoptat Reform Bill care a stabilit bazele elective ale constituirii Camerei Inferioare. Prin
acest act s-a pus capăt cutumei potrivit căreia lorzii aveau prerogativa de a-i numi pe membrii Camerei
Inferioare.
220 F.W. Maitland. The Constitutional History of England, 1908, citat de Victor Duculescu, op. cit. pa.g 331.
221 G.M. Trevelyan. Istoria ilustrată a Angliei, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1975, pag. 234.
222 J.Harvey, L. Bather. The British Constitution, Education, London, 1977, pag. 24.
223 George Alexianu, Drept Constituţional, vol. I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1930, pag. 216.
148 Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii
Declinul politic al Camerei Lorzilor este determinat de declinul economic al membrilor ei,
nobilimea aristocrată, legată de agricultura neproductivă şi privilegiile smulse Coroanei, astfel în cursul
secolului al XIX-lea s-a conturat cutuma potrivit căreia Camera Lorzilor nu a mai putut amenda legile
financiare. Această evoluţie a fost motivată de faptul că marea majoritate a plătitorilor de impozite era
reprezentată în Parlament de Camera Comunelor nu de Camera Lorzilor.
Reforma constituţională din anul 1911 (The Parliament Act) a consfinţit victoria Camerei
Comunelor, răpind lorzilor şi ultimele prerogative mai importante cu caracter judiciar, confirmând în mod
oficial, lunga decadenţă politică a acestora224. The Parliament Act din anul 1911 a stabilit următoarele
schimbări în raporturile dintre cele două camere legislative:
a) un proiect de lege din domeniul financiar devine lege chiar fără acordul Camerei Lorzilor, în
termen de o lună de la adoptarea acestuia de către Camera Comună;
b) proiectele legilor publice pot deveni lege fără aprobarea Camerei Lorzilor, dacă acestea
sunt discutate şi însuşite de Camera Comunelor în cursul a trei sesiuni parlamentare
consecutive şi dacă au trecut doi ani de la a doua lectură a proiectului în prima sesiune şi a
treia lectură în cadrul celei de a treia sesiuni;
c) durata maximă a mandatului Parlamentului a fost redusă de la 7 ani la 5 ani. Aceasta face ca
orice proiect de lege introdus de Camera Comunelor după 2 ani de la începutul mandatului să
nu mai fie, practic, respins de către Camera Lorzilor.
Din punct de vedere al organizării puterilor şi al raporturilor dintre ele, locul vechilor cutume
constituţionale referitoare, de pildă, la recrutarea primilor miniştri din rândul Camerei Lorzilor sau la
responsabilitatea membrilor guvernului în faţa acesteia, au fost înlocuite cu altele care au exprimat pe plan
politic ascensiunea burgheziei.
Datorită reducerii numărului aristocraţilor, dobândirea calităţii de membru al Camerei Lorzilor,
ereditar a devenit insuficientă şi astfel, printr-o lege din anul 1958 (Life Perrage Act) s-a dat dreptul
regelui de a numii noi lorzi, inclusiv din alte categorii sociale, decât nobilimea.
Camera Lorzilor este condusă de Lordul Cancelar, (care avea şi funcţia de secretar principal al
monarhului), care are largi prerogative judiciare parlamentare. Astfel, Lordul Cancelar este membru al
Guvernului, preşedinte al Camerei Lorzilor şi preşedintele Curţii Supreme de Apel. Dacă în Camera
Comunelor, membrii acesteia provin din rândul Partidului Laburist şi Partidul Conservator, în Camera
Lorzilor sunt reprezentanţii a trei partide şi independenţii (Partidul Laburist, Conservator şi Liberal).
Actualmente, Camera Lorzilor îndeplineşte cinci funcţiuni:
- funcţia judiciară. Camera Lorzilor are rolul unei Curţi Supreme de Apel în materie civilă şi
penală, putându-se pronunţa şi asupra legalităţii actelor puterii executive; de asemenea
judecă pe înalţii demnitari puşi sub acuzare de Camera Comunelor.
- este organ de deliberare a proiectelor de lege ce-i sunt trimise de cealaltă cameră; membrii
acestei camere au dreptul să vorbească fără limită de timp şi subiect, beneficiind de faptul că
sunt imparţiali ca urmare a faptului că, fiind ereditari nu sunt legaţi de interese electorale şi
nu sunt expuşi presiunii de partid;
- funcţie legislativă propriu-zisă, care este foarte limitată, în raport cu cealaltă cameră; astfel are
dreptul la iniţiativa legislativă, şi dreptul de a face amendamente la proiectele de lege, cu
excepţia proiectelor cu caracter financiar. În ultimul an al legislaturii, Camera Comunelor poate
bloca un proiect de lege prin exercitarea unui drept de veto absolut.
- funcţia constituţională; primeşte mesajul reginei şi autorizează pe Primul-ministru să includă în
Guvern pe unii dintre lorzi;
- este un simbol al dezvoltării democraţiei constituţionale britanice, cu rădăcini adânci în
conştiinţa publică.
În prezent s-au făcut demersuri legislative, în special de guvernul lui Tony Blair, pentru a schimba
structura Camerei Lorzilor şi a-i majora atribuţiile la nivelul Camerei Comunelor225.
224 Cristian Ionescu, opere citate, pag. 388.
225 Union Interparlamentaire. Les Parlaments dans le monde, P.U.F. Paris, 1997, pag. 365
Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii 149
Pentru Camera Comunelor (659 locuri), alegerile se fac direct, prin vot secret, pe bază de scrutin
uninominal cu majoritate simplă, care nu este obligatorie. Sistemul britanic permite votul prin procură şi
votul prin corespondenţă. Nu pot fi aleşi funcţionarii publici, membrii forţelor armate, judecătorii,
ecleziasticii romano-catolici şi anglicani, poliţişti şi titularii altor funcţii oficiale. Membrii Camerei Comunelor
beneficiază de imunitate parlamentară în legătură cu activităţile exercitate în Parlament, dar numai
pentru cauzele civile nu şi cele penale. Ridicarea imunităţii deputaţilor se face numai prin lege.
Lucrările Camerei Comunelor sunt conduse de Speaker-ul acesteia, ajutat de un grefier.
Ordinea de zi a şedinţelor Camerei Comunelor este stabilită de comun acord cu guvernul şi cu
consultarea principalului partid de opoziţie.
Nici un membru al Camerei nu poate să intervină în dezbateri decât o singură dată asupra
aceleiaşi probleme, afară de cazul când este autorul unei moţiuni ori când ia cuvântul cu aprobarea
Camerei.
Pentru a curma dezbateri inutile există posibilitatea sistării discuţiilor urmate de trecerea direct
la votare („closure” proceduri), reţinerea selectivă a unor anumite amendamente („kangaroo” closures) sau
încheierea „kangur” a dezbaterilor, precum şi fixarea unor limite determinate de timp pentru discutarea
unor probleme („quillotine” devices).
Speaker-ul poate aplica trei sancţiuni: chemarea la ordine, ridicarea cuvântului sau
îndepărtarea din sala de şedinţe, iar Camera Comunelor poate aplica drept sancţiuni, desemnarea pe
numele de familie (naming) şi excluderea din Cameră.
Camera Comunelor are nouă comisii ale căror şedinţe sunt publice. Transmisia dezbaterilor
parlamentare la radio sau televiziune nu este uzitată.
Proiectele de lege fiscală şi anumite legi în materii financiare se introduc în mod obligatoriu la
Camera Comunelor.
Aceste proiecte de legi nu pot fi întârziate şi nici împiedicate de Camera Lorzilor. Proiectele de legi
votate de una din Camere se trimit de la o cameră la alta până intervine acordul. Dacă acordul nu intervine
înainte de sfârşitul sesiunii parlamentare, legea eşuează, afară de proiectele de legi în materie financiară.
Iniţiativa legislativă o au: parlamentarii, guvernul, colectivităţile locale, companiile create printr-o
lege a societăţilor private şi particularilor.
Procedura legislativă cuprinde în sistemul britanic mai multe etape:
1) moţiunea, solicitând aprobarea de a prezenta un proiect sau o propunere de lege;
2) prezentarea şi prima lectură a acesteia, de principiu;
3) a doua lectură; discutarea principiilor generale; depunerea de amendamente care pot să
repună textul în discuţie;
4) examinarea în comisii, pe articole şi formularea de amendamente. Deosebit de aceasta
trebuie menţionată faza aşa numită a „raportului” (afară de cazul în care textul nu a fost deja
amendat în cadrul comisiilor) şi depunerea de noi amendamente, a treia lectură a legii şi
adoptarea sa. Urmează transmiterea către cealaltă Cameră, unde aceleaşi faze sunt reluate şi
apoi, mai multe consultări între Camere, până când se realizează un acord asupra unui text
unic.
În final, legea devine obligatorie prin sancţionarea de către Regină şi publicarea textului legii.
Regina poate să dizolve Camera Comunelor la cererea primului ministru, în schimb Camera Lorzilor nu
poate fi niciodată dizolvată.
Controlul parlamentar asupra miniştrilor se concretizează în aceea că poate cere fiecărui membru
al guvernului să raporteze în faţa acestuia în legătură cu modul în care îşi îndeplineşte atribuţiile. Miniştrii
răspund solidar în faţa parlamentului. Ei pot răspunde însă şi individual pentru comiterea unor fapte ce îi
fac nedemni de funcţia pe care o ocupă. Procedura de judecare a miniştrilor pentru fapte de: trădare, dare
sau luare de mită, înşelăciune etc., este cunoscută sub denumirea de „impeachment” şi se desfăşoară de
către ambele camere legislative, fapt care presupune declanşarea urmăririi în Camera Comunelor şi
judecarea în Camera Lorzilor. Un ministru răspunde în faţa Camerei Comunelor pentru întreaga
activitate a ministerului pe care o conduce; el nu se poate apăra pretinzând că nu a cunoscut o anumită
problemă pentru care este chemat să răspundă (ex.: un accident aviatic sau feroviar grav, insubordonarea
colaboratorilor sau implicarea acestora în acţiuni ilegale antistatale etc.)
În anul 1967 s-a instituit Comisarul parlamentului pentru administraţie, care printre altele are şi
prerogative de a ancheta modul de administrare a departamentelor ministeriale.
6.1.8. Monarhul
În Anglia statutul politic şi juridic al monarhului se exprimă prin maxima „Regele domneşte, dar nu
guvernează.”
Rolul politic al monarhului este pur formal cu atribuţiuni foarte limitate, fiind mai degrabă un
simbol. El este iresponsabil din punct de vedere politic şi se bucură de o adevărată imunitate în materie
penală şi civilă.
Monarhul are următoarele atribuţii:
a) desemnarea ca prim ministru, în mod obligatoriu a liderului partidului care a câştigat
alegerile generale; de asemenea numeşte în înalte funcţii publice (miniştri, judecători,
ofiţeri în forţele armate, diplomaţi);
b) sancţionarea legilor; într-adevăr cutuma îi recunoaşte un drept de veto, dar de acest drept nu
s-a uzat de circa 250 de ani; promulgarea legilor;
c) prezintă „Mesajul Tronului” la deschiderea fiecărei sesiuni parlamentare care de fapt este o
pledoarie în favoarea programului de guvernare al partidului, aflat la putere;
d) acordă ordinele şi decoraţiile; dizolvă Camera Comunelor, la cererea primului ministru;
e) declanşarea stării de război şi încheierea păcii;
f) încheierea tratatelor;
g) recunoaşterea altor state şi guverne.
6.1.9. Primul-ministru
Prin „Reform Act” din anul 1832, s-a consacrat obligaţia numirii primului ministru în persoana
liderului partidului majoritar în Camera Comunelor.
Dintre principalele atribuţii ale primului ministru britanic, evidenţiem: este liderul partidului
său, este responsabil de desemnarea miniştrilor, care sunt numiţi de Regină la propunerea sa; demite
miniştrii dacă circumstanţele solicită acest lucru; selectează pe acei miniştri care urmează să constituie
cabinetul; prezidează şedinţele Cabinetului; este liderul Camerei Comunelor (Speaker), controlând
activitatea ei şi acţionând ca purtător al său de cuvânt. Observăm că persoane care ocupă funcţia de prim
ministru, deci funcţia de şef al executivului, deţin şi funcţia de şef al Camerei Comunelor, respectiv funcţie
în puterea legislativă.
6.1.10. Cabinetul
Cabinetul este organul executiv, rezultat din alegerile generale. Compoziţia sa - de la premier la
miniştri - exprimă victoria electorală a uneia dintre cele două partide politice. Partidul care a câştigat
alegerile generale va ocupa majoritatea locurilor în Camera Comunelor şi va deţine astfel majoritatea
parlamentară, care poate asigura buna funcţionare a cabinetului.
Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii 151
6.1.11. Opoziţia
Spre deosebire de alte state, în Marea Britanie opoziţia are un caracter instituţionalizat la fel ca
şi guvernul. În anul 1937 prin Actul Coroanei s-a stabilit salariul pentru primul ministru cât şi pentru şeful
opoziţiei.
Opoziţia în acest caz are sarcina nu numai de a sesiza greşelile, de a critica, dar şi un rol
constructiv, fiind o obligaţie constituţională.
Pentru britanici opoziţia este un factor de echilibru, de control permanent, de asigurare a
libertăţii cuvântului, a criticii deciziilor guvernamentale greşite, într-un cuvânt contribuie la exercitarea
puterii, folosindu-se de mijloacele şi instrumentele legale ce îi sunt la dispoziţie. Critica nedreaptă, injustă,
poate duce la manipulare cu unele efecte favorabile, dar efemere, însă cu implicaţii negative `n timp atât
pentru cel care critică, cât şi pentru cel criticat şi cel manipulat. Drepturile constituţionale ale opoziţiei sunt
şi obligaţii constituţionale în acelaşi timp.
Căderea Bastiliei la 14 iulie 1789 a reprezentat smulgerea puterii din mâinile monarhiei
şi preluarea acesteia de majoritate. Ludovic al XVI-lea a trebuit să accepte aceasta. Privilegiile
acordate nobililor au fost abolite în 4 august 1789 de către Adunarea Naţională Constituantă.
Noile principii au fost sintetizate în Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului din 26
august 1789. La 10 august 1792 a fost înlăturată monarhia iar la 21 septembrie 1792 Convenţia
Naţională a proclamat Republica.
opţiuni, de strategii mai mult sau mai puţin efemere care ar fi disputate de partidele puternice în propriul
interes şi manipulate în defavoarea unor largi categorii de cetăţeni226.
Opţiunea legiuitorului constituţional pentru un executiv puternic, poate fi explicată şi de faptul că
îndelungatul regim parlamentar anterior nu reuşise să dovedească faptul că este în stare să soluţioneze
noile probleme, în special economice, cu care se confrunta Franţa după al doilea război mondial227.
În prezent, această stare este criticată motivându-se că situaţia din anul 1958 s-a schimbat şi deci
s-ar impune, reconsiderarea rolului Parlamentului, astfel încât să existe o egalitate între acesta şi
Guvern. Se consideră că criza algeriană (insurecţia din 13 mai 1958 privind eliberarea de sub dominaţia
franceză) şi accesul la putere a guvernului De Galule, au fost motivele care au determinat stabilirea
actualului raport între cele două puteri.
Francezii au lansat o expresie respectiv „faptul majoritar”, adică acea stare de fapt în care
culoarea politică a majorităţii din Parlament este aceeaşi cu cea a preşedintelui Republicii.
Dar conceptul de „fapt majoritar” a avut o evoluţie interesantă în Franţa. În anul 1986, preşedintele
era socialist, iar majoritatea din Parlament era de dreapta. De asemenea, din 1995, Jacques Chirac
(preşedinte de dreapta), a fost nevoit să coabiteze cu o majoritate parlamentară de stânga.
Regimul politic francez, este greu de definit, majoritatea denumindu-l „regim prezidenţialist”.
Acesta se caracterizează prin:
a) separaţia aproape strictă a celor trei puteri;
b) preponderenţa puterii executive faţă de cea legislativă;
c) concentrarea puterii de decizie statală la nivelul Preşedintelui Republicii;
d) iresponsabilitatea politică a şefului statului;
e) alegerea Preşedintelui prin vot universal, direct;
f) numirea membrilor guvernului de şeful statului la propunerea premierului;
g) dizolvarea Adunării Naţionale de către executiv;
h) responsabilitatea politică a Guvernului faţă de Parlament.
Potrivit Constituţiei franceze, numărul partidelor politice nu este limitat, singura condiţie este ca
acestea să accepte „principiile suveranităţii naţionale şi ale democraţiei”.
În rândul partidelor politice franceze sunt două curente: de stânga şi de dreapta.
Programul politic al stângii are diferenţieri de la socialişti la comunişti, în:
a) limitarea proprietăţii private;
b) naţionalizarea industriei;
c) descentralizarea aparatului de stat şi acordarea unei autonomii regionale şi locale.
d) încurajarea formelor de participare a muncitorilor la activitatea întreprinderilor în care
lucrează, inclusiv la procesul de adoptare a deciziilor (autogestiune);
e) respectarea libertăţilor individuale şi a drepturilor politice;
f) întărirea responsabilităţii structurilor puterii de a asigura, la nivel central şi local, egalitatea
şanselor;
g) promovarea unei politici externe independente şi întărirea capacităţii militare de apărare a
ţării228.
226 Rezultatul alegerilor locale din martie 1992 este mai mult decât elocvent sub acest aspect. Finanţările
scandaloase ale companiilor unor candidaţi, înţelegerile oculte dintre diferite formaţiuni politice,
specularea de către formaţiuni de extremă dreaptă a unor realităţi sociale critice, a unor nemulţumirii
justificate ale unor categorii sociale, pot fi sursa nu numai a unor scandaluri politice (a se vedea demisia
premierului Edith Cresson), ci şi a unor tulburări sociale grave, care fac necesară intervenţia Preşedintelui
Republicii de pe poziţiile unui arbitru situat pe poziţii echidistante faţă de toţi actorii politici. (Cristian
Ionescu, op. citate, fila 447).
227 Jean Gicquel, André Hauriou, Droit constitutionnel ei institutions politiques - Editions Montchrestien,
p. 104-105.
Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii 153
Iniţial (1958), Preşedintele Republicii a fost ales de un Colegiu electoral format din membrii celor
două Camere la care se adaugă membrii Consiliilor generale şi ai Adunărilor teritoriale de peste mări. După
modificarea Constituţiei din anul 1962, Preşedintele Republicii este desemnat printr-un sufragiu
universal, direct pentru un mandat de 7 ani.
„Preşedintele Republicii nu este răspunzător de actele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor sale,
cu excepţia cazului de înaltă trădare. El nu poate fi pus sub urmărire penală decât de către cele două
Camere care hotărăsc prin votul direct, deschis, al majorităţii absolute a membrilor ce le compun; el este
judecat de către Înalta Curte de Justiţie” se dispune prin art. 68 din Constituţie229.
Pentru considerente de ordin metodologic, prerogativele prezidenţiale au fost clasificate în trei
categorii:
a) competenţe personale ale Preşedintelui;
b) atribuţii de decizie;
c) dreptul de veto.
a) Competenţele personale ale Preşedintelui Franţei
Preşedintele Republicii prezidează Consiliul de miniştri (art. 9), precum şi consiliile şi comitatele
superioare ale Adunării Naţionale (art. 15); aceste atribuţii nu pot fi delegate.
b) Atribuţii de decizie ale Preşedintelui Franţei
- veghează la respectarea Constituţiei şi asigură prin arbitraj funcţionarea normală a puterilor
publice, precum şi continuitatea statului (art. 5). Astfel, preşedintele poate sesiza Consiliul
Constituţional în legătură cu constituţionalitatea unei legi ordinare, poate considera că printr-o
emisiune de televiziune s-au încălcat libertăţile publice etc. De asemenea, Preşedintele poate lua
orice decizii pe care le consideră necesare pentru arbitrarea, soluţionarea unui conflict care ar
afecta funcţionarea autorităţii de stat conform legilor votate de Parlament.
- numeşte primul-ministru şi membrii guvernului la propunerea primului-ministru şi primeşte
demisia acestora.
- promulgă legile;
- cu consultarea primului-ministru şi a preşedinţilor celor două camere poate declara dizolvarea
Adunării Naţionale;
- se preocupă de asigurarea autorităţii de stat constituţionale conform art. 16 din Constituţie230;
229Articolul este prezentat în forma dată prin Legea Constituţională nr. 93-952 din 27.07.1993.
230 Art. 16 din Constituţia Franţei prevede: "Atunci când instituţiile Republicii, independenţa naţiunii,
integritatea teritoriului său şi îndeplinirea angajamentelor sale internaţionale sunt ameninţate într-un mod
grav şi iminent şi, când funcţionarea normală a puterilor publice constituţionale este întreruptă, Preşedintele
Republicii ia măsurile cerute de aceste împrejurări, după consultarea oficială a Primului-ministru, a
preşedinţilor adunărilor, ca şi a Consiliului Constituţional. El informează naţiunea cu privire la aceasta,
154 Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii
6.2.3. Parlamentul
Aşa cum am arătat, după cea de-a IV-a Republică, activitatea Parlamentului a fost raţionalizată
în favoarea Guvernului, stabilindu-se limite constituţionale a căror depăşire o constată Consiliul
Constituţional.
Activitatea Parlamentului a fost limitată astfel:
a) supunerea de către Preşedintele Republicii, spre aprobare prin referendum a oricărui proiect
de lege privind organizarea autorităţii de stat, permite acestuia să ocolească astfel forul
legislativ, atunci când este necesar (art. 11 din Constituţie).
b) dizolvarea de către Preşedintele Republicii a Adunării Naţionale (Senatul nu poate fi dizolvat);
c) controlul constituţionalităţii legilor şi al regulamentelor celor două camere ale Parlamentului
de către Consiliul Constituţional (art. 61);
d) stabilirea organizării bicamerale a Parlamentului pentru a împiedica concentrarea puterii
legislative de către o singură cameră şi a favoriza astfel controlul reciproc al acestora;
e) delimitarea precisă a domeniului legii, cu alte cuvinte a materiilor care pot fi reglementate
numai prin lege şi anume: drepturile civile şi garanţiile fundamentale acordate cetăţenilor;
naţionalitatea, statutul şi capacitatea persoanelor, succesiunile şi libertăţile, regimul electoral,
stabilirea crimelor şi delictelor ca şi stabilirea pedepselor; principiile fundamentale ale
organizării apărării naţionale ş.a. (art. 34 din Constituţie). Toate celelalte materii pot fi
reglementate de către puterea executivă. Potrivit art. 38 din Constituţie „pentru executarea
programului său, Guvernul poate să ceară Parlamentului autorizaţie de a adopta prin
ordonanţe, pe o perioadă limitată, măsuri care sunt în mod obişnuit de domeniul legii.”
Ordonanţele Guvernului sunt adoptate după consultarea Consiliului de Stat şi intră în
vigoare din momentul publicării; ordonanţa devine caducă dacă proiectul legii de ratificare a
acesteia nu este depus la Parlament înainte de data stabilită prin legea de abilitare.
Realităţile politice actuale par însă să infirme necesitatea menţinerii unui parlamentarism
raţionalizat, sens în care, în prezent, în Franţa, se discută majorarea atribuţiilor Parlamentului în
raport cu executivul, conform principiului separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc
al acestora.
Parlamentul Franţei are două camere: Senatul (321 senatori) şi Adunarea Naţională (277
deputaţi).
Adunarea Naţională este aleasă prin vot universal, egal, direct şi secret, pentru un mandat de
5 ani, care poate continua până la constituirea noului for legislativ, dacă nu a fost dizolvat de preşedinte.
Senatul este ales printr-un sufragiu universal indirect pentru un mandat de 9 ani. Aceasta
înseamnă că alegătorii desemnează membrii unui colegiu electoral231 care, la rândul său, va alege
senatorii în cele 322 de circumscripţii.
Membrii Adunării Naţionale reprezintă naţiunea iar senatorii reprezintă colectivităţile locale şi
pe francezii rezidenţi în străinătate.
Senatul se înnoieşte din 3 în 3 ani cu 1/3 din numărul total al senatorilor.
printr-un mesaj. Aceste măsuri trebuie să fie inspirate de voinţa de a asigura puterilor publice
constituţionale, într-un timp cât mai scurt, mijloacele de îndeplinire a misiunilor. Consiliul Constituţional
este consultat cu privire la aceste măsuri. Parlamentul se întruneşte de drept. Adunarea Naţională nu poate
fi dizolvată în timpul exercitării puterilor excepţionale."
231 Colegiul electoral este format din deputaţi, consilieri generali şi delegaţi ai consiliilor municipale.
Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii 155
232 Autorii de specialitate atrag atenţia asupra faptului că bicameralismul francez este inegalitar. (Victor
Duculescu, op. cit. p. 207).
233 În dreptul francez, infracţiunile se împart în funcţie de gravitatea lor în crime (a căror săvârşire este
Astfel, de pildă, un medic va putea fi în continuare membru al Ordinului medicilor, un farmacist va putea
continua să-şi exploateze oficiul său, un notar, un avocat, un agricultor etc., fiecare se poate întoarce la
meseria de bază dar, pentru a evita ca mandatul să nu favorizeze prea mult afacerile persoanelor alese în
anumite demnităţi, sunt puse anumite restricţii exercitării profesiei de avocat, şi cumulul nu este posibil
cu o funcţie într-o întreprindere având legături financiare (subvenţii sau garanţii de împrumuturi) cu
persoane publice (Victor Duculescu, op. cit. p. 208). Se poate observa că `n sistemul parlamentar francez,
spre deosebire de cel românesc, calitatea de parlamentar este incompatibilă cu calitatea de ministru,
împrejurare ce asigură un conţinut eficient responsabilităţii ministeriale, înlăturând pentru acesta haina
protecţiei parlamentare.
156 Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii
Pentru opiniile sau voturile exprimate de către parlamentar în exercitarea funcţiilor sale acesta
nu răspunde în nici un fel.
Controlul Parlamentului asupra Guvernului este asemănător celui prevăzut de Constituţia
României, ca şi procedura legislativă a acestuia.
În sistemul constituţional francez mai există şi Consiliul Constituţional care se alege şi
funcţionează asemănător Curţii Constituţionale a României, având atribuţii grupate pe trei categorii:
jurisdicţia în materie de contencios electoral; avizarea sau consultarea privind anumite proceduri
constituţionale şi controlul constituţionalităţii legilor.
Din anul 1935 până în anul 1945 Germania a fost un stat unitar. In anul 1949 s-a revenit la
organizarea federativă a statului în landuri. Landurile au o organizare proprie în domeniul activităţii
legislative, executive şi judecătoreşti.
La nivelul Parlamentului federal se reglementează, din punct de vedere legislativ, cele mai
importante domenii ale vieţii sociale, cum ar fi securitatea statului; apărarea naţională; relaţiile
internaţionale; problema cetăţeniei ş.a. Landurile sunt autonome şi beneficiază de dreptul de a fi
reprezentate în Parlament prin Bundesrat.
Instituţia Parlamentului are o organizaţie bicamerală: Bundestag şi Bundesrat. Alegerea membrilor
primei camere se face prin vot universal, egal, direct şi secret. Fiecare alegător dispune de două
voturi. Un vot îl acordă persoanei care şi-a prezentat candidatura în circumscripţia electorală unde este
arondat, iar altul listei prezentate de un partid politic în Landul în care domiciliază.
Bundesratul este format din reprezentanţii guvernelor landurilor.
Preşedintele Bundestagului este ales pe durata mandatului legislativ, iar cel al Bundesratului
este ales anual.
Membrii Bundestagului reprezintă întregul popor şi sunt independenţi de cei care
i-au ales.
Deputaţii se bucură de statutul clasic al parlamentarilor. În plus sunt scutiţi de obligaţia de a
depune mărturie referitoare la persoanele de la care deţin informaţii sau vizând datele pe care le-au folosit
în exercitarea mandatului lor parlamentar (art. 47). Atâta timp cât acest drept este în vigoare este
inadmisibilă sechestrarea de documente.
În art. 46 din Constituţia Germaniei se prevede: „1) Un deputat nu poate fi urmărit în nici un
moment, judiciar sau disciplinar, din cauza votului lui sau a unei declaraţii pe care a făcut-o în Bundestag
sau într-una din comisiile sale sau să fie tras la răspundere în alt mod în afara Bundestagului. Aceasta nu
se aplică pentru injuriile defăimătoare. 2) Un deputat nu poate fi tras la răspundere sau arestat pentru
fapte pedepsite de lege decât cu încuviinţarea Bundestagului, afară numai dacă a fost arestat în flagrant
delict sau în cursul zilei următoare comiterii faptei. 3) Încuviinţarea Bundestagului este, de
asemenea, necesară pentru orice altă îngrădire a libertăţii personale a unui deputat sau pentru pornirea
unei proceduri judiciare împotriva unui deputat în baza art. 18 (din Constituţie). 4) Orice acţiune penală şi
orice urmărire în baza art. 18 împotriva unui deputat, orice arest sau orice alte îngrădiri ale libertăţii sale
personale trebuie suspendate la cererea Bundestagului”.
Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii 157
În România controlul parlamentar asupra celorlalte instituţii ale puterii este limitat substanţial prin
Constituţie.
Responsabilitatea politică a Guvernului federal în faţa Parlamentului poate fi asumat în două
situaţii.
În primul caz, Primul-ministru (cancelarul) solicitată Bundestagului un vot de încredere care poate
fi acordat de majoritatea deputaţilor. În caz contrar, Cancelarul beneficiază de dreptul de a propune
Preşedintelui Republicii, într-un termen de 41 de zile de la rezultatul votului, dizolvarea Bundestagului
şi organizarea alegerilor anticipate. În termenul de 41 de zile, Bundestagul poate propune Preşedintelui un
nou Prim-ministru evitând astfel dizolvarea.
În situaţia în care Preşedintele Republicii nu dispune dizolvarea Bundestagului, iar această
Cameră nu desemnează un nou Cancelar, Cancelarul căruia i s-a refuzat votul de încredere poate cere
Preşedintelui să declare, cu acordul Bundesratului, starea de necesitate legislativă. Menţionăm că starea
de necesitate legislativă nu presupune acordul Bundestagului. Starea de necesitate legislativă
presupune că Guvernul poate adopta în regim de urgenţă, numai cu aprobarea Bundesratului, acte
normative cu caracter primar, pentru o perioadă de cel mult 6 luni.
În al doilea caz, Bundestagul, din proprie iniţiativă, adoptă o moţiune de cenzură împotriva
Guvernului, fapt ce antrenează înlăturarea acestuia. În moţiunea de cenzură aprobată se va desemna şi
noul Cancelar, această condiţie fiind obligatorie.
158 Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii
Preşedintele federal este ales pe 5 ani de către Adunarea Federală compusă din membrii
Bundestagului şi dintr-un număr de membrii egal cu cel al deputaţilor, aleşi potrivit principiului reprezentării
proporţionale în adunările reprezentative ale landurilor. Acesta nu poate fi reales decât o singură dată.
Preşedintele federal are următoarele prerogative:
a) reprezentant al Germaniei pe plan internaţional;
b) încheierea tratatelor internaţionale;
c) acreditarea şi primirea reprezentanţilor diplomatici;
d) numirea şi revocarea judecătorilor;
e) exercitarea dreptului de graţiere;
f) promulgarea legilor;
g) atribuţii în ceea ce priveşte formarea Guvernului federal.
Acesta nu răspunde din punct de vedere politic de actele sale. Preşedintele federal este însă
răspunzător pentru încălcarea Constituţiei sau a unei legi federale. Cererea de punere sub acuzare
trebuie prezentată de cel puţin 1/4 din membrii oricărei camere legislative. Decizia de punere sub acuzare
trebuie adoptată cu votul a 2/3 din numărul membrilor Camerei în care s-a iniţiat procedura.
Competenţa de a judeca şi stabili vinovăţia Preşedintelui revine Tribunalului Constituţional Federal.
Dacă acest organism constată că preşedintele este vinovat, poate decide revocarea din funcţie a
acestuia.
Guvernul Federal este compus din Cancelarul Federal şi din miniştrii federali.
Cancelarul Federal este ales de Bundestag fără dezbateri, la propunerea Preşedintelui Federal.
Este ales cel care întruneşte majoritatea voturilor Bundestagului. Cel ales trebuie să fie numit ulterior de
Preşedintele Federal. Dacă cel propus nu este ales, Bundestagul poate, în termen de patrusprezece zile
după turul de scrutin, să aleagă un Cancelar Federal cu mai mult de jumătate din membrii săi. Dacă
alegerea nu se realizează înlăuntrul acestui termen, atunci are loc un nou tur de scrutin în care este ales
cel care obţine cele mai multe voturi. Dacă cel ales întruneşte voturile majorităţii Bundestagului,
Preşedintele trebuie să-l numească în şapte zile de la alegere. Dacă cel ales nu întruneşte această
majoritate, Preşedintele Federal trebuie, în termen de şapte zile, fie să propună un nou candidat, fie să
dizolve Bundestagul.
Miniştrii federali sunt numiţi şi revocaţi de către Bundestag, la propunerea Cancelarului Federal.
Cancelarul Federal şi miniştrii federali depun înaintea Bundestagului jurământul.
Cancelarul Federal hotărăşte liniile directoare ale politicii generale şi poartă răspunderea pentru
aceasta. În limitele acestor linii directoare, fiecare ministru federal conduce departamentul său în mod
independent şi pe propria răspundere. Asupra divergenţelor de opinie dintre miniştrii federali decide
Guvernul Federal. Cancelarul Federal conduce treburile sale după un Regulament interior hotărât de
Guvernul Federal şi aprobat de Preşedintele Federal. Cancelarul Federal are putere de conducere şi de
comandă asupra forţelor armate. Cancelarul Federal şi miniştrii federali nu pot să exercite nici o altă
funcţie salariată, nici o ocupaţie sau profesiune şi nici să aparţină, fără aprobarea Bundestagului,
direcţiei sau consiliului de administraţie unei întreprinderi bazate pe profit.
Bundestagul nu poate să pronunţe neîncrederea în Cancelarul Federal decât prin alegerea, cu
majoritatea membrilor săi, a unui succesor şi solicitând Preşedintelui Federal să-l revoce pe cel în funcţie.
Preşedintele Federal trebuie să se conformeze cererii şi să-l numească pe cel ales. Intre propunere şi
alegere trebuie să treacă patruzeci şi opt de ore.
Dacă o propunere a Cancelarului Federal de a i se acorda încrederea nu a fost aprobată de
Bundestag cu majoritatea membrilor săi, atunci Preşedintele Federal, la propunerea Cancelarului
Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii 159
Federal, poate, în termen de douăzeci şi una de zile, să dizolve Bundestagul. Dreptul de dizolvare se
stinge de îndată ce Bundestagul alege un nou Cancelar Federal cu majoritatea membrilor săi.
Între propunere şi scrutin trebuie să treacă patruzeci şi opt de ore.
Funcţia de Cancelar Federal şi cea de ministru federal iau sfârşit, în mod automat, la realegerea
unui nou Bundestag; funcţia de ministru federal ia de asemenea sfârşit prin încetarea din orice motive a
funcţiei Cancelarului Federal. La cererea Preşedintelui Federal, Cancelarul Federal, iar la cererea
Cancelarului Federal sau a Preşedintelui Federal, miniştrii federali sunt obligaţi să continue conducerea
instituţiilor respective până la numirea unor succesori.
În Germania domeniul legiferării este împărţit în două: domeniul de legiferare exclusiv al Federaţiei şi
235
În general, autorii sunt de acord că sursele gândirii politice a coloniştilor sosiţi pe „Noul Continent”
au constat în acea perioadă în:
a) preceptele Bisericii puritane;
b) documentele corporaţiilor comerciale ale celor 13 colonii;
c) dreptul englezesc;
d) experienţa politică dobândită în urma celor două revoluţii din Anglia din 1640-1649 şi cea din
1688, prin care puterile coroanei au fost limitate de burghezie.
Acestor surse primare li s-au adăugat convingeri politice proprii modului de viaţă al
coloniştilor potrivit cărora, legitimitatea actului de conducere nu este conferită de şeful Statului -
Monarhul - ci de voinţa poporului, deţinătorul suveran al puterii236. Legitimitatea se întemeiază, în
concepţia americană, pe preeminenţa ideii de drept, pe respectul neabătut al normelor constituţionale şi
al marilor principii politice consacrate prin legile statului. Idei ca „un stat are nevoie de un guvern de legi şi
nu un guvern de oameni”237 sau „ nici un om nu este suficient de bun pentru a guverna un alt om, fără
consimţământul acestuia”238, ori „prima îndatorire a guvernanţilor este să-i oprească pe cei care
periclitează drepturile inalienabile ale individului printre care sunt dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul
de a căuta fericirea şi dreptul de a avea credinţă”239 sunt numai câteva principii care au stat la baza formării
democraţiei în America. Cunoscutul om politic şi preşedinte american Abraham Lincoln făcea o precizare
importantă în ceea ce priveşte distincţia ce există între guvernământ şi administraţie: „unul este
perpetuu, cealaltă este temporară şi schimbătoare. Un om poate fi loial guvernământului său şi totuşi să
se opună unor principii specifice şi metode de administraţie.”240
Legătura organică dintre guvernământ şi democraţie reprezintă unul din punctele cele mai
puternice al concepţiei americane reflectată în constituţii şi alte documente politice. În acest sens, Lyndon
Jonson arăta că scopurile guvernământului trebuie să fie preocuparea neobosită pentru bunăstarea
şi demnitatea fiecărui individ, iar Adlay E. Stevenson arăta, la rândul său, că încrederea publică este
indispensabilă pentru credinţa în democraţie. La drept cuvânt Wiliam Henry Harrison afirma că singurul
drept legitim de a guverna este o aprobare a puterii guvernului de către cei guvernaţi.
Unul dintre pilonii Declaraţiei de Independenţă, a fost hotărârea fermă a coloniilor americane de a
se împotrivi despotismului şi tiraniei autorităţilor administrative desemnate de Coroana Britanică. Nu era
însă o luptă împotriva abuzurilor săvârşite de Guvernatorul sau de armata engleză în înfăptuirea legilor
britanice, ci o luptă împotriva legilor ca atare, a sistemului de guvernământ britanic. Aceasta explică
importanţa acordată de americani principiului separaţiei puterilor care este o alternativă la regimul
absolutist.241
Preşedintele James Madison arăta în această privinţă că „acumularea tuturor puterilor -
legislativă, executivă şi judecătorească - în aceleaşi mâini, fie ale unuia singur sau ale unora puţini,
fie ereditari, autonumiţi sau electivi, poate fi considerată pe drept cuvânt ca cea mai bună definiţie a
tiraniei”242.
239 Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the Congressional Research Service,
edited by Suzy Platt, Congressional Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 150.
240 Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the Congressional Research Service,
edited by Suzy Platt, Congressional Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 143.
241 Johnny H. Killian (editor). The Constitution of the United States of America. Analysis and Interpretation
edited by Suzy Platt, Congressional Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 153.
Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii 161
Edmund Burke insistând pe colaborarea puterilor,în cadrul separaţiei lor, arăta „Parlamentul nu
este congres de ambasadori ce exprimă interese diferite şi ostile..., ci adunarea deliberativă a unei
naţiuni care are un singur interes, ca un întreg”243.
Sam Rayburn, membru al Camerei Reprezentanţilor vorbeşte de „legi înţelepte şi drepte” ca fiind
acelea care ajută ca ţara să devină mai fericită şi mai prosperă, aspect care contribuie la legitimitatea
legii244. Acelaşi Sam Rayburn devenit Speaker al Camerei Reprezentanţilor făcea o constatare de mare
actualitate şi astăzi, arătând că într-o democraţie este esenţială capacitatea de a selecta oamenii cei
mai energici, cei mai inteligenţi şi cei mai integri în organele reprezentative ale ţării, fiind astfel o
pledoarie pentru votul uninominal. „Un om de acest tip şi caracter serveşte mai eficient şi mai efectiv
atunci când el răspunde în faţa poporului său”245.
O gândire de o valoare deosebită este cea a lui Theodore Roosevelt care arăta „loialitatea
noastră se datorează în întregime Statelor Unite. Ea se datorează preşedintelui numai şi în măsura în
care el serveşte în mod eficient Statele Unite. Este de datoria noastră să-l sprijinim când serveşte bine ţara.
Este datoria noastră să ne opunem lui când o serveşte rău”246.
După părerea lui Harry Truman exprimată în anul 1956, preşedintele american este singurul lobbist
pe care îl au 150 de milioane de americani. Ceilalţi 20 de milioane sunt în stare să angajeze pe alţii ca să le
reprezinte interesele, dar cineva trebuie să se ocupe şi de interesele celor 150 de milioane247.
În anul 1968 Richard Nixon îşi punea întrebarea: pentru ce cineva ar dori să fie preşedinte astăzi?
Răspunsul este nu gloria şi faima; astăzi sarcinile slujbei depăşesc privilegiile. Aceasta nu pentru
că instituţia prezidenţială oferă unei persoane şansa „de a fi” cineva, ci deoarece îi oferă şansa „de a face
ceva”248.
Ne permitem să credem că totuşi gloria şi faima a fost şi este un scop mobilizator atunci când
acestea izvorăsc nu din ceea ce eşti, ci din ceea ce faci.
Sistemul politic american se întemeiază pe recunoaşterea drepturilor statelor ce constituie
federaţia americană. Abraham Lincoln arăta la Chicago în 1858, că tot aşa precum individul este
împuternicit de natura să facă ce doreşte cu el însuşi şi cu rodul muncii sale, în măsura în care nu
interferează cu drepturile altor oameni, tot aşa orice comunitate, ca stat, are dreptul de a face ceea ce
doreşte în legătură cu preocupările sale, fără a interfera cu drepturile altor state, iar guvernul federal,
în principiu, nu are dreptul de a interveni în alte probleme decât aria problemelor generale care privesc ţara
ca un întreg249.
Cunoscutul jurist şi preşedinte al Curţii Supreme John Marshall arătase, în anul 1819, în speţa Mc
Culloch v. Maryland că „nici un visător politic nu a fost vreodată atât de nesăbuit încât să gândească
să sfarme frontierele care despart statele şi să topească poporul american într-o masă comună”250.
În ceea ce priveşte sistemul juridic american, acesta este astfel structurat încât să asigure
imparţialitatea şi aplicarea neabătută a legilor. Respectul deosebit al americanilor faţă de justiţie
decurge din convingerea că ea poate corecta abuzurile puterii, afirmându-şi independenţa şi ocrotind în
mod eficace drepturile şi libertăţile omului.
Consacrare a principiului separaţiei puterilor încă din anul 1803, Curtea Supremă de Justiţie
americană a statuat că un „act incompatibil cu Constituţia este nul”, ramurii juridice a guvernământului
revenindu-i sarcina de a restabili legalitatea.
243 Cf. Robert Andrews, op. cit. p. 189.
244 Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the Congressional Research Service,
edited by Suzy Platt, Congressional Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 55-56.
245 Respectfully Quated, p. 58, citat de Victor Duculescu în "Drept Constituţional comparat", Ed. Lumina Lex
Bucureşti, 1999.
246 Ibidem, p. 283.
„Cele treisprezece colonii care au scuturat jugul englez la sfârşitul secolului trecut, cum am mai
spus, aveau aceeaşi religie, aceeaşi limbă, aceleaşi moravuri, aproape aceleaşi legi, luptau contra unui
duşman comun, aveau deci puternice motive pentru a stabili o legătură strânsă între ele şi pentru a se
contopi într-o singură şi aceeaşi naţiune. Dar fiecare dintre ele, având dintotdeauna o existenţă separată şi
o administraţie gata constituită, îşi crease interese şi deprinderi specifice şi era potrivnică unei uniuni
trainice şi complete care ar fi făcut să dispară însemnătatea ei individuală într-un prestigiu comun253.
Legiuitorul constituant a optat pentru o structură statală federală, în ciuda unor factori care ar fi
putut determina constituirea unui stat unitar, cum sunt:
a) sentimentul naţional şi limbă comună;
b) lipsa unor formaţiuni statale distincte în perioada anterioară (cele 13 colonii nu pot fi
considerate state în sensul modern al cuvântului între 1776-1787);
c) piaţă comună şi monedă unică;
d) obiective de politică externă similare;
e) probleme de apărare naţională comune;
f) lipsa unor conflicte etnice, religioase ş.a.254
La 17 iulie 1787 Constituţia americană a fost adoptată, apoi Declaraţia Drepturilor cuprinzând 10
amendamente care erau cuprinse în Constituţia federală, ceea ce a grăbit ralierea statelor americane la
acest document.
Principiul autonomiei a fost consacrat în Amendamentul X adoptat în 1791 potrivit căruia
„puterile care nu sunt delegate de Statele Unite, de către Constituţie şi nici nu sunt interzise de aceasta
statelor, sunt rezervate statelor respective sau poporului.”
254 Charles Debbach şi alţii, Droit constitutionel et Institutions politiques, Economico, Paris, 1983, p. 208-
209.
Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii 163
Aceasta presupune:
- administraţie proprie pe plan local;
- statele au buget local propriu;
- statele pot înfiinţa funcţii publice de interes local, servicii publice, poliţie locală etc.
Organismele federale asigură soluţionarea problemelor de interes naţional, putând interveni pe
plan local în îndeplinirea atribuţiilor ce le sunt conferite. Conflictele între organismele federale şi locale vor fi
soluţionate de instanţă.
Federalismul american exprimat în formula „State Rights” (Drepturile Statelor) s-a determinat prin
centralizarea puternică a autorităţii şi concentrarea ei la Washington D.C. - centrul puterii legislative
(Congresul), al celei executive (Administraţia), precum şi al celei judecătoreşti (Curtea Supremă de
Justiţie). Treptat, puterea şi autonomia statelor componente s-au diminuat, în timp ce autoritatea
centrală s-a întărit.
În justificarea acestei centralizări se arată:
a) intervenţia directă a guvernului federal este necesară în viaţa economică la nivel naţional cu
repercusiuni la nivelul statelor federate, inclusiv prin alocarea unor uriaşe investiţii în proiecte
de interes local, precum şi `n sprijinul acordat de stat unor coloşi industriali tradiţionali din
diferite state;
b) susţinerea de către autorităţile federale, a unor programe locale de asistenţă socială pentru
unele categorii de persoane defavorizate;
c) sprijinirea de către guvernul federal a unor programe de anvergură în domeniul cercetării
ştiinţifice şi tehnologice;
d) implicarea statului în soluţionarea unor probleme globalizate la nivelul Uniunii, cum sunt:
consumul de droguri, delicvenţa, criminalitatea organizată ş.a.;
e) problemele protecţiei mediului înconjurător;
f) asumarea, de către Uniune, a rolului de mare putere militară şi politică mondială;
g) probleme legate de întărirea capacităţii militare a Uniunii .
Interesant este faptul că sporirea prerogativelor puterii centrale s-a făcut cu acordul şi cu
sprijinul substanţial al Curţii Supreme de Justiţie care a dat câştig de cauză când Administraţiei, când
Congresului, în tendinţa acestora de a-şi aroga noi responsabilităţi pe plan local258.
În Statele Unite ale Americii funcţionează mai multe partide: Partidul Republican, Partidul
Democrat, Partidul Independent American, Partidul Comunist, Partidul Socialist al Muncii şi altele.
Dar aderenţa electorală, precum şi câştigarea puterii politice, detaşează net primele două partide
politice.
La originea Partidului Democrat a stat lupta pentru autonomia statelor membre ale federaţiei
şi limitarea autorităţii acesteia, iar a Partidului Republican, lupta pentru întărirea autorităţii centrale.
În prezent, aspect remarcat de analiştii americani ca şi de cei străini, cele două mari partide
politice nu se înfruntă pe motive politice sau ideologice, ci în domenii economice şi sociale de
interes naţional sau local.
În procesul de cucerire şi exercitare a puterii politice, partidele politice americane îndeplinesc
patru funcţii principale:
a) Funcţia electorală, care constă în formularea unor programe electorale, propunerea de
candidaţi, organizarea şi conducerea campaniilor electorale, atragerea şi mobilizarea
alegătorilor, supravegherea alegerilor, analiza rezultatelor.
6.4.7. Preşedintele
împiedicată orice ingerinţă a unei puteri în sfera de activitate a alteia, că instanţa judiciară supremă
joacă rolul unui arbitru între cele două puteri aflate într-un conflict constituţional, din care de multe ori
Congresul iese „şifonat”261.
Ales odată la patru ani prin votul electorilor, Preşedintele nu răspunde în faţa Congresului şi nu
poate fi silit să demisioneze dacă este „în minoritate”, cum se întâmplă cu un prim-ministru într-un regim
parlamentar.
Cu toate acestea, el nu are dreptul să dizolve Congresul şi să procedeze la organizarea unor
noi alegeri.
~n sistemul prezidenţial din Statele Unite nu există - ca şi în sistemele europene - un „Consiliu de
miniştri”, organ colectiv, care s-ar întruni şi ar adopta decizii. Ultimul cuvânt în luarea hotărârilor îl are
Preşedintele. În acest sens Abraham Lincoln a rostit o celebră formulă: „şapte - da, un nu al
Preşedintelui, prin urmare hotărârea este nu”262. Preşedintele este asistat de 15 secretari (miniştrii) care
sunt colaboratori individuali ai Preşedintelui şi instalaţi la conducerea unor departamente pentru a
executa politica sa, fiind personal responsabili faţă de Preşedinte. Preşedintele poate, în mod
discreţionar, să-i numească sau să-i înlăture din funcţie. În jurul Preşedintelui funcţionează numeroase
oficii, agenţii, precum şi comisii printre care enumerăm: Agenţia Centrală de Investigaţii (C.I.A.), Consiliul
Naţional al Securităţii, Sistemul Federal de Rezerve (monetară, bancară), Agenţia de Informaţii a Statelor
Unite, Comisia pentru Comerţul Internaţional al S.U.A., N.A.S.A. etc.
Preşedintele nu are iniţiativă legislativă însă are dreptul de veto, care poate fi înlăturat în situaţia
în care fiecare dintre cele două Camere ale Congresului votează din nou proiectul în cauză cu o majoritate
de două treimi.
Se consideră a fi funcţii tradiţionale ale Preşedintelui:
a) funcţia de şef al statului;
b) funcţia de şef al puterii executive;
c) funcţia de comandant şef al forţelor armate;
d) funcţia de şef al diplomaţiei;
e) funcţia de participare la activitatea legislativă;
f) funcţia de informare a poporului american cu privire la starea Uniunii;
g) funcţia de şef al partidului care l-a propus la preşedinţie.
6.4.8. Congresul
Congresul este format din două camere legislative: Senatul şi Camera Reprezentanţilor şi are, în
principal, două funcţii: votarea legilor şi controlul activităţii executivului. Membrii Camerei
Reprezentanţilor sunt aleşi prin vot universal, egal, secret şi direct, potrivit legilor electorale ale fiecărui
stat, folosindu-se sistemul majoritar, uninominal şi cu un singur tur de scrutin. Durata unui mandat de
deputat este de 2 ani.
Senatul este compus din 100 senatori, reprezentanţi ai Statelor (cât 2 pentru fiecare stat cu
excepţia statului Nebraska). Senatorii se aleg la fel ca deputaţii, dar pe 6 ani. O treime din numărul
senatorilor este înnoită din doi în doi ani. Ambele camere au puteri egale, cu excepţia materiei taxelor şi
impozitelor, în care Camera Reprezentanţilor deţine o prioritate faţă de Senat. La rândul său, Senatul
are prerogative exclusive în domeniul relaţiilor internaţionale.
Puterile Congresului se exprimă prin:
a) puterea de legiferare;
b) puteri fiscale;
c) puterea de investigaţie;
d) puterea de a pune sub acuzaţie şi de a-i judeca pe înalţii funcţionari, inclusiv pe
Preşedintele Statelor Unite;
261 Clinton Rossiter, The American Presidency. Time Reading Program, New York, 1963, p. 71.
262 Philippe Ardant, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel. L.G.D.J, Ediţia a 8-a, Paris, 1997, p. 312.
Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii 167
BIBLIOGRAFIE
Consideraţii generale.
Se ştie că, libertatea fără responsabilitate nu poate exista, după cum responsabilitatea este
ineficientă fără răspunderea juridică.
Pe de altă parte, responsabilitatea şi răspunderea juridică sunt inerente existenţei Statului şi
Dreptului atât pe plan intern cât şi pe plan extern.
Statul în care nu funcţionează toate instituţiile cu responsabilităţi şi răspunderi este
condamnat la anarhie şi la pieire, iar garantarea şi ocrotirea drepturilor este formală.
În orice Constituţie, şi `n documentele internaţionale referitoare la drepturile omului, conceptele de
garantare, ocrotire, asigurare sunt foarte des folosite. Potrivit art. 12 din Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului (1789) „garantarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului necesită o forţă publică; această
forţă este deci creată în avantajul tuturor şi nu spre folosinţa proprie a celor cărora ea le este
încredinţată”. Or garantarea, ocrotirea şi asigurarea ar fi concepte lipsite de conţinut şi eficienţă dacă
această forţă publică nu ar acţiona în limitele unor alte concepte constituţionale, respectiv
responsabilitate, răspundere şi constrângere juridică. În multe constituţii, conceptele de
responsabilitate şi răspundere sunt folosite în mod expres sau implicit. Aceste concepte sunt strâns
legate de noţiunile folosite de constituant cum sunt: garantare, ocrotire, asigurare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, inclusiv a bunei funcţionări a statului. Reglementarea concretă a responsabilităţii şi
răspunderii, a procedurii de instituire şi înfăptuire a acestora este de domeniul legii, deci a Parlamentului,
dar numai în cadrul, limitele şi principiile prevăzute de Constituţie. Raportând la Constituţie modul şi
eficienţa reglementării şi înfăptuirii responsabilităţii şi răspunderii juridice, s-ar putea afirma că la 10 ani de
la apariţia Constituţiei (1991), încă mai sunt elemente ale unei crize de responsabilitate şi răspundere
juridică. De aceea, socotim că studierea modului de reglementare a instituţiilor responsabilităţii şi
răspunderii juridice în diferite sisteme constituţionale este necesară şi de mare actualitate.
În lipsa unei teorii generale asupra responsabilităţii, precum şi a folosirii ambigue263 a noţiunilor de
„responsabilitate”, „răspundere” şi „constrângere”, vom face câteva consideraţii, încercând să lămurim
conţinutul acestor concepte spre a verifica dacă au acelaşi înţeles, iar dacă nu, care ar fi semnificaţiile şi
utilitatea fiecăreia dintre ele264. Celebrul dicţionar „Larousse” de exemplu, consemnează pentru termenul
de „responsabilitate” mai multe sensuri: „Obligaţia de a repara daunele altuia, cauzate de el însuşi ori de
către o persoană care depinde de el sau de un animal ori un lucru aflat în paza sa; obligaţia de a suporta
pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea comisă; capacitatea de a lua o decizie fără avizul prealabil al
autorităţii superioare; necesitatea, pentru un ministru, de a-şi abandona funcţia atunci când parlamentul îi
refuză încrederea...; responsabilitatea colectivă265 - faptul de a considera pe toţi membri unui grup ca
responsabili solidari, pentru actul comis de către unul din membrii grupului”266. Din această definiţie
263 "Lipsa de distincţie între termenii răspundere şi responsabilitate pare să fie un fenomen general, comun
nu numai în literatura juridică, ci şi în aceea etică, filozofică, sociologică şi chiar lingvistică." Mihai Florea,
Responsabilitatea acţiunii sociale, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti - 1976, p. 26.
264 A se vedea V.Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000.
265 În timpul Revoluţiei Franceze, prin decretul din februarie 1790, s-a legiferat responsabilitatea colectivă
a comunelor şi a locuitorilor sau numai a comunei, ori locuitorilor, pentru mişcări şi organizări de revolte. Iar
prin Legea poliţiei rurale din 1864, în România se prevedea că atunci când într-o comună s-a dat foc, sau a
fost o tâlhărie, un furt, ceilalţi locuitori trebuiau să sară să prindă autorii, pentru că altfel vor fi răspunzători.
266 Nouveau petit Larousse, Libraire Larousse, Paris - 1971, p. 802.
Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor 169
271 Dicţionarul enciclopedic român, vol. IV, Editura politică, Bucureşti-1966, p. 48-49.
272 Vezi opinia contrară a d-lui dr. Valentin I. Prisăcaru în Tratat de drept administrativ român, Editura
pentru o infracţiune săvârşită din culpă, spre exemplu uciderea din culpă, era în detrimentul comunităţii şi
contravenea art. 16 din Constituţie; acest aspect privind responsabilitatea administrativă a acestuia,
consider că a primit o reglementare mai bună prin Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală.
277 Observăm că în cazul dispoziţiilor greşite date de primar cu "bună credinţă" ce pot fi calificate ca "acte
responsabilitate administrativă a primarului sau consiliului local pentru anularea irevocabilă de către
instanţă în mod repetat a unor dispoziţii date cu rea credinţă contrar intereselor colectivităţii locale, ceea ce
afecta foarte serios protecţia intereselor publice. Problema ar avea soluţie numai în cazul când prin
dispoziţia respectivă o persoană se consideră vătămată într-un drept al său şi-l acţionează în judecată pe
primar sau Consiliul local în baza art. 48 din Constituţie, conform procedurii prevăzute de Legea nr.
29/1990. De aceea, prin Ordonanţa de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei
publice locale nr. 69/1991, republicată, nr. 22/29 mai 1997, s-a modificat art. 33, în sensul că în redactarea
acestuia, pe lângă interesele generale ale Statului s-au introdus şi "interesele generale ale comunei, ale
oraşului, ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiului Bucureşti". Prin aceeaşi Ordonanţă de
urgenţă se făcea o reglementare oarecum mai bună şi a art. 41, în sensul că: - prin excluderea condiţiei de
"rea credinţă" la deciziile repetate anulate irevocabil de instanţă, s-a extins sfera responsabilităţii primarului
şi la actele ilegale săvârşite de acesta din culpă, inclusiv cu bună-credinţă; de asemenea, s-a reglementat
şi responsabilitatea primarului în calitatea de funcţionar public, pentru cazul de "neîndeplinire sau de refuz
repetat al atribuţiilor în exercitarea cărora acţionează şi ca reprezentant al Statului". Din păcate, aceste
modificări nu au rămas în vigoare deoarece Ordonanţa de urgenţă nr. 22/1997 a fost respinsă de
Parlament.
Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor 171
Într-o lucrare de drept civil francez279 din perioada interbelică, găsim o explicaţie etimologică a
noţiunii de responsabilitate precizându-se că termenul cuprinde latinescul „spondeo”, ceea ce în contractul
279Henry Lalou, La responsabilité civile, Dalloz, Paris-1928, p. 13. Astfel, Henry Lalou a legat ideea de
"responsabilitate" de cea de "obligaţie", care rezultă dintr-o încălcare a legii, ca urmare a săvârşirii unui
172 Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor
verbis din vechiul drept roman semnifica legarea solemnă a debitorului faţă de creditorul său, pentru a
executa o anumită obligaţie asumată prin contact.
În Instituţiile lui Gaius se arată că o obligaţie verbis se încheia solemn printr-o întrebare şi un
răspuns precum: - „Făgăduieşti tu solemn că vei da?” (Dari spondes) -”Făgăduiesc solemn!” (Spondeo); -
”Vei da?” -”Voi da!”; -”Promiţi?” -”Promit!”; -”Te legi?” -”Mă leg!”; -”Promiţi cu bună credinţă?” -”Promit cu
bună credinţă!”; -”Vei face?” - „Voi face!”280.
În limba latină, „spondeo”, „respondeo”, „sponsum”, „sponsa”, „sponsio” înseamnă a promite, a se
obliga faţă de zei281.
De fapt, termenul „responsabilitate” include două cuvinte latine: verbul „spondeo”, care înseamnă a
promite solemn, a garanta, a răspunde pentru cineva şi substantivul „res”, care înseamnă lucru, motiv,
cauză, realitate, afacere, chestiune, interes, avantaj etc.282.
Desprindem de aici concluzia că noţiunea de responsabilitate juridică înseamnă legătura
stabilită printr-o promisiune solemnă sau prin lege de a face sau a nu face ceva, ori de a suporta
ceva într-o afacere, chestiune, lucrare, realitate etc., ca urmare a încălcării unor obligaţii anterioare.
În literatura de specialitate, opiniile cu privire la responsabilitatea juridică sunt diferite. Alessandra
Levi arată că responsabilitatea juridică nu este altceva decât obligaţia subiectului de a îndeplini o datorie
(o obligaţie) care înlocuieşte o obligaţie anterioară ce nu a fost îndeplinită283.
Decenciere-Ferrandiere arată că „responsabilitatea poate fi definită ca un ansamblu de obligaţii
care se nasc în sarcina unui subiect din cauza faptului, acţiunii sau omisiunii celui căruia îi este imputabil.
Când aceste obligaţii sunt sancţionate prin dreptul existent pozitiv, responsabilitatea este juridică, iar în
celelalte cazuri responsabilitatea este numai morală”284.
Intr-o altă opinie, responsabilitatea ar fi un raport juridic de constrângere având ca obiect sancţiunea
juridică285.
După alţi autori, responsabilitatea este o formă de reacţie socială, de represiune, venind din partea
societăţii pentru unele acţiuni reprobabile imputabile persoanei. Bineînţeles, este vorba de o reacţie
instituţionalizată şi organizată numai de o lege în limitele şi pentru faptele sau actele prevăzute de lege286.
De asemenea, în opinia majoritară a autorilor români, „responsabilitatea” este definită prin
intermediul categoriei de „obligaţie”, respectiv obligaţia de a suporta o privaţiune ori de a repara un
prejudiciu287.
delict sau cvasidelict, tratând numai una din formele responsabilităţii juridice, respectiv responsabilitatea
civilă.
280 Gaius, Instituţiunile (sub redacţia lui Aurel N.Popescu), Editura Academia Română, Bucureşti-1982, p.
220.
281 Gaius, op. cit. p. 220, nota 45.
282 În Larousse de la langue Francaise "Lexis", 1979, p. 1692, se arată :Cuvântul responsabil vine de la
284 André Decenciere-Ferrandiere, La responsabilité des Etats à raison des dommages subis par des
Răspunderea presupune o raportare Cetăţii prin "autorităţile sale la agentul acţiunii sociale"(în speţă a
Parlamentului faţă de Guvern) pe când responsabilitatea ne apare ca o raportare activă a "agentului
acţiunii sociale" faţă de Cetate,faţă de regulile şi autorităţile acesteia(în speţă Guvernul faţă de Parlament).
Această subtilă distincţie din filozofia dreptului ultimelor decenii este reflectată şi de Constituţie,care,nu
Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor 173
Astfel, prof. I. Oancea priveşte responsabilitatea penală în sensul de obligaţie a celui care a
săvârşit o faptă ilicită de a suporta sancţiunea juridică, precum şi ca pe un raport juridic, fără a opera o
distincţie între elementele de conţinut ale acestuia şi norma juridică înseşi288. I. Iovănaş, înţelege
responsabilitatea juridică drept „o expresie a condamnării de către stat a unei conduite ilicite care constă
într-o obligaţie de a suporta o privaţiune”289.
Alţi autori apelează pentru definirea răspunderii juridice la categoria de situaţie juridică290. Este de
observat că definiţiile expuse au o trăsătură comună în sensul că toate consideră responsabilitatea
ca o obligaţie de suportare a unei sancţiuni juridice, ceea ce este discutabil; după părerea noastră,
sancţiunea nu reprezintă decât un instrument de realizare a responsabilităţii juridice291. Este adevărat
principal, dar mai sunt şi altele.
Tot în sensul celor de mai sus, al depăşirii concepţiei potrivit căreia responsabilitatea juridică
constituie doar o obligaţie de suportare a unei sancţiuni juridice, este şi părerea prof. Mircea Costin, care
susţine că responsabilitatea juridică îşi are temeiul în faptul ilicit şi reprezintă un complex de
drepturi şi obligaţii care formează un raport de constrângere, ce apare între Stat ca unicul subiect
activ şi autorul faptei ilicite, ca subiect pasiv292.
Deşi constituie un progres faţă de celelalte definiţii, nu putem trece cu vederea unele imprecizii, în
sensul că nu face distincţie între responsabilitate, răspundere şi constrângere, responsabilitatea fiind
redusă la raportul juridic de constrângere, or, după cum vom încerca să demonstrăm, între acestea există
deosebiri de esenţă. De asemenea, este discutabilă reducerea responsabilităţii numai la autorul faptei
ilicite, precum şi numai la raportul dintre stat şi persoană.
Într-un dicţionar francez de drept, Max Legrand tratează responsabilitatea juridică sub trei
forme:
- responsabilitatea penală care este definită ca o instituţie juridică guvernată de mai multe
principii293;
291 A se vedea şi dr. Lidia Barac, Câteva consideraţii cu privire la definirea răspunderii juridice, Revista
27. Domnia sa arată că responsabilitatea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe care,
potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a
constrângerii de către Stat, prin aplicarea sancţiunii juridice, în scopul asigurării stabilităţii raporturilor
sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept.".
293 Într-o opinie contrară, răspunderea penală este definită ca "obligaţia unei persoane fizice de a răspunde
de consecinţa actelor sale ilicite", iar responsabilitatea ar constitui o aptitudine, posibilitate reală sau
vocaţie de a lucra cu vinovăţie. Dr.N.Giurgiu,Răspunderea şi sancţiunea de drept penal,Editura
Neuron,Focşani-1995, p. 7.
174 Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor
41.
297 De exemplu, poliţistul, procurorul, judecătorul sau orice funcţionar public care a luat mită, deşi este
declarat de lege responsabil penal, în lipsa denunţului şi a probelor necesare, nu poate fi tras la
răspundere; parlamentarul care a săvârşit cu vinovăţie un accident de circulaţie este responsabil, dar nu
răspunde dacă nu i s-a ridicat imunitatea parlamentară; funcţionarul public care este responsabil de
săvârşirea unei abateri disciplinare nu răspunde dacă şeful său îi tolerează fapta, ori nu a aflat de ea; la fel,
un membru al Guvernului, care în exercitarea funcţiei sale a săvârşit o faptă penală, este responsabil de
aceasta, însă nu răspunde dacă, potrivit art. 109 pct. 2 din Constituţie, una din Camere sau Preşedintele
României nu decid să ceară organelor în drept urmărirea penală. Intr-un astfel de caz, chiar dacă
răspunderea nu "există" deocamdată, responsabilitatea persistă şi dacă în cadrul termenului de prescripţie,
noile Camere sau un nou Preşedinte al României decid cererea de urmărire penală, există posibilitatea să
se înfăptuiască şi răspunderea penală pentru actualul sau fostul membru al Guvernului.
298 Spre exemplu, potrivit art. 13 din O. G. nr.2/2001, răspunderea contravenţională nu mai intervine dacă în
termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei nu s-a aplicat sancţiunea. "Aplicarea sancţiunii pentru
contravenţii se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei." Potrivit art. 14 din O.G. nr. 2/2001,
executarea sancţiunii se prescrie în termen de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti dacă contravenientul nu a optat pentru prestarea unei activităţi în folosul comunităţii . Or este
evident că, în cazul depăşirii acestor termene, nu mai poate fi înfăptuită răspunderea contravenţională a
funcţionarului public, deşi acesta potrivit legii este responsabil de contravenţia săvârşită.
Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor 175
situaţie, va trebui să se apeleze la constrângerea lui X, prin executarea silită, pentru realizarea răspunderii,
uzând de forţa Statului, caz în care avem de-a face cu răspundere înfăptuită prin constrângere.
Observăm deci, că orice om liber şi stăpân pe faptele sale are întotdeauna responsabilitate,
dar răspunderea efectivă nu o are decât în cazuri concrete, stabilită pe baza legii de către instanţa
sau autoritatea administrativă competentă după caz. In practică, instanţa de judecată sau autoritatea
administrativă, atunci când aplică legea în cazul concret, stabileşte mai înainte dacă subiectul are
responsabilitate299 şi numai după aceea verifică dacă acesta răspunde pentru fapta respectivă în
împrejurările date, ceea ce învederează încă o dată diferenţa dintre responsabilitate şi răspundere. De
exemplu, în dreptul administrativ, în vederea tragerii la răspundere pentru o faptă a sa (greşeală personală
sau de serviciu) trebuie mai întâi să se verifice dacă persoana este sau nu funcţionar public şi dacă prin
lege i s-a declarat şi delimitat responsabilitatea, respectiv competenţa de a răspunde, adică:
- dacă la data faptei ocupa legal funcţia publică;
- dacă faptul sau actul administrativ au fost săvârşite în executarea atribuţiilor sale legale de
serviciu sau în legătură cu serviciul;
- dacă există temei legal, deci un act normativ prin care acesta este declarat responsabil pentru
faptele sale.
După această primă etapă de stabilire a existenţei responsabilităţii, în cazul în care se vizează
răspunderea funcţionarului public, se verifică dacă există vreo cauză care o înlătură (răspunderea) ca de
exemplu: cazul fortuit, constrângerea, starea de necesitate300 etc. In situaţia în care nu există nici o cauză
de înlăturare a răspunderii, urmează stabilirea vinovăţiei, respectiv a greşelii personale de serviciu,
determinarea prejudiciului şi, în final, a răspunderii concrete prin actul autorităţii administrative sau hotărâre
judecătorească.
Observăm că, în acest caz, temeiul răspunderii juridice administrative a acestui funcţionar
public, este actul autorităţii administrative sau hotărârea judecătorească dată în cauză, inclusiv actul
sau faptul juridic săvârşit, cauzator de răspundere.
Din cele de mai sus rezultă, prin urmare, că responsabilitatea juridică este o instituţie de drept
prin care legiuitorul exprimă vocaţia la răspundere juridică a unor persoane301, pentru eventualele
fapte şi acte juridice săvârşite direct sau indirect, prin alte persoane, ori prin lucruri aflate în
administrarea lor. Referindu-ne la dreptul public, responsabilitatea este instituţia juridică prin care
orice persoană de drept public este declarată de legiuitor ca potenţial răspunzătoare pentru
anumite fapte şi acte juridice ce le poate săvârşi în elaborarea, organizarea, executarea,
respectarea legii şi înfăptuirea justiţiei, personal sau prin alte persoane ori prin lucruri aflate în
administrarea sa. Spre deosebire de responsabilitate (care este o răspundere în abstract, o capacitate, o
vocaţie la răspundere), răspunderea juridică este răspunderea concretă stabilită după o anumită
procedură de autoritatea competentă (instanţă sau autoritatea administrativă) finalizată într-o
sancţiune însoţită sau nu de anularea actului ilegal, restabilirea situaţiei anterioare, fixarea
despăgubirii pentru actul sau faptul ce a cauzat daunele constatate, luarea măsurilor de siguranţă
aplicate sau acordate conform unei proceduri prevăzute de lege.
Deşi nu ne-am propus să facem o comparaţie sub toate aspectele între responsabilitate şi
răspunderea juridică302, mai adăugăm la cele de mai sus ideea că responsabilitatea juridică izvorăşte
din Constituţie şi legile date în baza acesteia şi se fundamentează numai pe acestea303, pe când
răspunderea juridică îşi are sursa în hotărârea instanţei judecătoreşti sau în actul autorităţii
administrative de stabilire a acesteia care, evident şi acestea trebuie să fie conform legii.
Responsabilitatea juridică se declară de lege, spre deosebire de răspunderea juridică, care se
stabileşte de instanţa sau autoritatea administrativă competentă304. A declara responsabilitatea prin
Constituţie şi lege fără a reglementa, concomitent, modul de transformare a acesteia în răspundere
şi de înfăptuire concretă a răspunderii, înseamnă a o lipsi de conţinutul ei juridic, iar partea
vătămată de posibilitatea realizării dreptului ei.
Simpla prevedere şi reglementare prin Constituţie şi lege a responsabilităţii juridice nu echivalează
cu despăgubirea sau garantarea despăgubirii părţii vătămate. Nestabilirea de legiuitor a organelor
competente şi a procedurii de transformare a responsabilităţii în răspundere, precum şi modul de înfăptuire
a acesteia, face inactivă responsabilitatea juridică, instituită direct sau indirect de Constituţie.
Astfel de situaţii constatăm, de exemplu, în prezent, în cazul responsabilităţii primarului care
acţionează ca reprezentant al Statului (art. 69, pct. 1 din Legea nr. 215/2001305). In această situaţie s-au
găsit poliţiştii la 18 mai 1994, data intrării în vigoare a Legii nr. 26/1994 şi până la 11 iulie 1995 când a
intrat în vigoare Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, precum şi ulterior regulamentele
Consiliilor de Onoare şi Consiliilor de Judecată; magistraţii, de la data intrării în vigoare a Constituţiei din
anul 1991306 şi până la 13.08.1992, când a intrat în vigoare Legea de organizare judecătorească prin care
justiţiei, în ansamblul său, să fie de mai bună calitate, să corespundă rolului său social, nu este suficient să
fie sancţionaţi - penal, disciplinar sau patrimonial, prin obligarea la despăgubiri - un anume număr de
magistraţi, ci este nevoie ca toţi magistraţii să se simtă în permanenţă responsabili, să aibă sentimentul
răspunderii lor eventuale. Aceasta presupune responsabilizarea lor prin instituirea responsabilităţii
pentru anumite fapte şi acte de comportament negative. A se vedea: Ana Boar, "Judecătorul - putere şi
răspundere", în revista Dreptul nr. 1/1998 p. 37 precum şi D. Ludet, "Quelle responsabilité pour les
magistrats?", în "Pouvoirs" nr. 74/1995, p. 133.
304 Cu privire la aceste aspecte dr. Mircea Preda arată: "Răspunderea disciplinară a funcţionarului public
se naşte numai după ce acesta a săvârşit abaterea disciplinară (prin acţiune sau inacţiune), aceasta
constituind deci, temeiul juridic al declanşării răspunderii sale disciplinare şi al aplicării dacă este cazul, a
unei sancţiuni disciplinare", dr. Mircea Preda. Tratat elementar de drept administrativ român. Editura
"Lumina Lex", 1996,
p. 209.
305 De pildă în art. 122 din Legea nr. 69/1991 republicată se instituia responsabilitatea primarului în faţa Guvernului,
când acţionează ca reprezentant al Statului; astfel Departamentul Administraţiei Publice Locale controla "exercitarea de către
primar a atribuţiilor delegate" şi propune "măsuri corespunzătoare" Guvernului. Totuşi, până în prezent, nu a apărut actul
normativ care să reglementeze modul de înfăptuire a răspunderii primarului în acest domeniu şi să prevadă care sunt acele
măsuri corespunzătoare eventual disciplinare.
A se vedea şi art. 43 din O.G. nr. 22/1997 care instituia demiterea primarului pentru cazul de
"neîndeplinire sau de refuz repetat al atribuţiilor în exercitarea cărora acţionează şi ca reprezentant al
statului", reglementare pe care o considerăm incompletă, dar care nici cel puţin aşa nu a fost aprobată de
Parlament.
306 In art. 134 pct. 2 din Constituţie se arată "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă
de judecată , prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit
procedurii stabilite prin legea sa organică. ". Evident că de la data intrării în vigoare a Constituţiei din 1991
Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor 177
aşa cum s-a făcut spre exemplu în dreptul francez, însă există deja preocupări în acest sens.
308 "Astfel, dacă responsabilitatea apare în sistemul legislaţiei penale ca o aptitudine, posibilitate reală sau
vocaţie a unei persoane fizice în vârstă de peste 14 ani de a lucra cu vinovăţie (funcţionând deci, ca una
din condiţiile generale de existenţă ale oricărui subiect activ al infracţiunii, independent de săvârşirea
vreunei fapte penale şi indiferent de asumarea vreunei obligaţii de a răspunde penal), răspunderea
penală apare potrivit art. 17 alin. 2 din Codul penal, numai în temeiul săvârşirii unei infracţiuni şi presupune
întotdeauna asumarea unei obligaţii determinate de a suporta rigorile legii penale", dr. Narcis Giurgiu, op.
cit., p.7.
309 M. Florea, op. cit., p. 27.
310 Înlăturarea confuziei ce se face în practică între responsabilitate şi răspundere are o deosebită
importanţă. De exemplu, sunt multe autorităţi publice, instituţii publice, care în aprecierea activităţii lor, în
diferite analize ale stării de legalitate, operează numai cu cifre reprezentând persoane sancţionate şi
amenzi stabilite, deci un indicator de responsabilitate concretizată şi nu de răspundere înfăptuită. În
realitate, se trag concluzii eronate atâta timp cât nu se urmăreşte şi nu se operează cu numărul şi
valoarea amenzilor încasate, a despăgubirilor plătite şi a confiscărilor rămase definitive. Spre exemplu,
sunt foarte multe cazuri când răspunderea juridică contravenţională nu se înfăptuieşte deoarece, procesul-
verbal de contravenţie a fost anulat de instanţă sau s-a prescris executarea sancţiunii.
311 "Dar o hotărâre judecătorească nu are nici o valoare dacă nu este aplicată, dacă nu poate fi executată,
hotărârea fără nici o executare este o simplă părere a judecătorilor. Valoarea hotărârilor o dă
178 Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor
posibilitatea ei de a fi realizată: sabia justiţiei înseamnă executarea". Prof. Paul Negulescu, Tratat de drept
public, Tomul II, Casa Scoalelor-1943, p. 8.
312 Petit Larousse, op. cit., p. 248.
313 Florin Marcu şi Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, Editura Academiei, Ediţia a III-a, Bucureşti -
1978, p. 256.
314 Considerăm că între această "temere" şi "constrângere morală" sunt diferenţe, ce nu permit
confundarea acestora.
315 De exemplu, când partea vătămată nu a intentat acţiunea, ori a intervenit prescripţia, sau nu a reuşit să
De altfel, credem că aici este „nodul gordian” al prevenirii încălcării legii, deci şi a drepturilor
şi libertăţilor fundamentale. Dilema prevenirii apare ca răspuns la întrebarea: ce este mai eficient, să
majorăm sancţiunile şi respectiv pedepsele, sau să asigurăm operativitatea în descoperire, un procent
cât mai mare de fapte şi autori descoperiţi, concomitent cu asigurarea reparării prejudiciului şi aplicarea
unor pedepse modice? In gândirea juridică s-a exprimat de multe ori ideea că în locul severităţii
sancţiunilor este preferabilă promptitudinea represiunii (Cesare Beccaria). Din păcate, se constată
că la redactarea noului Cod penal, precum şi a actelor normative de drept administrativ316 s-a avut în
vedere prima soluţie, evident cu toate implicaţiile negative ce decurg din aceasta.
Dar ce este constrângerea administrativă? Profesorul Antonie Iorgovan defineşte constrângerea
administrativă ca fiind „ansamblul măsurilor (actelor juridice, operaţiuni administrative, fapte materiale)
luate (efectuate) de autorităţile administraţiei publice, în baza legii, cu folosirea puterii de Stat şi, dacă este
cazul, împotriva voinţei unor subiecte de drept, pentru a sancţiona încălcarea normelor de drept
administrativ, a preveni săvârşirea unor fapte antisociale şi a apăra drepturile cetăţenilor sau după caz,
pentru a asigura executarea actelor autorităţilor judecătoreşti, respectiv ale Avocatului Poporului, Curţii
Constituţionale şi Curţii de Conturi”317.
După unii autori români, pe baza legislaţiei anterioare Constituţiei din 1991, măsurile de
constrângere se clasifică în două mari categorii:
a) măsuri de constrângere administrativă318
b) măsuri de constrângere judecătorească.
Argumentul de fond era formulat astfel: de vreme ce înfăptuirea responsabilităţii juridice presupune
aplicarea unei constrângeri, atunci logic, trebuie să ajungem la concluzia că şi instanţele judecătoreşti
aplică măsuri de constrângere, stabilind răspunderea civilă, penală, administrativă319 etc. In această opinie
se pune semnul egalităţii între „constrângerea judecătorească” şi activitatea instanţelor prin care se
stabileşte răspunderea civilă, penală, administrativă etc., ceea ce ni se pare discutabil. De asemenea, se
susţine că instanţa când „aplică” măsurile prevăzute în art. 91 din Codul penal (mustrare cu avertisment şi
amendă) cât şi cele din art. 198 din Codul de procedură penală, efectuează constrângerea judecătorească
asupra celor vinovaţi de încălcarea unor dispoziţii legale, aspect la care ne vom referi în cele ce urmează.
Mergând pe acelaşi raţionament, şi în baza Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, s-ar putea
susţine că în aplicarea articolelor 10 şi 16, instanţa constrânge pe conducătorul autorităţii administrative
să trimită lucrările cerute, ori să execute hotărârea judecătorească definitivă sub sancţiunea amenzii de
500 lei pentru fiecare zi de întârziere nejustificată şi a plăţii către reclamant a daunelor pentru întârziere. Ca
316 În ultimul timp se elaborează tot mai multe acte normative prin care pentru contravenţii sunt prevăzute amenzi mari şi
închisoare până la şase luni, folosite pentru a induce o temere, în speranţa prevenirii. Dar neaplicarea acestor sancţiuni, deşi
creşte frecvenţa contravenţiilor, diminuează temerea şi deci eficienţa preventivă a acestor acte normative. Interesant şi
semnificativ ni se pare raţionamentul lui E. Speranţia cu privire la raportul dintre frica de pedeapsă şi prevenirea
infracţiunilor şi contravenţiilor care, structurat, se prezintă astfel:
-când creşte frecvenţa pedepsei, creşte frica;
- când creşte frica, creşte respectul legii;
- când creşte respectul legii, scade frecvenţa pedepsei;
- când scade frecvenţa pedepsei, scade frica;
- când scade frica, scade respectul legii;
- când scade respectul legii, creşte frecvenţa pedepsei şi ciclul se reia.
Si din acest raţionament rezultă necesitatea tratării diferenţiate a responsabilităţii, răspunderii şi respectiv a
constrângerii. A se vedea E. Speranţia, Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj-1936, p. 377, citat
de V.Dabu, în Poliţişti, procurori şi judecători, Regia autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti.1997, p. 51.
317Prof.univ.dr. Antonie Iorgovan, Drept Administrativ, vol. III, Editura Proarcadia, Bucureşti-1993, p. 186. Analiza acestei definiţii
considerăm că nu face obiectul acestei lucrări şi, ca atare, ne vom limita numai la prezentarea modului cum este definită
constrângerea administrativă, de distinsul autor citat.
318 A se vedea I.Iovănaş, Drept Administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti-1977, p. 276.
319 I.Iovănaş, op. cit. p. 327.
180 Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor
urmare, şi în acest caz am avea de-a face cu constrângerea judecătorească. Asupra acestei din urmă
concluzii avem unele rezerve.
Astfel, specific contenciosului administrativ este executarea operativă a procedurilor şi hotărârilor
judecătoreşti definitive, instanţa implicându-se direct prin cele două instrumente, respectiv aplicarea
amenzii pentru fiecare zi de întârziere şi stabilirea de daune cauzate de întârziere. Dar hotărârea, amenda
şi daunele de întârziere pot fi plătite de „bună voie”, direct, ori la simpla intervenţie a executorului
judecătoresc, situaţie în care, evident, credem că nu putem vorbi de constrângere. Numai în caz de refuz şi
opunere320 la executarea silită a plăţii amenzii şi daunelor de întârziere când, prin urmare, dispoziţia şi
respectiv hotărârea judecătorească definitivă nu poate fi executată, este necesară forţa de constrângere a
poliţiei, deci a autorităţii administrative.
În concepţia unor autori sfera constrângerii extra-administrative (judecătoreşti) este extinsă şi la
măsurile de constrângere dispuse de organele Parchetului, pe care o denumeşte constrângere procesual-
juridică, spre a evoca o constrângere neadministrativă321.
Consider că această opinie este discutabilă deoarece instanţele şi Parchetul nu posedă
forţa de constrângere a statului322 şi nu realizează în principal constrângerea; spunem aceasta
deoarece autorităţile judecătoreşti, numai în secundar, înfăptuiesc acte administrative323 şi numai în
320 A se vedea art. 6 lit. e din Legea nr. 26/1995.
321 Astfel, prof. univ.dr. A.Iorgovan susţinea "extinderea sferei constrângerii extra-administrative şi la
măsurile de constrângere pe care le dispuneau organele procuraturii în cadrul procesului complex de
realizare a răspunderii juridice, de restabilire a ordinii de drept, de apărare a ordinii şi libertăţii cetăţenilor.
Tocmai de aceea am sugerat denumirea de constrângere procesual-juridică, spre a evoca constrângerea
neadministrativă (în sensul că era realizată de alte organe de Stat decât cele administrative). Fosta
procuratură a dispărut ca instituţie, în locul ei a apărut Ministerul Public, care în concepţia legiuitorului
nostru constituant, este o instituţie statală ce face parte din sfera autorităţii judecătoreşti, chiar dacă
procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic sub
autoritatea Ministrului Justiţiei (art. 131 din Constituţie). Ca atare, măsurile de constrângere dispuse de
Ministerul Public, cel puţin sub aspect formal, ne apar tot ca măsuri de constrângere judiciară. Criteriul
formal al organului competent a aplica măsurile de constrângere, deşi este un criteriu necesar, se
dovedeşte în unele situaţii insuficient pentru a delimita sfera constrângerii administrative, de constrângerea
judiciară. Acest criteriu trebuie întregit cu unul de conţinut, referitor la regimul juridic aplicabil măsurii de
constrângere respective. Astfel, vom constata că anumite măsuri - deşi aplicate de Ministerul Public sau
de o instanţă judecătorească - este greu să nu le calificăm sub aspectul naturii juridice (şi) prin
intermediul categoriilor ştiinţei dreptului administrativ (măsuri de executare silită, sancţiuni
administrative, sancţiuni contravenţionale)." Prof. univ.dr. Antonie Iorgovan, Tratat de Drept
Administrativ, vol. II, Editura Nemira - 1996, p. 202.
322 C.G. Rarincescu, vorbind despre raporturile dintre Stat şi ordinea juridică, după ce ne spune că ordinea
juridică se caracterizează prin ideea de obligativitate impusă activităţilor omeneşti, că această obligativitate
se caracterizează prin forţă, că forţa este caracteristică unei organizări sociale, Statul ajunge la aceeaşi
concluzie, a autolimitării legale, atunci când afirmă că autolimitarea suveranităţii, care nu este decât forţa
sau puterea de comandă a Statului, se realizează prin funcţie legislativă, că forţa materială de
constrângere, prin care se execută şi se realizează în fapt comandamentele legii, atribuită funcţiunii
executive şi, că rezolvarea conflictelor de drepturi şi suprimarea conflictelor dintre particulari este rezervată
funcţiuni jurisdicţionale. Curs de Drept Constituţional, Bucureşti - 1940, p. 70. Pe aceeaşi linie se înscrie şi
opinia lui Andrei Rădulescu exprimată în Noua Constituţie a României, 23 de prelegeri publice organizate
de Institutul Social Român, Tiparul Cultura Naţională, Bucureşti - 1922, pag. 197, "Executarea presupune
un mijloc de constrângere: ca să ajung însă la această executare, la mijlocul de constrângere, trebuie să
nu mai fie discuţie asupra aplicării legii ... De altfel, ideea de a împărţi dreptatea, de a da fiecăruia ce este
al său, este anterioară constrângerii, executării."
323 Administraţia publică este o activitate de organizare a executării, şi de executare în concret a legii,
prin activităţi cu caracter dispozitiv şi prestator, activitate care se realizează în principal prin sistemul
Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor 181
organelor administraţiei publice dar, în subsidiar, şi prin alte organe situate în alte sisteme de organizare a
puterii statului - sistemul puterii legiuitoare şi sistemul puterii judecătoreşti - precum şi în cadrul unor
organizaţii particulare care împlinesc activităţi de interes public şi care dobândesc, în aceste împrejurări,
calitatea de autorităţi administrative". Prof. univ. dr. Alexandru Negoiţă, Drept Administrativ şi Ştiinţa
Administraţiei, Editura Atlas Lex S.R.L., Bucureşti - 1993, p. 12.
324 Prof. univ. dr. A.Iorgovan, op. cit., p. 20.
325 Prof.univ. dr. I. Neagu, Drept procesual penal, vol. I. T.U.B.-1979, p. 215 şi N.Voiculescu, Sancţiunile
procesuale penale în A.U.B. nr. 1/1971, p. 121, citat de prof.univ.dr. A.Iorgovan în Drept Administrativ,
Bucureşti - 1993, Editura Proarcadia, p. 1979. Într-o opinie contrară, acestea (amenzile) sunt considerate
"sancţiuni procesuale cu caracter patrimonial". N.Iliescu în Explicaţii teoretice ale Codului de procedură
penală, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti-1975, p. 404.
326 În art.1 din O.G.nr.2/2001 contravenţia este definită de legiuitor ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie,
stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a
consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului
judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
327 Franci Kernalequen, Institutions judiciares, Litec. Libraire de la Cour de casation, Paris-1994 p. 74.
182 Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor
lor personale de serviciu. Insă, în acelaşi act normativ s-a prevăzut că acţiunea părţii vătămate se
îndreaptă numai împotriva Statului responsabil. Dar Statul, numai după ce a plătit paguba (deci s-a
înfăptuit răspunderea - devenită temei pentru altă răspundere), poate să-l acţioneze pe magistratul
responsabil şi să transforme responsabilitatea acestuia în răspundere. La noi în ţară, după 1948, nu a
existat o reglementare a responsabilităţii autorităţii publice şi deci nici o răspundere efectivă a acesteia
pentru pagubele cauzate prin acte administrative, până la apariţia Legii nr. 1 din anul 1967, şi ulterior a art.
35 din Constituţia din 1965, art. 48 din Constituţia din anul 1991 şi respectiv a Legii nr. 29/1990.
Singurele dispoziţii legale care puteau fi invocate erau cele ale art. 1201 din Codul de procedură
civilă, respectiv „în cazurile în care legea prevede dreptul de a cere reformarea sau desfiinţarea de către
instanţele judecătoreşti a unei decizii sau dispoziţii date de un organ al administraţiei de stat, persoanele
interesate vor putea face o plângere la tribunalul popular, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei
sau dispoziţiei.” Or legea prevedea cazuri foarte restrânse de atacare a actelor administrative în probleme
ca cele de spaţiu locativ, de muncă, contravenţii şi stare civilă. Acest articol a fost abrogat prin Legea nr.
59/1993.
Deci, Constituţia şi legea dată în baza acesteia sunt temeiul responsabilităţii juridice.
Responsabilitatea juridică are mai multe forme de existenţă respectiv: penală, civilă, administrativă,
constituţională etc. Temeiul responsabilităţii juridice îl constituie o sumă de principii de drept,
general valabile pentru toate formele de responsabilitate juridică prevăzută de lege.328 Dacă la
principiile generale se mai adaugă spre reglementare şi altele specifice unor ramuri de drept, vom obţine
responsabilitatea juridică specifică ramurii respective.
Principiile sunt ideile de bază general valabile ce se regăsesc în normele care reglementează
instituţiile dreptului.
Un prim principiu general329 al responsabilităţii juridice îl constituie principiul legalităţii
responsabilităţii juridice care presupune:
- recunoaşterea ca valori supreme a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a dreptăţii, în primul rând
prin Constituţie, şi apoi prin legi organice, ordinare şi acte normative emise în baza acestora
(art. 1 al Constituţiei din anul 1991);
- prevederea şi garantarea prin lege, de către stat, a organelor, procedurilor şi mijloacelor
efective de prevenire, educare şi reparare a oricărei încălcări a drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime ale omului.
Exercitarea, exclusiv de către stat, a constrângerii a înlocuit demult principiul barbar al răzbunării şi
al „dreptului individului de a-şi face dreptate singur”, cu împuternicirea şi obligarea exclusivă a statului de a
înfăptui actul de dreptate. Dacă nu se prevăd şi nu se precizează responsabilităţi în lege, este evident
că acestea nu există (nullum crimen sine lege şi nullum poena sine lege). Nu este suficientă prevederea
responsabilităţii în lege, dacă nu se reglementează şi nu se asigură toate condiţiile pentru transformarea
acesteia în răspundere. Aşa cum rezultă din art. 3 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, orice
fiinţă umană are dreptul la securitatea sa şi Statul are obligaţia să îl asigure. Iar conform art. 7, „Toţi
oamenii...au dreptul la o protecţie egală a legii” or, în realizarea acestui deziderat, legiuitorul declară şi
fixează prin lege responsabilitatea juridică;
- nimeni nu este mai presus de lege (art. 16, pct. 1 din Constituţie), iar toţi cetăţenii au aceleaşi
obligaţii prevăzute de Constituţie şi alte legi (art. 15, pct. 1 din Constituţie), deci sunt
328 După cum am arătat, socotim că principiul responsabilităţii izvorăşte, în mod deosebit, din principiul
separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. După M. Văraru, "principiul
responsabilităţii asigură echilibrul forţelor, le menţine pe toate pe aceeaşi linie, şi face atent în fiecare
moment pe cel neglijent asupra îndatoririlor sale". M. Văraru, Tratat de Drept Administrativ, Editura Librăriei
Socec şi C.O. Bucureşit - 1928, p. 133.
329 A se vedea pe larg V. Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex, Bucureşti,
2000,
p.50-58.
Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor 183
330 A se vedea art. 16 din Constituţia din 1991. În lumina art. 16 pct. 2, art. 53, art. 119 şi următoarele din
Constituţie, se prevăd şi raporturi juridice între autorităţile publice şi persoanele fizice, ori juridice sau în
interiorul acestora, raporturi în care există subordonare între autorităţile publice şi ceilalţi subiecţi ai unor
raporturi juridice - raporturile juridice de drept public, etc…
331 În prezent, există unele privilegii instituite prin lege despre care, aşa cum am arătat, credem că sunt
contrare principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii consacrate prin art. 16 din Constituţie. Aceste privilegii
privesc: judecătorii, procurorii, notarii publici, controlorii financiari ai Curţii de Conturi, procurorii financiari şi
judecătorii financiari, sub aspectul condiţionării cercetării şi trimiterii în judecată a acestora, de obţinerea
unor avize care, în cazul că sunt negative, nu pot fi atacate şi respectiv anulate, cu implicaţii deosebite
asupra responsabilităţii acestora. În acest sens a se vedea pe larg V. Dabu, Răspunderea juridică a
funcţionarului public. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 27.
332 Conform legislaţiei în vigoare, în România persoana juridică nu răspunde penal. In Dreptul penal francez
juridice, prin punerea accentului în primul rând pe prevenire, apoi reparare şi în ultimul rând pe
represiune, ideea principală fiind de protecţie, ocrotire şi educare. Acest principiu trebuie avut în vedere
nu numai la reglementarea responsabilităţii juridice, ci şi în stabilirea procedurilor şi a cauzelor de
înlăturare, agravare şi atenuare a acesteia.
Principiul concordanţei între drepturi şi obligaţii, între putere şi responsabilitate. Nu poţi face
responsabilă o persoană decât numai pentru ceea ce aceasta putea şi era obligată să facă, dar nu a făcut.
După sociologi, conflictele între oameni sunt manifestări ale „neînţelegerilor” asupra naturii obiectului,
scopului sau mijloacelor de satisfacere a intereselor lor, divergenţe care, în ultimă instanţă, sunt de ordin
motivaţional. Sensul autentic al actelor umane nu poate fi dezvăluit fără cunoaşterea mobilului şi
motivelor334 generatoare, în raport de care se stabileşte şi responsabilitatea.
În acest sens pledează şi ideea conform căreia nevoile l-au format pe om ca fiinţă socială şi
îl fac să existe şi să se dezvolte în continuare335. Capacitatea mediului de a genera noi şi noi nevoi, a
fost relevată de Hegel care afirma: „Orientarea vieţii sociale spre multiplicarea nedeterminată şi
specializarea trebuinţelor, mijloacelor şi plăcerilor, ca şi diferenţierea trebuinţei naturale de cea artificială nu
are hotar.” După Maslow, scara motivaţională cuprinde următoarele niveluri ale nevoilor:
a) fiziologice;
b) de siguranţă;
c) de dragoste şi apartenenţă;
d) de afirmare şi recunoaştere socială;
e) de autodepăşire.
Raportul dinamic dintre nivelul ierarhic al motivelor proprii pe care părţile aflate în interacţiune
şi le satisfac şi, respectiv, nivelul ierarhic al motivelor pe care le satisfac celorlalţi, se cheamă balanţa
motivaţională, ce stă la baza comportamentului. Cu alte cuvinte, necesităţile sociale obiective336, atât
ale persoanei cât şi ale societăţii, au un rol deosebit în determinarea comportamentului persoanei
(persoanei private sau publice), inclusiv în privinţa incidentă asupra legilor337 care guvernează relaţiile
dintre acestea.
Spre exemplu, fundamentul pagubei constă în gradul de frustrare a satisfacerii necesităţilor
sociale ale persoanei private sau de drept public, iar al despăgubirilor este determinat de gradul de
recunoaştere a nivelului de frustrare a necesităţilor sociale subiective ale victimei, în timp ce
sancţiunea îşi are izvorul în nevoia de constrângere şi educaţie impusă de necesităţile sociale
obiective ale societăţii.
334 De exemplu, "Mobilul actului administrativ este ceea ce determină organul administraţiei publice să
uzeze de competenţa sa în emiterea actului", arată dl. prof. univ.dr. Al. Negoiţă. Acesta (mobilul) este
scopul competenţei conferite funcţiei, fiind indisolubil legat de interesele generale pe care le satisface.
"Motivul actului administrativ este ceea ce constituie justificarea conţinutului său" - susţine distinsul autor
- "este cauza acestui act, a dispoziţiei pe care o cuprinde actul respectiv". Deci, motivul trebuie să fie
efectul mobilului şi cauză a actului. Dacă mobilul sau motivul sunt ilegale, atunci şi actul este ilegal. A se
vedea prof. univ. dr. Al. Negoiţă, op. cit. p. 145.
335 "In termeni generali, cursul vieţii începe cu o dependenţă totală care devine în timpul pubertăţii
Or, dezordinea, dă celor slabi dominarea zgomotoşilor şi puternicilor. De aici vine nevoia de ordine şi
securitate." V.Giscard d'Estaing, Democratie Francaise, Editura Fayard-1974, p. 136.
337 "Legea este mijlocul prin care se stabileşte aria nevoilor locale şi competenţa organelor autorităţilor
publice (s.n.), care acţionează pentru realizarea acestor necesităţi". Prof. univ. dr. Al. Negoiţă, op. cit., p.
51. Or, în raport de competenţa autorităţilor publice, se stabileşte şi responsabilitatea acestora.
Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor 185
Pe de altă parte, nu poate fi realizat un drept, dacă nu este reglementată o obligaţie corelativă
acestuia pentru o altă persoană, situaţie în care nu am putea vorbi de responsabilitate. De asemenea, nu
poate fi înfăptuită responsabilitatea unui funcţionar sau a unei autorităţi publice dacă aceştia nu au puterea,
respectiv competenţa prevăzută de lege să prevină şi înlăture fapta generatoare de răspundere. Spre
exemplu, apreciem că este incorect să-l faci responsabil pe şef, nemijlocit (funcţionar public), de greşelile
subordonaţilor săi, dacă acesta nu dispunea de instrumente juridice legale (putere, sau cu alte cuvinte
autoritatea instituţională) pe care să le fi folosit pentru prevenirea săvârşirii unor fapte ilegale de către
subordonaţi.
În prezent, în poliţie (încă militară) sunt astfel de cazuri, când puterea este concentrată exclusiv în
mâna şefului de unitate, iar pentru greşelile cadrelor sunt sancţionaţi, de regulă, şefii de birouri, servicii, în
condiţiile în care aceştia, nefiind investiţi cu suficiente drepturi de sancţionare sau recompensare a
subordonaţilor, nu pot efectiv să prevină evoluţia negativă a abaterilor deşi cunosc cel mai bine
cauzalitatea acestora. De aceea, este necesar să existe întotdeauna un echilibru între puterea
materializată în autoritatea instituţională a funcţionarului public şi responsabilitatea acestuia.
Principiul existenţei şi dezvoltării sociale338 impune satisfacerea nevoilor sociale obiective care
se realizează prin definirea şi instituirea responsabilităţii, precum şi prin transformarea acesteia în
răspundere concretă, a cărei realizare se face339 şi prin forţa de constrângere a Statului, după caz. Scopul
Statului şi, în mod deosebit, al administraţiei publice este satisfacerea nevoilor sociale obiective,
pe baza principiilor serviciilor publice şi al solidarităţii sociale. De aceea, serviciile publice, într-o
bună administraţie, trebuie să funcţioneze astfel încât să nu aducă pagube vreunei persoane340; în cazul în
care s-a adus o pagubă unei persoane de către serviciul public, statul trebuie s-o repare, deoarece,
conform principiului constituţional al solidarităţii sociale, Statul şi-a asumat această responsabilitate prin
raţiunea sa de a fi.
338 Unii autori au susţinut că fundamentul juridic al responsabilităţii statului rezidă din ideea de echitate ca
expresie a principiului "neminem laedere". Promotorul acestei teorii, H. Bérthlemy, spune că "în pură
echitate, oricare ar fi cauza acestor daune, repararea lor este necesară, pentru că nu ar fi just ca unul
singur să sufere de pe urma măsurilor luate în interesul tuturor" iar Cornien, comisar al guvernului francez,
în concluziile pe care le pune în faţa Consiliului de Stat francez, în afacerea Cornien, spune că: "Temeiul
responsabilităţii statului atât faţă de terţi, cât şi faţă de agenţii săi, nu stă într-un text pozitiv de drept civil, ci
într-un principiu superior de dreptate, din care decurg înseşi textele pozitive, pe care judecătorii le vor
aplica. Este vorba aşadar de o legislaţiune de echitate, iar nu de drept scris." Paul Negulescu, Dreptul
Administrativ Român, vol. I, Bucureşti - 1925, p. 316.
339 "Fundamentul dreptului public numai este dreptul subiectiv de comandă, cu regula de organizare şi de
gestiune a serviciilor publice. Pe scurt, dreptul public este dreptul obiectiv al serviciilor publice. Ca şi dreptul
privat, care încetează a mai fi fondat pe dreptul subiectiv al individului, pe autonomia de voinţă a persoanei
- şi care este acum bazat pe funcţia socială care se impune oricărui individ - Dreptul public nu mai este
fondat pe dreptul subiectiv statului, pe suveranitate, ci se bazează pe noţiunea de funcţie socială a
guvernanţilor, având ca obiect organizarea şi funcţionarea serviciilor publice". Prof. univ. dr. Dan
Ciobanu, Drept Constituţional Român, Editura Hyperion XXI, Bucureşti-1993, p. 32.
340 "Compatibilitatea între sistemul administraţiei publice şi societate este asigurată de felul în care acest
sistem reuşeşte să-şi regleze structurile şi acţiunile în raport de nevoile societăţii. Pentru a reuşi aceasta,
este nevoie de o cunoaştere deplină a necesităţilor pe care le are sistemul social global... Pe baza
cunoaşterii nevoilor societăţii, sistemul administraţiei publice îşi reglementează structurile şi modalităţile de
acţiune, responsabilitatea, (s.n.) potrivit cu particularităţile pe care le prezintă mediul social în raport cu
care acţionează administraţia." Prof.univ.dr. Al. Negoiţă, op. cit., p. 22-23. "Responsabilitatea statului. Este
suficient ca regulata funcţionare a mecanismului de Stat să cauzeze unui individ un prejudiciu, pentru ca
Statul să fie obligat să-l repare, indiferent dacă se poate sau nu imputa agenţilor culpa sau reaua credinţă."
Curtea de Apel III, Bucureşti, dec. 64 din 14 februarie 1935, în Repertoriu de Jurisprudenţă Administrativă
Bucureşti, 1935, p. 525.
186 Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor
341 "Din prevederile art. 11 al Legii nr. 29/1990 potrivit cărora instanţa, soluţionând acţiunea în contencios
administrativ poate, după caz, să anuleze în tot sau în parte actul administrativ, să oblige autoritatea
administrativă să emită un act administrativ sau să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris
iar în cazul admiterii acţiunii, va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cauzate, rezultă că, prin
Legea nr. 29/1990 s-a instituit, în ţara noastră, un contencios de plină jurisdicţie." Dr. V.I. Prisăcaru,
Contenciosul administrativ român, Editura ALL, Bucureşti-1995, p. 150.
342 Constantin Dissescu, în Dreptul Constituţional-1915, p. 249, a definit Statul ca "o unitate alcătuită din
vorbeşte de o accentuare a "socializării reparării pagubelor prin tehnicii care proliferează pe măsura
progresului tehnologic, de la asigurările sociale până la asigurările obligatorii de daune, la constituirea
diferitelor forme de garanţie etc., în definitiv, toate semne ale unui înalt grad de mutualitate, de creştere a
solidarităţii sociale, atunci când, desigur, asemenea activităţi nu-s animate de scopuri eminamente
speculative. Asemenea tehnici de socializare a reparaţiilor pagubelor ... denotă, pe lângă solidaritatea
socială şi preocuparea de a indemniza cât mai rapid şi satisfăcător victima, precum şi o anumită socializare
a cauzalităţii daunelor..."
344 Prof. univ. dr. Dan Ciobanu, op. cit. p. 32.
Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor 187
pagubei în cazul ipotetic de vătămare într-un drept printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionare în termen legal a unei cereri îndreptăţite.
Responsabilitatea juridică penală îşi are temeiul în mai multe articole din Constituţie, începând
cu articolul prin care constituantul împuterniceşte legiuitorul organic să instituie „infracţiunile, pedepsele şi
regimul executării acestora”(art. 73 lit.h) şi continuând cu toate articolele în care se vorbeşte de garantarea,
ocrotirea, asigurarea, apărarea a unui drept sau a unei libertăţi, în baza cărora trebuiau incriminate faptele
şi actele periculoase pentru drepturile şi libertăţile apărute (art. 22-52, 54, 57 ş.a. din Constituţie).
De asemenea, responsabilitatea politică, penală, civilă, administrativă a Guvernului şi
membrilor acestuia îşi are temeiul în art. 109 din Constituţie.
Atât în Constituţia României din anul 1991, cât şi în alte legi, sunt folosite conceptele de
responsabilitate şi răspundere, în mod diferit. De pildă în art.52 pct.3 se dispune: „Statul răspunde
patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile
legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă
neglijenţă. Astfel, în art. 109 din Constituţie intitulat: „Răspunderea membrilor guvernului”, găsim termenii
de „responsabilitate ministerială” atunci când se dispune: „Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicate
membrilor guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”345. Aceasta
înseamnă că în legea privind responsabilitatea ministerială trebuia să se reglementeze atât
responsabilitatea ministerială, cât şi răspunderea membrilor guvernului, concepte care sunt total diferite.
Deci, temeiul responsabilităţii ministeriale îl constituie, pe lângă această dispoziţie constituţională, legea
specială care o reglementează în baza principiilor generale şi speciale ale acestui tip de
responsabilitate juridică. Tot din formularea art. 109 observăm că responsabilitatea are caracter general,
iar răspunderea are un caracter concret. In art. 1 al Legii administraţiei publice locale (Legea nr. 69/1991),
se foloseşte termenul de responsabilitate a organelor administraţiei publice locale, când le fundamentează
activitatea pe propria responsabilitate, pe principiul autonomiei administrative de organizare, funcţionare şi
gestionare a intereselor colectivităţilor pe care le reprezintă. De asemenea în art.6, art.7 pct.3, art.14 pct.4
din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 se vorbeşte de principiul responsabilităţii ca principiu
de bază al administraţiei publice.
Într-o lege mai recentă, respectiv Legea privind statutul cadrelor militare (Legea nr. 80/1995), în
art. 8 lit. „b”, găsim o reglementare mai exactă şi o folosire corespunzătoare a termenilor de
responsabilitate şi răspundere. Astfel, cuvântul „responsabil” este folosit atunci când legiuitorul declară
responsabile cadrele militare de misiunile ce le sunt încredinţate, „Cadrele militare...fiind responsabile de
modul în care îndeplinesc misiunile ce le sunt încredinţate”. Iar termenul de răspundere apare în
construcţia „neexecutarea ordinelor în aceste condiţii nu atrage răspunderea penală şi civilă a
subordonaţilor.” Este vorba de ordinele de a executa „acte contrare legii, obiceiurilor războiului şi
convenţiilor internaţionale la care România este parte”. Şi aici, răspunderea apare ca ulterioară
responsabilităţii şi se stabileşte de autoritatea competentă care, în cazul de mai sus, este împiedicată prin
lege să o înfăptuiască. În art. 7pct.2şi3 din Legea nr.188/1999 modificat prin Legea nr. 161/2003 când se
defineşte funcţia publică se foloseşte sintagma „ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor”.
Astfel, putem considera că temeiul responsabilităţii juridice îl constituie Constituţia, legea şi
principiile de drept ce stau la baza acesteia, în timp ce fundamentul răspunderii juridice este altul.
După părerea noastră, temeiul răspunderii juridice îl constituie trei elemente cumulative:
a) săvârşirea actului sau faptului generator de responsabilitate care poate fi: infracţiune, delict,
cvasidelict, abatere disciplinară, administrativă, abatere constituţională, contravenţie, act
administrativ ilegal şi chiar legal în anumite cazuri prevăzute de lege etc.;
345Din nefericire în actuala Lege a răspunderii ministeriale nr.115/1999 contrar Constituţiei, nu sunt
reglementate cazurile de răspundere disciplinară şi nici sancţiunile disciplinare pentru abaterile săvârşite de
membrii Guvernului. Or aceasta echivalează cu o neexecutare de către Parlament şi Guvern a dispoziţiei
constituţionale care instituie răspunderea şi responsabilitatea juridică a membrilor Guvernului, sub toate
formele ei (art. 109 din Constituţie).
188 Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor
Dat fiind importanţa responsabilităţii juridice, este instituită în multe ţări prin norme cu putere
constituţională, cu valoare de principiu alături de alte principii constituţionale cu care se presupune
reciproc.
De pildă principiile dreptăţii şi solidarităţii sociale sunt întruchipate în funcţia de apărare socială a
statului şi consacrate în mai multe articole ale Constituţiei germane. În articolul 20 se prevede „Republica
Federală a Germaniei este un stat federal democratic şi social” (s.n.), iar în articolul 1 se arată
„Demnitatea omului este intangibilă. Toate puterile publice sunt ţinute a o respecta şi proteja în
consecinţă, poporul german recunoaşte omului drepturile inviolabile şi imprescriptibile ca fundament al
comunităţii umane, a păcii şi justiţiei în lume”. Din aceste dispoziţii observăm că puterilor publice le este
încredinţată responsabilitatea juridică de a respecta drepturile şi de a le proteja. Iar art. 34, care este
intitulat „Responsabilitatea administrativă, în caz de încălcare a obligaţiilor de serviciu” detaliază
responsabilitatea administrativă în formele cunoscute, astfel: „Dacă vreunul din funcţionari, în exercitarea
sarcinii publice ce îi este încredinţată, încalcă obligaţiile ce îi sunt impuse de această sarcină în ceea ce
priveşte un terţ, responsabilitatea incumbă, în principiu, statului sau organismului în serviciul căruia
se găseşte. Dacă fapta este comisă cu intenţie, sau ca o greşeală gravă dreptul la recurs este
rezervat. Pentru acţiunea în daune interese şi recurs, nu trebuie excluse căile judiciare.” În art. 19 pct. 4 se
prevede: „Oricine este lezat în drepturile sale, de o autoritate publică, poate recurge la căile judiciare.
Recursul la jurisdicţia ordinară este deschis, dacă o altă jurisdicţie nu este competentă”. Articolul 65,
denumit „Repartizarea responsabilităţilor”, dispune: „Cancelarul federal fixează liniile directoare ale
politicii şi îşi asumă responsabilitatea acestora (s.n.). În aceste limite, (s.n.) fiecare ministru federal
dirijează departamentul său într-un mod autonom şi sub propria responsabilitate (s.n.)”. În art. 22 din
Constituţia Belgiei se prevede: „Legea determină care sunt agenţii responsabili (s.n.) pentru violarea
secretului corespondenţei încredinţat poştei”, iar în art. 24 se arată: „Nu este necesară nici o autorizaţie
prealabilă pentru a exercita urmărirea contra funcţionarilor publici, pentru faptele administraţiei lor, în
afară de cele statuate în ceea ce-i priveşte pe miniştri”.
346 De exemplu, sunt unele norme care sunt declarate obligatorii pentru funcţionarul public, dar fără
sancţiune ca element al responsabilităţii. Un exemplu edificator este H.G. României nr. 671/1991 privind
regulile de comportare ale funcţionarilor publici. Din nefericire multe acte normative excelează în a
sancţiona numai faptele cetăţeanului nu şi ale funcţionarului public, care nu-şi îndeplineşte atribuţiile de
serviciu în domeniul respectiv reglementat şi cauzează un pericol social ce depăşeşte limitele unei abateri
disciplinare.
347 Les Constitutions de l'Europe de Douze, La documentation française, Paris-1992.
Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor 189
Astfel, în Belgia, numai pentru cercetarea şi tragerea la răspundere a miniştrilor este necesar
avizul sau autorizarea prealabilă, iar ceilalţi funcţionari publici nu mai beneficiază de un astfel de tratament
juridic.
Constituţia din Danemarca, în art. 13, proclamă: „Regele este iresponsabil; persoana sa este
inviolabilă şi sacră; miniştrii sunt responsabili de conduita lor în faţa guvernului. Responsabilitatea este
reglementată prin lege”, iar în art. 14 se arată că „fiecare ministru care a contrasemnat, este
responsabil de acea decizie”.
Din primul articol al Constituţiei spaniole se desprinde principiul solidarităţii sociale, al apărării
sociale, precum şi faptul că toate puterile statului, inclusiv în domeniul responsabilităţii, emană de la popor
„în raport de necesităţile sociale obiective”. „Spania se constituie într-un stat de drept social şi
democratic, care apără ca valori superioare de ordin juridic libertatea, justiţia, egalitatea şi pluralismul
politic”. Iar în art. 9 pct. 3 se dispune: „Constituţia garantează principiul legalităţii, ierarhia normelor juridice,
publicitatea normelor, neretroactivitatea dispoziţiilor sancţionatorii nefavorabile sau restrictive de drepturi
individuale, securitatea juridică, responsabilitatea puterilor publice şi interdicţia tuturor acţiunilor
arbitrare din partea lor (s.n.)”.
De asemenea, în art. 56 punctul 3 se prevede: „Persoana regelui este inviolabilă şi nu este supusă
responsabilităţii”, iar în art. 106 pct. 2 se dispune: „particularii, numai în termenele stabilite de lege, vor
avea dreptul de a fi indemnizaţi pentru toate pagubele cauzate bunurilor şi drepturilor lor, în afara cazurilor
de forţă majoră, de fiecare dată când pagubele vor fi consecinţa funcţionării serviciilor publice”.
Interesante sunt şi dispoziţiile art. 117: „Justiţia emană de la popor şi este administrată în numele regelui
prin judecători şi magistraţi care constituie puterea judiciară şi sunt independenţi, inamovibili,
responsabili şi supuşi exclusiv legii”, precum şi ale art. 121 care dispune: „Pagubele cauzate prin erori
judiciare, precum şi cele care rezultă din funcţionarea anormală a administrării justiţiei, dau dreptul la o
indemnizaţie în sarcina Statului, conform legii”.
În Constituţia franceză, chiar prin art. 2, Franţa este declarată o Republică indivizibilă, laică,
democratică şi socială, iar în art. 21 se arată: „Primul ministru dirijează acţiunile guvernului. El este
responsabil (s.n.) pentru apărarea naţională.” Încă din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din
1789 rezultă că drepturile acestora se nasc odată cu indivizii şi mor numai o dată cu ei. „Oamenii se nasc şi
mor liberi şi egali în drepturi”, „Garanţia drepturilor omului şi cetăţeanului necesită o forţă publică”. Iar în art.
15 se prevede:”dreptul societăţii de a cere socoteală tuturor agenţilor publici de administraţia lor”.
Potrivit art. 17 din Constituţia Japoniei, orice persoană care a suferit o vătămare prin actul ilegal al
unui funcţionar public, are dreptul să reclame reparaţia acesteia de la Stat sau de la autorităţile publice,
după cum se stabileşte prin lege. Iar în art. 16 din aceiaşi Constituţie, se arată că fiecare om are dreptul la
petiţionare în mod paşnic cu privire la repararea daunelor, la destituirea funcţionarilor publici etc.
Rezultă cu prisosinţă că fundamentul responsabilităţii administrative, penale, constituţionale,
civile şi, în general, al responsabilităţii juridice a autorităţilor publice a funcţionarilor acestora, a oricărei
persoane, îl constituie legea supremă - Constituţia şi legile care îşi au izvorul în aceasta şi care
consacră principiile umanismului, solidarităţii şi apărării sociale, ale echităţii şi dreptăţii, egalităţii în
drepturi, libertăţii de voinţă, concordanţei între drepturi şi obligaţii, precum şi între putere şi
responsabilitate şi altele.
De asemenea, reţinem că responsabilitatea juridică nu poate produce efecte juridice fără
reglementarea răspunderii juridice şi înfăptuirea acesteia în temeiul unui act sau fapt juridic concret.
„Răspunderea juridică tinde să ocupe centrul dreptului civil şi al dreptului în totalitatea sa, în
materia dreptului public şi a dreptului privat, în toate direcţiile se ajunge la această problemă a
răspunderii; în domeniul persoanelor sau al familiei, ca şi în acela al bunurilor, ea este a tuturor
190 Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor
momentelor şi a tuturor situaţiilor; răspunderea devine punctul nevralgic comun al tuturor instituţiilor
noastre”348.
După cum se ştie, forma şi structura răspunderii juridice este determinată de natura raportului
juridic şi deci a normei juridice care reglementează actul sau faptul juridic. Or, după cum am văzut, prin
norma de drept este reglementată responsabilitatea juridică. Astfel, în funcţie de tipul de principii şi norme
juridice ce o reglementează, responsabilitatea este cunoscută sub două forme distincte:
a) responsabilitatea de drept public;
b) responsabilitatea de drept privat.
De menţionat că în domeniul dreptului privat ori public, responsabilitatea juridică, păstrându-şi
caracterul uneia dintre aceste ramuri fundamentale ale dreptului, îmbracă forme diferite. Astfel, o altă
împărţire a responsabilităţii juridice se poate face în funcţie de modul concret de reglementare a acesteia,
care este specific fiecărei ramuri de drept după cum urmează: responsabilitate constituţională349,
responsabilitatea civilă, responsabilitate penală, responsabilitate administrativă, responsabilitate
specifică dreptului muncii etc.
După subiectul responsabilităţii, aceasta poate fi colectivă sau individuală. Responsabilitatea
individuală poate îmbrăca forma responsabilităţii cetăţeanului350, responsabilităţii funcţionarului,
responsabilităţii funcţionarului public351, responsabilitatea unor categorii speciale de funcţionari
(medic, notar, poliţist etc.), responsabilitatea demnitarului.
Din punct de vedere al vinovăţiei subiectului, responsabilitatea se mai poate împărţi în:
a) responsabilitatea obiectivă (adică instituită prin voinţa legiuitorului pentru anumite situaţii
când trebuie protejat subiectul pasiv chiar în lipsa vinovăţiei subiectului activ); de exemplu,
responsabilitatea obiectivă a puterii publice, pentru fapta serviciului public sau a funcţionarului
ori demnitarului public352, săvârşită fără vinovăţie; socotim că, în actuala reglementare, nimic nu
se opune a se admite responsabilitatea statului şi a autorităţilor publice, pentru pagubele
cauzate prin acte administrative legale. Credem ca aceasta rezultă din principiul solidarităţii
sociale preluat în art. 1 pct. 3 din Constituţie cât şi din art. 52 din Constituţie. Analizând art. 52
din Constituţia din anul 1991, constatăm că acesta nu mai condiţionează răspunderea
autorităţii publice pentru pagubele cauzate, de caracterul ilegal al actului administrativ.
Spre deosebire de art. 48 din Constituţia din anul 1991 şi respectiv din art. 52 din Constituţia
revizuită, în constituţiile anterioare, responsabilitatea autorităţii publice era condiţionată de
caracterul ilegal al actului administrativ. Astfel, în art. 99 al Constituţiei din 1923, condiţia
ilegalităţii actului rezultă din expresia „care violează un text expres al Constituţiei ori legilor în
vigoare”. Iar în articolul 35 al Constituţiei din 1965, se folosea sintagma „act ilegal”, precum şi
348 Louis Joserand. Prefaţă la lucrarea lui André Brune, Raports et domaines des responsabilités
contractuelle et delictuelle, p. 5, (citat după Ion M. Anghel, Francise Deak, Marin F. Popa Răspunderea
civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti - 1973, p. 12, nota 1).
349 Prof. univ. dr. I. Deleanu, Justiţia Constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti - 1995, p. 9 şi
următoarele. După alţi autori, "suspendarea şefului de stat sau revocarea unui membru al Guvernului ori
revocarea Guvernului, în ansamblu, urmare a votării unei moţiuni de cenzură, sunt sancţiuni cu dublă
natură juridică, aşa încât răspunderea pe care ele o concretizează ne apare ca fiind o instituţie
constituţional-administrativă" prof. univ. dr. A. Iorgovan, Tratat de Drept administrativ, vol. II, p. 676. După
dr. V.Prisăcaru, "Guvernul ca organ colegial, nu poate răspunde decât politic, iar sancţiunea acestei
răspunderi este retragerea încrederii în Guvern, ceea ce atrage demiterea acestuia.": V.Prisăcaru, Tratat
de drept administrativ român, Partea generală, Ediţia a II-a, Editura ALL, Bucureşti - 1996, p. 102.
350 Se mai poate vorbi de responsabilitatea cetăţeanului străin, a apatridului, a azilantului etc.
351 Atât în dreptul penal, cât şi în dreptul administrativ se face distincţie între responsabilitatea funcţionarului
„anularea actului”. De aceea, credem că art. 52 din Constituţia de la 1991, permite repararea
pagubei cauzate prin actul legal, fără să fie necesară anularea acestuia, soluţie care ni se
pare necesară într-un stat de drept. Atunci când legiuitorul constituţional a vroit să fie atacat un
act pe motiv de ilegalitate, a prevăzut aceasta în mod expres aşa cum este în art. 123 pct. 5
din Constituţie(din 1991). De exemplu, agentul economic obligat prin decizia Primăriei să nu
vândă băuturi alcoolice pe timpul unui miting, în baza Legii nr. 60/1991, poate cere despăgubiri
pentru daunele cauzate prin decizia Primăriei, care este un act legal, sau cel vătămat printr-o
lege de expropriere poate cere despăgubiri, deşi legea în cauză nu este „ilegală” sau, mai
corect spus, neconstituţională.
b) responsabilitatea subiectivă (adică se bazează pe vinovăţia subiectului sub aspectul intenţiei
sau culpei cu formele ei neglijenţă, ori uşurinţă).
În dreptul civil se mai face distincţie, în sensul unei reglementări diferite a răspunderii
civile353, între răspunderea contractuală şi răspunderea extracontractuală, precum şi:
a) responsabilitatea pentru fapta proprie;
b) responsabilitatea pentru fapta altuia;
c) responsabilitatea pentru fapta lucrului sau animalului.
După conţinutul răspunderii ce o generează, responsabilitatea poate fi: materială, disciplinară,
contravenţională, constituţională şi penală, iar după pagubele cauzate, responsabilitatea mai poate fi:
responsabilitate pentru daune morale şi responsabilitatea pentru daune materiale.
Pe de altă parte, responsabilitatea materială poate fi de mai multe feluri: responsabilitatea
materială de natură civilă354, responsabilitatea materială de natură administrativă355 şi
responsabilitatea materială specifică dreptului muncii356.
353 "Ca instituţie juridică, responsabilitatea civilă constă în ansamblul reglementărilor legale - a principiilor şi
regulilor care se degajă din acestea - privitoare la transpunerea efectivă în viaţă, în raporturile sociale, a
obligaţiei generale pe care o are orice persoană de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat altuia." Ion Albu
V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Editura Dacia, Cluj-Napoca - 1979, p. 24.
354 Prin responsabilitate materială de natură civilă, înţelegem responsabilitatea materială reglementată de
Bucureşti, 1997.
Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor 193
reglementează chiar competenţa, respectiv atribuţiile acestuia. Un astfel de caz este cel al H.G. 127/1994,
care stabileşte şi sancţionează drept contravenţii mai multe încălcări ale atribuţiilor funcţionarilor publici
(art. 1, pct. 1, lit. „c”, pct. 2 lit. „a”360, pct. 3, lit. „h”, „i” sau art. 1 lit. „b”, pct. 11 din H.G. nr. 794/1993) privind
sancţionarea contravenţiilor la normele sanitar veterinare. De asemenea, sunt unele situaţii când
contravenţia poate să fie săvârşită atât de orice cetăţean, cât şi de funcţionarul ori demnitarul public; în
cazul celor din urmă, pentru anumite categorii de contravenţii, sancţionarea ar trebui să aibă limite mai
mari, datorită calităţii şi responsabilităţii acestora.
Când responsabilitatea disciplinară este reglementată de normele de drept al muncii, iar raportul
de muncă are la baza legea şi contractul de muncă, avem de-a face cu responsabilitatea disciplinară
specifică dreptului muncii, responsabilitate ce nu se confundă cu responsabilitatea disciplinară din
dreptul administrativ. Alta este situaţia în cazul responsabilităţii disciplinare a funcţionarului public faţă de
autoritatea publică din care acesta face parte (pe baza raportului de subordonare ierarhică) deoarece
reglementarea acesteia se regăseşte în statutul funcţionarului public şi în celelalte norme de drept
administrativ.
În cadrul responsabilităţii disciplinare a funcţionarului public apar mai multe forme ale acesteia,
diferit reglementate de lege. Astfel, sunt categorii de funcţionari publici a căror responsabilitate juridică este
reglementată de unele principii generale din statutul funcţionarului public, din Constituţie şi alte legi, cât şi
de acte normative elaborate special pentru fiecare din acestea (categorii diferite de funcţionari publici),
(statutul cadrelor militare, statutul magistraţilor, statutul aleşilor locali, statutul poliţiştilor, statutul medicilor,
regulamentul camerelor etc.), ceea ce presupune şi forme diferite ale responsabilităţii funcţionarului public.
De asemenea, responsabilitatea materială a unei persoane fizice, poate fi în următoarele
situaţii:
- responsabilitatea materială a persoanei fizice care apare în cadrul unui raport juridic de
drept civil;
- responsabilitatea materială - civilă ce vizează responsabilitatea funcţionarului public ca
persoană fizică de drept civil, evident într-un raport juridic de drept civil, adică atunci când
acţionează fără nici o legătură cu raportul juridic în care se află cu autoritatea publică din care
face parte;
- responsabilitatea materială de natură administrativă ce vizează responsabilitatea
funcţionarului public pentru pagubele cauzate în această calitate autorităţii publice din
care face parte;
- responsabilitatea materială de natură administrativă ce vizează responsabilitatea
funcţionarului public pentru pagubele cauzate în această calitate unei persoane private
în cadrul raportului juridic de drept administrativ (aceasta poate interveni numai pentru
funcţionarul public sau în solidar cu autoritatea publică din care face parte potrivit Legii nr.
29/1990 şi a art. 48 din Constituţie);
- responsabilitatea civilă a funcţionarului public care este reglementată de dispoziţiile
Codului civil (adică, atunci când săvârşeşte acte sau fapte civile în domeniul privat al statului).
De asemenea, responsabilitatea administrativă are următoarele forme:
360 Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 100.000 la 250.000 lei pentru persoane
fizice şi de la 250.000 lei la 500.000 lei pentru persoanele juridice, nerealizarea de către agenţii economici
şi serviciile publice de specialitate a atribuţiilor specifice privind asigurarea protecţiei mediului în
sectoarele de care răspund (art. 1, pct. 2, lit. "a" din H.G. 127/1994). Potrivit art. 16 alin. 5 din Legea nr.
32/1968 abrogată prin O.G. nr.2/2001, "Contravenţiile săvârşite de angajaţii organizaţiilor de stat la
locul de muncă se constată atât de persoanele prevăzute în actele normative care stabilesc şi
sancţionează contravenţiile, cât şi de şefii de servicii sau secţii ori asimilaţii acestora, anume
împuterniciţi de conducătorul organizaţiei, dacă ele au fost săvârşite de personalul din subordine.
Aceleaşi persoane constată şi contravenţiile săvârşite în incinta organizaţiilor de stat de către cei care nu
sunt angajaţi ai acestora".
194 Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor
BIBLIOGRAFIE
Aşa cum am arătat în capitolul I, Dreptul constituie posibilitatea recunoscută de societate , sau
comportamentul impus de aceasta prin intermediul statului în a satisface necesităţile sociale ale
subiectului activ şi pasiv, în spiritul echităţii, de a face, a nu face, de a da sau a nu da, ori de a
pretinde ori primii ceva, asigurate prin forţa de constrângere a statului.
Dreptul presupune totdeauna o obligaţie corelativă acestuia în sarcina unei persoane, grup,
societate. Obligaţia este legătura recunoscută sau impusă de societate prin intermediul statului,
unui subiect, faţă de alt subiect, prin care primul este ţinut ca în spiritul binelui şi echităţii, să facă,
să nu facă, să dea sau să nu dea ceva, potrivit drepturilor celui de al doilea, sub sancţiunea
constrângerii statale.
Prin drept societatea recunoaşte, ocroteşte şi garantează bunurile, interesele legitime şi alte
valori ale individului, colectivităţii şi societăţii în scopul satisfacerii trebuinţelor, asigurând respectarea
obligaţiilor necesare înfăptuirii acestora.
„Dreptul cuprinde norme de conduită care se nasc sub influenţa factorului social şi factorului
individual, cu scopul de a realiza fericirea indivizilor care nu poate fi asigurată decât respectându-se
interesele naţionale” arată Al. Otetelişanu361.
Dar prin drept, se satisfac necesităţi ale subiectului respectiv, care pot fi mai mult sau mai puţin
importante pentru om ca fiinţă umană sau ca entitate socială. Astfel, drepturile individului, colectivului şi ale
societăţii, pot fi mai mult sau mai puţin importante în raport de necesităţile pe care le satisfac. Există o
diferenţă între un drept sau o libertate fundamentală şi un drept de creanţă sau orice alt drept obişnuit. De
pildă subiectul dreptului de creanţă poate să renunţe la exercitarea dreptului său fără implicaţii deosebite,
ca în cazul dreptului sau libertăţii fundamentale. Spunem că un drept este fundamental atunci când
acesta este esenţial pentru fiinţa umană, adică fără de care aceasta nu poate exista. Dreptul la viaţă este
un drept fundamental, pe când dreptul de creanţă este un drept obişnuit la care individul poate renunţa fără
să-i afecteze existenţa. După Spinoza, libertatea politică nu poate fi suprimată deoarece nimeni nu este
obligat conform normelor dreptului natural să se supună bunului plac al altuia. Aşa cum am arătat, prin
drept se satisfac anumite necesităţi, apărându-se anumite valori cum sunt: viaţa, integritatea fizică şi
psihică, libertatea, proprietatea, domiciliul, numele, onoarea, familia etc., dar încă mult timp aceste valori nu
vor putea fi garantate, apărate, decât numai în cadrul dreptului. Or aceste valori apărate prin drept pot fi
fundamentale, esenţiale sau obişnuite. Ca urmare, şi drepturile care le apără pot fi fundamentale sau
obişnuite după cum este valoarea pe care o apără. Dar sintagma de drept fundamental nu se
confundă cu fundamentul dreptului. Astfel, fundamentul oricărui drept trebuie să fie utilul, ori echitatea,
sau morala. Aceste trei mobile creează dreptul, îl deformează, îl transformă, îl perfecţionează şi-l
stăpânesc în aşa fel încât în afara lor dreptul nu poate exista”362. Orice drept fundamental sau obişnuit are
un fundament în conceptele de util, echitate sau morală; deci toate drepturile au un fundament, dar nu
361 Al. Otetelişanu, Câteva principii de bază ale ştiinţei dreptului, Revista Dreptul, număr festiv, 1942,
Bucureşti,
p. 82.
362 Al. Otetelişanu, "Câteva principii de bază ale ştiinţei Dreptului", Revista Dreptul (număr festiv) vol. I,
Bucureşti, p. 79.
196 Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului
toate drepturile sunt fundamentale. R. Jhering, în multe lucrări ale sale ne spune că dreptul este un
interes garantat de lege. Dar nu toate interesele sunt fundamentale şi esenţiale, existând şi interese
obişnuite, iar o astfel de împărţire nu este imuabilă.
De aceea, interesele şi respectiv drepturile care le asigură, au fost considerate ca
fundamentale sau obişnuite de la o etapă istorică la alta. Spre exemplu, în perioada sclavagistă,
proprietarul de sclavi avea un drept asupra vieţii sclavului, drept care afecta dreptul la viaţă al sclavului
nefiind considerat drept fundamental al acestuia, situaţie ce nu o mai găsim în alte perioade istorice.
Drepturile fundamentale sunt considerate că sunt acele drepturi care îndeplinesc următoarele
condiţii:
a) sunt drepturi subiective;
b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni;
c) datorită importanţei lor sunt înscrise în acte deosebite cum ar fi declaraţiile de drepturi363 şi
legile fundamentale (constituţii).
a) Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, fiind în ultimă instanţă facultăţi ale subiectului
raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel, sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine
corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime. P.
Roubiér defineşte dreptul subiectiv ca fiind situaţia regulat stabilită, fie printr-un act de voinţă, fie prin
lege, din care decurg, în principal, prerogativele care sunt în avantajul beneficiarului acestei situaţii şi la
care el poate, în principiu, renunţa364. El situează la baza acestuia teoria dreptului natural. Prof. I.
Deleanu defineşte „dreptul subiectiv ca fiind acea prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul
dreptului poate - şi uneori chiar trebuie - să desfăşoare o anumită conduită şi să ceară altora desfăşurarea
unei conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea prevăzută de lege, în scopul valorificării unui interes
personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul general şi cu normele de
convieţuire socială365.
De observat că nu toate drepturile subiective sunt fundamentale.
b) Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. J.J. Rousseau le denumeşte
drepturi esenţiale ale naturii de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel. Drepturile fundamentale sunt
drepturile cele mai importante atât pentru cetăţeni, cât şi pentru stat în ansamblu său, drepturi care
reprezintă baza pentru toate celelalte drepturi.
Deseori, drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de Constituţie şi care
sunt determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului. Astfel, sunt considerate drepturi fundamentale
acele drepturi care sunt esenţiale pentru viaţa, libertatea şi personalitatea cetăţenilor.
c) Datorită importanţei lor, a necesităţii garantării lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte
deosebite, cum ar fi: declaraţiile de drepturi şi legile fundamentale. Înscrierea în Constituţie a drepturilor
fundamentale este urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esenţiale pentru cetăţeni.
Odată selectate pe criteriul valoric, ca fiind esenţiale într-o anumită etapă istorică, li se conferă o formă şi
ocrotire juridică superioară, de nivel constituţional.
Importanţa drepturilor fundamentale impune inserarea acestora în Constituţie, fapt care
înseamnă că aceste drepturi nu pot fi limitate sau anulate printr-o lege inferioară Constituţiei fie ea
şi organică366. Or instituţionalizarea unor drepturi ca drepturi fundamentale prin Constituţie presupune:
- importanţa deosebită acordată drepturilor respective, fiind reglementate astfel de Adunarea
Constituantă;
363 În "Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului" (1789), "Declaraţia de independenţă a S.U.A. "(1776)
Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948 şi altele, în care se vorbeşte de dreptul la viaţă, la
libertate etc...
364 P.Roubier, Droit subjectif et situations juridiques, Dalloz, Paris, 1963, p. 80-81.
365 I. Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.
187.
366 Decizia Curţii Constituţionale nr.4/1992 publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 182 din
30 iuli 1993.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului 197
- orice reglementări prin alte legi referitoare la aceste drepturi, nu le pot suspenda sau anula, ci
numai să le dezvolte, apere ori limiteze în exercitare, conform celor prevăzute în Constituţie;367
- modificarea sau suprimarea dispoziţiilor referitoare la drepturile fundamentale, se pot face
numai respectând procedura de revizuire a Constituţiei;
- dacă legea obişnuită este aceea care a fixat un principiu sau chiar statutul unui drept
fundamental, rămâne, desigur, la dispoziţia legiuitorului ordinar să suprime ori să modifice numai
acel principiu sau acest statut;
- neconsacrarea unui drept prin legea constituţională sau prin legea organică ori ordinară, nu poate
atrage imposibilitatea existenţei acelui drept, potrivit principiului că „tot ceea ce legea nu interzice,
nu poate fi împiedicat”.
Prof. I. Muraru defineşte drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi subiective ale
cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera
dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi
legi.
De observat că în Constituţie se consacră atât drepturile cât şi libertăţile fundamentale, ceea ce
presupune să vedem ce sunt libertăţile fundamentale şi care este raportul dintre acestea şi drepturile
fundamentale.
Constituţia României utilizează termenul drept, atunci când consacră dreptul la viaţă (art.22),
dreptul la apărare (art. 24), dreptul la informaţie (art. 31), dreptul la vot (art. 36) etc. In schimb, Constituţia
foloseşte termenul de libertate atunci când reglementează libertatea conştiinţei, libertatea opiniilor368,
libertatea credinţelor, libertatea gândirii, (art. 29), libertatea de exprimare (art. 30), libertatea întrunirilor
(art. 39) etc. Se pune întrebarea dacă între libertate şi drept există o deosebire? Prof. I. Muraru arată că
terminologia constituţională referitoare la aceste două concepte, drept şi libertate, deşi nuanţată,
desemnează o singură categorie juridică şi anume dreptul fundamental, susţinând că dreptul este o
libertate iar libertatea este un drept. Domnia sa susţine că nu există deosebire de natură juridică, fiind de
fapt o singură noţiune juridică. Nuanţarea terminologică, arată domnia sa, are cel puţin două explicaţii. O
explicaţie este de ordin istoric. La început, în catalogul drepturilor umane, au apărut libertăţile ca exigenţe
ale omului în opoziţie cu autorităţile publice, iar aceste libertăţi nu presupuneau din partea celorlalţi
decât o atitudine generală de abţinere. Evoluţia libertăţilor, în contextul mai larg al evoluţiei politice şi
sociale, a avut ca rezultat cristalizarea conceptului de drept al omului, concept cu un conţinut şi
semnificaţii juridice complexe. Mai ales în raport cu autorităţile statale, drepturile omului (libertăţile
publice) au implicat şi obligaţii corelative de respect şi apărare.
În timp, aceste libertăţi au trebuit nu numai proclamate, ci şi promovate şi, mai ales, protejate,
garantate. Putem deci constata că astăzi, între drept şi libertate există o sinonimie din punct de vedere
juridic, arată prof. I. Muraru369. Cea de a doua explicaţie ţine de expresivitatea şi frumuseţea limbajului
367 De pildă când prin art. 2-7 din Legea nr. 105/1997 modificată prin ordonanţa Guvernului nr. 13/1999,
Parlamentul şi Guvernul au stabilit reglementări care aduceau atingere dreptului fundamental de acces
liber la justiţie, prevăzut de Constituţie, Curtea Constituţională fiind sesizată de o instanţă la cererea unui
agent economic lezat în dreptul său, prin Decizia nr.208/2000 a constatat că prevederile art. 2-7 din Legea
nr. 105/1997 modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/1999 sunt neconstituţionale. Astfel dispoziţiile
declarate neconstituţionale prevedeau o procedură prealabilă administrativă, obligatorie de parcurs pentru
soluţionarea obiecţiunilor, contestaţiilor şi a plângerilor asupra sumelor impuse şi amenzilor aplicate de
organele Ministerului de Finanţe, care afectau dreptul de acces liber la justiţie în sensul că: a) contestaţiile
şi plângerile erau soluţionate de structuri din cadrul aceleiaşi puteri, din care făceau parte şi agenţii
constatatori;b) nu era prevăzut un termen rezonabil de soluţionare, şi ca urmare putea fi prejudiciat agentul
economic, deoarece calea de atac nu suspenda obligaţia de plată, care era executată în termen de 15 zile
de la data semnării sau a comunicării documentului de verificare sau de constatare, care constituie şi
înştiinţarea de plată.
368 Aici credem ca opinia are sensul de punct de vedere, apreciere, judecată, reflecţie, consideraţie.
juridic, care valorifică însă şi sensul iniţial şi desigur tradiţia. Frecvent, drepturile omului şi cetăţeanului sunt
denumite libertăţi publice. Expresia libertăţii publice este o expresie cuprinzătoare, ea evocă atât
libertăţile cât şi drepturile omului (cetăţeanului), precum şi faptul că acestea aparţin dreptului public şi
anume Dreptului Constituţional, fiind astfel supuse unui regim juridic aparte.
În ceea ce ne priveşte, socotim că există unele diferenţieri între drepturi pe de o parte, şi
libertăţi, pe de altă parte. Montesquieu definea libertatea ca reprezentând „posibilitatea de a face ceea ce
îngăduie legile; dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate pentru
că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”370;
Astfel, prin libertate, potrivit D.E.X. se înţelege posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau
dorinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi stăpânirii) legilor de
dezvoltare a societăţii şi naturii371. „Libertatea este starea celui care face ceea ce vrea şi nu ceea ce vrea
altul să facă; ea presupune absenţa unei constrângeri străine”372. Conceptul de libertate desemnează nu
numai gradul mai mare sau mai mic de independenţă pe care o posedă individul faţă de grupul social din
care face parte, dar şi gradul de independenţă pe care îl consideră ca normal şi fericit, care constituie un
drept şi o valoarea morală.
După Jean Rivero, libertatea este puterea de a se autodetermina, în virtutea căreia omul alege el
însuşi comportamentul său373, deci este o putere pe care o exercită el însuşi. Potrivit art.4 din Declaraţia
Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 ce face parte din Constituţia Franţei se dispune: „Libertatea
constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia. Astfel, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui
om nu cunoaşte alte limite decât acelea care sunt necesare altor membri ai societăţii pentru a se bucura de
aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege.”Iar în art.5 se prevede: „Legea nu are
dreptul să interzică decât acţiunile periculoase pentru societate. Tot ceea ce nu este interzis de către
lege nu poate fi împiedicat, şi nimeni nu poate fi obligat să facă ceea ce legea nu ordonă.”
De aceea, între drept şi libertate considerăm că există o diferenţă, astfel:
- libertatea este exercitarea unei puteri de către subiect, ceea ce presupune din partea celorlalţi
subiecţi numai o obligaţie negativă, respectiv să nu facă ceva care să împiedice exercitarea
nestingherită a puterii respective (libertăţii) de către posesorul acesteia;
- libertatea nu presupune, de regulă, obligaţii pozitive din partea celorlalţi subiecţi, respectiv de
a face ceva corelativ acesteia, aşa cum presupune un drept; spre exemplu, dreptul de creanţă
presupune obligaţiile debitorului de a plăti creanţa către creditor; dreptul de vot presupune
obligaţia autorităţilor de a organiza şi realiza exercitarea acestui drept ( obligaţia de a face)
inclusiv de a-l respecta; libertatea de a munci nu presupune obligaţia statului de a asigura loc de
muncă, or alta este situaţia când constituantul dispune că dreptul la muncă este garantat,
dispoziţie care ar presupune şi asigurarea locului de muncă de către stat;
- spre deosebire de libertate, dreptul presupune obligaţii atât pozitive cât şi negative, adică de a
face, a da, a cere, a nu cere, cât şi de a nu face, a nu da; este adevărat că libertatea presupune
şi obligaţii pozitive, dar numai pentru stat, într-un mod limitat, atunci când este chemat să o
garanteze, respectiv să prevină încălcarea ei şi să o apere când a fost încălcată, pe când dreptul
presupune obligaţii pozitive şi pentru alte persoane;
- conţinutul unui drept este reglementat, de regulă definit prin lege, în sensul stabilirii
prerogativelor pentru autorul dreptului şi obligaţiile pozitive şi negative ale celorlalţi,
corelative acestuia, inclusiv ale statului deci comportamentele acelora care au dreptul, sunt
obligaţi corelativ acestuia şi care îl garantează, cum ar fi în cazul dreptului la despăgubiri
pentru expropriere, dreptului la învăţătură, dreptului la pensie etc.;
370 Montesquieu, Despre spiritul legilor, Vol. I, Editura Ştiinţifică-Bucureşti, 1957, p. 82-83; Immanuel Kant
definea ideea de drept prin ideea de libertate a individului, limitată însă de respectul libertăţii celorlalţi.
371 DEX, Academia Română, Institutul de lingvistică "Iorgu Iordan" Ediţia a II-a, Univers Enciclopedic-
373 Jean Rivero, Les libertes publiques, Tome 1, P.U.F., 1991, p. 20.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului 199
- obiectul unui drept este precizat, or aceasta presupune concretizare, delimitare, reglementare
prin lege, pe când obiectul unei libertăţi este nelimitat şi numai exercitarea libertăţii este
limitată de drepturile şi libertăţile legitime ale celorlalţi; în afara acestor limite comportamentul în
cadrul libertăţii este infinit şi nu poate fi descris într-o lege;
- dreptul este situat într-un interval închis pe când libertatea este un interval complet deschis.
Astfel, libertatea gândirii, a opiniilor şi credinţei este nelimitată; de aceea considerăm că a vorbi de
un drept al gândirii, al credinţei, înseamnă o exprimare incorectă, care ar induce ideea de reglementare a
gândirii, a credinţei, a ceea ce gândeşti sau crezi, ceea ce ni se pare absurd. Socotim că este neinspirată şi
expresia „dreptul la libertate”, libertatea preexistând dreptului iar dreptul de regulă presupune o oarecare
limitare. „Oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi.”374
Libertatea de exprimare ca libertate privată, deci exprimare într-un mediu privat, este
nelimitată. Numai atunci când vorbim de libertate de exprimare ca libertate publică intervin unele
limitări, precizate în Constituţie, în raport de drepturile şi libertăţile celorlalţi. Spre exemplu: „Libertatea de
exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria
imagine”, prevede art. 30 pct. 6 din Constituţie or această prevedere presupune anumite limitări.
Astfel,socotim că, în mod corect, în Constituţia României, cum de altfel şi într-o serie de
documente internaţionale, se vorbeşte distinct de drepturi fundamentale şi libertăţi fundamentale375.
Ca libertăţi fundamentale sunt recunoscute şi garantate: libertatea individuală, libertatea conştiinţei,
libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor, libera circulaţie iar ca drepturi fundamentale: dreptul la
viaţă, dreptul la apărare, dreptul la viaţa intimă, familială sau privată, dreptul la informaţie, dreptul la
învăţătură şi altele.
Credem că deosebirea dintre drept şi libertate este utilă în teorie, în practica legislativă şi în
practica judiciară, cu efecte deosebite. Astfel:
- este o diferenţă între expresiile: „dreptul la muncă este garantat” şi „libertate de a muncii este
reglementată”; în primul caz statul este obligat să asigure locuri de muncă, pe când în al doilea
caz nu;
- dreptul la informaţie reglementat de art.31 din Constituţie presupune şi obligaţia de a informa,
pe când libertatea de a primi informaţii, nu presupune fără o prevedere expresă a legi, obligaţia
de a informa pe cel care are libertatea de a primi informaţii376;
- libertatea de formare a opiniei377, libertatea de credinţă, libertatea de conştiinţă nu pot fi limitate
prin lege378, spre deosebire de drepturi care pot şi sunt limitate în anumite condiţii prin lege.
374 Art. 1 din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului.
375 În art.2 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului se prevede: „Fiecare se poate prevala de toate
drepturile şi de toate libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie, fără nici o deosebire, în special de
rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică, sau de altă opinie, de origine naţională sau
socială, de avere, de naştere sau decurgând din orice altă situaţie.”
376 Sub acest aspect socotim că dispoziţiile art. 10 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu
sunt la adăpost de critică atunci când prevăd: „ 1.Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare.
Acest drept cuprinde libertatea de opinie, şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără
amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să
supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2.
Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi,
condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru
a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii
judecătoreşti.”Astfel socotim că în mod greşit este inclusă libertatea de opinie în libertatea de exprimare,
deoarece numai libertatea de exprimare poate fi limitată prin lege nu şi libertatea de opinie. Numai
libertatea de exprimare a opiniei poate fi inclusă în libertatea de exprimare dar cu unele distincţii de rigoare,
deoarece exprimarea opiniilor este de regulă foarte puţin limitată.
200 Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului
Socotim că distincţia dintre libertăţi publice şi libertăţi private este necesară şi utilă379. Aşa
cum am arătat, libertatea de exprimare pe un domeniu privat este nelimitată, spre deosebire de situaţia
când această libertate se exercită în public. Potrivit Codului penal, calomnia constituie infracţiune numai
dacă este săvârşită în public.
De asemenea, nu toate libertăţile sunt libertăţi fundamentale, potrivit criteriilor mai sus
prezentate.
Unele explicaţii comportă şi expresiile „drepturi ale omului” şi „drepturi ale cetăţeanului”. Sunt
deci exprimări care deşi se află într-o strânsă corelaţie şi desemnează acelaşi domeniu, totuşi, într-o
terminologie juridică riguroasă, nu se confundă.
Expresia drepturile omului evocă drepturile fiinţei umane, fiinţa înzestrată cu raţiune şi conştiinţă
şi căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile şi imprescriptibile. Omul însă,
într-o societate organizată în stat, se prezintă juridiceşte sub trei ipostaze distincte: cetăţean, străin sau
apatrid. Pe planul realităţilor juridice interne omul devine cetăţean al unui stat; astfel spus fiinţa umană se
integrează într-un anumit sistem social-politic, comandat de reguli juridice (desigur în principal, pentru că
există şi reguli religioase, morale, politice).
Drepturile sale naturale sunt proclamate şi asigurate prin Constituţia statului al cărui cetăţean este,
căpătând astfel şi eficienţă juridică, sub denumirea de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Desigur,
recunoscând şi exprimând juridiceşte drepturile naturale ale omului, Constituţia României consacră şi alte
drepturi, care rezultă din acestea sau le asigură existenţa, ori sunt necesare protejării şi dezvoltării
sistemului social. Dacă cetăţenii, în principiu, beneficiază de toate drepturile prevăzute de
Constituţie, străinii şi apatrizii beneficiază doar de majoritatea acestora, în orice caz, de cele ce sunt
indispensabile fiinţei umane. Cetăţenii au drepturile oricărui om şi în plus drepturile politice, în
statul ai cărui cetăţeni sunt. Apatrizii şi cetăţenii străini nu au drepturi politice. Sintetizând, vom putea reţine
că drepturile omului, pe planul realităţilor universale, devin drepturi ale cetăţenilor, pe planul realităţilor
interne; în domeniul reglementărilor juridice există reglementări internaţionale şi reglementări interne.
Realizarea unei corelaţii cât mai reuşite între aceste două categorii de reglementări implică asigurarea
drepturilor cetăţenilor la nivelul standardelor impuse de reglementările internaţionale, lucru dificil de realizat
şi care cere timp, faţă de marea diversitate în dezvoltarea economică, socială şi culturală a statelor lumii.
Referitor la drepturile omului, în special în domeniul dreptului penal, sunt unele situaţii când, din
nefericire, prin această sintagmă se înţelege numai drepturile omului infractor, omiţându-se faptul că
drepturi are şi omul victimă, omul victimă potenţială precum şi orice om membru al societăţii380. De
exemplu, în domeniul dreptului procesual penal, numărul cazurilor permise de lege pentru corectarea unei
sentinţe penale, respectiv de apel sau recurs, sunt mai multe în favoarea omului infractor decât ale omului
victimă a acestuia.
377 „Nimeni nu trebuie să aibă ceva de suferit din pricina opiniilor sale.” se dispune în Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat prin Dct. Nr. 212 din 31 decembrie 1974,
publicat în Buletinul Oficial al R.S.România nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
378 A se vedea art. 2 ,art. 18, art.19 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, art.18 şi art. 19 pct.1
libertés sont qualifiés de publiques, ce n'est pas pour les opposer à des libertés privés".
380 V.Dabu, Poliţişti procurori şi judecători, Între lege şi fărădelege, Editura Regia Autonomă "Monitorul
constituind în acelaşi timp garanţia, printre alte garanţii, că drepturile fundamentale se pot realiza
efectiv. Existenţa unor îndatoriri este stipulată în chiar pactele internaţionale privitoare la drepturile omului,
care stabilesc că omul are îndatoriri faţă de semenii săi şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi
este dator a se strădui să promoveze şi să respecte drepturile recunoscute în pacte. In primul rând,
îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este o obligaţie şi nu o îndrituire, aşa cum este dreptul
fundamental. Ea presupune din partea cetăţeanului îndeplinirea unor cerinţe determinate de sarcinile şi
scopurile societăţii.
Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii cărora societatea, la un moment dat, le atribuie o
valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul juridic special ce li se atribuie, respectiv de obligaţie
fundamentală faţă de societatea din statul căruia cetăţeanul îi aparţine.
Astfel spus, din noianul de obligaţii pe care un cetăţean le poate avea, în multitudinea de raporturi
juridice - inclusiv cele constituţionale - în care intră, numai unele au valoare de îndatoriri fundamentale.
Căpătând această valoare ele sunt înscrise ca atare în Constituţie. Stabilim astfel o altă trăsătură a
îndatoririlor fundamentale, şi anume aceea că ele sunt expres formulate prin chiar textul Constituţiei. În
fine, îndatoririle fundamentale sunt asigurate în realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului, căci ele sunt veritabile obligaţii juridice pentru realizarea intereselor generale.
Putem spune că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor considerate
esenţiale de către popor pentru realizarea intereselor generale, înscrise în Constituţie şi asigurate
în realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a Statului381. Îndatoririle
fundamentale sunt corelative drepturilor fundamentale şi altor drepturi ale omului într-o societate.
Cu privire la natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale s-au formulat mai multe teorii.
Astfel, potrivit teoriei dreptului natural se consideră că drepturile şi libertăţile fundamentale ar avea o
natură deosebită de celelalte drepturi ale omului, deoarece cetăţeanul le dobândeşte în calitatea de om,
sunt opozabile statului şi nu sunt stabilite deci prin legi, contracte, etc.
Blackstone califică drepturile fundamentale ca absolute, deosebindu-le de alte drepturi care sunt
creaţia societăţii, deoarece ele derivă din legile naturii şi sunt anterioare acestora din urmă.
Potrivit teoriei individualiste, se susţine că sursa oricărui drept este în individ, pentru că
acesta singur este o fiinţă reală, liberă şi responsabilă. Autorii acestei teorii denumesc drepturile
fundamentale ca fiind libertăţi necesare, adică cele mai necesare dintre toate.
In teoria drepturilor reflexe nu se face deosebirea de natură juridică între drepturile individuale şi
celelalte drepturi subiective, toate fiind o creaţie a dreptului obiectiv. Totuşi Jellinek face o distincţie
pornind de la diferenţa dintre noţiunea de putere juridică şi cea de posibilitate juridică. Astfel, drepturile
obişnuite ar conţine în ele atât o posibilitate juridică, cât şi o putere juridică, în timp ce drepturile publice ar
fi puteri de voinţă create exclusiv de lege, care nu presupun şi o activitate naturală garantată de lege382.
O trăsătură generală a multor teorii în privinţa naturii juridice a drepturilor omului este aceea că nu
există nici o deosebire de natura juridică între drepturile fundamentale şi celelalte drepturi, toate
fiind drepturi subiective. Ceea ce justifică distincţia între drepturile şi libertăţile fundamentale pe de o
parte, şi celelalte drepturi şi libertăţi, pe de altă parte este importanţa economică, socială şi politică a
acestora pentru autorul lor cât şi pentru societate în general, rezultată din puterea juridică a actului
normativ care le consacră.
Putem reţine că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective esenţiale care împreună cu
celelalte drepturi subiective şi îndatoririle corelative, formează statutul juridic al cetăţeanului.
Potrivit art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, şi legile interne, au
prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile. De observat că această neconcordanţă astfel reglementată nu vizează şi o
neconcordanţă cu Constituţia. Pe de altă parte prin Legea de revizuire a Constituţiei în instituirea
priorităţii reglementărilor internaţionale s-a introdus şi o excepţie când prioritate au dispoziţiile
Constituţiei şi legilor interne care în materia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor conţin dispoziţii
mai favorabile. Pe plan mondial, preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în
câteva documente de reală valoare, între care trebuie menţionate îndeosebi: Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului (10 decembrie 1948); Pactul internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi
culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; Actul final al Conferinţei pentru
securitate şi cooperare în Europa (Helsinki 1975) şi altele. România a aderat în anul 1994 la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, orice persoană vătămată într-un drept al său care, după
epuizarea tuturor căilor de atac prevăzute de lege în România, apreciază că nu i s-a făcut dreptate,
poate în termen de 6 luni să se adreseze Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Dacă persoana are dreptate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate obliga statul la
repararea dreptului, anularea actului ilegal, plata unor despăgubiri, inclusiv cheltuielile judiciare. Statul
român pune în aplicare hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în baza şi cu procedurile prevăzute
în Constituţia României şi a legilor date în temeiul acesteia îndreptând greşelile justiţiei în cauza
respectivă.Potrivit art.3 şi art.8 Statutul Consiliului Europei nerespectarea de către un stat a hotărârilor
Curţii Europene a Drepturilor omului dată în soluţionarea unei cauze concrete, poate duce la încetarea
calităţii de membru al Consiliului Europei.
Pe lângă clasificarea în drepturi şi libertăţi la care ne-am referit, în literatura de specialitate se mai
fac şi alte clasificări, astfel:
O primă clasificare ar fi aceea de drepturi individuale şi drepturi colective. In categoria
drepturilor colective sunt incluse dreptul popoarelor la autodeterminare, la eliberarea de sub jugul
colonial, dreptul de asociere în sindicate, egalitatea naţională, egalitatea între sexe etc., adică acele
drepturi care prin sensul şi posibilitatea de exercitare rezidă în apartenenţa la un grup social.
În categoria drepturilor individuale sunt incluse dreptul de proprietate, dreptul la viaţă, dreptul la
muncă, etc.
Din punct de vedere al conţinutului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, acestea se împart
în:
a) inviolabilităţi;
b) drepturile şi libertăţile social-culturale;
c) drepturile exclusiv politice;
d) drepturile şi libertăţile social-politice;
e) drepturile garanţii383.
O altă clasificare a drepturilor şi libertăţilor este făcută în:
a) drepturi şi libertăţi care ocrotesc fiinţa umană ca entitate biologică;
b) drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea sau statul, exercitate de regulă
individual;
c) drepturi ale colectivităţilor de persoane;
d) drepturi garanţii;
e) îndatoriri fundamentale.
Libertăţile fundamentale pot fi individuale sau colective.
Potrivit art. 15 al. 1 din Constituţie universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera
propriu-zisă a drepturilor, cât şi la titularii acestora. Sub primul aspect, ea exprimă vocaţia omului, a
cetăţeanului, pe planul realităţilor juridice interne fiecărei ţări, pentru toate drepturile şi libertăţile. Sub cel
de al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste
drepturi şi libertăţi. Desigur, aceasta este o posibilitate juridică, generală şi abstractă, recunoscută de
către Constituţie fiecărui cetăţean.
Universalitatea drepturilor şi libertăţilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este de altfel
în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate.
Această regulă este explicit formulată şi în cele două pacte internaţionale privitoare la drepturile omului
care arată că „individul are îndatoriri faţă de alţii şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi este ţinut de a
depune eforturi în promovarea şi respectarea drepturilor recunoscute în parte”. Or colectivitatea de care
aparţine îşi revendică drepturile faţă de cetăţean prin intermediul structurilor pe care şi le-a creat, potrivit
legii.
În art. 15 al. 2 din Constituţia României se prevede: „legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale sau contravenţionale384 mai favorabile”, asigurând totodată stabilitatea drepturilor
legal câştigate.
Ca urmare, legea trebuie să producă efecte (drepturi şi obligaţii) numai pentru faptele şi actele
săvârşite după data intrării în vigoare a acesteia385. Ar fi absurd să se pretindă unui om, în general unui
subiect de drept, să răspundă pentru o conduită anterioară intrării în vigoare a unei legi, conduită contrară
reglementărilor acestei legi.
Subiectul de drept nu putea să prevadă modul în care va reglementa legiuitorul, iar
comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare (la data
384 Prin Legea de revizuire a Constituţiei în art. 15 pct. 2 a fost introdusă sintagma „sau contravenţionale”în
care s-a extins principiul retroactivităţii legii mai favorabile de la legea penală şi la legea
contravenţională.
385 O lege intră în vigoare la data publicării sau la o dată ulterioară publicării, dată prevăzută în legea
respectivă.
204 Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului
săvârşirii faptei), al cărei respect îl datorează, ci nu unei legi viitoare ale cărei dispoziţii nu le putea
cunoaşte. Soluţionând o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la art. 62 alin. 1 din Legea nr.
521/2002 pe care a respins-o Curtea Constituţională statuat: „O lege nu este retroactivă atunci când
modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a
efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu
face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul
următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.” Credem că această decizie trebuie
interpretată în aşa fel încât să nu contravină principiului dreptului legal câştigat
Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat atât în Codul civil art. 1, în sensul căruia „legea
dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”, precum şi în Codul penal, în art. 11, în sensul
căruia „legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca
infracţiuni”.
De la acest principiu sunt doar două excepţii când legea se aplică şi retroactiv, astfel:
a) când noua lege penală sau contravenţională386 este mai favorabilă atunci aceasta se aplică
retroactiv; de exemplu, când legea nouă prevede o pedeapsă mai mică, pentru fapta respectivă.
b) în cazul legilor interpretative.
În ceea ce priveşte legea interpretativă, aceasta se aplică retroactiv numai atunci când nu aduce
noi reglementări, deoarece în cazul adăugării la lege, principiul neretroactivităţii se respectă.
Principiul neretroactivităţii legii asigură:
- stabilitatea dreptului legal câştigat (care nu poate fi suprimat, printr-o nouă lege);
- previne abuzul de drept prin modificarea legilor, în cazul rotirii la putere;
- asigură legitimitatea legii, recunoaşterea acesteia ca obligatorie şi justă; nu se poate pretinde
respectarea unei legi inexistente, respectiv până la intrarea în vigoare a acesteia.
În art. 5 pct. 2 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România
prin Decretul nr. 212/1974, cu privire la drepturile câştigate, recunoscute, se dispune:”Nu se poate
admite nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau în
vigoare în orice stat parte la prezentul Pact, în aplicarea legii, a convenţiilor, regulamentelor sau
cutumelor, sub pretextul că prezentul Pact nu recunoaşte aceste drepturi sau le recunoaşte într-o
măsură mai mică.”.
Iar în pct. 1 al art. 5 mai sus citat, se dispune: ”Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu poate fi
interpretată ca implicând pentru un stat, o grupare sau un individ, vreun drept de a se deda la o
activitate sau de a săvârşi un act urmărind suprimarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în
prezentul Pact ori limitări ale lor mai ample decât cele prevăzute în Pact.”. Se observă respectarea
principiului dreptului câştigat potrivit legii, drept ce nu poate fi suprimat sau restrâns printr-o altă lege
ulterioară.
Potrivit art. 16 pct. 1 şi 2, precum şi art. 4 pct. 2 din Constituţie, cetăţenii români fără deosebire de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine
socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în
egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără privilegii şi fără discriminări387 şi sunt
386 Din perspectiva art.6 al Convenţiei Europene a drepturilor Omului distincţia dintre contravenţii şi
infracţiuni nu este operantă toate aceste fapte fiind considerate ca având caracter penal şi deci li se aplică
aceleaşi principii şi dispoziţii în măsura în care nu sunt derogări cum ar fi de pildă dreptul la un proces
echitabil. Ca urmare legea contravenţională mai blândă retroactivează fapt ce s-a reflectat şi în revizuirea
Constituţiei.
387 În ceea ce priveşte preselecţiile pentru un concurs, Curtea Supremă de Justiţie a statuat că
trataţi în mod egal atât de către autorităţile publice cât şi de către ceilalţi cetăţeni. Egalitatea în faţa legii
conduce la cererea ca toţi oamenii să aibă aceeaşi pondere atât în elaborarea cât şi aplicarea legii. Evident
că aceasta nu este o regulă absolută ci ea se aplică în contextul celorlalte dispoziţii constituţionale.De pildă
în art.44 pct. din Constituţia revizuită se dispune:”Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal
de lege, indiferent de titular.” Curtea Constituţională a statuat că „principiul egalităţii nu înseamnă
uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite
tratamentul nu poate fi decât diferit când acesta se justifică în mod raţional şi obiectiv.”388 Astfel se vorbeşte
de un drept la diferenţă care coexistă cu egalitatea în drepturi. Avem rezerve faţă de decizia Curţii
Constituţionale prin care s-a declarat ca neconstituţionale dispoziţiile penale care condiţionează aplicarea
suspendării condiţionate a executării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei închisorii sub
supraveghere de recuperarea prejudiciului.389 Socotim că nu este scutită de critici motivarea Curţii
Constituţionale, potrivit căreia „accesul inculpatului la unele măsuri de politică penală neprivativă de
libertate, la care este îndreptăţit din punctul de vedere al politicii penale şi al dreptului penal, nu-i poate fi
interzis pe criterii străine justiţiei penale, cum ar fi acoperirea integrală a prejudiciului” deoarece ar crea un
regim de discriminare pe criteriul averii.Repararea integrală a pagubei nu înseamnă neapărat plata
Bucureşti 1998, p. 1083, şi Decizia nr. 457 din 2.12.2003 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul
Oficial nr. 49/20.01.2004.
389 În art.81 alin.4 din Codul penal se dispune: „În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a
produs o pagubă, instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei numai dacă
până la pronunţarea hotărârii paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o
societate de asigurare.”Aceasta presupune că în cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a
cauzat o pagubă şi condamnatul nu a despăgubit partea vătămată, acesta nu va putea beneficia de
măsura suspendării executării pedepsei. Credem că acest mod de reglementare nu afectează principiul
egalităţii în drepturi pentru că între cel care a recuperat paguba creată de el şi cel care nu a recuperat-o
există o diferenţă şi atunci şi tratamentul făcut de legiuitor trebuie să fi diferit.
389 În ceea ce priveşte preselecţiile pentru un concurs, Curtea Supremă de Justiţie a statuat că
Bucureşti 1998, p. 1083, şi Decizia nr. 457 din 2.12.2003 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul
Oficial nr. 49/20.01.2004.
389 În art.81 alin.4 din Codul penal se dispune: „În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a
produs o pagubă, instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei numai dacă
până la pronunţarea hotărârii paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o
societate de asigurare.”Această dispoziţie penală a fost declarată neconstituţională pe motiv că se încalcă
egalitatea în drepturi între condamnatul care a recuperat prejudiciul şi condamnatul care nu a recuperat
prejudiciul.
206 Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului
Constituţia României stabileşte în art. 16 (3) că „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau
militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română392 şi domiciliul în
ţară”.
Observăm că se utilizează termenii de „funcţii” şi „demnităţi publice” ca două noţiuni distincte.
Funcţiile sunt folosite în sensul dreptului administrativ. Demnitatea publică exprimă mai mult decât o
funcţie în sensul dreptului administrativ, fiind prin excelenţă o categorie a dreptului constituţional în care,
după opinia prof. Ioan Muraru, intră: şeful de Stat, deputaţii, senatorii şi miniştrii. Distincţia este necesară
deoarece statutul acestora este reglementat în mod diferit. Art. 16(3) din Constituţie se referă nu la orice
funcţie ci numai la funcţiile publice care presupun exerciţiul autorităţii statale, pentru ocuparea cărora este
obligatorie depunerea jurământului prevăzut de art. 54 din Constituţie.
Deci, pentru ocuparea unor funcţii şi demnităţi publice de către o persoană sunt necesare
următoarele condiţii cumulative:
390 Fr. Tulkens, M. Van de Kerchove, Introduction au droit pénal. Kluwem, Éditions Juridique, 1997, p. 62-
67.
391 Decizia nr.100 din 9 martie 2004, publicată în M:Of. nr. 261 din 24 martie 2004 a Curţii Constituţionale,
Statutul de cetăţean român asigură dreptul persoanei care are calitatea de cetăţean român de a
solicita protecţie din partea autorităţilor române şi, respectiv, obligaţia constituţională a acestora de a le
acorda protecţia necesară, atât în interior, cât şi în exterior.
În acest sens, protecţia cetăţeanului român în străinătate presupune:
- dreptul de a solicita ambasadei şi consulatului de a interveni pe lângă organele în drept din ţara
respectivă, pentru asigurarea dreptului la apărare,încetarea abuzurilor etc.
- consultanţă generală în exercitarea drepturilor în străinătate;
- ambasada poate să notifice,să ceară explicaţii, sau să protejeze atunci când în ţara străină se
încalcă drepturile cetăţeanului român;
- efectuarea unor acte juridice la ambasadă în interesul cetăţeanului român (legalizări de acte,
autentificări de procuri, eliberarea de documente de călătorie, de acte de identitate etc.);
- asigurarea unei legături între cetăţeanul român şi autorităţile din România, dar şi autorităţile din
ţara străină;
- asistenţă judiciară etc.
- cetăţeanul român aflat pe teritoriul ambasadei române nu poate fi extrădat potrivit Convenţiei
internaţionale privind extrădarea.
Autorităţile române, în virtutea obligaţiilor lor, încheie acorduri, tratate cu autorităţile altor state,
privind protecţia cetăţenilor români în străinătate pe principiul reciprocităţii.
În afara teritoriului român, cetăţenii români sunt datori să-şi execute obligaţiile constituţionale, afară
de cazul când acestea sunt incompatibile cu absenţa din ţară cum ar fi de pildă votul, plata impozitelor,
etc..
Potrivit art. 18 din Constituţie, „cetăţenii străini şi apatrizi care locuiesc în România se bucură de
protecţie generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi...”
Observăm că protecţia acestora este la nivel de garanţie constituţională, ceea ce înseamnă că
nici o lege nu o poate înlătura ori diminua. Cu excepţia drepturilor politice (de a alege şi de a fi ales şi de a
ocupa funcţii şi demnităţi publice), cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi ca cetăţenii români, iar în
393 Potrivit art. 155 din Codul penal "Fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie,
domiciliată pe teritoriul statului român, de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu
agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea ori indivizibilitatea, suveranitatea sau
independenţa statului, prin acţiuni de provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare
străine, ori de subminare economică sau politică a statului, ori de aservire faţă de o putere străină, sau de
ajutare a unei puteri străine pentru desfăşurarea unei activităţi duşmănoase împotriva siguranţei statului, se
pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi."
208 Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului
plus dreptul de azil prevăzut de art. 18 al. 2 din Constituţie. În prezent, cetăţenii străini încă nu pot dobândi
dreptul de proprietate asupra pământului. Însă, aşa cum am arătat, au fost şi sunt unele propuneri de
modificare a Constituţiei pentru a le acorda şi cetăţenilor străini dreptul de a dobândi proprietatea asupra
pământului în România. În acest sens prin art.44 pct.2 din Constituţie se dispune: „Cetăţenii străini şi
apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din
aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe
bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.”Totuşi
nimic nu împiedică pe cetăţeanul străin sau apatridul să înfiinţeze o societate comercială în România care
ca persoană juridică română are dreptul de a dobândi şi a avea în proprietate terenuri în România.
Este de netăgăduit că străinii şi apatrizii au drepturi dar şi obligaţiile corespunzătoare acestora,
respectiv de a cunoaşte şi respecta Constituţia şi legile româneşti, atunci când se află în România.
Potrivit art. 19 din Constituţie, cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România,
iar cetăţenii străini şi apatrizi pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai pe baza unei convenţii internaţionale sau
în condiţii de reciprocitate.
Expulzarea sau extrădarea se hotărăsc de justiţie, deci în cadrul unui proces, pe bază de fapte
prevăzute de lege şi bine probate. Orice expulzare sau extrădare nehotărâtă în mod legal de justiţie este
un abuz, o încălcare a dreptului la liberă circulaţie, garantat de Constituţie şi Convenţiile internaţionale.
Aşa cum am arătat, Constituţia valorifică o regulă de tradiţie care rezultă din documentele juridice
internaţionale şi constituţiile altor ţări şi anume că cetăţenii proprii nu pot fi nici extrădaţi nici expulzaţi.
Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de cetăţenie care implică
obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturor cetăţenilor săi. În literatura juridică se
menţionează un singur caz în care această regulă universală nu mai este aplicabilă, respectiv între Statele
Unite ale Americii şi Anglia, între care extrădarea propriilor cetăţeni este admisă, caz singular explicabil prin
istoria şi legăturile sociale şi politice deosebite dintre cele două state. Cu toate acestea prin Legea de
revizuire a Constituţiei în art. 19 s-a introdus alin.2 cu următorul conţinut: „Prin derogare de la prevederile
alin.(1) cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în
condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.”Credem că prin această dispoziţie s-a vizat nu o abdicare de la
principiul protecţiei propriilor cetăţeni ci o flexibilitate care să permită o adaptare mai uşoară a legislaţiei în
perspectiva aderării la Uniunea Europeană.394
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia s-a
refugiat unul din cetăţenii săi, urmărit sau condamnat penal, să i-l predea. Ea asigură ca autorii unor
infracţiuni, mai ales a unor infracţiuni internaţionale grave, să nu rămână nepedepsiţi, ascunzându-se pe
teritoriul altor state.
Nu se admite extrădarea pentru raţiuni politice, sau atunci când persoana în cauză ar putea fi
condamnată la moarte ori ar exista riscul de a fi supusă torturii şi altor pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante.
Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige o persoană
(numai cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod silit, şederii acestei
persoane pe teritoriul său. Codul nostru penal reglementează expulzarea străinilor în cadrul măsurilor de
siguranţă, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea faptelor
prevăzute de legea penală şi care se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea
penală.
Executarea deciziei de expulzare să nu fie inutilă, brutală, rapidă sau vexatorie, iar expulzatului să i
se lase dreptul de a alege statul spre teritoriul căruia urmează să fie expulzat, adică expulzarea să se facă
cu respectarea drepturilor inerente persoanei.
O astfel de dispoziţie constituţională este mai greu de înţeles în condiţiile în care alte state se străduiesc
394
să obţină imunitate pentru cetăţenii săi faţă de jurisdicţia Curţi Penale Internaţionale.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului 209
În măsura în care aceste reguli sunt prevăzute în pacte, convenţii, protocoale la care România a
aderat, fac parte din dreptul intern şi sunt aplicabile în domeniul expulzării (art. 11 din Constituţie).
Potrivit art. 7 din Declaraţia privind Drepturile Omului aparţinând persoanelor care nu posedă
naţionalitatea ţării în care locuiesc (O.N.U. 13 decembrie 1985) „un străin care se găseşte legal pe teritoriul
unui stat, nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate conform legii, afară dacă raţiuni
imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a valorifica motivele
contrare expulzării sale şi de a cere examinarea cazului său de autoritatea competentă sau de una sau
mai multe persoane special desemnate de o anumită autoritate, fiind reprezentat în acest scop.
Expulzarea individuală sau colectivă a străinilor ce se găsesc în această situaţie pentru motive de rasă,
culoare, religie, cultură, de origine naţională sau etnică este interzisă”395.Atunci când prin expulzare
condamnatul sau familia sa ar suferii rele tratamente în ţara sa, aceasta este contrară art.3 şi art.9 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu se poate dispune.396
Prin art. 20 din Constituţia României se stabilesc reguli privind corelaţia dintre dreptul intern şi
dreptul internaţional.
O primă regulă este aceea că dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti se
interpretează şi se aplică în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este
parte, aşa cum este Declaraţia Universală a Dreptului Omului (1948).
Socotim că această regulă este valabilă numai în condiţiile în care această interpretare îl
avantajează pe individ în drepturile şi libertăţile fundamentale. Or, atunci când dispoziţia din dreptul
intern este mai favorabilă cetăţeanului, credem că aceasta trebuie aplicată.397 Spre exemplu, socotim
că dispoziţiile art. 19 pct. 3 din Constituţia României prin care se prevede că expulzarea sau extrădarea se
hotărăşte de justiţie, sunt superioare dispoziţiilor art. 7 din Declaraţia privind Drepturile Omului, din 13
decembrie 1985, care admite şi expulzarea pe cale administrativă, situaţie când s-ar putea încălca dreptul
la libera circulaţie, consfinţit atât în Constituţia României cât şi în Norme internaţionale. Cea de-a doua
regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, atunci când există neconcordanţă între acestea şi
legile interne, în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Deci acest articol (20) nu soluţionează
un concurs între o dispoziţie a Constituţiei României şi o normă juridică internaţională adoptată şi de
Parlamentul României. Prin Legea de revizuire a Constituţiei în art. 11 s-a introdus alin.3 în care se
dispune:”În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare
Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.”
Referitor la regula priorităţii reglementărilor internaţionale în materia drepturilor şi libertăţilor,am
susţinut că trebuie interpretată ca o regulă de la care există excepţii, respectiv atunci când dispoziţiile
398
din dreptul intern sunt superioare faţă de cele internaţionale, în domeniul drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, se aplică cele române. Ulterior în anul 2003, prin Legea de revizuire a Constituţiei în art. 20
pct. 2 din Constituţie, la principiul priorităţii aplicării reglementărilor internaţionale în materia drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti s-a introdus excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile când bineînţeles se vor aplica acestea şi nu reglementările internaţionale.
De asemenea, această regulă permite accesul persoanei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru
apărarea dreptului său, după parcurgerea în România a tuturor căilor de atac. Este de observat că Curtea
Europeană a Drepturilor Omului judecă o cauză privind fapte săvârşite în România numai după legislaţia
României şi tratatele şi convenţiile la care a aderat şi care astfel fac parte din dreptul intern.
În constituţiile unor ţări, problema neconcordanţei reglementărilor interne şi internaţionale are
soluţii interesante. Astfel, Constituţia Franţei, în art. 54, prevede că „Dacă Consiliul Constituţional sesizat
de către Preşedintele Republicii, de către Primul-ministru sau de către preşedintele unei sau alteia dintre
adunări a declarat că un angajament internaţional cuprinde o clauză contrară Constituţiei, autorizaţia de
ratificare sau de aprobare nu poate interveni decât după revizuirea Constituţiei.” Iar Constituţia
Spaniei prevede în art. 95 că „Încheierea unui tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei
va trebui precedată de o revizuire a acesteia.” Deci, raţionând per a contrario, în aceste state, până la
modificarea Constituţiei, nu pot fi ratificate convenţii sau tratate contrare Constituţiei lor.
A treia regulă o constituie aceea că aplicarea dispoziţiilor convenţiilor şi tratatelor la care România
este parte, trebuie să se facă în conformitate cu principiile generale ale dreptului şi în mod deosebit cu
principiul neretroactivităţii legii.
Socotim că invocarea aplicării dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru acte şi
fapte încheiate ori săvârşite înainte de 1994 (când România a aderat la această convenţie), este
discutabilă,contrară nu numai principiilor dreptului, ci şi dispoziţiilor Convenţiei. Astfel, în art. 53 al
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, denumit „Apărarea drepturilor omului recunoscute” se
prevede „Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei
părţi contractante sau oricare alte Convenţii la care aceasta este parte”. Deci, cu atât mai mult, nu ar
putea fi atinse drepturile câştigate în temeiul unei legi aplicându-se astfel principiul dreptului câştigat. Iar
în art. 59 pct. 3 din Convenţia susmenţionată se dispune „Pentru orice semnătură care va ratifica ulterior,
Convenţia va intra în vigoare din momentul depunerii instrumentelor de ratificare”.
Aplicarea retroactivă a Convenţiei susmenţionate ar fi contrară art. 15 al. 2 din Constituţia
României cât şi art. 17 din Convenţie intitulat „Interzicerea abuzului de drept” în care se dispune astfel „Nici
o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau
un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea
drepturilor sau a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât cele prezente în această
Convenţie.”.
399Acestă dispoziţie se referă numai la drepturi nu şi la libertăţi fiind tributară concepţiei că libertăţile sunt
drepturi. De asemenea sintagma „instanţe judiciare competente” credem că include toate instanţele care
sunt înfiinţate şi funcţionează potrivit legii.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului 211
asemenea în art 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se face referire atât la drepturi
cât şi la libertăţi şi se foloseşte sintagmle „recurs efectiv” şi „instanţe naţionale”: „Orice
persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are
dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora
unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.” Constituţia României prin
art.21 pct.1 asigură accesul liber la justiţie pentru apărarea atât a drepturilor şi libertăţilor cât şi a
intereselor legitime.
Funcţiile justiţiei sunt de a interpreta şi aplica legile la cazurile concrete, de a judeca şi a aplica
sancţiuni, de a face dreptate.
Soluţionarea conflictelor de către o putere independentă şi imparţială este o garanţie a
drepturilor şi libertăţilor, dacă fiecare persoană beneficiază de accesul liber la justiţie. Potrivit
acestui principiu, oricine trebuie să aibă acces liber la justiţie fie că este cetăţean român,
cetăţean străin sau apatrid, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime. Justiţia care se înfăptuieşte de autorităţile judecătoreşti, în numele legii, este un
serviciu public al statului, iar costurile se suportă de la buget”.400Dar „accesul liber la justiţie nu
înseamnă că trebuie să fie considerat în toate cazurile gratuit” susţine Curtea
Constituţională.401Ca urmare, „regula este cea a timbrării acţiunilor în justiţie, excepţiile fiind
posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor. Taxa de timbru este o modalitate de
acoperire, în parte, cheltuielilor pe care le implică serviciul public al justiţiei.” Accesul liber la
justiţie ca principiu pune accentul pe libertatea accesului la justiţie a oricărei persoane fie fizică
fie juridică înclusiv persoana juridică de drept public.Socotim că principiul liberului acces la
justiţie se referă la:
d) accesul la orice instanţă judecătorească prevăzută în art. 126 din Constituţie
respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite de lege;
e) accesul la Consiliul Superior al Magistraturii ca instanţă de judecată402, prin
secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor
(art.134 pct.2 din Constituţie);
f) accesul la Curtea Constituţională prin intermediul excepţiilor de
neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj comercial ( art.146 lit. d din Constituţie);
g) accesul la instanţele de arbitraj comercial ( art.146 lit. d din Constituţie);
h) accesul la orice jurisdicţie specială administrativă (art.21 pct.4 din Constituţie)403
i) accesul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.404
400 Decizia Curţii Constituţionale nr.41/12.04.1995, publicată în CDH 1995-1996, p.92; Decizia Curţii
Constituţionale nr.18/29.01.1997, publicată în CDH 1997, p.290;
401 Ibidem.
402 Socotim că coroborând dispoziţiilor art. 134 pct.2 cu ale art.146 lit. din Constituţie putem crede că în faţa
Consiliului Superior al Magistraturii când acţionează ca instanţă de judecată în materie disciplinară se pot
ridica excepţii de neconstituţionalitate.În sens contrar a se vedea Corneliu Liviu-Popescu, Suprimarea prin
revizuirea constituţională a unei garanţii privind liberul acces la justiţie, în sensul imposibilităţii atacării în
justiţie a unor hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii, Curierul judiciar nr.2/2004, p.67.
403 A se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.II din 15.o2.1995 publicată în M. Of. nr.
Drepturilor Omului ratificat de România prin Legea nr.33 din 25 februarie 1999 publicată în M. Of. nr. 88 din
2 martie 1999 se prevede: „Părţile contractante vor respecta dreptul persoanelor vizate la art. 1
paragraful 1(părţile, reprezentanţi sau consilieri ai acestora, martorii, experţii şi alte persoane chemate de
Curte sau invitate de preşedintele acesteia să participe la procedura respectivă) din prezentul acord de a
212 Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului
coresponda liber cu Curtea. (2).În cazul persoanelor arestate, exercitarea acestui drept implică, în
special următoarele:
corespondenţa acestora trebuie să fie transmisă şi să le fie remisă fără întârzâeri prea mari şi fără să fie
modificată;
acestor persoane nu li se va putea aplica nici un fel de măsuri disciplinare ca urmare a transmiterii, pe
căile specifice, de documente Curţii;
aceste persoane au dreptul, pe tema unei plângeri şi a oricărei proceduri ce rezultă din aceasta, să
corespondeze cu un avocat admis să pledeze în faţa instanţelor ţării în care sunt deţinute şi să discute cu
acesta fără să poată fi ascultaţi de o altă persoană.”
405 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secţia a IV-a- cameră, Hotărârea din 3 iunie 2003, Cauza Cotlet
Drepturilor Omului. Legea de revizuire a Constituţiei a introdus două noi texte care se adaugă
reglementărilor deja existente în art. 21 din Constituţie. Primul amendament introdus prin
această lege ridică la nivel de principiu constituţional „dreptul cetăţenilor la un proces
echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”Raţiunea introducerii
amendamentului respectiv constă în alinierea reglementărilor constituţionale şi legale din dreptul
intern la principiile dreptului comunitar cât şi importanţei acordate de constituant acestor două
drepturi care astfel devin drepturi fundamentale.407 Rezonabilitatea termenului de judecată sau de
arestare408 este lăsată la aprecierea instanţei în raport de complexitatea cauzei ,vinovăţia
învinuitului sau inculpatului în prelungirea procesului şi altele. În cazul încălcării termenului
rezonabil la durata arestării, persoana va fi pusă în libertate şi i se va acorda despăgubirii după
caz.409 Al doilea amendament introdus în art.21 prin Legea de revizuire priveşte instituirea
caracterului facultativ şi gratuit al jurisdicţiilor speciale administrative, venind astfel în
sprijinul celor lezaţi în drepturile lor prin acte administrative de autorităţile publice.
407 Dreptul cetăţenilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil face
parte din dreptul intern românesc încă din 1994 când România prin Legea nr. 30 a ratificat Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. În art. 6 al acestei Convenţii se prevede:”orice persoană are dreptul la
judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
independentă şi imparţială, instituită de lege , care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor
sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.”
408 În cazul arestării durata maximă a acesteia în timpul urmăririi penale este de 6 luni, iar termenul
410 În art.53 pct.1 din Constituţie nu este prevăzut ca scop al restrângerii drepturilor sau libertăţilor,
prevenirea infracţiunilor.
411 Ultimele două condiţii au fost introduse prin Legea de revizuirea Constituţiei.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului 215
interpretată ca implicând unui stat, unui grup sau unei persoane dreptul de a se deda la
vreo activitate sau de a săvârşi vreun act care să conducă la desfiinţarea
drepturilor şi libertăţilor enunţate în prezenta Declaraţie.”.
În acelaşi sens, referitor la „drepturile recunoscute sau în vigoare” se dispune şi în art. 5
pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, respectiv că „nu se poate
admite nici o restricţie sau derogare de la acestea”, ceea ce corespunde principiului dreptului
legal câştigat.
BIBLIOGRAFIE
1. Principalele instrumente internaţionale privind Drepturile Omului la care România este parte,
Vol. II, I.R.D.O. Bucureşti, 1999, p. 49-56; 69-71
2. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Editura Lumina
Lex, Bucureşti-1997, p. 172-184
3. Ion Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol. I, Editura
Europa Nova-1996, Bucureşti, p. 126-193
4. Tudor Draganu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Universitatea
Ecologică „Dimitrie Cantemir”, Târgu Mureş,1993; p. 72-82.
5. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami,
216 Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului
Bucureşti-1997, p. 172-206
6. Victor Duculescu - Drept Constituţional Comparat, Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti-
1999
7. Dabu Valerică - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura SNSPA, Bucureşti
2001.
CAPITOLUL IX
DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI CARE CARACTERIZEAZĂ
FIINŢA UMANĂ CA ENTITATE BIOLOGICĂ
Dreptul la viaţă
Viaţa este bunul cel mai de preţ al omului, însuşi omul. Existenţa dreptului la viaţă
determină existenţa celorlalte drepturi ale fiinţei umane. Pe oricare treaptă a dezvoltării sale,
omul şi-a apărat viaţa, individual sau în colectiv, prin mijloacele de care a dispus în acest scop.
Când oamenii şi-au dat seama că existenţele lor individuale se condiţioneză reciproc, viaţa
umană a devenit o valoare socială şi s-a impus ocrotirea ei ca atare. Dreptul la viaţă este dreptul
fundamental cu care începe inventarul drepturilor omului, fiind consacrat încă din primele
declaraţii de drepturi.Astfel, Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii din 4
iulie 1776 evidenţiază că toţi oamenii sunt făcuţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile;
printre aceste drepturi se găseşte cel la viaţă.
Dreptul la viaţă este înscris printre drepturile esenţiale ale fiinţei umane, în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, declaraţie preluată în Constituţiile celor mai multe state (art. 22
în Constituţia României). Astfel în art.3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se
prevede: „Orice om are dreptul la viaţă, libertate şi inviolabilitatea persoanei”.
În Tezele Constituţiei din 1991 s-a propus ca acest drept să fie consacrat în următoarea
formă: „Dreptul omului de a se naşte şi de a trăi este absolut şi inviolabil. Viaţa omului începe
odată cu zămislirea sa.” În comparaţie cu textul ce s-a adoptat în final, textul propus aducea ca
element suplimentar ideea că viaţa omului începe odată cu zămislirea sa. S-a apreciat că
acceptarea unui asemenea amendament ar fi avut drept consecinţă încriminarea întreruperii
cursului sarcinii în aceleaşi condiţii ca şi pedeapsa în caz de omucidere fapt pentru care nu a
fost adoptat.După cum se ştie, pe plan internaţional, înspecial într-o serie de state având
împortante populaţii catolice (Italia, S.U.A.), se poartă în momentul de faţă ample discuţii în
legătură cu permiterea întreruperii sarcinii sau prohibirea acesteia. Problema este controvesată
care presupune soluţie la:
-de când se naşte dreptul la viaţă al fetusului, din momentul concepţiei, la şase luni
din momentul concepţiei, sau de la naştere;
- când şi cum se exercită dreptul părinţilor de a decide să aibă copii;
- raportul dintre dreptul cuplului de a hotărâ asupra procreerii şi dreptul la viaţă al
fetusului conceput.
Complexitatea acestei probleme şi discuţiile contradictorii pe plan internaţional nu au
permis să se ajungă până în prezent la o soluţie definitivă.
Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului este un drept inalienabil al
omului. În Convenţia Europeană a Drepturilor Omului412 se dispune: „Dreptul la viaţă al oricărei
persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în
executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal, în cazul în care infracţiunea este
sancţionată cu această pedeapsă prin lege. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin
încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut
necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane
legal deţinute;
C.E.D.O. face parte din dreptul intern, fiind ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 30 din 18
412
mai 1994.
Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică 219
415În anul 2002 art. 44 pct. 2 din Codul penal a fost modificat prin Legea nr.169 din 10 aprilie 2002
publicată în M. Of. nr. 261 din 18 aprilie 2002.
Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică 221
şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea
pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Aceste dispoziţii ale Codului penal, coroborate cu
cele ale art. 2 pct. 2 lit. a din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, defineau cazurile când cauzarea
morţii unei persoane nu se sancţionează dacă se săvârşeşte în condiţiile cumulative:
- ale legitimei apărări şi
- pentru apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale.
Potrivit acestei reglementării, chiar dacă erau îndeplinite condiţiile legitimei apărări, cauzarea
morţii agresorului nu era scuzabilă atunci când agresorul punea în pericol orice altă valoare din cele
prevăzute de art. 44 al. 2 din Codul penal, cu excepţia vieţii, integrităţii fizice şi psihice a persoanei.
În astfel de situaţii, se aprecia că viaţa agresorului este mai importantă decât apărarea unor
anumite valori şi astfel nu se admitea suprimarea vieţii persoanei pentru apărarea unui bun mobil sau
imobil care putea fi reparat recuperat, plătite despăgubiri pentru el etc.. Prin Legea nr.169/202 în art. 44 din
Codul penal s-a introdus alin. (21) în care se dispune: „Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela
care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie,
efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit
ţinând de acestea.”Prin aceasta s-a extins conceptul de legitimă apărare şi în cazul când în mod flagrant
o persoană pătrunde fără drept prin violenţă, viclenie, efracţie, sau prin alte asemenea mijloace, într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.
b) În scopul efectuării unei arestări legale, sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute atunci când în mod absolut necesar s-a recurs la forţă, moartea cauzată nu este imputabilă.
Această prevedere a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului trebuie coroborată cu dispoziţiile Legii nr.
17/1996 care reglementează folosirea uzului de armă în astfel de situaţii.
Cazurile de folosire a armamentului416 în astfel de condiţii sunt strict prevăzute de lege, numai
dacă este absolut necesar, dacă nu există alte mijloace legale, în condiţiile legitimei apărări şi a
somaţiilor prevăzute de lege, dacă există un mandat legal de arestare şi o stare legală de deţinere.
c) Potrivit art. 2 pct. 2 lit. c din Convenţie, moartea nu este imputabilă dacă aceasta ar rezulta dintr-o
recurgere absolut necesară la forţă, pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o
insurecţie.
Astfel potrivit art. 47 lit. h din Legea nr. 17/1996, uzul de armă se poate face pentru îndeplinirea
atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare, împotriva grupurilor de persoane sau a persoanelor izolate
care încearcă să pătrundă fără drept în sediile sau în perimetrele autorităţilor şi instituţiilor publice.
Potrivit art. 51 din legea nr. 17/1996, „uzul de armă în condiţiile şi situaţiile prevăzute în prezentul
capitol, se face în aşa fel încât să ducă la imobilizarea (nu neutralizarea s.n.) celor împotriva cărora se
foloseşte arma, trăgându-se, pe cât posibil, la picioare pentru a evita cauzarea morţii acestora. Dacă
uzul de armă şi-a atins scopul prevăzut în aliniatul 1, se încetează recurgerea la un asemenea mijloc.” Din
aceste ultime dispoziţii rezultă că dacă agentul autorităţii publice a vizat zone vitale ale persoanei (cap,
inimă etc.), atunci se pune problema folosirii ilegale a armamentului, fapta sa nemai încadrându-se în
condiţiile Legii române nr. 17/1996 şi evident a Constituţiei. Iar în cazul în care, deşi agentul a respectat
condiţiile legii, moartea a intervenit ca urmare a faptului că persoana vizată, în mod imprevizibil, şi-a expus
zonele vitale pe direcţia de tragere, moartea acesteia nu îi este imputabilă.
Din acest punct de vedere, faţă de prevederile C.E.D.O., reglementarea din Legea nr. 17/1996
este mai precisă şi în favoarea drepturilor omului, respectiv a celui care încălcând legea, este supus
riscului morţii, aşa cum sunt şi prevederile Legii nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor
publice.
Se poate pune în discuţie problema dacă dreptul la viaţă implică, de exemplu, posibilitate sau
libertatea pentru individ de a hotărâ să-şi pună capăt zilelor sale, în special, dacă el este confruntat cu
anumite suferinţe prelungite sau având legătură cu anumite circumstanţe din viaţa sa. În special, se pune,
în acest caz, evident, problema eutanasiei şi a avortului justificat de motive medicale sau din altele.
416 Este vorba numai de persoanele autorizate să deţină şi să folosească armamentul pentru apărare.
222 Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică
Considerăm că poziţia adoptată de individ faţă de astfel de probleme este condiţionată de convingerile
filozofice, morale sau religioase ale fiecăruia.417
Dreptul la integritate fizică şi psihică a fost inspirat, de asemenea, de Declaraţia Universală care, în
art. 5, proclamă că „nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude inumane sau
degradante”. În acelaşi sens a fost formulat art. 7 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi
politice. Art. 3 al Convenţiei Europene reia, în esenţă, art. 5 din Declaraţia Universală, mai puţin termenul
„tratamente crude”, spunând că „nimeni nu poate fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane
sau degradante”. El nu a preluat însă aliniatul 2 de la art. 7 al Pactului unde se spune: „In special, este
interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice.”
Dreptul la integritatea fizică este clar definit prin chiar formularea constituţională. Strânsa sa
legătură cu dreptul la viaţă a determinat reglementarea în acelaşi articol. Respectul integrităţii fizice este
garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia autorităţilor publice de a o asigura care este o
obligaţie pozitivă.
Orice atingere adusă integrităţii fizice a persoanei va trebui sancţionată de lege; dacă „atingerea”
se impune, totuşi, din considerente de ordin social, ea se poate face numai pe baza legii emisă potrivit
condiţiilor art. 52 din Constituţie (de exemplu: vaccinarea pentru combaterea unei epidemii, recoltarea de
sânge pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice, efectuarea unei operaţii chirurgicale cu acordul pacientului
etc.). În spiritul Constituţiei, pentru protecţia integrităţii fizice, legiuitorul a incriminat ca infracţiuni şi
sancţionat faptele contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, a înfiinţat organele împuternicite cu
prevenirea, constatarea şi sancţionarea acestora, precum şi procedurile de urmat. (art. 174 - 185 din Codul
penal şi articolele corespunzătoare din Codul de procedură penală sunt dispoziţii legale elaborate în acest
sens.) În codul penal mai sunt sancţionate tortura supunerea la rele tratamente, cercetarea abuzivă,
purtarea abuzivă şi altele.Referindu-se la dreptul la integritate fizică şi psihică al persoanei Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a statuat: „Curtea a afirmat dreptul oricărui deţinut la condiţii de detenţie
conform demnităţii umane, pentru a asigura modalităţii de executare care să nu îl supună pe cel în cauză
unor pericole sau încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent
detenţiei, adăugând că, pe lângă starea de sănătate a deţinutului, trebuie asigurată bunăstarea lui într-un
mod adecvat faţă de exigenţele practice ale privării de libertate. Dacă nu se poate deduce o obligaţie
generală de a elibera un deţinut pentru motive de sănătate, art.3 impune în orice caz statelor să protejeze
integritatea fizică a persoanelor private de libertate, în special prin administrarea tratamentelor medicale
necesare.418Referindu-se la încătuşarea arestatului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată: „Curtea
aminteşte că portul cătuşelor nu pune în mod normal probleme faţă de art.3 , dacă este legat de o detenţie
legală şi nu antrenează utilizarea forţei, nici expunerea publică, dincolo de ceea ce poate fi în mod
rezonabil considerat ca fiind necesar. Sub acest aspect, trebuie avut în vedere în special riscul de fugă sau
de rănire ori vătămare.”419
Dreptul la integritatea psihică este ocrotit şi considerat de valoare constituţională, omul fiind
conceput - sub aspect juridic - ca un complex de elemente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite.
Mutilarea uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară drepturilor omului.
Respectul vieţii, al integrităţii fizice şi psihice implică, în mod firesc, interzicerea torturii, a
pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, ceea ce face în mod expres art. 22 pct. 2 din
417 Dr. Nicolae Pavel, Consideraţii teoretice referitoare la dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică.
Revista Dreptul nr. 5/2003 p.37.
418 Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Raport din 28 ianuarie 1994, Cauza Hurtado c, Elveţia, în
420 Mario G. Losano, Legea italiană în privinţa vieţii private, Editura All Beck, Bucureşti 2004,p.9.
224 Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică
421 De pildă uneori poliţia rutieră îşi rezervă dreptul de a opri şi controla conducătorii auto fără motive
speciale, ceea ce după opinia noastră ar contraveni dreptului la viaţa privată şi la libera circulaţie.
422 Sunt societăţii private care tind să facă negoţ cu secretul vieţii private, iar tot mai mulţi agenţi media fac
alte atribuţiuni Poliţia Română are şi atribuţia : „supraveghează şi controlează circulaţia pe drumurile
publice, în afara cazurilor exceptate prin lege, şi colaborează cu alte autorităţi publice, instituţii, asociaţii şi
organizaţii neguvernamentale, pentru îmbunătăţirea organizării şi sistematizăriicirculaţiei, asigurarea stării
tehnice a autovehiculelor, perfecţionarea pregătirii conducătorilor auto şi luarea unor măsuri de educaţie
rutieră a participanţilor la trafic;”
Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică 225
b) să conducă la sediul poliţiei pe cei care, prin acţiunile lor, periclitează viaţa persoanelor,
ordinea publică sau alte valori sociale, precum şi persoanele suspecte de săvârşirea
unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii; în cazurile
nerespectării dispoziţiilor date de poliţist, acesta este îndreptăţit să folosească forţa;
verificare situaţiei acestor categorii de persoane şi luarea măsurilor legale, după caz, se
realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administrativă;
c) .....
d) .....
e) .....
f) să efectueze, cu respectarea dispoziţiilor legale, controale ale persoanelor şi bagajelor,
precum şi ale vehiculelor aflate în circulaţie, atunci când există indicii temeinice cu
privire la săvârşirea unor infracţiuni sau posibile acte teroriste;
g) să efectueze controale şi razii427 atunci când există indicii temeinice cu privire la
săvârşirea de infracţiuni sau posibile acţiuni teroriste;”
Evident că aşa cum dispune art. 31 pct.2 din Legea nr. 212/2002 “În exercitarea drepturilor conferite
de prezenta lege poliţistul are obligaţia să respecte întocmai drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului, prevăzute de lege şi Convenţia europeană a drepturilor omului.”
Observăm că poliţistul nu poate să uzeze de aceste drepturi conferite de lege, nemotivat şi în afara
legii pentru că altfel ar săvârşi un abuz de drept afectând dreptul la viaţa privată a celui oprit, legitimat,
identificat, condus, controlat la bagaje etc. Sunt indicii temeinice când există date din care rezultă
presupunerea că se pregăteşte sau s-a săvârşit o faptă ilegală care presupune necesită intervenţia
autorităţii.
În ceea ce priveşte lezarea dreptului la viaţa intimă, familială şi privată ale individului, în scopul
protejării lui faţă de actele sale sau ale altuia în sensul de a li se face bine cu forţa opiniile sunt
împărţite. Într-o opinie se susţine că statul nu este îndreptăţit să intervină în viaţa privată a persoanei
pentru ai asigura cu forţa starea de bine. În acest sens se invocă principiul lui J.S. Mill potrivit căruia statul
nu are dreptul să intervină, deoarece violarea sferei private nu se poate face, în mod legitim, nici în numele
unui nebulos Bine general, nici în numele binelui propriu al celui asupra căruia se intervine.428De pildă
anterior zilei de 11 septembrie 2001429, 13 state din S.U.A. nu au instituit puncte de control pentru
verificarea consumatorilor de droguri au a persoanelor care conduc sub influenţa băuturilor alcoolice pe
motivul că s-ar încălca dreptul la viaţa privată. Într-o altă opinie se poate susţine că în cazuri excepţionale
şi prevăzute de lege statul este îndreptăţit să intervină în sfera privată a persoanei pentru apărarea
acesteia faţă de actele ei sau ale altora. Obligarea celor care conduc motociclete să poarte cască de
protecţie,obligarea muncitorului să poarte echipament de protecţie, internarea obligatorie a bolnavului
psihic periculos, cu tentative de suicid, obligarea la tratament în cazul bolilor transmisibile, obligarea la
portul centurii de siguranţă când circuli cu autoturismul prin care se vizează protecţia obligatului, prin
427 Evident că pentru efectuarea de percheziţii în cadrul raziilor este necesară autorizarea instanţei de
judecată.
428 A se vedea dr. Adrian-Paul Iliescu în „Aspecte filozofice şi morale ale dreptului la viaţa privată” Mario G.
Losano „Legea italiană în privinţa protecţiei vieţii private” Ed. All Beck, Bucureşti 2004, p. 15.
429 După 11 septembrie 2001 Congresul S.U.A.a adoptat la 25 octombrie 2001, Legea „Patriot”prin care se
instituie „Mai multă forţă şi coerenţă prin instrumente legislative necesare prevenirii şi împiedicării actelor
teroriste”.Această lege conţine printre alte măsuri şi o serie de activităţi incluse în titlul II „Întărirea măsurilor
de supraveghere” lege criticată că afectează dreptul la viaţa intimă, familială şi privată a persoanei. De
pildă în secţiunea 1012 referindu-se la conducătorii de vehicule sunt prevăzute verificări asupra persoanei
care dacă prezintă „risc de securitate” nu i se acordă dreptul de a conduce.Sau introducerea obligaţiei
pentru orice cetăţean care intră legal în S.U.A. să se supună scanării biometrice (ampretării) iar celelalte
date personale să fieintroduse în bazele de date ale Sistemului Integrat de Identificare Automată a
Amprentelor al FBI sau altor agenţii.
226 Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică
impunerea acestor imixtiuni în viaţa sa privată sunt contestate afirmându-se că sunt intruziuni nepermise în
viaţa privată a persoanei. De pildă obligarea hinduşilor din S.U.A. să poarte cască în timpul conducerii
motocicletei contravine convingerilor lor religioase deoarece îi împiedică să poarte turbanul. Avem rezerve
faţă de astfel de opinii care exagerând dreptul la viaţă privată, periclitează dreptul la viaţa însăşi or este
evident pentru oricine că în lipsa vieţi nici nu se mai poate vorbi de existenţa unui drept la viaţă privată cum
de altfel orice drept şi libertate de care se poate bucura persoana cât este în viaţă.Pe de altă parte sunt
cazuri când statul în anumite scopuri a intervenit cu reglementări care afectau dreptul la viaţă privată cum
ar fi de pildă interzicerea anticoncepţionalelor,430interzicerea totală a avorturilor care nu au rezistat faţă de
dreptul la viaţa intimă, familială şi privată a persoanei legile în cauză fiind abrogate.În doctrină s-a pus
problema raportului dintre dreptul la viaţa intimă, familială şi privată pe deoparte şi celelalte
drepturi pe de altă parte. Astfel s-au formulat două opinii.Într-o primă opinie se susţine că dreptul la viaţa
intimă, familială şi privată este un drept sacru şi absolut, superior celorlalte drepturi şi libertăţi431. În
această acepţiune Statul nu poate în mod legitim să introducă restricţii în exercitarea dreptului la viaţa
intimă, privată şi familială, pentru a ocroti drepturile şi libertăţile individului sau ale terţilor. Într-o altă opinie
se vorbeşte de un echilibru între dreptul la viaţa intimă, familială şi privată pe de o parte şi drepturile şi
libertăţile individului sau ale altora pe de altă parte. Amitai Etzioni pentru a identifica dacă s-a respectat
echilibrul între dreptul la viată intimă, familială şi privată şi binele comunitar redus la apărarea securităţii şi
sănătăţii cetăţenilor ( care de fapt conţine anumite aspecte ale drepturilor şi libertăţilor indivizilor) propune
folosirea a patru criterii În faţa unui caz concret a ceste criterii se aplică în cascadă:dacă o politică socială
nu satisface primul criteriu se trece la al doilea şi apoi, în caz negativ, la celelalte.432
Convenţiile internaţionale şi Constituţia României impun autorităţilor publice obligaţia de a ocroti
viaţa intimă, familială şi privată, precum şi oricărei persoane, de a respecta dreptul la viaţa intimă, familială
şi privată.
Atingerile aduse vieţii intime, familiale şi private pot să se înfăţişeze nu numai ca violări ale
spaţiului în care se desfăşoară activitatea persoanei, dar şi ca încălcări ale domeniului rezervat gândurilor,
manifestărilor intime, prin violarea secretului corespondenţei, a comunicărilor, a convorbirilor (prin
interceptare) ori ca imixtiuni abuzive în viaţa intimă a persoanei, prin captarea de la distanţă de imagini,
sunete legate de viaţa personală a celui vizat, sau prin înregistrarea de la distanţă a convorbirilor purtate, a
destăinuirilor făcute, ori prin obţinerea de fotografii în locuri private sau cu privire la fapte private, care ar
putea dezvălui manifestări intime ale persoanei.
Constituţia României, în art. 26, foloseşte terminologia „viaţa intimă, familială şi privată”, fără a le
defini. Din moment ce le-a folosit, constituantul înseamnă că le-a recunoscut semnificaţii diferite, astfel
încât reglementarea să fie precisă şi completă sub acest aspect.
În art. 18 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se prevede: „1.Orice persoană are dreptul
la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2.Nu este admis
amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este
prevăzut de lege, şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea
faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
430 În 1965 în S.U.A., cazul Griswold vs. Connecticut recunoaşte un drept constituţional la viaţa privată, şi
că interzicerea folosirii anticoncepţionalelor violează acest drept sub aspectul dreptului la intimitatea
conjugală. Ca urmare între anii 1972 şi 1977 au fost înlăturate şi obstacolele legislative privitoare la
distribuirea contraceptivelor persoanelor necăsătorite sau minore, extinzându-se, astfel, dreptul la
intimitatea conjugală pentru toţi cetăţenii. Tot în S.U.A. începând din 1973 avortul încetează a mai fi un
subiect controlat de Stat pentru a se transfera în sfera de decizie individuală, chiar dacă legislaţia statului
poate limita acest drept individual în anumite cazuri şi stabili distincţii între diferitele trimestre ale sarcinii.
431 Mario G. Losano „Legea italiană în privinţa protecţiei vieţii private” Ed. All Beck, Bucureşti 2004, p. 5.
432 Amitai Etzioni, The Limits of Prevacy, Basik Book, New York, 1999, p.10-15.
Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică 227
436 Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat Vol. II, Editura "Europa Nova", Bucureşti,
1996, p. 138.
437 Dictionaire du français, Imprimé en France, Imprimerie Herissey Evreux, 1995, p.598.
228 Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică
personală şi intimitatea familiei, care se desfăşoară după alte reguli. Dreptul la viaţa intimă nu cunoaşte
alte limite decât cele care sunt necesare altor membri ai societăţii pentru a se bucura de aceleaşi drepturi.
Prin viaţa familială înţelegem tot ce este privitor la familie, destinat familiei, aparţinător familiei.
La nivel de familie şi viaţa acesteia, există un grad de intimitate care trebuie respectat de toţi şi
ocrotit de stat. Aceasta presupune drepturi ale membrilor familiei, atât în interiorul acesteia, cât şi în
exterior, corelativ cu obligaţiile membrilor familiei, ale oricărei persoane cât şi ale autorităţilor statului.
Dreptul la viaţa familială presupune respect şi ocrotire a intimităţii conjugale, secretul de familie şi alte
drepturi prevăzute în Codul familiei, ocrotite de Stat.
Dreptul la viaţa privată, în sens restrâns, este un drept complex, care cuprinde tot ce nu
aparţine dreptului public, dreptului la viaţa intimă şi dreptului la viaţa familială. Viaţa privată include dreptul
la identitate - dreptul de a nu se dezvălui, fără consimţământul expres al persoanei, numele adevărat,
adresa, vârsta, situaţia familială, modul de întrebuinţare a timpului liber, a elementelor patrimoniului său,
obiceiuri cotidiene etc.438. Secretul contractelor civile, comerciale, din domeniul privat439, ţine de dreptul la
viaţa privată440. Su anumite aspecte viaţa persoanei rămâne privată indiferent de locul unde este
persoana.De pildă dreptul la viaţa privată al persoanei cercetate poate fi încălcat prin înregistrarea cu
dispozitive secrete de înregistrare audio şi video în sediul poliţiei şi la locul de deţinere, chiar autorizate
cînd discuţiile se poartă între persoana în cauză şi informatorul poliţiei. În aceste împrejurări informaţiile
obţinute prin utilizarea în acest mod a informatorului pot fi privite ca fiind împotriva voinţei acuzatului, iar
utilizarea lor în proces ca fiind contrară dreptului acuzatului la tăcere şi privilegiului împotriva
autoincriminării.441
Dreptul la viaţa intimă, dreptul la viaţa familială şi dreptul la viaţa privată, în sens restrâns, sunt
ocrotite prin instituirea în norme juridice diferite, ca abateri disciplinare, contravenţii şi infracţiuni, a
actelor şi faptelor cauzatoare de pagube, reglementarea şi prevederea procedurilor şi organelor care
să descopere, cerceteze şi judece persoanele vinovate de încălcarea acestor drepturi, precum şi
modalităţile de reparare a acestora.
În sens larg, dreptul la viaţa privată include atât dreptul la viaţa intimă cât şi dreptul la viaţa
familială442. Totuşi, aşa cum a procedat constituantul, este necesară reglementarea şi protejarea
distinctă a acestor drepturi, deoarece actele şi faptele de încălcare ale acestora, presupun alte condiţii
de incriminare, sancţionare, cercetare şi judecare.
pază Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat: „Curtea reiterează că art.8 nu garantează dreptul
necondiţionat al unui deţinut de a părăsi locul de detenţie pentru a asista la funerariile unei rude. Curtea
este conştientă de problemele de natură financiară şi logistică ale învoirilor sub escortă, dar, având în
vedere importanţa mizei, adică refuzul dreptului de a participa la funerariile părinţilor, Curtea este de părere
că statul pârât putea să refuze exercitarea lui numai pentru motive imperioase şi doar dacă nu ar fi existat
nici o soluţie alternativă, precum învoirea sub escortă.” Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia IV-a-
cameră, Hotărârea din 12 noiembrie 2002, Cauza Polski c. Polonia, în Curierul judiciar nr. 2/2003, p.58.
Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică 229
Protecţia vieţii intime, familiale şi private este asigurată şi prin consacrarea constituţională a
dreptului la propria imagine. Astfel, în art. 30 din Constituţie se prevede „Libertatea de exprimare nu
poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.”
Dreptul la propria imagine443 este un drept complementar al dreptului la viaţa intimă, familială şi
privată.
Imaginea proprie trebuie înţeleasă, în contextul acestui drept, ca fiind acea imagine publică
creată sau lăsată să se creeze, în mod conştient, de către persoana fizică. Orice persoană are o imagine
proprie nedestinată publicităţii, imagine care trebuie respectată şi apărată de legiuitor precum şi o
imagine publică acceptată de aceasta. Spre exemplu, anumite trăsături, defecte, însuşiri etc. sunt apreciate
de persoana respectivă că nu trebuie cunoscute de nimeni în afară de ea sau de membrii familiei, ori de
alte persoane cum sunt:preotul, medicul, avocatul etc. Acestea sunt protejate prin dreptul la imaginea
proprie şi pot fi făcute publice numai cu consimţământul expres al persoanei în cauză. Sunt numeroase
cazurile când unele personalităţi din domeniul cinematografiei, artei, sportului etc. acceptă, pentru sume
importante, înstrăinarea şi difuzarea unor imagini sau alte documente cu secrete intime, de familie sau din
viaţa privată, pentru a satisface curiozitatea cititorilor sau telespectatorilor consumatori de senzaţional. În
Franţa, de exemplu, s-au dat hotărâri judecătoreşti care au recunoscut dreptul de proprietate al
fiecăruia asupra imaginii sale.
De altfel, potrivit art. 226-1 pct. 2 din Noul Cod penal francez, constituie infracţiune şi se
sancţionează cu închisoarea de până la un an şi amendă 300.000 franci „fixarea, înregistrarea sau
transmiterea imaginii unei persoane aflate într-un loc privat, fără consimţământul acesteia”. Iar în art.
226-1 din acelaşi cod este sancţionat şi acela care foloseşte imaginile obţinute în condiţiile art. 226-1, şi le
aduce, fără drept, la cunoştinţa publicului sau a unui terţ.
Curtea din Paris a considerat că este un atentat la viaţa privată a persoanei chiar simpla publicare
a adresei, numărului de telefon şi a reşedinţei private a unui cântăreţ, fără consimţământul acestuia.
De precizat că trebuie făcută deosebirea dintre demnitatea şi funcţia publică, pe de o parte, şi
persoana publică, de pe altă parte, deosebire cu implicaţii majore asupra drepturilor acestora la viaţa
intimă, familială, privată şi propria imagine.
Persoana publică este aceea persoană care, fără a deţine o funcţie sau demnitate publică,
satisface, în regim de drept privat, anumite interese ale unui anumit public; din această categorie fac parte
artişti, sportivi etc. Dacă aceştia nu satisfac în bune condiţii aceste interese este problema lor, iar aceste
interese nu au caracterul intereselor publice satisfăcute în mod instituţionalizat.444
443Imaginea este o reprezentare, o reflectare a realităţii fie mentală fie materială. După unii imaginea este
reprezentarea percepută doar în măsura în care durează în absenţa intuiţiei şi face obiectul unor
tratamente pentru a fi fixată, de către memorie, sau pentru a fi deformată, de către imaginaţie. Imaginea
ocupă în acest caz un loc într-un decupaj noţional care o opune pe de o parte percepţiei, în calitate de
contact efectiv cu o realitate prezentă, şi, pe de altă parte, conceptului, sursă detemporalizată a unei
informaţii lipsită de orice element empiric.Imaginea se plasează în acest caz pe post de intermediar între
percepâia adevărată şi conceptul lucrului perceput. M. Denis defineşte imaginea ca fiind o modalitate de
reprezentare mentală care are drept caracteristică, conservarea informaţiei perceptive sub o formă ce
posedă un grad ridicat de similitudine structurală cu percepţia. M. Denis, Image et cognition, PUF, 1989,
p.9.
444 În sistemul francez s-au dat decizii prin care o persoană deci nu funcţionarul sau demnitarul public,
devenind persoană publică şi-a asumat riscul desvăluirii unor aspecte din viaţa sa intimă. Este, în acest
sens, binecunoscuta dispută judiciară dintre marele pictor Picasso şi Francoise Gilot, în anii ’65, care s-a
finalizat în faţa Curţii de Apel din Paris. Francoise Gilot, autoarea unei cărţi savuroase din multe puncte de
vedere, cu amănunte „picante” din experienţa unor anii petrecuţi alîturi de marele artist, a fost adusă în faţa
justiţiei de către Picasso tocmai pentru accentele „picante” puse în romanul său -Vivre avec Picasso - pe
seama comportamentului artistului. Aceste relatări au fost considerente atac la viaţa privată. După lungi
dispute judiciare, Curtea de Apel din Paris a respins cererea pictorului, considerând, cu privire la extinderea
vieţi private, că măsura este cu totul alta dacă este vorba de un individ oarecare decât atunci când ne
230 Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică
Ca atare, anumite deficienţe, comportări etc. ale persoanei publice, chiar dacă afectează prestaţia
acestora, nu trebuie cunoscute de public decât numai cu consimţământul persoanei.
În cazul unei demnităţi sau funcţii publice, situaţia este alta. Demnitarul şi funcţionarul public
sunt în slujba naţiunii şi satisfac anumite interese ridicate de lege la rang de interes public. Or, tot ceea
ce poate dăuna prestaţiei la care este obligat demnitarul şi funcţionarul public, trebuie să ajungă la
cunoştinţa publicului, care trebuie să aprecieze şi să ceară să se ia măsurile în consecinţă, în deplină
cunoştinţă de cauză. Spre exemplu, o deficienţă de comportament ce poate constitui obiectul unui şantaj,
în cazul unei persoane publice, respectiv artist, sportiv etc. nu justifică publicarea acesteia; însă, în cazul
unei demnităţi sau funcţii publice este necesar a fi adusă la cunoştinţă publicului pentru a evita un eventual
şantaj, cu implicaţii negative asupra serviciului public prestat.
Într-o speţă soluţionată în Austria, un ziarist vienez a fost condamnat de autorităţile austriece la
amenda penală de 15.000 şilingi, pentru că a făcut public faptul că Bruno Kreisky, cancelar federal în
funcţie, a aparţinut unei brigăzi S.S. în timpul celui de al doilea război mondial. Sesizată, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului a apreciat că nu a fost încălcat dreptul la viaţa privată a cancelarului, demnitar public,
fapta ziaristului fiind justificată de interesul public şi, astfel, a obligat statul austriac la restituirea
amenzii, plata unei sume de 284.536,60 şilingi reprezentând cheltuieli de deplasare, sejur şi daune
interese ale ziaristului445.
În România în vederea protecţiei dreptului la propria imagine în domeniul comunicării audiovizuale
Consiliul Naţional al Audiovizualului a emis Decizia nr.248 din o1.o7.2004 privind protecţia demnităţii
umane şi a dreptului la propria imagine. Potrivit art.30 pct.6 din Constituţie libertatea de exprimare nu poate
prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
Radiodifuzorii au obligaţia să respecte dreptul sacru la demnitate umană şi la propria imagine şi să nu
profite de ignoranţa sau de buna-credinţă a persoanelor. Pentru protecţia dreptului la propria imagine
Consiliul Naţional al Audiovizualului instituie sau reaminteşte prin decizia sus citată şi alte decizii o serie de
principii şi reguli astfel:
- respectarea prezumţiei de nevinovăţie este obligatorie în orice program audivizual; orice
persoană acuzată sau cercetată pentru săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată
atîta timp cât nu a fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească penală446 definitivă şi
irevocabilă.
- dreptul la propria imagine nu trebuie să împiedice aflarea adevărului în probleme de interes
public justificat. În sensul deciziei C.N.A. mai sus citate sunt considerate a fi de interes
public justificat orice probleme, fapte sau evenimente locale ori naţionale, cu semnificaţie
pentru viaţa comunităţii şi care nu încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
- Nu orice interes sau curiozitate a publicului trebuie satisfăcută; invocarea dreptului la
informare nu poate servi la acoperirea preocupărilor financiare ale radiodifuzorilor;
- Este interzisă difuzarea de imagini sau de înregistrări ale persoanelor reţinute pentru
cercetări, arestate sau aflate în detenţie, fără acordul acestora. Fac excepţie de la această
regulă situaţiile în care filmarea sau înregistrarea este incidentală şi este realizată în locuri
publice. Potrivit art. 290 alin.2 din Codul de procedură penală dacă judecarea în şedinţă
publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a
unei persoane, instanţa la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu, poate declara şedinţa
aflăm în prezenţa unui artist de renume mondial, care nu numai că a făcut obiectul publicaţiilor de orice fel,
în toate ţările, cu privire la viaţa şi opera sa, mai mult, dar care niciodată nu s-a temut să înfrunte exigenţele
imperioae şi indiscrete ale actualităţii şi ale presei vorbite, scrise sau filmate şi că, în acest fel, s-a oferit el
însuşi, într-o largă măsură atenţiei publicului. Acela care joacă în mod voluntar un rol public trebuie să
accepte riscurile, în special de a vedea acest rol defăimat şi contestat. Curtea a preferat să protejeze
libertatea de exprimare , în loc să protejeze un rol.
445 V. Dabu, Despre dreptul şi arta apărării, Regia Autonomă "Monitorul Oficial",Bucureşti, 1994 p.222.
446 Credem că reducerea în decizia C.N.A., numai la hotărârii penale nu este în concordanţă cu art.23 din
Constituţie deoarece o persoană poate fi condamnată în domeniul contravenţiilor şi printr-o hotărâre civilă.
Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică 231
secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei. În timpul cât şedinţa
este secretă, nu sunt admişi în sala de şedinţă decât părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii
şi celelalte persoane chemate de instanţă în interesul cauzei.
- Nu pot fi difuzate materiale audiovizuale, realizate şi puse la dispoziţia radiodifuzorilor de
către poliţie sau parchet, fără acordul persoanelor care sunt victime ale unor infracţiuni sau
fără acordul familiilor acestora.
- Este interzisă difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau reportaje audiovizuale privind viaţa
privată şi de familie a persoanei fără acordul acesteia; De la această regulă fac excepţii
situaţiile în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:existenţa unui interes public
justificat; existenţa unei legături semnificative şi clare între viaţa privată şi de familie a
persoanei şi interesul public justificat; efectele amestecului în viaţa privată şi de familie a
persoanei să nu intre sub incidenţa prevederilor art.10 alin.2 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului;
- Este interzisă difuzarea de imagini ale persoanei, filmate în propria locuinţă sau în orice alte
locuri private, fără consimţământul acesteia. De asemenea este interzisă difuzarea de imagini
ale proprietăţii private, filmate în interiorul acesteia, fără acordul proprietarului; Fac excepţie
de la această regulă situaţiile în care imaginile difuzate: pot preveni săvârşirea unor infracţiuni;
surprind sau pot proba săvârşirea unei infracţiuni; protejează sănătatea publică.
- De asemenea este interzisă difuzarea de imagini şi sunete înregistrate cu microfoane şi
camere de luat vederi ascunse, cu următoarele excepţii: materilul audiovizual astfel obţinut să
fie esenţial în stabilirea credibilităţii şi autenticităţii unui fapt de interes public justificat;
materialul audiovizual astfel obţinut nu putea fi realizat în condiţii normale, iar conţinutul
acestuia prezintă un interes justificat pentru public; filmarea sau înregistrarea consemnează un
fapt cu incidenţă penală ori morală, cu semnificaţie pentru viaţa comunităţii.
- Înregistrările destinate emisiunilor de divertisment tip „cameră ascunsă” nu trebuie să pună
persoana în situaţii înjositoare sau de risc şi pot fi difuzate numai cu acordul persoanelor care
au făcur obiectul filmării;
- Difuzarea înregistrărilor convorbirilor telefonice sau a corespondenţei, ajunse în posesia
radiodifuzorilor, este permisă în următoarele situaţii: răspunde unor necesităţi de siguranţă
naţională, ordine publică sau asigură prevenirea unor fapte penale; probează comiterea unei
infracţiuni; protejează sănătatea sau morale publică;filmarea sau înregistrarea consemnează
un fapt cu incidenţă penală sau morală, cu semnificaţie pentru viaţa comunităţii;
- În cazul în care este permisă difuzarea radiodifuzorii sunt obligaţi să încunoştiinţeze persoana
în cauză înaintea difuzării materialelor audiovizuale şi să solicite punctul de vedere al acesteia.
- În cazul în care în emisiunile audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau
comportamente ilegale ori imorale concrete, acestea trebuie susţinute cu dovezi; dacă
acuzaţiile sunt aduse de radiodifuzor, acestea trebuie să respecte principiul audiatur et altera
pars; Realizatorii emisiunilor au obligaţia să respecte dreptul persoanei la propria imagine şi să
pună în vedere interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare sau să indice cel puţin probele
care le susţin. Difuzarea de imagini ale persoanei aflate în situaţia de victimă se face cu
acordul acesteia iar a imaginilor persoanei fără discernământ sau decedate cu acordul
familiiei. Este interzisă difuzarea de imagini care exploatează sau scot în evidenţă traumele ori
traumatismele unei persoane. În cazul martorilor la comiterea unei infracţiuni, la solicitarea
acestora, difuzarea imaginilor se va realiza cu asigurarea deplină a identităţii lor. Orice
persoană are dreptul la respectul intimităţii în momente dificile, cum ar fi o pierdere ireparabilă
sau o nenorocire. În cazul situaţiilor de suferinţă umană, a dezastrelor naturale, accidentelor
sau al actelor de violenţă, radiodifuzorii au obligaţia de a nu se amesteca nejustificat în viaţa
privată.
- Difuzarea materialelor audiovizuale conţinând imagini ale persoanelor aflate la tratament în
unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de
232 Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică
447A se vedea şi Horârea Guvernului nr. 1.018 din 10 septembrie 2002 pentru aprobarea Regulamentului
cu privire la obligaţiile ce revin serviciilor publice specializate pentru protecţia drepturilor copilului în
vederea garantării respectării dreptului la imagine şi intimitate al copilului aflat în plasament sau
încredinţate.
Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică 233
448Potrivit art. 7 alin. 3 din Decizia nr.57/2003 a C.N.A.privind protecţia minorilor în cadrul serviciilor de
programe fac excepţie de la această regulă imaginile realizate în timpul vieţii care pot fi difuzate, cu
consimţământul părinţilor sau al reprezentanţilor legali, iar în cazul minorilor cu notorietate publică pot fi
difuzate şi imagini din timpul vieţii.
449 Potrivit art. 7 alin. 2 din Decizia nr.57/2003 a C.N.A.privind protecţia minorilor în cadrul serviciilor de
programe fac excepţie de la această regulă minorii supuşi unei intervenţii chirurgicale cu caracter de
excepţie sau în premieră, precum şi reportajele sociale, cu condiţia eliminării oricăror elemente care ar
putea duce la identificarea minorilor, apelurile umanitare şi campaniile cu scop caritabil.
450 Ioan Muraru, op. cit., p. 218.
234 Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică
Este, de fapt, un aspect al vieţii intime şi private, fiind unul din cele mai naturale, inalienabile şi
imprescriptibile drepturi ale omului. Deşi receptat mai târziu în vocabularul constituţional, acest drept este
încorporat de multă vreme în drepturile umane, chiar dacă nu explicit.
Astfel, în Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite (4 iulie 1776) se arată că toţi oamenii se
nasc egali; ei sunt dotaţi de Creator cu anumite drepturi; printre aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea
şi căutarea fericirii. Libertatea şi fericirea care presupun mai multe căutări, speranţe, apar apoi formulate în
declaraţiile de drepturi ce au urmat, deşi conceptul de fericire este cel mai dificil de definit. Căutarea fericirii
implică şi dreptul de a dispune de tine însuţi451.
Acesta este dreptul persoanei de a dispune de corpul său sau, după cum zic unii, libertatea
corporală. Multă vreme această libertate a fost refuzată din motive religioase, morale sau din motive
cutumiare. De aceea, ea apare explicit în legislaţie mult mai târziu decât alte drepturi şi libertăţi.
Dreptul persoanei de a dispune liber de corpul său apare ca o veche revendicare feministă,
strâns legată de libertatea sexuală în evitarea riscului maternităţii. În timp acest drept a cuprins în
conţinutul său dreptul de a folosi anticoncepţionale, dreptul la avort (creându-se cum se spune deseori, o
nouă etică), transexualismul (problemă încă discutabilă juridic în unele sisteme de drept), dreptul de a dona
organe sau ţesuturi pentru transplanturi sau alte experienţe medicale şi de inginerie genetică (transferul de
gene, clonarea).
De acest drept sunt legate şi problemele ridicate de: secretul medical, vaccinarea obligatorie,
analiza grupelor sanguine în materie de filiaţie, represiunea alcoolismului, obligativitatea viitorilor soţi de a-
şi comunica reciproc starea sănătăţii, obligaţia sau refuzul individului de a se lăsa îngrijit medical,
experimentarea medicală pe om, suicidul - inclusiv prin greva foamei452 ş.a.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte: numai persoana
poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa; prin exercitarea acestui drept
persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Acest drept are o
valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei. In temeiul lui, omul are dreptul de a participa sau nu ca
subiect de anchetă, investigaţii, cercetări sociologice, psihologice, medicale, sau de altă natură, de a
accepta să se supună unor experimente medicale, ştiinţifice, de a accepta prin acte juridice transplantul de
organe şi ţesuturi umane, de a participa ca subiect în operaţiile de inginerie genetică etc.
Prin consacrarea acestui drept s-a creat cadrul juridic constituţional reglementărilor care au apărut
deja şi care vor fi elaborate în acest domeniu453.
În art. 26 pct. 2 din Constituţia României este reglementat dreptul persoanei de a dispune de ea
însăşi, într-o manieră modernă faţă de constituţiile altor ţări şi convenţiile internaţionale în materie. Astfel,
„Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea
publică şi bunele moravuri.” În Convenţia Europeană a Drepturilor Omului acest drept are o reglementare
implicită; singur în art. 7 al Pactului Internaţional privitor la drepturile civile şi politice se interzice „ca o
persoană să fie supusă, fără consimţământul său unei experienţe medicale sau ştiinţifice”454.
454 A se vedea şi Legea privind preluarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane publicată în Monitorul
Oficial din 13.01.1998 precum şi Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale, asupra greviştilor foamei. Malta,
1991, în Gheorghe Scripcan, Bioetica, Editura Polirom, 1998, p. 164.
Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică 235
Art. 48 din Constituţia României dispune „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între
soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi
instruirea copiilor. Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege.
Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. Copiii din afara căsătoriei sunt egali în
faţa legii cu cei din căsătorie.”
În art. 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se consacră dreptul persoanei de a se
căsătorii şi de a întemeia o familie, „potrivit legilor naţionale care reglementează exerciţiul acestui drept”,
începând, cum spune articolul menţionat, „de la vârsta pubertăţii”. Textul îşi are originea în art. 16 al
Declaraţiei Universale care mai precizează că dreptul persoanei de a se căsători şi de a întemeia o familie
există „fără nici o restricţie în privinţa rasei cetăţeanului sau religiei”; că bărbatul şi femeia „au drepturi
egale la încheierea căsătoriei, în decursul căsătoriei şi la desfacerea ei”. Acelaşi articol defineşte familia ca
„element natural şi fundamental al societăţii”, ea având „dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului”.
Faţă de normele internaţionale mai sus citate, art. 48 din Constituţia României pare a fi în
discordanţă, sub aspectul obiectului reglementării, el referindu-se nu la dreptul la căsătorie şi la
întemeierea unei familii, ci la principiile care fundamentează familia, la condiţiile de formă şi de fond ale
căsătoriei şi la statutul copiilor din afara căsătoriei. Totuşi, prevederile art. 48 alin. 1 din Constituţie implică,
neîndoielnic, dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii din moment ce se spune că „familia se
întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi”. Soţii sunt egali faţă de lege, de exemplu, în ce priveşte
ocrotirea părintească, drepturile nepatrimoniale şi patrimoniale, dobândirea sau pierderea cetăţeniei etc.
Filiaţia maternă este stabilită prin simplul fapt al naşterii copilului, iar cea paternă prin recunoaştere
voluntară sau prin hotărâre judecătorească; părinţii copilului născut în afara căsătoriei au aceleaşi obligaţii
nepatrimoniale şi patrimoniale faţă de acest copil ca şi faţă de copilul născut în cadrul căsătoriei; drepturile
copilului la succesiunea părinţilor săi sunt aceleaşi ca şi în cazul în care s-ar fi născut în timpul căsătoriei;
căsătoria între tatăl şi mama copilului îi conferă acestuia statutul juridic al unui copil născut în timpul
căsătoriei etc. Astfel, nu este admisă nici o discriminare între copilul din afara căsătoriei şi cel din
căsătorie.
BIBLIOGRAFIE
În art. 9 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la care România a aderat
prin Decretul nr. 212/1974 este reglementată libertatea şi siguranţa persoanei astfel „Orice om are dreptul
la libertate şi la securitatea persoanei sale.
Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa
decât pentru motive legale, şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege. Orice individ arestat va fi
informat, în momentul arestării sale, despre motivele acestei arestări şi va fi înştiinţat, în cel mai scurt
timp, de orice învinuiri care i se aduc. Orice individ arestat sau deţinut pentru comiterea unei infracţiuni
penale, va fi adus, în termenul cel mai scurt,455 în faţa unui judecător sau al unei autorităţi împuternicite
prin lege să exercite funcţiuni judiciare şi va trebui să fie judecat într-un interval rezonabil sau să fie
eliberat.
Detenţiunea persoanelor care urmează a fi trimise în judecată nu trebuie să constituie regula,
dar punerea în libertate poate fi subordonată unor garanţii asigurând înfăţişarea lor la şedinţele de
judecată, pentru toate celelalte acte de procedură şi, dacă este cazul, pentru executarea hotărârii.
Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detenţiune are dreptul de a introduce plângere
în faţa unui tribunal456, pentru ca acesta să hotărască neîntârziat asupra legalităţii detenţiunii sale şi să
ordone eliberarea sa, dacă detenţiunea este ilegală.
455 2. Respectarea principiului soluţionării "în termen scurt". 253. Curtea subliniază mai întâi că această noţiune nu se poate
aprecia in abstracto, ci - ca şi în cazul interpretării noţiunii de "durată rezonabilă" prevăzută de articolele 5 alineat 3 şi 6 alineat 1
din Convenţie - trebuie să se aprecieze în lumina circumstanţelor fiecărei cauze. În această privinţă, Curtea notează că Guvernul
a evidenţiat o serie de elemente care, în ansamblul lor, pot justifica durata procedurii: astfel, motivul pentru care curtea de apel a
fixat, la data de 16 februarie 1995, un nou termen de judecată atât de lung a fost, pe de o parte, absenţa reclamantului la acest
termen şi, pe de altă parte, imposibilitatea instanţei de a cunoaşte perioada de spitalizare a acestuia. Curtea notează că
Guvernul invocă, de asemenea, argumentul potrivit căruia, la termenul din 6 aprilie 1995, curtea de apel a examinat din oficiu
aspectele privitoare la legalitatea măsurii arestării preventive luate împotriva reclamantului. 254. Deşi nu contestă faptul că
participarea reclamantului la şedinţa de judecată în care se analizează legalitatea arestării sale preventive constituie una din
garanţiile procesuale ce trebuie asigurate în materia controlului lipsirii de libertate, nu este mai puţin adevărat că reclamantul
avea dreptul să obţină "într-un termen scurt" o hotărâre - pozitivă sau negativă - asupra legalităţii măsurii dispuse împotriva sa.
255. Or, Curtea nu înţelege de ce internarea reclamantului la Spitalul penitenciar Jilava şi absenţa sa la termenul din 16
februarie 1995 au fost atât de importante, încât Curtea de Apel Oradea să considere necesar să amâne examinarea cauzei până
la data de la 6 aprilie 1995, adică o lună şi optsprezece zile mai târziu. Curtea notează că reclamantul a fost, de altfel, readus la
Penitenciarul Oradea la data 20 februarie 1995 (paragrafele 83 şi 98, de mai sus). 256. În plus, Curtea reaminteşte că un control
judiciar rapid al legalităţii arestării, aşa cum prevede articolul 5 alineat 4 din Convenţie, constituie pentru persoana care face
obiectul măsurii în cauză o garanţie importantă împotriva relelor tratamente (mutatis mutandis, Aksoy, susmenţionată, & 76). Or,
relevă Curtea, în speţă nu se contestă că, între 9 decembrie 1994, dată la care reclamantul a solicitat punerea sa în libertate,
invocând nelegalitatea arestării sale preventive şi riscul de abuz, şi 6 aprilie 1995, dată la care curtea de apel a statuat asupra
cererii sale, reclamantul a fost supus în penitenciar la tratamente declarate de Curte contrare articolului 3 din Convenţie
(paragraful 185, de mai sus). 257. În aceste circumstanţe, Curtea estimează că garanţia de celeritate, prevăzută de articolul 5
alineat 4 din Convenţie, nu a fost respectată, în cauză, şi, deci, că articolul 5 a fost încălcat şi sub acest aspect.” Hotărârea
Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 iunie 2003 în cauza Pantea împotriva României publicată în: MONITORUL OFICIAL
nr. 1150 din 6 decembrie 2004.
456„Curtea reaminteşte că, prin garantarea unei căi de recurs persoanelor arestate sau deţinute, articolul 5 alineat 4 consacră,
de asemenea, dreptul acestora de a obţine, în termen scurt, o hotărâre judecătorească prin care să se statueze asupra
238 Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual
Orice individ care a fost victima unei arestări sau detenţiuni ilegale are dreptul la o
despăgubire.”
“Dreptul la libertate” şi la siguranţă este reglementat şi în art. 5 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului astfel: „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit
de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este reţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre
pronunţată conform legii, de către un tribunal, ori în vederea garantării executării unei obligaţii
prevăzute de lege:
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune, ori
când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o
infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere, sau despre detenţia sa legală în scopul aducerii sale în faţa autorităţii
competente;
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală
contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica
să pătrundă în mod ilegal pe un teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de
expulzare ori de extrădare.
Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o
înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul
articol, trebuie adusă de îndată457 înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege458,
legalităţii măsurii arestării preventive şi care să pună capăt privării de libertate, dacă aceasta este declarată ilegală (Van der Leer
c. Olandei, Hotărârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 170-A, p. 14, & 35). Nu este necesar ca procedura prevăzută de articolul
5 alineat 4 să ofere garanţii identice celor impuse de articolul 6 alineat 1 pentru procesele civile sau penale, dar ea trebuie să
îmbrace un caracter judiciar şi să ofere persoanei în cauză garanţii adaptate naturii privării de libertate de care el se plânge (a se
vedea, între altele, Megyeri c. Germaniei, Hotărârea din 12 mai 1992, seria A nr. 237-A, pag. 11 - 12, & 22). 252. …Or, Curtea
apreciază că, în principiu, un asemenea interval - trei luni şi douăzeci şi opt de zile - este incompatibil cu noţiunea de "în termen
scurt", prevăzută de articolul 5 alineat 4 din Convenţie. În consecinţă, Curtea va examina, în lumina argumentelor Guvernului,
dacă există circumstanţe de natură excepţională care să permită justificarea în speţă a unei derogări de la acest principiu.
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 iunie 2003 în cauza Pantea împotriva României publicată în:
MONITORUL OFICIAL nr. 1150 din 6 decembrie 2004.
457 „Curtea reaminteşte că articolul 5 alineat 3 din Convenţie impune intervenţia, de îndată, a controlului judecătoresc
asupra legalităţii măsurii arestării preventive, promptitudinea unei asemenea proceduri fiind apreciată in concreto, în raport de
circumstanţele cauzei (De Jong, Baljet şi Van den Brink, susmenţionată, p. 24 şi 25, & 51 şi 52). În acelaşi timp, în interpretarea
şi aplicarea noţiunii de promptitudine, nu se poate aplica principiul flexibilităţii decât într-o foarte mică măsură (Brogan şi alţii c.
Marii Britanii, Hotărârea din 29 noiembrie 1988, seria A nr. 145-B, p. 33 - 34, & 61), un control judecătoresc rapid asupra arestării
preventive constituind, pentru persoana în cauză o garanţie importantă împotriva unor rele tratamente (Aksoy,
susmenţionată, & 76). 241. În speţă, Curtea notează că măsura arestării preventive împotriva reclamantului a fost luată prin
ordonanţa procurorului din 5 iulie 1994, pentru o durată de 30 de zile, începând cu data arestării sale, respectiv 20 iulie 1994. Or,
abia la data de 28 noiembrie 1994 au fost examinate aspectele privitoare la legalitatea arestării preventive de către Tribunalul
Bihor care, incontestabil, prezenta garanţiile impuse de articolul 5 alineat 3 din Convenţie (paragraful 26, de mai sus). Durata
totală a arestării preventive anterioare aducerii reclamantului în faţa unui "magistrat" în sensul articolului 5 alineat 3 este, deci, de
mai mult de patru luni. 242. Curtea reaminteşte că, în Hotărârea Brogan, a statuat că o perioadă de patru zile şi şase ore de la
data la care mandatul de arestare a fost pus în executare până la data la care legalitatea măsurii a fost supusă controlului
judecătoresc depăşeşte limitele temporale stricte fixate de articolul 5 alineat 3 din Convenţie, chiar dacă arestarea era necesară
în scopul protejării colectivităţii, în ansamblul său, împotriva terorismului (Brogan, susmenţionată, & 62). A fortiori, Curtea nu ar
putea admite, în cauză, că era necesară arestarea preventivă a reclamantului pe o perioadă de mai mult de patru luni, fără ca el
să fi fost condus în faţa unui "magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie. 243. În consecinţă, articolul 5 alineat 3
Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual 239
cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în
cursul procedurii.
Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în
cauză la audiere.
Orice persoană lipsită de libertate prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze, într-un termen scurt, asupra legalităţii
deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa, dacă deţinerea este ilegală.
din Convenţie a fost încălcat în cauză.” Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 iunie 2003 în cauza Pantea
împotriva României publicată în: MONITORUL OFICIAL nr. 1150 din 6 decembrie 2004.
458 Deşi face parte din categoria magistraţilor, procurorului i-sa retras dreptul de a dispune arestarea acesta
fiind considerat că se subordonează puterii executive şi deci nu ar fi independent. În acest sens s-a
pronunţat într-o speţă Curtea Europeană a Drepturilor Omului. „Cu privire la calitatea de magistrat a
procurorului care a luat măsura arestării preventive. 236. Conform principiilor stabilite de jurisprudenţa
Curţii, controlul judiciar al actelor executivului, prin care se aduce atingere dreptului la libertate al
persoanelor, constituie un element esenţial al garanţiei oferite de articolul 5 alineat 3 (Aksoy c. Turciei,
Hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegerea de hotărâri şi decizii 1996-VI, p. 2282, & 76). Pentru a se
considera că un "magistrat" exercită "funcţii judiciare", în sensul acestei dispoziţii, acesta trebuie să
îndeplinească anumite condiţii, ce reprezintă, pentru persoana arestată, garanţii împotriva arbitrarului şi a
privării nejustificate de libertate (Schiesser c. Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p.
13, & 31). Astfel, "magistratul" trebuie să fie independent în raport de executiv şi de părţi (Schiesser,
susmenţionată, & 31). În această privinţă, unele circumstanţe obiective, existente la momentul luării măsurii
arestării preventive, pot fi relevante: dacă magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară
momentului luării măsurii, în calitate de organ de urmărire, independenţa şi imparţialitatea sa poate fi pusă
la îndoială (Huber c. Elveţiei, Hotărârea din 23 octombrie 1990, seria A nr. 188, & 43 şi Brincat c. Italiei,
Hotărârea din 26 noiembrie 1992, seria A nr. 249-A, p. 12, & 21). 237. Curtea relevă, în primul rând, că, în
cauză, procurorul D.F. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a intervenit iniţial în stadiul de cercetare
penală, analizând dacă există indicii temeinice că reclamantul a săvârşit o infracţiune, etapă finalizată prin
dispunerea începerii urmăririi penale şi prin luarea măsurii arestării preventive. Ulterior procurorul a
instrumentat cauza, în calitate de organ de urmărire penală, etapă finalizată prin punerea în mişcare a
acţiunii penale împotriva reclamantului şi trimiterea acestuia în judecată. Procurorul nu a reprezentat, în
speţă, Ministerul Public în procedura în faţa instanţei judecătoreşti, deşi ar fi putut să o facă, căci nici o
dispoziţie legală în materia organizării judiciare nu o interzicea în mod expres. În consecinţă, este necesar
a se examina dacă, în circumstanţele speţei, procurorul oferea garanţiile de independenţă şi imparţialitate
pe care le presupune noţiunea de "magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie. 238. Sub
acest aspect, Curtea reaminteşte că, în cauza Vasilescu c. României (Hotărârea din 22 mai 1998,
Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-III, p. 1075, & 40, 41) a statuat deja, pe terenul articolului 6 alineatul 1
din Convenţie, că în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public,
subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de
independenţă în raport cu puterea executivă. Curtea nu identifică nici un motiv care ar conduce la o
concluzie diferită în speţă, de această dată, pe terenul articolului 5 alineat 3 din Convenţie, din moment ce
independenţa faţă de executiv este inclusă printre garanţiile pe care le presupune noţiunea de "magistrat",
în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie (Schiesser, susmenţionată, & 31). 239. Având în vedere cele
expuse anterior, Curtea concluzionează că procurorul care a dispus arestarea preventivă a reclamantului
nu era un "magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie. În consecinţă, urmează a se verifica
dacă legalitatea măsurii arestării preventive a fost supusă controlului judecătoresc şi dacă acesta a
intervenit "de îndată" ("aussitot"), în sensul aceleiaşi dispoziţii din Convenţie.” Hotărârea Curţii Europene a
Drepturilor Omului din 3 iunie 2003 în cauza Pantea împotriva României publicată în: MONITORUL
OFICIAL nr. 1150 din 6 decembrie 2004.
240 Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual
Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor
acestui articol, are dreptul la reparaţii.”459 Prin Constituţia revizuită alin.4 al art.23 a primit o altă redactare
459 Într-o hotărâre Curţii Europene a Drepturilor Omului se arată: „Reclamantul se plânge că nu a obţinut o reparaţie pentru deţinerea
sa ilegală. El invocă articolul 5 alineat 5 din Convenţie, care prevede: "Orice persoană care este victimă a unei arestări sau a unei deţineri în
condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţie". 259. În observaţiile sale iniţiale asupra admisibilităţii şi temeiniciei
plângerii, transmise Curţii la data de 13 iulie 1998, Guvernul a precizat că reclamantul putea beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul suferit
pe calea unei acţiuni în reparare întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală. Guvernul a subliniat că reclamantul poate oricând
(în sensul că la momentul transmiterii observaţiilor, reclamantul putea introduce această acţiune, n.n.) să facă apel la această procedură,
întrucât termenul general de prescripţie de 3 ani care, în opinia Guvernului, curge de la data pronunţării Hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din
26 noiembrie 1996, nu se împlinise încă. 260. În observaţiile sale complementare asupra admisibilităţii şi temeiniciei plângerii, transmise Curţii
la data 5 iunie 2001, Guvernul precizează că dispoziţiile articolului 504 din Codul de procedură penală au un caracter special şi sunt aplicabile
situaţiilor limitativ prevăzute în textul său. Or, în opinia Guvernului, această reglementare nu exclude posibilitatea, pentru reclamant, de a face
uz de alte căi de recurs care i-ar permite obţinerea unei reparaţii pentru prejudiciul pretins. În special, Guvernul relevă faptul că în dreptul
român, comitenţii sunt responsabili, în temeiul articolului 1000 alineat 3 din Codul civil, pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în exercitarea
funcţiilor ce le-au fost încredinţate (paragraful 153, de mai sus). Guvernul furnizează, cu titlu de exemplu, o copie nedatată şi nesemnată a unei
acţiuni civile bazată pe articolul 1000 alineat 3 din Codul civil, prin care o persoană fizică (D.V.) a chemat în judecată Curtea de Apel Bucureşti
şi Ministerul Justiţiei, pentru a fi obligaţi, în calitatea lor de comitenţi, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare arestării,
măsură apreciată nelegală. 261. Reclamantul consideră că, la data introducerii cererii sale, nu era reglementată în dreptul românesc o
procedură care să-i permită obţinerea de despăgubiri pentru arestarea sa nelegală. Mai mult, el relevă faptul că în 1999, a dat curs
recomandărilor formulate de Guvern în observaţiile sale iniţiale asupra admisibilităţii şi temeiniciei plângerii, introducând o acţiune în reparare
întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală. Totuşi, instanţele judecătoreşti naţionale au respins acţiunea sa, deşi a fost
introdusă în termenul general de prescripţie de trei ani, aşa cum a indicat Guvernul. 262. Curtea reaminteşte că articolul 5 alineat 5 este
respectat dacă persoana poate cere o reparaţie pentru privarea sa de libertate realizată în condiţii contrare dispoziţiilor articolului 5 alineatele 1
- 4 (Wassink c. Olandei, Hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 16, & 38). Dreptul la reparaţie garantat de paragraful 5
presupune că a fost deja constatată încălcarea unuia dintre celelalte paragrafe ale articolului 5 fie de către o autoritate naţională, fie de către
organele Convenţiei. Luând în considerare concluziile la care a ajuns Curtea la paragrafele 223, 227, 257 de mai sus, rezultă că articolul 5
alineatul 5 este aplicabil în cauză. 263. Curtea relevă faptul că Guvernul invocă două căi de recurs care i-ar fi permis reclamantului să obţină
despăgubiri pentru prejudiciul pretins, adică, în primul rând, o acţiune în reparare întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală şi,
în al doilea rând, o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe articolul 1000 alineatul 3 din Codul civil. 264. În ceea ce priveşte
prima dintre căile indicate de Guvern, Curtea reaminteşte că ea nu procedează la o examinare in abstracto a legislaţiei şi jurisprudenţei interne
relevante, ci verifică dacă modul în care acestea au fost aplicate în cazul reclamantului a condus la o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei (a se
vedea, mutatis mutandis, Padovani c. Italiei, Hotărârea din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-B, p. 20, & 24). Sub acest aspect, Curtea notează
că reclamantul a introdus la data de 18 noiembrie 1999 o acţiune în despăgubiri întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală,
aşa cum a indicat Guvernul în stadiul admisibilităţii cererii, adică în termenul general de prescripţie de trei ani care a început să curgă de la
data pronunţării Hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 26 noiembrie 1996. 265. Or, Curtea relevă că Judecătoria Timiş a respins cererea în
despăgubiri a reclamantului de două ori: mai întâi la data 7 iulie 2000, ca prematur introdusă, cu motivaţia că procedura penală iniţiată
împotriva sa era încă pendinte şi, a doua oară, la data de 18 ianuarie 2002, ca prescrisă, cu motivaţia că termenul de prescripţie de un an
prevăzut de articolul 505 alineat 2 din Codul de procedură penală fusese depăşit. 266. Date fiind aceste puncte de vedere contradictorii ale
Guvernului şi ale instanţelor naţionale cu privire la termenul în care reclamantul ar fi putut introduce o acţiune în despăgubiri pentru prejudiciul
suferit urmare arestării sale nelegale, Curtea apreciază că nu este necesar să se pronunţe asupra interpretării acestei probleme de drept intern
(Vasilescu, susmenţionată, & 39). Ea precizează, de asemenea, că nu-i revine competenţa de a se pronunţa asupra oportunităţii soluţiilor
instanţelor interne; rolul său se rezumă la a verifica conformitatea cu dispoziţiile Convenţiei a consecinţelor ce decurg din aplicarea dreptului
naţional (a se vedea, mutatis mutandis, Brualla Gomez de la Torre c. Spania, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegerea de hotărâri şi
decizii 1997-VIII, p. 2955, & 32). Curtea va avea în atenţie, în examinarea cauzei, dispoziţiile dreptului român existente la data introducerii
cererii. 267. Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor articolelor 504 şi 505 din Codul de procedură penală, reclamantul poate introduce o cerere
în despăgubiri în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data emiterii rezoluţiei de neîncepere sau de
scoatere de sub urmărire penală. Or, aşa cum notează Curtea până la această dată reclamantul nu a fost nici achitat, şi nici nu a beneficiat de
o rezoluţie de neîncepere sau de scoatere de sub urmărire penală. 268. Curtea notează că Guvernul nu a prezentat nici un exemplu din
practica instanţelor naţionale care să susţină argumentul potrivit căruia o acţiune întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală ar
permite părţii interesate să obţină o reparaţie atunci când o instanţă a constatat, aşa cum este cazul reclamantului, că arestarea preventivă a
fost nelegală. În aceste circumstanţe, Curtea constată caracterul incert al căii de recurs indicate. 269. În ceea ce priveşte ce-a de-a doua cale
de recurs indicată de Guvern, adică o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe articolul 1000 alineat 3 din Codul civil (paragraful
153, de mai sus), Curtea relevă că observaţiile prezentate de Guvern, asupra acestui aspect, au mai de grabă forma unei excepţii de
neepuizare a căilor de recurs interne care fiind invocată pentru prima oară după pronunţarea deciziei de admisibilitate a cererii, nu poate fi
luată în considerare (a se vedea, printre altele, Ceteroni c. Italia, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegerea de hotărâri şi decizii 1996-V, p.
1755 - 1756, & 19). În orice caz, Curtea notează că dosarul cauzei nu conţine nici un exemplu de practică judiciară în care o persoană să fi
obţinut o reparaţie de tipul celei prevăzute de articolul 5 alineatul 5 din Convenţie, invocând dispoziţia legală menţionată de Guvern (articolul
1000 alineatul 3 din Codul civil, n.n.). Curtea relevă, în această privinţă, că Guvernul s-a limitat la transmiterea copiei unei cereri prin care un
justiţiabil a sesizat o instanţă internă, în temeiul dispoziţiei în cauză. Or, Curtea notează că acea copie nu este nici datată, nici semnată şi că
nu se poate stabili cu certitudine că o asemenea acţiune a fost, în mod real, introdusă la o instanţă internă, nici a fortiori că ar fi făcut obiectul
examinării acesteia din urmă. 270. Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea apreciază că exercitarea efectivă a dreptului garantat de articolul 5
alineatul 5 din Convenţie nu a fost asigurată cu suficientă certitudine, în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Ciulla c. Italia, Hotărârea din 22
februarie 1989, seria A, nr. 148, p. 18, & 44). 271. În consecinţă, Curtea apreciază că a existat o încălcare a articolului 5 alineatul 5 din
Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual 241
astfel: „Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal”. În vechea
redactare se arăta: „Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pe o durată de cel mult 30
de zile.” Astfel din categoria magistraţilor dreptul de a dispune arestarea îl are numai judecătorul.
Istoria îndelungată şi sinuoasă a libertăţii individuale, permanentele conflicte ce intervin între lege
şi teorie, pe de o parte şi, practica autorităţilor publice, pe de altă parte - practică ce nu rareori a înregistrat
abuzuri şi ilegalităţi, uitându-se uneori (din păcate prea des) că autorităţile trebuie să fie în slujba
cetăţenilor şi nu invers - au impus formularea unor reguli constituţionale clare, a căror aplicare să nu fie
stânjenită de interpretări şi speculaţii460.
Astfel, o reglementare modernă şi clară se găseşte în art. 23 din Constituţia României. O primă
dispoziţie constituţională este aceia că, „libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.”
Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea fizică a persoanei,
dreptul său de a se comporta şi mişca liber, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după
procedurile expres prevăzute de Constituţie şi legi. Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu
dăunează ilegal celuilalt; astfel, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu cunoaşte decât acele
limite care sunt necesare altor membri ai societăţii pentru a se bucura de aceleaşi drepturi. Aceste
limite nu pot fi determinate decât de către lege. Legea nu are dreptul să interzică decât acţiunile
periculoase pentru societate. Tot ceea ce nu este interzis de lege nu poate fi împiedicat şi nimeni nu
poate fi obligat să facă ceea ce legea nu ordonă461.
În practică, libertatea individuală poate fi limitată corect sau incorect prin:
a) o legea dreaptă (adică o lege în care limitările sunt făcute în numele libertăţii, ca garanţii ale
libertăţii);
b) o lege abuzivă;
c) activităţi ale individului sau grupului (abuz de libertate);
d) abuzuri ale autorităţii.
Caracterul de fiinţe sociale admite ca limitări ale libertăţii individuale numai acelea prevăzute de o
lege dreaptă, prin care se asigură şi libertăţile celorlalţi. Libertatea individuală nu este, nu poate şi nu
trebuie să fie absolută. Legea dreaptă care limitează libertatea individuală în societate, o şi apăra în acelaşi
timp, faţă de abuzul de orice natură. În cazurile de la literele b, c şi d, actele de încălcarea libertăţii
individuale, trebuie incriminate prin lege, descoperite, cercetate, judecate şi sancţionate.
Protecţia libertăţii individuale presupune:
- o anumită limitare a exercitării libertăţii individuale, pentru a nu deveni abuzivă, adică pentru a
nu afecta libertatea altuia;
- limitarea drepturilor autorităţilor publice în aşa fel încât să nu încalce nejustificat şi nelegal
libertatea individuală, ci să o protejeze;
- reglementarea unor garanţii în cazul procedurilor de înfăptuire a justiţiei şi administraţiei, garanţii
contra eventualelor abuzuri ale autorităţilor;
- instituirea drept abateri, contravenţii, infracţiuni sancţionate potrivit legii, a faptelor care
afectează libertatea individuală.
Gradul de protecţie a libertăţii individuale, dă gradul de siguranţă al persoanei.
După prof. I. Muraru, noţiunea de siguranţă a persoanei exprimă ansamblul garanţiilor care
protejează persoana în situaţiile în care autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi legilor, iau
anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanţii care asigură ca aceste măsuri să nu fie
ilegale462. Acest sistem de garanţii, de regulă, permite realizarea represiunii faptelor antisociale, dar, în
acelaşi timp, asigură inocenţilor ocrotirea juridică necesară.
Convenţie.” Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 iunie 2003 în cauza Pantea împotriva României publicată în:
MONITORUL OFICIAL nr. 1150 din 6 decembrie 2004.
460 Ion Muraru, op. cit., p. 210.
461 A se vedea Constituţia Republicii Franceze, Editura ALL. Bucureşti, 1998, p. 40.
462 I. Muraru. op. cit., p. 211.
242 Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual
În ceea ce ne priveşte, socotim că în sintagma „siguranţa persoanei” trebuie incluse două mari
categorii de garanţii, astfel:
a) garanţiile faţă de abuzul sau neglijenţa autorităţii
b) garanţiile faţă de orice persoană, care ar putea să atenteze la libertatea individuală.
Garantarea libertăţii individuale faţă de autorităţi presupune:
- reglementarea activităţii autorităţilor în raport cu individul;
- instituirea unor drepturi pentru justiţiabil, învinuit, inculpat, reţinut, arestat, condamnat în raport cu
autorităţile;
- instituirea de responsabilităţi şi răspunderi pentru autorităţile care încalcă libertatea individuală şi
principiile procedurilor judiciare (instituirea ca abateri, contravenţii, infracţiuni a oricăror încălcări
de către autorităţi şi funcţionarii săi a libertăţii individului).
Garantarea libertăţii individuale faţă de orice persoană, presupune:
- instituirea drept abateri disciplinare, contravenţii şi infracţiuni cu sancţiunile corespunzătoare, a
faptelor persoanei sau a persoanelor care încalcă libertatea individuală;
- descoperirea, cercetarea şi tragerea operativă la răspundere a celor care încalcă libertatea
individuală;
- stabilirea şi asigurarea îndeplinirii obligaţiilor autorităţilor publice privind asigurarea securităţii
persoanei.
În art. 23 pct. 2 din Constituţia revizuită se dispune: „percheziţionarea, reţinerea sau arestarea
unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege”. Aceasta înseamnă că
numai prin lege pot fi reglementate cazurile şi procedura percheziţiei, reţinerii sau arestării şi deci acestea
nu pot fi reglementate prin vreun act normativ inferior legii, respectiv hotărârile de Guvern, instrucţiunile şi
ordinele miniştrilor sau actele normative emise de autorităţile publice locale.
Prin „cazurile prevăzute de lege” urmează să înţelegem numai situaţiile bine precizate, în care
autorităţile publice competente pot proceda la percheziţii, reţineri sau arestări. Pentru a prevenii abuzurile
chiar din partea legiuitorului, constituantul i-a stabilit anumite limite. Astfel, constituantul i-a permis
legiuitorului (Parlamentul) ca prin lege să reglementeze pătrunderea sau rămânerea în domiciliul
persoanei fără învoirea acesteia, numai în următoarele cazuri:
a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane;
c) pentru apărarea siguranţei naţionale şi a ordinii publice;
d) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de
lege.
Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.
În practică s-a pus problema dacă percheziţia domiciliară se poate efectua potrivit legislaţiei în
vigoare până la 1 iulie 2003,463 înainte de începerea procesului penal. Socotim că percheziţia domiciliară
este un act care afectează “inviolabilitatea domiciliului” reglementată de art. 27 din Constituţie; ca urmare,
aceasta se poate efectua în condiţiile prevăzute de art. 27 din Constituţie, care permite aceasta numai „în
formele prevăzute de lege”.
Este de observat că art. 100 din Codul de procedură penală care reglementează efectuarea
percheziţiei face trimitere la art. 98 din Codul de procedura penală. Or, art. 98 din Codul de procedura
penală plasează percheziţia numai în faza “urmăririi penale sau a judecăţii”. În cazul infracţiunii
flagrante, percheziţia domiciliară se efectua fără autorizarea magistratului conform art. 101 pct. 3 din
Codul de procedura penală (în redactarea avută înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei)464 dar şi în
463La 1 iulie 2003 prin Legea nr. 281/2003 a fost modificat art.100 din Codul de procedură penală.
464 După intrarea în vigoare a Legii de revizuire a Constituţiei , prin Legea nr. 281/2003 a fost modificat
art.101 din Codul de procedură penală în sensul că în cazul infracţiunii flagrante acum este necesară
autorizaţia judecătorului dispoziţie ce ni se pare discutabilă având în vedere că până se obţine autorizaţi de
Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual 243
acest caz, momentul începerii urmăririi penale este identic cu momentul constatării infracţiunii
flagrante. De asemenea, legiuitorul potrivit art. 96 coroborat cu art. 100 din Codul de procedura penală,
când reglementează refuzul predării mijloacelor de probă şi percheziţia, situează aceste acte în cadrul
procesului penal. În alin. ultim al art.100din Codul de procedură penală astfel cum a fost modificat prin
Ordonanţa de Urgenţă nr. 109/ 2003 a fost reglementată în mod expres această problemă astfel:
„Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale.”
Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, afară de cazul infracţiunilor465 flagrante. In temeiul
acestor dispoziţii constituţionale, legiuitorul a reglementat în Codul de procedură penală instituţia
percheziţiei.
Potrivit acestui cod, „când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris din
cele arătate în art. 98 tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii
temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor instanţa
de judecată, la cererea procurorului în cursul urmăririi penale sau din oficiu în cursul judecăţii, poate
dispune, în scris şi motivat,efectuarea acesteia”. Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală.
Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de
judecător. Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul
urmăririi penale, la cererea procurorului , sau în cursul judecăţii. Percheziţia domiciliară se dispune în
cursul urmăririi penale în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie.
Deşi Constituţia revizuită nu interzice percheziţia domiciliară fără nici o autorizare în caz de
infracţiune flagrantă, sau cu consimţământul scris al persoanei la domiciliul căreia se efectuează,
legiuitorul a introdus obligativitatea autorizării instanţei şi în astfel de cazuri466; Socotim că în spiritul
Constituţiei, legiuitorul organic ar trebui să revină şi să autorizeze prin efectul legii percheziţia domiciliară
în caz de infracţiune flagrantă deoarece:
- Constituantul nu a impus autorizarea judecătorului şi în cazul infracţiunii flagrante;
- Constituantul tratează diferenţiat percheziţiile în cazul infracţiunii flagrante, permiţându-le în
timpul nopţii (art.27 pct.4);
- referindu-se la parlamentari constituantul în art. 72 pct. 3 din Constituţia revizuită dispune: „În
caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei.”Sub
acest aspect se poate considera că elaborând modificările Constituţiei în timp ce percheziţia
domiciliară în cazul infracţiunii flagrante era permisă fără autorizarea magistratului, a extins
această în mod expres şi în cazul parlamentarilor.
la judecător cel surprins în flagrant poate dizolva şi arunca stupefiantele în chiuvetă distruge urmele sau
continua săvârşirea infracţiunii ce ar afecta chiar viaţa victimei. În art. 27 pct. 2 lit.(b) din Constituţie s-a dat
dreptul legiuitorului de a permite prin lege accesul în reşedinţa unei persoane pentru înlăturarea unei
primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane. Or până nu se reglementează o astfel
de situaţie prin lege, autoritatea nu poate intra în domiciliul sau reşedinţa persoanei în scopul înlăturării
primejdiei privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile persoanei. În art. 13 pct.2 din Constituţia
Germaniei se prevede: „Percheziţiile pot fi ordonate numai de judecător, iar în caz de primejdie prin
întârziere şi de alte organe prevăzute de legi şi pot fi efectuate numai în formele prevăzute de ele.”În art.
18 pct.2 din Constituţia Spaniei se dispune: Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul unei
persoane fără consimţământul acesteia sau în baza unei hotărî judecătoreşti, cu excepţia infracţiunilor
flagrante.” Potrivit art. 33 şi 35 din constituţia Japoniei percheziţia domiciliară se efectuează fără
autorizaţia judecătorului în caz de infracţiune flagrantă.
465 În art. 27 pct. 4 din Constituţie în redactarea din 1991, se folosea sintagma „delictului flagrant”sintagmă
care nu era la adăpost de critică. A se vedea V. Dabu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. SNSPA,
Bucureşti, p.206.
466 Prin Legea nr. 281/2003 a fost modificat art. 101 din Codul de procedură penală dându-i-se o nouă
redactare în care a dispărut următoarea referire la infracţiunea flagrantă: „În caz de infracţiune flagrantă,
percheziţia domiciliară se efectuează fără autorizaţia procurorului.”Această nouă reglementare credem că
nu este la adăpost de critică.
244 Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual
domiciliară dacă persoana la domiciliul căreia urmează a se face percheziţia consimte în scris la aceasta.
469 În art. 17 din constituţia Spaniei durata arestării preventive dispuse de organul de urmărire penală este
de 72 de ore, arestatul va trebui să fie pus în libertate sau la dispoziţia autorităţii judiciare.
Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual 245
În dreptul românesc sunt cunoscute două măsuri de reţinere, una poliţienească şi una procesual
penală470. Astfel, potrivit art. 16 lit. b din Legea nr. 26/1994, persoanele suspecte de acţiuni prin care se
periclitează ordinea publică, viaţa persoanelor sau alte valori sociale, care refuză să-şi decline identitatea
ori aceasta nu poate fi stabilită, sunt conduse la sediul poliţiei pentru clarificarea situaţiei şi, după caz,
prezentarea acestora, de îndată, în faţa organului de urmărire penală competent, activităţi ce nu pot dura
mai mult de 24 de ore.
Cea de a doua măsură a reţinerii este o măsură procesual penală, preventivă, prin care persoana
faţă de care există unele indicii că a săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită de lege, este privată de
libertatea sa de către autorităţile competente, pe o durată de maximum 24 de ore, potrivit Constituţiei
României. Această măsură este reglementată în detaliu în Codul de procedură penală. Totuşi, putem
reţine că dispoziţiile constituţionale prevăd anumite reguli stricte pentru „reţinere”, care nu au fost lăsate
la aprecierea legiuitorului (Parlamentul) astfel: durata maximă a reţinerii este de 24 de ore; autoritatea471
care reţine este obligată să-i aducă de îndată la cunoştinţă reţinutului motivele reţinerii, pe limba care o
înţelege, iar învinuirea în cel mai scurt termen; eliberarea reţinutului este obligatorie dacă motivele acestei
măsuri au dispărut. Aceasta înseamnă că reţinerea poate dura şi mai puţin, şi o oră şi zece ore, în funcţie
de motivele reţinerii şi de operativitatea în rezolvarea problemelor pe care le ridică fiecare caz în parte.
Nimic nu împiedică, juridic, răspunderea autorităţii pentru o reţinere până la limita maximă, dacă se
dovedeşte că această reţinere a fost abuzivă şi că deci, ea nu era necesară.
Desigur, este rolul legislaţiei procesual-penale să reglementeze procedurile reţinerii până la detalii,
un loc important trebuind să-l ocupe evidenţele strict necesare ale acestei măsuri. Prin art. 144 din C.p.p.
modificat prin Legea nr.281/ 2003 s-a dispus că:” Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. Din durata
măsurii reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii
administrative a conducerii la sediul poliţiei prevăzută în art.31 lit.b ) din Legea nr.218/2002 privind
organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.” Prin aceasta s-a redus timpul de reţinere numai la 24 de ore
cea ce presupune să existe o poliţie foarte performantă.
De menţionat că în multe state măsura reţinerii nu este reglementată constituţional, fiind
lăsată la nivelul legii. Ca urmare, în Franţa, Spania, Italia, Anglia, Ungaria şi altele, măsura reţinerii este
reglementată cu o durată mai mare de 24 de ore, fiind până la două şi chiar trei zile, după cum a apreciat
legiuitorul din statul respectiv, Parlamentul, pentru că nu i-a fost limitat acest drept de Constituţie.
Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având consecinţe deosebite,
uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii sale. De aceea
arestarea este supusă unor reguli clare şi ferme, imperative, dispunerea sa revenind unor autorităţi care
să acţioneze numai din ordinul legii, independent şi imparţial, respectiv numai judecători magistraţi care
se bucură de independenţă.
Regulile constituţionale pentru măsura arestării, stabilite în Constituţia României (1991)
revizuită sunt:
„Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal.
În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune numai pentru cel mult 30 de
zile şi se poate prelungi cu cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil,
şi nu mai mult de 180 de zile.” Observăm că spre deosebire de alte constituţii, Constituţia României a
limitat durata unui mandat de arestare până la 30 de zile, ceea ce înseamnă că durata unui mandat de
arestare poate să fie şi sub treizeci de zile. În interesul instrucţiei penale se poate solicita instanţei
competente prelungirea duratei arestării preventive. Aceasta poate aproba de fiecare dată prelungirea
arestării cu câte 30 de zile sau până la 30 de zile. În legislaţia română nu era limitat numărul de
prelungiri al duratei arestării de către instanţă, cu excepţia art. 5 pct. 3 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului care impune o durată rezonabilă pentru arestare. Această durată rezonabilă, potrivit
470 A se vedea art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin legea nr. 30 din 18 mai
1994 de Parlamentul României.
471 Autorităţile împuternicite de lege care au dreptul să dispună măsura reţinerii unei persoane să emită
practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, este în funcţie de complexitatea cauzei, apreciindu-se de la
caz la caz. Aşa cum am văzut prin Legea de revizuire a Constituţiei durata totală a prelungirilor arestării
preventive în faza urmăririi penale a fost limitată în raport de termenul rezonabil şi de maximul de 180 de
zile. În faza judecăţii durata totală a arestării nu poate depăşi un termen rezonabil sau interval rezonabil
aşa cum prevede art.9 pct.3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Prin actuala
reglementare constituţională a fost consacrat termenul rezonabil pentru durata arestării.
Prelungirea duratei arestării se aprobă numai de instanţa de judecată. Întrucât urmărirea penală în
cauzele complexe durează, iar starea de arest poate fi necesară în scop preventiv şi al instrucţiei judiciare,
se procedează la prelungirea duratei arestării . Socotim că, în temeiul art. 23 pct. 2 din Constituţie, prin
voinţa legiuitorului, persoana se menţine în arest până la judecarea recursului (efectul legii), prev. de
art. 159 al. 9 din Codul de procedură penală în cazul recursului procurorului împotriva încheierii prin care
s-a dispus respingerea prelungirii arestării preventive, recurs care este suspensiv de executare.
În faza de judecată instanţa este obligată , în condiţiile legii , să verifice periodic, şi nu mai târziu
de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate
a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa
constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate.
Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de
lege.
Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege , motivele
reţinerii sau arestării, iar învinuirea în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în
prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.
Arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege;
aceasta înseamnă că, numai legiuitorul, în Codul de procedură penală stabileşte strict cazurile şi condiţiile
în care se poate dispune arestarea.
Arestarea se face în baza unui mandat de arestare motivat emis de magistratul judecător.
Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au
dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.
Autoritatea care efectuează arestarea îi aduce de îndată la cunoştinţa arestatului motivele
arestării, iar învinuirea în cel mai scurt timp, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. Această
prevedere este foarte importantă nu numai pentru transparenţa acţiunii autorităţilor publice ci şi pentru
evitarea unor erori şi pentru a asigura dreptul la apărare472. Cât priveşte limba în care se face
comunicarea, este limba pe care o înţelege cel în cauză. Este o prevedere firească, o garanţie a
siguranţei persoanei. Asupra legalităţii mandatului arestatul se poate plânge judecătorului, care este
obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Atunci când judecătorul sau instanţa prelungeşte durata
arestări sau respinge cererea de punere în libertate fără să motiveze, să indice temeiurile care fac
necesară menţinerea arestării se încalcă dispoziţiile legale în materie. 473Este de observat că arestatul se
472 A se vedea V. Dabu, Despre dreptul şi arta apărării, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994.
473 Într-o speţă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat: „Curtea consideră necesar să examineze, mai întâi,
argumentul invocat de Guvern în observaţiile complementare. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte că s-a pronunţat în mod
constant în jurisprudenţa sa în sensul că prima teză a articolului 5 nu se rezumă la a prevedea accesul persoanei arestate la o
autoritate judiciară, ci ea impune magistratului în faţa căruia persoana arestată este condusă, obligaţia de a examina
circumstanţele care militează pentru şi contra menţinerii arestării preventive, de a se pronunţa potrivit criteriilor juridice
asupra existenţei unor motive temeinice care să justifice menţinerea arestării şi, în absenţa lor, de a dispune punerea în
libertate (a se vedea, între altele, Assenov, susmenţionată, & 146; De Jong, Baljet şi Van den Brink c. Olandei, Hotărârea din 22
mai 1984, seria A nr. 77, p. 21 - 24, & 44, 47 şi 51). Cu alte cuvinte, articolul 5 alineat 3 impune ca magistratul să se pronunţe
asupra legalităţii măsurii preventive. 232. În speţă, Curtea notează că, după cum susţine şi Guvernul, reclamantul a fost
condus pe data de 21 iulie 1994 în faţa judecătorului M.V., preşedinte de secţie la Tribunalul Bihor, care i-a adus la cunoştinţă
reclamantului că parchetul a dispus trimiterea sa în judecată, i-a făcut cunoscut rechizitoriul şi i-a pus întrebări în legătură cu o
declaraţie pe care acesta a făcut-o la parchet. 233. Or, Curtea relevă că din actele dosarului nu rezultă că judecătorul a examinat
aspectele privitoare la legalitatea arestării. Într-adevăr, nu rezultă din Încheierea de şedinţă din 21 iulie 1994 că problema
legalităţii măsurii preventive a fost luată în discuţie (paragraful 23, de mai sus, in fine). 234. Curtea apreciază că simpla
Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual 247
poate plânge oricând asupra legalităţii mandatului, iar judecătorul este obligat să se pronunţe de fiecare
dată, bineînţeles, luând măsuri şi în cazul când arestatul abuzează de acest drept. Aceasta presupune că
arestatul se poate plânge în fiecare zi numai dacă apar motive noi, din care rezultă ilegalitatea arestării.
Pentru netemeinicia arestării, arestatul se poate plânge procurorului. Socotim că este în spiritul
Constituţiei şi al Convenţiilor internaţionale ca, în caz de ilegalitate a arestării, procurorul este în drept
să revoce măsura arestării, să nu se mai aştepte procedura la instanţă, deoarece aceasta până la
pronunţare nu poate înlătura operativ arestarea ilegală. Nejudecarea de îndată a plângerii contra măsurii
arestării, poate apărea ca un abuz de drept.
Repetarea plângerii împotriva arestării, dacă nu sunt motive noi, care să impună revocarea măsurii
arestării, apare ca un abuz de drept474. Motivele plângerii la instanţă trebuie să vizeze legalitatea măsurii
şi nu temeinicia acesteia, adică, spre exemplu, arestarea nu se încadrează în nici unul din cazurile
prevăzute de art. 148 din Codul de procedură penală cum sunt: starea de recidivă, a comis din nou o
infracţiune, încearcă să zădărnicească aflarea adevărului, pedeapsa este mai mare de 2 ani, iar lăsarea în
libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, etc.
Admiterea, ca şi respingerea plângerii împotriva măsurii arestării, trebuie să fie motivată în scris,
în încheiere dată de către judecător. Încălcarea acestei dispoziţii constituţionale se sancţionează cu
nulitatea încheierii judecătoreşti prevăzută de art. 197 din Codul de procedură penală.
i)Eliberarea celui arestat este obligatorie dacă motivele arestării au dispărut. Această dispoziţie
constituţională presupune:
- la orice cerere a arestatului sau a procurorului, instanţa este obligată să verifice de îndată
legalitatea arestării şi a existenţei motivelor menţinerii acesteia;
- din 60 în 60 de zile instanţa verifică legalitatea arestării şi o prelungeşte numai dacă este
necesar;
- atât poliţistul, procurorul şi instanţa sunt obligate să se sesizeze din oficiu atunci când
motivele care au stat la baza arestării, au dispărut şi să ia măsuri potrivit competenţelor;
- punerea în libertate a arestatului este obligatorie atunci când motivele au dispărut.
Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control
judiciar sau pe cauţiune. Această regulă a libertăţii provizorii, denumită şi regula încrederii, încearcă să
valorifice la maximum prezumţia de nevinovăţie, dar şi să reducă la minimul riscul unor erori
judiciare şi, în general, al unor acte ireparabile. Cererea de liberare provizorie se soluţionează de procuror
sau instanţă. Liberarea provizorie a arestatului preventiv se poate realiza sub două forme: controlul
judiciar sau cauţiunea. Controlul judiciar, ca şi cauţiunea, sunt instituţii procesual-penale care garantează
că persoana pusă în libertate provizorie va răspunde tuturor solicitărilor autorităţilor judiciare, solicitări
legate desigur de procesul penal în care este implicată. Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe
cauţiune se realizează potrivit unor reguli detaliate, reguli ce sunt de domeniul procedurii penale475.
aducere a reclamantului în faţa judecătorului M.V., la data de 21 iulie 1994, nu era de natură să asigure respectarea articolului 5
alineat 3 din Convenţie. În consecinţă, acest argument al Guvernului nu poate fi reţinut. 235. În aprecierea Curţii, capătul de
cerere întemeiat pe articolul 5 alineat 3 din Convenţie include două aspecte distincte: primul priveşte calitatea de "magistrat", în
sensul articolului 5 alineat 3, a procurorului care a dispus măsura arestării preventive împotriva reclamantului; al doilea aspect
poartă asupra caracterului "imediat" (prompt), în sensul aceleiaşi dispoziţii din Convenţie, al controlului judecătoresc asupra
legalităţii măsurii arestării preventive.” Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 iunie 2003 în cauza Pantea
împotriva României publicată în: MONITORUL OFICIAL nr. 1150 din 6 decembrie 2004.
474 În practică au fost cazuri când s-a abuzat de dreptul de a se face plângere împotriva arestării, în sensul
că s-au făcut mai multe plângeri succesive la mai multe instanţe, folosind aceleaşi motive scopul fiind de a
reduce timpul pentru administrarea probelor, al organelor de cercetare penală, ca ulterior să se pretindă că
persoana a fost ţinută în stare de arest fără să se efectueze acte de urmărire penală.
475 Art. 1601-16010 din Codul de procedură penală.
248 Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual
Inviolabilitatea domiciliului476
Potrivit art. 27 din Constituţia României, domiciliul şi reşedinţa persoanei sunt inviolabile.
Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia,
cu unele excepţii expres prevăzute de lege: a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei
hotărâri judecătoreşti; b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane; c) pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice; d) pentru prevenirea răspândirii
unei epidemii. Aceasta înseamnă că numai prin lege se poate deroga de la regula inviolabilităţii
domiciliului, şi numai în cazurile prevăzute de Constituţie în art. 27 literele a-d. Inviolabilitatea domiciliului
implică şi protecţia faţă de percheziţii abuzive. Dar, aşa cum dispune legiuitorul, inviolabilitatea
domiciliului nu poate opri cursul justiţiei, nu poate servi ca mijloc de protejare a răufăcătorilor, nu poate
duce la imposibilitatea luării măsurilor necesare pentru salvarea vieţii sau averii unei persoane, apărarea
siguranţei naţionale, a ordinii publice etc. Situaţiile prevăzute în art. 27 al. 2 din Constituţie sunt complexe,
fiind detaliate de lege. Dacă în ceea ce priveşte situaţiile prevăzute de literele a, c şi d acestea sunt
exclusiv acelea în care legea ordonă pentru aplicarea ei să se pătrundă în locuinţa unei persoane, situaţia
prevăzută la litera b, cuprinde şi cazurile în care, deşi legea nu ordonă, nu sancţionează totuşi pătrunderea
în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia, respectiv în cazul stării de necesitate. Aşa cum s-a
arătat deja în literatura juridică, în desfăşurarea vieţii social-umane se ivesc uneori situaţii de fapt,
provocate fie de oameni, fie de cauze fortuite, care pun în pericol valori sociale ocrotite de lege, iar
salvarea acestora de la un pericol nu este posibilă decât prin săvârşirea unei fapte care în mod obişnuit
este socotită ca ilicită. În aceste situaţii, fapta săvârşită pentru salvarea valorilor aflate în pericol se
consideră comisă în stare de necesitate. Iar starea de necesitate constituie, în anumite condiţii, cauză de
înlăturare a caracterului penal al faptei care exclude existenţa infracţiunii şi a răspunderii penale. Se
consideră a fi stare de necesitate în caz de incendiu, inundaţii, cutremure de pământ etc. In asemenea
situaţii nu numai autorităţile, dar şi cetăţenii pot pătrunde în locuinţa unei persoane în scopul de a înlătura
primejdia privind viaţa, integritatea, sau bunurile unei persoane. De asemenea, se mai poate pătrunde în
locuinţa unei persoane fără învoirea acesteia, şi pentru salvarea unei persoane care încearcă să se
sinucidă sau a unei persoane accidentate sau bineînţeles şi în caz de strigăte de ajutor dinăuntru.
Asemenea fapte comise în atari situaţii beneficiază de efectele stării de necesitate.
De la derogările mai sus arătate nici o altă lege nu poate institui alte derogări, indiferent de
motivaţia care s-ar invoca.
În ceea ce priveşte percheziţiile, constituantul instituie următoarele reguli:
- percheziţiile se efectuează numai în condiţiile prevăzute de lege;
- percheziţiile nu se confundă cu cazurile de pătrundere sau rămânere în domiciliul sau reşedinţa
persoanei, la care se referă art. 27 pct. 1 şi 2 din Constituţie; percheziţia presupune mai mult
decât o „vizită”;
- percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistratul judecător;
- percheziţiile pe timpul nopţii sunt interzise, afară de cazul infracţiunilor flagrante; faţă de
această dispoziţie constituţională, considerăm că legiuitorul nu mai poate institui un drept al
procurorului de a efectua percheziţie şi în timpul nopţii, dispoziţia art. 103 teza ultimă din Codul
de procedură penală în vechea redactare era neconstituţională fapt pentru care prin Legea
281/2003 a fost abrogată. Potrivit art. 103 din Codul de procedură penală modificat, percheziţia
domiciliară se efectuează numai între orele 6-20, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune
flagrantă, sau când percheziţia urmează a se efectua într-un local public. Percheziţia începută
între orele 6-20, poate continua şi în timpul nopţii.
Socotim că din dispoziţiile art. 96 şi 100 din Codul de procedură penală rezultă că percheziţia
domiciliară este o activitate procesual-penală care, cu excepţia flagrantului delict, se poate efectua numai
după începerea urmăririi penale. Problema era controversată cu atât mai mult cu cât sintagmei „delict
flagrant”, folosită de art. 27 pct. 4 din Constituţia nerevizuită, i se dădea o sferă mai largă decât sintagmei
„infracţiune flagrantă”477.Prin Legea de revizuire s-a clarificat această problemă ca urmare a înlocuirii
sintagmei „delictului flagrant” cu sintagma „infracţiunilor flagrante”.
motive politice sau ideologice ( art.19); Constituţia Suediei asigurând libertatea de deplasare în interiorul
250 Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual
Suediei şi de a o părăsi(capitolul II, art.8 ) permite limitări prin lege, numai pentru a răspunde scopurilor
acceptate într-o societate democratică şi cu condiţia ca aceste limitări să nu se fundamenteze pe opinii
politice, religioase, culturale sau altele analoage (capitolul II, art.12); Constituţia Olandei , prin art. 2 alin.4
prevede că orice persoană are dreptul de a părăsi ţara, în afara cazurilor prevăzute de lege. „ Ioan Muraru
Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex Bucureşti 2001, p.209. Se observă că în timp ce
Constituţia României reglementează modalităţile de restricţionare la nivel constituţional, alte constituţii lasă
la aprecierea Parlamentelor.
480 A se vedea art. 116 din C. pen.
Este necesar ca deplasarea într-un alt stat să aibă ca finalitate cerinţa unei activităţi economice,
neexistând încă dreptul de şedere în orice stat membru independent de activitatea profesională. Potrivit
art.10 şi 11 din Regulamentul nr. 1612/68, pentru ca membri de familie să aibă un drept de şedere în alt
stat este necesar ca unul dintre soţi să-şi fi exercitat dreptul la liberă circulaţie, dreptul acestor membri ne -
fiind un drept propriu, ci unul derivat. Prin Directiva nr. 90/364 din 28 iunie 1990, a Consiliului, s-a
reglementat dreptul de şedere al resortisanţilor unui stat membru care nu au beneficiul acestui drept în
baza altor dispoziţii de drept comunitar, precum şi al familiilor lor - soţ, descendenţi în întreţinere,
ascendenţi ai titularului sau ai soţului, care sunt în întreţinere. Ei beneficiază de acest drept indiferent de
naţionalitate. Dreptul de şedere, potrivit Directivei, este condiţionat de o garanţie socială şi de mijloacele
de trai, respectiv asigurare de boală care să acopere riscurile în statul de primire şi resurse suficiente
pentru ca să se evite ca acest resortisanţi să nu devină o sarcină împovărătoare pentru asistenţa socială
din acel stat. Mijloacele de trai trebuie să fie superioare nivelului în legătură cu care asistenţa socială
poate fi acordată în statul de primire sau nivelul pensiei minime de securitate socială plătită de acest stat.
Dreptul de şedere subzistă cât timp sunt întrunite aceste condiţii. 482
Dreptul la proprietate
Dreptul de proprietate, este un drept fundamental prevăzut de art. 44 din Constituţie.
Comparând dreptul de proprietate cu dreptul la viaţă, Rudolf von Ihering arăta: „Singur, conflictul dintre
datoria de a-ţi apăra proprietatea şi datoria mult mai înaltă de a-ţi apăra viaţa, poate să justifice
abandonarea proprietăţii.”
Potrivit art. 480 din Codul civil , „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi
dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.”. Proprietatea nu se
confundă cu obiectul proprietăţii. Ea reprezintă un sistem de relaţii reglementate juridic între persoane,
referitor la obiectul proprietăţii. Dispariţia obiectului proprietăţii nu duce neapărat la dispariţia dreptului de
proprietate. Valorificarea dreptului de proprietate permite despăgubirea în cazul dispariţiei obiectului
proprietăţii. Obiectul proprietăţii poate fi în detenţiunea sau posesia unei persoane, dar dreptul de
proprietate este numai al autorului acestuia. Din aceste considerente socotim că propunerea de înlocuire în
art. 41 din Constituţie a sintagmei „dreptul de proprietate” cu conceptul de „proprietate”nu a fost tocmai
inspirat şi ca dovadă nici nu a fost acceptat de constituant. Din contră prin revizuirea Constituţiei denumirea
marginală de”Protecţia proprietăţii private” a fost înlocuită cu aceea de „Dreptul de proprietate privată”care
est mult mai corectă decât cea folosită la fostul art.41 din Constituţie. Conform art. 136 al Constituţiei
României din anul 1991 revizuită, proprietatea este publică sau privată. Proprietate publică este
garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Bunurile proprietate publică sunt inalienabile.
În condiţiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi
concesionate ori închiriate. De asemenea , ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
Proprietatea privată este, în condiţiile legii organice, inviolabilă. Dreptul de proprietate
presupune trei posibilităţi de comportament asupra obiectului acestuia denumite prerogative, atribute,
respectiv: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Aceste atribute, prerogative ale dreptului de proprietate se
mai numesc şi dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sau drepturi: dreptul de posesie, dreptul de
folosinţă şi dreptul de dispoziţie. Prin posesie se înţelege posibilitatea de a avea bunul respectiv, în
sfera de acţiune fizică a posesorului. Prin dreptul de folosinţă se înţelege posibilitatea de a beneficia de
bunul respectiv direct sau indirect, de a-i culege fructele acestuia (de exemplu costul chiriei). Dreptul de
482Odată cu primul val de extindere a U. E. sunt o serie de temeri că statele U.E. vor adopta la nivel
naţional legi care să restricţioneze accesul pe piaţa muncii prin menţinerea permiselor de lucru, limitarea
numărului de emigranţi etc. Oficiali ai unor ţări precum Ungaria au atenţionat că la restricţii privind piaţa
muncii vor aplica principiul reciprocităţii pentru cetăţenii ţărilor în cauză.
252 Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual
dispoziţie înseamnă posibilitatea de a dispune fizic (în mod exclusiv şi absolut), de a-l distruge, modifica,
transforma, dar şi în sens juridic, adică de a-l vinde, concesiona etc. Aceste drepturi, prerogative ale
dreptului de proprietate pot exista independent, având valoare nominală, juridică etc.
În articolul 44 din Constituţie, denumit „Dreptul de proprietate privată”, se dispune „Dreptul de
proprietate precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt
stabilite prin lege (organică). Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent
de titular.”483 Dar garantarea prin Constituţie nu transformă dreptul de proprietate într-un drept nelimitat.
Instituirea anumitor limite este impusă de necesitatea asigurării unui echilibru între interesele individuale şi
interesul general, ca şi funcţia socială ce o are proprietatea.484 Art. 44 trebuie coroborat cu art. 73 din
Constituţie, care dispune că regimul proprietăţii se stabileşte numai prin lege organică, şi deci nu prin
lege ordinară sau ordonanţă ordinară a Guvernului cum greşit s-ar putea interpreta dispoziţia din art.44.
Faptul că numai prin lege organică pot fi aduse limitări ale dreptului de proprietate, constituie una dintre
garanţiile importante ale dreptului de proprietate faţă de un eventual abuz de drept al unei majorităţi simple
parlamentare, al Guvernului sau al altei autorităţi publice. Prin art.53 din Constituţie se mai prevede încă o
garanţie chiar faţă şi de o lege organică în sensul că îngrădirile care pot fi aduse dreptului de proprietate
prin lege organică, nu trebuie să atingă fondul acestui drept, adică să nu-l anihileze fiind permise numai
când sunt îndeplinite următoarele condiţii cumulative: numai dacă este necesară într-o societate
democratică; numai dacă este aplicată în mod nediscriminatoriu; numai proporţional cu situaţia care a
determinat-o; „numai dacă se impune,după caz pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii
ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţii cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”.
Aşadar, proprietatea nu poate fi apărată eficient decât prin drept şi, în mod deosebit, prin
instituţia juridică a dreptului de proprietate. Când vorbim de dreptul de proprietate, înţelegem existenţa
unor obligaţii pentru ceilalţi, prin care se realizează proprietatea, obligaţii a căror respectare este asigurată
prin forţa de constrângere a Statului. Este important ca prin lege organică să se instituie căi suficiente şi
eficiente prin care proprietarul să poată apela la forţa de constrângere a statului, pentru apărarea dreptului
său de proprietate, inclusiv faţă de autorităţi.
Dreptul de proprietate este reglementat de lege organică, în aşa fel încât să includă toate
prerogativele realizării acestui drept.
Prerogativele dreptului de proprietate sunt sistematizate în trei concepte: dreptul de posesie,
dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie. Constituţia României acordă o importanţă deosebită
proprietăţii, stabilind reguli cu putere constituţională485, astfel:
- Dreptul de proprietate este garantat; această dispoziţie presupune obligaţii pentru legiuitor
(Parlamentul sau Guvernul prin ordonanţe de urgenţă),să stabilească modalităţile de garantare,
conţinutul acestuia, obligaţiile persoanelor şi ale autorităţilor în acest sens, sancţiunile în cazul
nerespectării acestor obligaţii, în aşa fel încât garantarea dreptului de proprietate să fie într-
adevăr reală, aşa cum dispune Constituantul;
- Creanţele asupra statului sunt garantate: aceasta înseamnă că datoriile agentului economic
statal, falimentar, se preiau de Stat şi se achită fără a exista nici un risc486.
483 Art 319 din noul Cod penal, prin faptul că abrogă vechea reglementare din art.248 rap. la art.258 prin
care erau apărate sericiul privat cât şi proprietatea privată de actele de neglijenţă în serviciu, poate fi
considerat neconstituţional contravenind dispoziţiilor art.44 pct 2 din Constituie. Sub acest aspect
proprietatea privată nu mai este ocrotită în mod egal cu prorpietatea publică.
484 A se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001 , p. 30-31.
485 În constituţiile Spaniei (art. 33), Italiei (art. 42), Germaniei (art. 14), Japoniei (art. 29) regulile
constituţionale prin care este reglementată proprietatea şi dreptul de proprietate sunt mai restrânse,
acestea fiind lăsate de domeniul de reglementare al legii, elaborate de Parlament.
486 Aşa a fost în cazul Bancorex. De asemeni, creanţele faţă de CEC sunt garantate de Stat. În cazul unei
Bănci private autorizate creanţele asupra acesteia sunt garantate numai până la un anumit cuantum din
fonduri speciale, constituite în temeiul legii.
Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual 253
- Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii
cu dreaptă şi prealabilă despăgubire; o astfel de reglementare se găseşte şi în alte constituţii
şi convenţii internaţionale.
- Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi
imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor
sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
- Despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin
justiţie.
- Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea
bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului,
revin proprietarului.
- Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
Această dispoziţie constituţională a abrogat din Codul penal român pedeapsa confiscării averii şi
chiar a prevederilor Legii nr. 18/1968, privind controlul averilor oricărei persoane. Este o
dispoziţie care nu se găseşte în multe constituţii chiar ale unor state occidentale dezvoltate.
- Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai
în condiţiile legii.
- Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice,.
- Cetăţenii străini şi apatrizi pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în
condiţiile rezultate din aderare României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la
care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică,
precum şi prin moştenire legală487.
- Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea publică a unor
bunuri pe baza apartenenţei sociale,etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a
titularilor.488
Exproprierea este trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor şi construcţiilor. Constituţia
stabileşte două condiţii cumulative pentru ca o expropriere să fie efectuată şi anume: existenţa unei
cauze de utilitate publică ea însăşi definită prin lege şi plata unei prealabile şi drepte despăgubiri.
Cât priveşte folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice, pentru
lucrări de interes general, ea creează obligaţia constituţională pentru acestea de a despăgubi
proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile.
Prezumţia de legalitate a dobândirii proprietăţii, prevăzută în art. 44 pct. 8 din Constituţia
României, presupune:
- înlăturarea oricăror prevederi ale legii care ar institui pedeapsa confiscării averii;
- nimeni nu poate fi obligat să probeze caracterul legal al dobândirii proprietăţii sale;
- pot fi confiscate numai în condiţiile legii, bunurile489 destinate, folosite sau rezultate din
infracţiuni ori contravenţii, stabilite pe bază de hotărâri judecătoreşti definitive sau procese-
verbale de constatare a contravenţiilor definitive prin neatacare sau respingere, de către
instanţă, a plângerii contravenientului.
De menţionat că, potrivit art. 20 pct. 2 din Constituţia României, toate dispoziţiile referitor la
proprietate prevăzute în pactele şi tratatele la care România a aderat, fac parte din dreptul intern şi pot fi
487 Apreciem că prin alin.2 al articolului 44, interdicţia dobândirii proprietăţi prin moştenire de către cetăţeanul străin, conţinută de
art.3 din Legea nr. 54/1998 trebuie, astfel, considerată parţial abrogată, în temeiul art.154 alin.1 din Constituţie.
488 Din modul de redactare a alin.4 al art.44 din Constituţie rezultă că naţionalizarea este permisă în limitele
Constituţiei.
489 Socotim că era mult mai corect să se fi folosit, termenul de lucruri în loc de bunuri, pentru că sunt
obiecte ce trebuie confiscate, deşi nu fac parte din categoria bunurilor, cum sunt: otrăvurile, stupefiantele,
actele false, cheile false etc.
254 Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual
invocate de orice persoană în apărarea drepturilor sale490 dacă acestea sunt mai favorabile faţă de
celelalte legi interne.
Cu privire la dreptul de proprietate publică art. 136 alin. 2 din Constituţie în noua redactare
dispune: „Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale.”Noutatea se regăseşte în prima parte a textului citat, care se referă la garantarea şi
ocrotirea prin lege a proprietăţii publice, dispoziţie similară celei consacrate proprietăţii private de art.44 alin
2 teza I. Ca urmare socotim că aceasta presupune că dispoziţiile art. 17 alin.1 şi 3 din Codul de procedură
penală491aşa cum erau redactate înainte de modificare prin Legea nr.281/2003 corespundeau şi corespund
spiritului art.136 alin.2 din Constituţia revizuită. Credem că garantarea proprietăţii publice presupune
exercitarea din oficiu a acţiunii civile pentru apărarea acesteia de către organe specializate ale statului
respectiv procurorul, şi nu lăsată la aprecierea celor care doar administrează proprietatea publică şi care
uneori o administrează defectuos sau chiar o diminuiază în favoarea lor.492
Dreptul la moştenire.
Dreptul la moştenire, corolar al dreptului de proprietate, este garantat în art. 46 din Constituţia
României, fiind un drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii,
orice bun. Dreptul de moştenire este presupus de dreptul de proprietate, pentru că în virtutea lui o
persoană poate transmite-mortis cauza- iar o alta poate dobândi, pe cale succesorală, orice bun. Condiţiile
în care se face transmiterea sunt reglementate de lege.Constituţia garantează acest drept ceea ce
presupune că legiuitorul să i-a măsuri legislative de garantare, precum şi toate celelalte autorităţi publice
potrivit competenţei lor. Este de reţinut că potrivit art.44 pct.2 din Constituţia revizuită cetăţenii străini şi
apatrizii pot dobândi terenuri în România prin moştenire legală.493
Dreptul la un nivel de trai decent (art. 47 din Constituţie) este corelat cu obligaţia statului de a lua măsuri
de dezvoltare economică şi de protecţie socială care să fie de natură să asigure cetăţenilor un trai
satisfăcător.
Acesta este un drept fundamental, nu o simplă problemă de politică economică şi socială. In art. 25
al Declaraţiei Universale se vorbeşte de dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii
persoanei, bunăstării proprii şi a familiei. Dreptul la un nivel de viaţă corespunzător cuprinde - cum
precizează art. 25 din Declaraţie - „hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile
sociale necesare.” Asociat acestui drept este „dreptul la asigurare în caz de şomaj, de boală, de
490 Art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărare drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale; art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi altele.
491 În art.17 alin.1 şi 3 din Codul de procedură penală se dispunea: „Acţiunea civilă se porneşte şi se
exercită şi din oficiu, când persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă art.145 din Codul
penal…. În cazul arătat la aliniatul 1, instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării
pagubei, chiar dacă unitatea păgubită nu este constituită parte civilă.”
492 În acelaşi sens a se vedea Valerică,Dabu, Tudorel, Boboc, Enoiu, Cu privire la constituţionalitatea
dispoziţiilor art.17 alin.1 şi ale art. 18 alin.2 din C. proc. pen..în „Pro lege”nr.1/2000, p.74-92.Valerică,Dabu,
Tudorel,Boboc,Enoiu, Exercitarea din oficiu a acţiunii civile.Limite.în Revista de drept penal, nr.3/2000,
p.53. În sens contrar a se vedea Constantin Bulai, Din nou despre exercitarea din oficiu a acţiunii civile, în
Revista de drept penal, nr.3/2000,p.54-63.
493 A se vedea Gheorghe Dobrican, Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin moştenire
legală de cetăţenii străini şi de apatrizi în temeiul noilor prevederi constituţionale, Curierul judiciar,
nr.2/2004, p. 74.
Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual 255
invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor
împrejurări independente de voinţa persoanei...”(art. 25 din Declaraţie)
Aceasta presupune că între măsurile de reformă economică şi cele de asigurare a unui nivel de trai
decent la toţi cetăţenii, să existe corelare, corelare impusă prin Constituţie şi prin nici o lege nu se poate
deroga de la această dispoziţie.
Dreptului la ocrotirea sănătăţii îi corespunde obligaţia statului să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi
sănătăţii publice. Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală,
accidente sau maternitate, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţii paramedicale, precum şi
alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice ori mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii, fiind o obligaţie
impusă de Constituţie, legiuitorului şi celorlalte organe ale statului.
Dreptul la ocrotirea sănătăţii reglementat în Constituţia României la art. 34, nu este reglementat
distinct în Declaraţia Universală, în cele două Pacte Internaţionale sau în Convenţia Europeană. El rezultă
însă din alte reglementări ale documentelor juridice internaţionale arătate, precum şi din unele documente
fără forţă juridică. In Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii se arată „O stare de perfectă sănătate
pe care poate să o atingă un om constituie un drept fundamental al oricărei fiinţe umane indiferent de rasă,
vederi politice, situaţie economică sau socială.”
Din reglementarea naţională şi internaţională rezultă, credem, câteva concluzii:
Dreptul la ocrotirea sănătăţii poate fi evaluat atât ca drept individual, cât şi ca drept colectiv.
Corespunzător acestui drept, statului, autorităţilor sale şi persoanelor private le revin atât obligaţii negative,
de abţinere cât şi obligaţii pozitive, de acţiune.
Unele obligaţii ale autorităţilor publice sunt de rezultat494, altele sunt de mijloace495.
Dreptul la ocrotirea sănătăţii se află în interconexiune cu alte drepturi fundamentale.
Dreptul la sănătate îmbracă noi aspecte în condiţiile extinderii toxicomaniei şi a traficului de stupefiante496.
Dreptul la muncă şi protecţie socială a muncii este reglementat în art. 41 şi art. 42 din Constituţia României,
în care se stabilesc o serie de reguli constituţionale;
Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale foloseşte în art. 6
exprimarea de drept la muncă. In unele constituţii se consacră dreptul şi obligaţia de a muncii.
În Constituţia Franţei se stabileşte că fiecare are îndatorirea de a muncii şi dreptul de a obţine un
serviciu. Constituţia Spaniei dispune că toţi spaniolii au îndatorirea de a munci şi dreptul la muncă (art. 35).
Constituţia Germaniei reglementează „libertatea profesiei”, vorbind numai de dreptul de a-şi alege în mod
liber profesia, şi interzice munca forţată, munca fiind tratată ca o libertate şi nu un drept.
În Constituţia Italiei, în art. 35-37, sunt reglementate raporturile economice şi, în special, condiţiile în care
se efectuează munca, fără a vorbi în mod expres de un drept la muncă.
Art. 27 din Constituţia Japoniei proclamă „toate persoanele au dreptul şi îşi asumă obligaţia de a
munci”.
În Constituţia României revizuite (1991) art. 41, deşi se vorbeşte de dreptul la muncă, acesta este
reglementat ca o libertate de a muncii care include: libertatea alegerii profesiei, libertatea alegerii locului de
494 Obligaţia de rezultat, este acea obligaţie care nu se consideră îndeplinită dacă nu se atinge scopul,
respectiv rezultatul urmărit.
495 Obligaţia de "mijloace" sau diligenţă este acea obligaţie care se consideră executată, dacă s-a făcut tot
ceea ce s-a angajat să facă indiferent dacă s-a ajuns sau nu la rezultatul urmărit.
496 România a aderat la Convenţia luptei contra drogurilor din 1988 prin Legea nr. 118/1992.
256 Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual
muncă, protecţia socială a muncii, retribuţia muncii depuse, dreptul la negocieri colective497. Observăm că
nu se vorbeşte de obligaţia corelativă a statului498 de a asigura loc de muncă pentru orice persoană, ba
mai mult, dreptul la muncă pentru cetăţenii străini şi apatrizi este supus unei autorizări, autorizare care în
România a fost introdusă târziu după anul 1996, spre deosebire de alte ţări, în care această autorizare
prealabilă este impusă demult.
În Constituţia României (art.41) se proclamă „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea
profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei precum şi a locului de muncă este liberă.” Este evidentă
reglementarea dreptului la muncă, sub forma libertăţii de a muncii, deoarece nu rezultă obligaţia corelativă
a statului pentru asigurarea unui loc de muncă499. Potrivit art. 135 din Constituţia României, economia
României este o economie de piaţă, în care statul asigură printre altele „protecţia concurenţei reale şi
crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.” Deci, ocuparea locurilor de muncă se face pe
criteriul competenţei, printr-o concurenţă reală şi nu al asigurării necondiţionate a unui loc de muncă.
Potrivit art. 6 din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, statul
trebuie să asigure: orientarea şi formarea tehnică şi profesională, elaborarea de programe, de politici şi de
tehnici potrivite să asigure o dezvoltare economică, socială şi culturală constantă şi o deplină întrebuinţare
productivă a forţei de muncă în condiţii care garantează indivizilor exerciţiul libertăţilor politice şi
economice.
În art. 41 pct. 2 din Constituţie se dispune: „Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţia socială.
Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea
unui salariu minim brut pe tară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în
condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională,precum şi alte situaţii specifice stabilite prin lege.
Durata normală a zilei de lucru, este în medie, de cel mult opt ore. La muncă egală, femeile au salariu egal
cu bărbaţii. Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor
colective sunt garantate.” Deci, dreptul la protecţie socială pe care îl au salariaţii include aspecte clar
formulate în textul constituţional şi care vor forma obiectul legilor în acest domeniu, la care constituantul a
adăugat „precum şi alte instituţii specifice”, exprimându-se caracterul deschis spre soluţii legislative care să
asigure cât mai eficient protecţia socială a muncii.
În art. 42din Constituţie sunt prevăzute şi alte norme constituţionale care interzic munca forţată şi
excepţiile de la acest principiu astfel: „Munca forţată este interzisă. Nu constituie muncă forţată: a) serviciul
cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care potrivit legii, nu prestează
serviciul militar obligatoriu din motive religioase; b) munca unei persoane condamnate prestată în condiţii
normale în perioada de detenţie sau de eliberare condiţionată; c) prestaţiile impuse în situaţia creată de
calamitate ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege”.
Dreptul persoanelor handicapate de a se bucura de o protecţie socială, este prevăzut în art. 50 din
Constituţie. Statul are obligaţia să asigure realizarea unei politici naţionale de prevenire, de tratament, de
readaptare, de învăţământ, de instruire şi de integrare socială a handicapaţilor, respectând drepturile şi
îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor. Declaraţia drepturilor persoanelor handicapate500 enumeră
principalele drepturi ce revin acestor persoane: respectul demnităţii umane; beneficiul aceloraşi drepturi
civile şi politice, ca şi alte fiinţe umane; măsuri speciale care să-i permită cea mai largă autonomie posibilă;
tratamente medicale, psihologice şi funcţionale, ajutoare, educaţie şi readaptare; securitate economică şi
socială şi un nivel de viaţă decent; respectarea nevoilor sale în toate etapele planificării economice şi
sociale; dreptul de a trăi în cadrul familiei sale sau într-un cămin care să o înlocuiască; protecţia împotriva
oricărei exploatări, reglementări sau tratament discriminatoriu, abuziv sau degradant, asistenţă legală
calificată.
Acestui drept i se acordă o atenţie deosebită în Constituţie, în care sunt stabilite dispoziţii cu putere
constituţională, astfel:
Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, învăţământul liceal,
învăţământul profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de
perfecţionare. Dreptul la învăţătură este un drept care îmbină libertatea cu obligaţia (învăţământul primar şi
general). Dreptul la învăţătură trebuie astfel organizat încât să se asigure şanse juridice egale oamenilor,
ceea ce implică folosirea cu prioritate a criteriului competentă profesională şi interzicerea discriminărilor
sau privilegiilor. Prin dreptul la învăţătură trebuie să se urmărească deplina dezvoltare a personalităţii
umane şi a simţului demnităţii sale, întărirea respectului pentru drepturile şi libertăţile publice, favorizarea
înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau religioase, promovarea ideii de
pace502. Organizarea şi desfăşurarea învăţământului trebuie să se realizeze în limba oficială a statului
care, potrivit art. 13 şi art. 32 pct. 2 din Constituţie, este limba română. Având în vedere că în România
sunt cetăţeni români şi de alte naţionalităţi, în art. 6 şi art. 32 pct. 2 şi 3 din Constituţie se prevede „In
condiţiile legii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională. Dreptul
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruit
în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege.”
Instituţiile de învăţământ, inclusiv cele particulare şi confesionale, se înfiinţează şi îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii.
Învăţământul de stat este gratuit potrivit legii. Este evident că învăţământul obligatoriu trebuie să fie gratuit,
fără deosebire de realizarea sa în forme statale sau particulare. Constituţia garantează autonomia
universitară reglementată de lege în ceea ce priveşte conducerea, funcţionarea formativă, profesională,
educativă şi ştiinţifică.
501 Charles Cadoux, Droit Constitutionnel et Institutions Politiques, vol. I, Cujas, Paris, 1973, p. 57.
502 Ioan Muraru, op. cit., p. 225.
258 Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual
Dreptul străinilor şi al apatrizilor la protecţia Statului român este reglementat în art. 18 din Constituţie.
Protecţia cetăţenilor străini şi apatrizi este largă şi substanţială întrucât, practic, ei se bucură de toate
drepturile şi libertăţile garantate de Constituţie şi de alte legi, mai puţin de cele specifice condiţiei de
cetăţean român. Cetăţenii străini şi apatrizi pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau
în condiţii de reciprocitate. Potrivit Constituţiei din 1991, asupra expulzării şi extrădării decide numai
instanţa judecătorească. Art. 14 al Protocolului nr. 4 anexat la C.E.D.O. interzice „expulzările colective ale
străinilor”.
Dreptul de azil (art. 18, alin. 2) este recunoscut în favoarea acelor care, din cauza activităţii lor progresiste,
democratice, pusă în slujba umanităţii, sunt expuşi în ţările lor unor măsuri sau tratamente samavolnice.
Potrivit paragrafului 2 al art. 14 din Declaraţia Universală, dreptul de azil nu poate fi invocat în caz de
urmărire realmente justificată de săvârşirea unei infracţiuni de drept comun sau pentru acţiuni contrare
scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite, iar potrivit art. 1 paragraful 2 din Convenţia asupra azilului teritorial,
dreptul de azil nu poate fi invocat nici atunci când există temeiuri să se creadă că persoana care solicită
azilul a săvârşit o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanităţii. Dreptul de azil se
acordă şi se retrage în condiţiile legii cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care
România este parte.
BIBLIOGRAFIE
1. Ioan Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. II, Editura Europa
Nova Bucureşti-1966, p.145-176
2. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami,
Bucureşti-1997, p. 227-249
3. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. II, Editura Lumina Lex,
Bucureşti-1997, p. 161-171
4. Constituţia României din 1991
5. Vincent Berger - Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O.,1997
6. Victor Diculescu - Drept Constituţional Comparat, Editura Lumina Lex Bucureşti, 1999
7. Valerică Dabu Drept constituţional şi instituţii politice, Editura S.N.S.P.A. Bucureşti 2001
Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual 259
CAPITOLUL XI
DREPTURILE GARANŢII
Drepturile garanţii sunt acele drepturi special instituite de constituant, în baza cărora omul
îşi poate asigura înfăptuirea celorlalte drepturi ale sale, atunci când îi sunt încălcate, sau nu i se
asigură condiţiile realizării acestora.
În asigurarea şi apărarea drepturilor şi respectiv a executării obligaţiilor corelative acestora, un rol
important îl au:
- autorităţile publice care trebuie să respecte drepturile şi libertăţile individului, adică acestea să
se abţină, atât ele cât şi funcţionarii lor de a le încălca;
- autorităţile publice care trebuie să-şi execute obligaţiile corelative drepturilor şi libertăţilor
fundamentale şi să asigure condiţiile înfăptuirii nestânjenite a acestora;
- autorităţile publice care trebuie să apere drepturile şi libertăţile fundamentale şi să asigure
toate condiţiile executării neîngrădite a acestora;
- orice altă persoană juridică şi persoanele fizice care trebuie să respecte drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului şi să-şi execute cu bună credinţă obligaţiile ce le revin, deci corelative
acestora, inclusiv drepturile lor.
În situaţiile în care autorităţile publice şi orice altă persoană fizică sau juridică nu-şi execută
obligaţiile corelative drepturilor şi libertăţilor fundamentale intervine rolul autorului dreptului sau libertăţii
încălcate, care trebuie să aibă la îndemână instituţii juridice şi cadrul juridic necesar pentru a-şi cere dreptul
ori repararea acestuia. Astfel au apărut drepturile garanţii. Credem că pot fi considerate drepturi garanţii:
dreptul de acces liber la justiţie, dreptul la petiţie, dreptul de apărare, dreptul celui vătămat într-un drept al
său de o autoritate publică şi dreptul la grevă.
actelor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit Constituţiei originare, în Curierul judiciar, nr.2/2004,p.
62.
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 261
dreptatea nu poate fi înfăptuită întotdeauna în cadrul unei singure puteri şi, în mod deosebit, în litigiile sau
procesele în care puterea în cauză sau un funcţionar al acesteia sunt părţi. Pentru a se evita un astfel de
risc este necesar dreptul de acces liber la justiţie.
De pildă, până în 1994, contestaţiile la procesele verbale de constatarea contravenţiilor se
soluţionau de şefii ierarhici ai agenţilor constatatori, neexistând cale de atac a soluţiilor la justiţie (cu unele
excepţii prevăzute de Legea 32/1968 în redactarea în vigoare la data respectivă). Constatându-se
neconstituţionalitatea acestor dispoziţii, au fost abrogate, Legea nr. 32/1968 fiind modificată, în sensul
asigurării şi în acest caz a dreptului de acces liber la justiţie.
După 1994 contestaţiile la contravenţiile la regimul circulaţiei se judecă de instanţe.
Încălcarea dreptului de acces liber la justiţie s-a făcut şi încă se mai face:
- pe calea menţinerii în vigoare a unor legii neconstituţionale sau a emiterii unor
reglementări legislative neconstituţionale, de exemplu: nereglementarea dreptului de acces
liber la justiţie, atunci când ministrul justiţiei nu a aprobat cercetarea unui notar din vina căruia
s-au cauzat pagube; de asemenea, împotriva hotărârilor de sancţionare sau achitare date de
Consiliile de onoare în cazul militarilor şi poliţiştilor, nu s-a prevăzut cale de atac în faţa
instanţei, restrângerea sferei actelor ce pot fi atacate în contencios administrativ505 şi altele;
- prin împiedicarea pe orice cale a persoanei să-şi expună instanţei nemulţumirea sa, de
exemplu: nepunerea la dispoziţia contravenientului a procesului verbal de constatare,
afectează posibilitatea acestuia să-l atace în instanţă, putând determina contravenientul să
piardă termenul de contestare etc.
- prin respingerea în mod netemeinic şi nelegal a căilor de atac împotriva unei hotărârii
judecătoreşti dată cu încălcarea legii (apelul sau recursul).
- prin reglementarea prin lege a unor proceduri defectuoase.
- prin restrângerea cazurilor când o hotărâre poate fi atacată cu apel, recurs, inclusiv căile
extraordinare de atac; este de observat că inculpatul în procesul penal are instituit cele mai
multe cazuri în care poate ataca a hotărâre; or partea civilă, partea vătămată şi partea
responsabilă civilmente au la dispoziţie un număr foarte redus de situaţii (cazuri prevăzute
de lege) când pot ataca o hotărâre judecătorească; posibilităţile de atac ale hotărârilor
judecătoreşti incorecte au fost limitate recent de O.U.G. nr. 207 / 2000. Astfel, posibilităţile
procurorului şi ale părţilor de a contribui la îndreptarea hotărârilor judecătoreşti greşite `n
domeniul stabilirii pedepselor, au fost limitate numai la depăşirea limitelor legale, tolerându-se
astfel pedepse aplicate mai mari sau mai mici, în raport cu pericolul social al infracţiunii şi
infractorului, în cadrul limitelor prevăzute de lege. Astfel, este posibil să rămână nedesfiinţate
hotărâri care pentru furtul unui pachet de biscuiţi prevăd o pedeapsă de patru ani închisoare,
iar pentru furtul sumei de 7 miliarde să i se aplice o pedeapsă tot de patru ani închisoare, dar
unei alte persoane.
- prin nesoluţionarea cauzei într-un termen rezonabil;
- prin nepunerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile de către unicul
depozitar al forţei publice respectiv statul pe calea executării silite; evident executarea silită
trebuie să se realizeze de către stat tot într-un termen rezonabil atunci când aceasta depinde
exclusiv de stat.506
Având în vedere importanţa sa, dreptul de acces liber la justiţie este reglementat în cele mai
importante documente internaţionale cât şi în Constituţia României. Aceste documente internaţionale fiind
505 Situaţia oarecum s-a schimbat prin art. 126 pct.6 din Constituţia revizuită.
506A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 17 iunie 2003 (Cererea nr. 34647/97) în cauza Ruianu
împotriva României, publicată în: Monitorul Oficial nr. 1139 din 2 decembrie 2004. În această cauză Statul român a fost
condamnat pentru faptul că timp de 8 ani nu a pus în executare o hotărâre a instanţelor române definitivă şi irevocabilă în cadrul
procedurii de executare silită respectiv de demolare a unui imobil construit pe nedrept pe terenul altuia.
262 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
ratificate de Parlamentul României, potrivit Constituţiei, fac parte din dreptul intern şi, deci, obligatoriu de
respectat de autorităţile publice şi orice persoană.
Potrivit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „orice persoană are dreptul la
judecarea în mod echitabil şi într-un cadru public de către o instanţă independentă şi imparţială,
instituită de lege, care să hotărască fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”.
În art. 5 pct. 3 din aceeaşi Convenţie se dispune: „Orice persoană arestată sau deţinută, trebuie
adusă de îndată înaintea unui judecător sau altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea
atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată, sau eliberată în cursul procedurii.”
Potrivit art. 13 din Convenţia sus citată, „orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute
de prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale,
chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor
oficiale”, respectiv autorităţile publice şi funcţionarii acestora.
În art. 8 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se dispune: „Orice persoană are dreptul
să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente, împotriva acelora care violează
drepturile fundamentale care îi sunt recunoscute prin constituţie sau prin lege.”
Dispoziţiile celor două documente internaţionale mai sus prezentate fac parte din dreptul intern
românesc, potrivit art. 20 din Constituţia României în care se dispune „Dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale, ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Osebit de cele de mai sus, în art. 21 din Constituţia României este consemnat, în mod expres,
dreptul de acces liber la justiţie, astfel: „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui
drept.507 Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite”. Este de menţionat că reglementarea
constituţională din art. 21 din Constituţia României este mai favorabilă drepturilor omului decât cea dată
prin art.6 sau 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece normele convenţionale consacră
drepturi a căror aplicare ratione materiae este condiţionată fie de domeniile civil şi penal (pentru art. 6 din
Convenţie), fie de existenţa unui drept consacrat convenţional (pentru art. 13 din Convenţia). Dimpotrivă,
art. 21 din Constituţia României nu conţine nici un fel de limitare a dreptului de acces la justiţie. Mai larg,
art. 21 din Constituţia României consacră dreptul la un proces echitabil, ca un element al dreptului de
acces liber la justiţie. Raţiunea existenţei dreptului de acces la justiţie rezultă din următoarele cerinţe
ale unei adevărate puteri judecătoreşti independente şi imparţiale care presupune:
- puterea judecătorească este independentă de celelalte puteri, existând toate condiţiile să
judece imparţial, obiectiv şi competent;
- justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către judecătorii care sunt independenţi şi se supun
numai legii;
- justiţia este la adăpost de interese politice, economice, sociale şi, astfel, asigură aplicarea
necondiţionată şi imparţială numai a legii;
- înfăptuirea justiţiei se face după principii care asigură respectarea întocmai a legii astfel:
publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea, obligaţia de motivare a hotărârilor,
posibilitatea exercitării căilor de atac la instanţele superioare interne şi internaţionale,
prezumţia de nevinovăţie,etc.;
507Atât în practica europeană a Curţii Europene a Drepturilor Omului cât şi a Curţii Constituţionale s-a
statuat că dreptul la un proces echitabil poate fi invocat şi în materia contravenţiilor indiferent în ce
categorie le-a introdus dreptul intern, penal sau civil.
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 263
- garanţiile căilor de atac, ale controlului judecătoresc pe căi ordinare şi extraordinare cât şi
controlul prin Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
- existenţa unei responsabilităţi şi pentru judecătorii şi procurorii care încalcă legea în
domeniul înfăptuirii justiţiei „cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”.
- în activitatea judiciară sunt prevăzute o serie de drepturi garanţii (dreptul la apărare, dreptul
la un proces echitabil, dreptul la judecarea într-un termen rezonabil, etc.)
- de asigurarea executării hotărârilor judecătoreşti este legată şi instituirea ca infracţiune a
fapelor de împotrivire la executarea unei hotărâri judecătoreşti.
Potrivit acestui principiu, oricine are dreptul de acces la justiţie: cetăţean român, cetăţean străin,
apatrid, persoana juridică civilă sau persoana juridică de drept public. Într-o decizie Curtea
Constituţională508 soluţionând o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la art.55 alin.2 lit. d,pct. IV-V,
art. 82 alin.1 teza finală din O.U.G. nr.194/2002 a statuat: „ Accesul la justiţie nu presupune accesul la
toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a
procesului în faţa instanţelor judecătoreşti deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa
exclusivă a legiuitorului. Acesta este sensul art. 129 din Constituţie, republicată, invocat în motivarea
excepţiei, text care face referire la (condiţiile legii), atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca
de altfel şi art.126 alin.2 din Constituţie, republicată, care, referindu-se la competenţa instanţelor
judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea sunt prevăzute numai de lege.”
S-ar putea pune întrebarea de ce în Constituţie se foloseşte exprimarea interese legitime? Nu ar
fi aceasta o restrângere a dreptului de a acţiona în justiţie şi deci, nu ar fi fost suficient doar termenul
interese?
Răspunzând la această întrebare, prof. I. Muraru arată: „Explicaţia este simplă. Constituţia şi legile
nu apără şi nu garantează orice interese, ci numai acele interese care se întemeiază pe drept, pe cutumă,
în general pe izvoarele de drept.
Art. 21 din Constituţie implică o corectă delimitare între dreptul la acţiune în justiţie şi obligaţia
constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime.
Este subînţeles că accesul liber la justiţie permite depunerea oricărei cereri a cărei rezolvare este
de competenţa autorităţilor judecătoreşti. Caracterul legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate în
acţiunea în justiţie va rezulta numai în urma judecării pricinii respective şi va fi constatat prin hotărâre
judecătorească motivată.
Folosind exprimarea „interese legitime”, textul constituţional nu pune o condiţie de admisibilitate a
acţiunii în justiţie, ci obligă justiţia să stabilească şi ocrotească numai interesele legitime”509.
Încălcarea dreptului de acces liber la justiţie s-a mai constatat şi în alte situaţii, cum ar fi:
- în cazul unor proceduri jurisdicţional-administrative, când soluţionarea contestaţiei era
definitivă şi legea nu mai prevedea o cale de atac împotriva acesteia la o instanţă
judecătorească (de exemplu contestaţiile în cazul amenzilor contravenţionale erau soluţionate
numai de şeful agentului constatator, conform art. 35 din Legea nr. 32/1968, articol care a fost
declarat neconstituţional şi ulterior abrogat,deschizându-se calea contestării amenzii
contravenţionale la justiţie);
- în cazul unor drepturi de avizare, aprobare, reglementate în mod discreţionar, în sensul că nu
sunt prevăzute căi de atac la o instanţă atunci când se refuză avizarea sau aprobarea acestuia
(de exemplu, în cazul când ministrul justiţiei refuză cercetarea unui judecător, nu există o cale
de atac al refuzului acestuia la o instanţă superioară);
- în cazul când cineva este vătămat într-un drept al său printr-o decizie dată de organele
Parchetului, respectiv de neurmărire penală, încă nu este reglementată plângerea împotriva
acestei decizii la instanţa de judecată;
- în situaţiile în care este prevăzută o singură cale de atac, aşa cum este în cazul contravenţiilor.
Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime se poate
realiza fie pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală, inclusiv pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate menţionată de art. 146 lit. „d” din Constituţie.
Trebuie să adăugăm că accesul liber la justiţie este garantat chiar prin Constituţie, în sensul
că nu poate fi îngrădit de nici o lege510, iar legiuitorul este obligat să elaboreze dispoziţii legale, să
instituie proceduri şi instituţii care să asigure realizarea acestuia iar puterile executive şi
judecătoreşti să le pună în aplicare. Ni se par contrare articolului 13 din C.E.D.O., actualele reglementări
ale cazurilor când o hotărâre judecătorească penală poate fi îndreptată prin recurs sau recurs în anulare, în
sensul că inculpatul poate ataca hotărârea nedreaptă în mai multe cazuri-ipostaze decât partea civilă,
partea vătămată sau chiar procurorul care este reprezentantul societăţii. Spre exemplu, inculpatul poate
uza de recursul în anulare în 17 cazuri, iar partea civilă, partea vătămată şi procurorul ca reprezentant al
societăţii, în numai 8 cazuri (art. 410 c. pp.). Aceste dispoziţii ale legii procesual penale ni se par a fi în
contradicţie cu art. 129 din Constituţie care dispune: „Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi
Ministerul Public pot exercita căile de atac în condiţiile legii”, precum şi cu dispoziţiile constituţionale care
reglementează accesul la justiţie.
Prin alin. 6 al art.126 din Constituţia revizuită s-a extins controlul judecătoresc asupra actelor
administrative cât şi asupra cererilor persoanelor vătămate prin ordonanţe astfel: „ Controlul judecătoresc al
actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu
excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter
militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor
vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.”
Dreptul de acces liber la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, este consacrat în art 34 din Convenţia
Europeană Drepturilor Omului în care se arată: „Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană
fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări
de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale. Înaltele
părţii contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept.” Într-o decizie
Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată: „Curtea reaminteşte că dreptul la justiţie garantat de articolul 6
protejează în egală măsură şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un
stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia din părţi. Prin urmare,
executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp (a
se vedea Hotărârile Burdov împotriva Rusiei, Cererea nr. 59498/00, alin. 34, din 7 mai 2002, nepublicată;
Immobiliare Saffi împotriva Italiei sus-menţionat, alin. 63 şi 66, şi Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997,
Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, p. 510 - 511, alin. 40). Nu este sarcina Curţii să stabilească dacă sistemul
juridic intern este capabil să garanteze executarea hotărârilor pronunţate de către instanţe. Într-adevăr, este
responsabilitatea fiecărui Stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura
respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin. Sarcina Curţii este numai aceea de a examina dacă, în speţă, măsurile
luate de autorităţile româneşti au fost adecvate şi suficiente (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea C.E.D.O. în
cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, alin. 108, Cererea nr. 31679/96, 2000-I)…. În ceea ce priveşte obligaţia
ce revine autorităţilor de a lua măsurile adecvate pentru executarea deciziei din 5 noiembrie 1993, Curtea observă că
hotărârea în cauză a fost învestită cu formulă executorie la 23 noiembrie 1994 şi că primele încercări de executare
au avut loc imediat după această dată şi anume, la 28 decembrie 1994 şi 12 iunie 1995. În ambele cazuri, un
executor judecătoresc i-a somat pe debitori să execute decizia. În urma demersurilor întreprinse de reclamant la 30
aprilie, 12 iulie, 30 august şi 15 septembrie 1996, un executor judecătoresc s-a deplasat la faţa locului cu scopul de a
proceda la executare dar fără rezultat, pe motiv că reclamantul nu era prezent. Or, Curtea remarcă faptul că nici o
dispoziţie din dreptul intern nu stipulează obligativitatea prezenţei creditorului la faţa locului, la momentul executării
510De pildă Curtea Constituţională prin Decizia nr.40 din 29 ianuarie 2004 a statuat: „Cauţiunea cerută de
lege pentru contestaţia la executare în materie fiscală formulată de persoane juridice, de 20% din
cuantumul sumei datorate, constituie o îngrădire a accesului liber la justiţie, contravenind art.21 alin.1 din
Constituţie. Dispoziţiile art. 164 alin.1, 2 şi 3 din ordonanţa Guvernului nr.92/2003 privind Codul de
procedură fiscală sunt neconstituţionale.”A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr.40 din 29 ianuarie
2004, în Revista Română de Drept al afacerilor nr.5-6/2004,p.132-141.
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 265
unei hotărâri judecătoreşti….. Curtea observă că, abia la 28 iulie 2000, un executor judecătoresc s-a deplasat la faţa
locului însoţit de organe de poliţie şi de lucrători echipaţi cu utilajele necesare executării propriu-zise. Potrivit
Guvernului, executarea nu s-a produs din cauza opoziţiei manifeste a debitorilor, care au ameninţat să se sinucidă
dându-şi foc, ceea ce Nicolae Tomoială a şi făcut. După această dată, nu s-a mai înregistrat nici o încercare de
executare, în ciuda faptului că reclamantul a continuat demersurile în vederea executării. Guvernul susţine că
autorităţile au încercat să evite în acest fel o tragedie similară celei din 28 iulie 2000 şi că ele au încercat să convingă
părţile să ajungă la un compromis. Având în vedere obligaţiile ce revin autorităţilor, în calitate de depozitare ale forţei
publice în materie de executare, Curtea arată că autorităţile româneşti nu au aplicat nici o sancţiune debitorilor
pentru nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive. Mai mult, nu a fost oferită nici o explicaţie satisfăcătoare
pentru faptul că prima încercare adecvată de executare s-a înregistrat abia la 28 iulie 2000, adică la 6 ani de la data
la care hotărârea din 5 noiembrie 1993 a fost învestită cu formulă executorie, şi anume, 28 noiembrie 1994. Reacţia
întârziată a autorităţilor este cu atât mai regretabilă cu cât acestea ar fi trebuit să intervină de urgenţă, în temeiul
ordonanţei preşedinţiale emise la data de 6 august 1992, într-un moment când construcţia în litigiu abia fusese
începută (a se vedea alin. 16 anterior). Or, executorul judecătoresc care s-a deplasat la faţa locului la 10 august
1992 doar a constatat starea de fapt şi refuzul debitorilor de a răspunde la cererea sa. Prin faptul că timp de mai mult
de opt ani autorităţile române nu au luat măsurile necesare în scopul executării unei hotărâri judecătoreşti definitive
şi executorii, acestea au lăsat prevederile articolului 6 alineatul 1 din Convenţie fără efect în situaţia de faţă. Prin
urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie… Curtea apreciază că reclamantul şi văduva
sa au suferit un prejudiciu material determinat de neexecutarea hotărârilor în cauză şi un prejudiciu moral constând
în sentimentul profund de nedreptate datorat faptului că, timp de peste opt ani, în ciuda pronunţării unor hotărâri
definitive şi executorii, aceştia nu au beneficiat de protecţia efectivă a drepturilor lor…. Ţinând cont de aceste
consideraţii, Curtea, pronunţându-se în echitate, acordă doamnei Ruianu suma de 10.000 euro, pentru ambele
prejudicii însumate. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant poate obţine plata cheltuielilor de judecată doar în
măsura în care acestea apar ca reale şi necesare şi au un nivel rezonabil. În speţă, ţinând cont de elementele de
care dispune şi de criteriile sus-menţionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.000 euro, incluzând toate
cheltuielile, şi acordă această sumă reclamantei.”511
511 A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 17 iunie 2003 (Cererea nr. 34647/97) în cauza Ruianu
împotriva României, publicată în: Monitorul Oficial nr. 1139 din 2 decembrie 2004. La această hotărâre prezentăm, opinia
dizidentă a d-nei judecător Wilhelmina Thomassen. În prezenta cauză, reclamantul s-a plâns de neexecutarea hotărârilor
judecătoreşti prin care se ordona vecinilor săi să demoleze clădirea pe care o ridicaseră pe o parte din terenul său. Construcţia
depăşise limita dintre cele două proprietăţi, ocupând o fâşie din terenul reclamantului, care măsura 20 m lungime şi 0,90 m
lăţime. Un zid şi o parte din acoperişul casei se găseau pe terenul reclamantului. Încă de la sfârşitul anului 1992, familia vecină a
refuzat să demoleze clădirea, folosind în acest scop toate mijloacele de fapt şi de drept şi aceasta, în toate etapele procedurii.
Ultima lor contestaţie la executare a fost respinsă prin hotărârea din 7 ianuarie 1999, confirmată printr-o decizie definitivă
pronunţată de Curtea de Apel Piteşti la 19 noiembrie 1999. În final, un membru al familiei vecine s-a sinucis când autorităţile
interne s-au prezentat la faţa locului, la data de 28 iulie 2000, cu scopul de a demola clădirea. În aceste condiţii, executorul
judecătoresc a dispus amânarea executării silite până la o dată neprecizată. Colegii mei din cadrul Camerei consideră că
autorităţile interne nu au luat măsurile necesare în scopul executării hotărârilor judecătoreşti timp de peste opt ani şi că, prin
aceasta, ele au lăsat fără efect dreptul de acces la justiţie, astfel cum este prevăzut de articolul 6 din Convenţie. Nu pot să
subscriu la această concluzie. În jurisprudenţa Curţii, "dreptul la executare" este recunoscut ca făcând parte din dreptul de
acces la justiţie.În cauza Hornsby împotriva Greciei (Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II),
Curtea a stabilit că "dreptul la justiţie ... ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al unuia din Statele contractante ar permite ca o
hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în defavoarea unei părţi." (alin. 40). În această cauză, în
care autorităţile interne nu au vrut să respecte o hotărâre pronunţată împotriva lor, Curtea a subliniat că "protecţia efectivă a
justiţiabilului şi restabilirea legalităţii implică obligaţia de a se supune unei hotărâri pronunţate de o astfel de jurisdicţie." (alin. 41).
În cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei (Hotărârea din 28 iulie 1999, Culegere de hotărâri şi decizii, 1999-V), executarea unei
hotărâri a fost împiedicată de o lege care dădea Prefectului posibilitatea ca, chiar pentru o perioadă de nouă ani, să nu respecte
termenul prevăzut în hotărâre pentru executare. Prezenta cauză se deosebeşte, după părerea mea, de aceste hotărâri. Aici este
vorba de o procedură angajată între doi vecini. Hotărârea nu se adresează autorităţilor interne, ci unui individ. Autorităţile nu au
împiedicat executarea acestei hotărâri. Dimpotrivă, reclamantul a renunţat la solicitarea de a fi autorizat el însuşi să demoleze
zidul în cauză, pe cheltuiala debitorilor săi, din motive de sănătate şi datorită imposibilităţii de a fi reprezentat de un membru al
familiei sale (alin. 23). Autorităţile au făcut mai multe încercări de a-i convinge pe vecinii reclamantului să îşi demoleze casa, prin
ordonanţe, sentinţe, somaţii şi deplasări la faţa locului ale executorilor judecătoreşti. În final, acestea au încercat să demoleze
clădirea cu ajutorul poliţiei şi însoţite de lucrători echipaţi cu mijloacele necesare. Abia după sinuciderea unui membru al familiei
vecine, executarea silită a fost amânată până la o dată neprecizată.Ar fi putut autorităţile naţionale, aşa cum a decis majoritatea
judecătorilor, să facă mai mult? Majoritatea Camerei face referire la cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României atunci când
266 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
Plângerile se soluţionează şi pe cale amiabilă, cauzele respective fiind scoase de pe rol prin
decizie a Curţii. Condiţiile de admisibilitate a cereri sunt reglementate în art. 35 din Convenţie astfel:
„Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din
principiile de drept internaţional recunoscute, şi într-un termen de 6 luni, începând cu data deciziei interne
definitive. Curtea nu reţine nici o cerere individuală introdusă în aplicarea art.34, dacă:
- este anonimă ;sau
- ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja
supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă ea nu conţine
fapte noi.
Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea art.34, atunci când ea
consideră cererea incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, în mod vădit
nefondată sau abuzivă. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea
prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii.
Potrivit art.37 din Convenţie în orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărâ scoaterea de pe rol
a unei cereri atunci când circumstanţele permit să se tragă concluia că:
- solicitantul nu doreşte să o mai menţină;sau
- litigiul a fost rezolvat;sau
- pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică.
Totuşi Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin
Convenţie şi prin Protocoalele sale o cere. Curtea poate hotărâ repunerea pe rol a unei cereri atunci când
ea consideră că împrejurările o justifică.
În cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă ea:
- procedează la examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate, împreună cu reprezentanţii
părţilor, şi, dacă este cazul, la o anchetă, pentru a cărei desfăşurare eficientă statele interesate
vor furniza toate facilităţile necesare;
- se pune la dispoziţia celor interesaţi, în scopul de a se ajunge la rezolvarea cauzei pe cale
amiabilă, pe baza respectării drepturilor omului, astfel cum acestea sunt recunoscute în
Convenţie şi în Protocoalele sale în cadrul unei proceduri confidenţiale.
subliniază (alin. 66) că sarcina Curţii este aceea de a examina dacă, în cauză, măsurile luate de autorităţile române au fost
adecvate şi suficiente. În hotărârea citată, era vorba de dreptul unui copil şi al mamei sale de a fi împreună. Obligaţia ce revine
unui stat "de a adopta măsuri adecvate şi suficiente" reiese din articolul 8 din Convenţie, care impune statului obligaţii pozitive
pentru a garanta acest drept. În cauza de faţă, dreptul disputat este unul atribuit de instanţele naţionale în vederea demolării
casei unui vecin. Un astfel de drept nu este, spre deosebire de articolul 8, protejat prin Convenţie. După părerea mea, aceasta
justifică concluzia că criteriile extrase din cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României nu pot fi aplicate într-o manieră similară
prezentei cauze. Nu se poate reproşa autorităţilor naţionale că au fost inactive. Într-adevăr, hotărârile nu erau uşor de executat,
în măsura în care implicau demolarea casei unei familii care s-a opus vehement executării, dovada fiind, de altfel, tragicul
deznodământ al acestei cauze. Nu putem reproşa autorităţilor interne nici faptul că au amânat executarea ca urmare a acestui
incident. În condiţiile date, având în vedere incidentele foarte grave produse şi faptul că un om şi-a pierdut viaţa, o astfel de
amânare nu poate fi considerată nerezonabilă, ţinând cont de diversele responsabilităţi ce revin statului. Fără îndoială,
reclamantul nu a obţinut încă executarea. Însă, dreptul la justiţie nu poate obliga un stat să execute orice fel de hotărâre cu
caracter civil, indiferent de circumstanţe. Pe lângă insolvabilitatea unui debitor, pot interveni şi alte cauze care să lipsească o
hotărâre de efect, fără ca autorităţile interne să poată fi considerate responsabile. S-ar putea chiar aprecia că, în prezenta
cauză, hotărârile nu şi-au pierdut complet utilitatea, întrucât nu se poate exclude găsirea de soluţii alternative la demolarea
imediată, de către părţi sau cu sprijinul statului, prin care să fie respectate interesele legitime ale reclamantului. În opinia mea,
autorităţile naţionale nu au împiedicat executarea hotărârilor şi nu li se poate reproşa că ar fi fost inactive sau că ar fi rămas
indiferente faţă de drepturile reclamantului. În opinia mea, acestea nu au încălcat dreptul reclamantului de acces la
justiţie.Concluzia mea este că România nu a încălcat articolul 6 alineatul 1 din Convenţie.”
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 267
O serie de măsuri privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului au fost stabilite prin Ordonanţa Guvernului nr. 94/1999512, dintre care menţionăm:
- prerogativele de agent guvernamental în procedurile ce au loc în faţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor de exercită, în numele României, de Ministerul
Justiţiei;
- desemnarea candidaţilor în numele României pentru fubcţia de judecător al Curţii se face de
către Guvern, la propunerea Ministerului Justiţiei, cu avizul consultativ al comisiilor juridice din
cele două Camere ale Parlamentului;
- rezolvarea pe cale amiabilă a unei cauze, întemeiată pe o cerere individuală împotriva statului
român, se face prin convenţii, încheiate în formă scrisă, între agentul guvernamental şi
reclamant sau reprezentantul acestuia;
- în cauzele în care pârât este statul român, iar reclamant un particular având cetăţenia unui alt
stat parte la Convenţie, agentul guvernamental înştiinţează despre existenţa cauzei statul a
cărei cetăţenie o are reclamantul, pentru ca acesta să poată exercita dreptul de intervenţie;
- intervenţia voluntară într-o cauză aflată pe rolul Curţii, în care reclamantul este un cetăţean
român, iar pârâtul un alt stat decât România, parte la Convenţie, se face de către agentul
guvernamental, cu aprobarea ministrului justiţiei. Hotărârea Curţii, sub aspectul sumei
constituind reparaţia echitabilă şi a celorlalte cheltuieli, precum şi Convenţia de rezolvare pe
cale amiabilă a cauzei, semnată de părţi, constituie titlu executoriu.
Ordonanţa nr. 94/1999 cuprinde, de asemenea, dispoziţii importante refreritoare la dreptul de
regres al statului, care vor fi relevate în cele ce urmează.
În calitatea sa de parte la procesul declanşat în faţa Curţii Europene drepturilor Omului, pe baza
unei plângeri individuale, statul român poate fi obligat prin hotărârea Curţii la plata unor despăgubiri faţă de
persoana lezată. O atare obligaţie îi revine şi în situaţiile când litigiul se întrerupe de Curte, iar
despăgubirile respective sunt acceptate de către stat,în cazul unei soluţionări pe cale amiabilă cu
reclamantul. Este evident că statul nu se poate deroba de plata despăgubirilor în asemenea cazuri. Totuşi,
în baza principiilor legislaţiei din ţara noastră, existente şi în alte ţări, statul român poate pretinde, printr-o
acţiune în regres, restituirea cheltuielilor efectuate, îndreptându-şi pretenţiile de recuperare a acestora
asupra persoanelor vinovate, care au determinat obligaţia statului la plata lor.
Temeiul juridic al unei acţiuni în regres îl reprezintă dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil român
coroborate cu o serie de legi ce conţin dispoziţii speciale.
Dreptul de regres ce aparţine statului român în situaţii determinate de hotărârile Curţii este
precizat în art.12 pct.1-7din ordonanţa susmenţionată asfel:
- statul are dreptul de regres împotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovăţie, au
determinat obligarea statului la plata sumelor stabilite prin hotărâre a Curţii sau pri convenţie
de rezolvare pe cale amiabilă;
- răspunderea civilă a funcţionarilor publici se stabileşte în condiţiile de drept comun
reglementate prin Legea privind statutul funcţionarilor publici, prin decizie de imputare emisă
de ministrul finanţelor.Persoana în cauză poate ataca decizia de imputare în condiţiile Legii
contenciosului administrativ;
- răspunderea juridică civilă a magistraţilor se stabileşte în condiţiile Legii pentru organizarea
judecătorească şi art.52 pct.3 din Constituţie;
- răspunderea civilă a membrilor Guvernului se stabileşte în condiţiile Legii privin răspunderea
ministerială;
- pentru celelalte persoane, răspunderea civilă se stabileşte în condiţiile dreptului comun în
materie.
Socotim că acţiunii în regres i se poate opune excepţia riscului normal al serviciului,
prevăzută în Codul muncii cât şi în Legea privind statutul funcţionarilor publici. De asemenea nu răspund
512 Ordonanţa Guvernului României nr.94din 30 august 1999, publicată în M. Of. nr. 424 din 31 august 1999
268 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
Potrivit art. 51 din Constituţie, cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii
formulate numai în numele semnatarilor.
Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe
care le reprezintă. Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă. Autorităţile publice au
dreptul şi obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.
Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau
care privesc o colectivitate, fiind o garanţie juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi.
Petiţia este o cerere prin care se vizează apărarea, repararea unui drept, a libertăţii, sau unui
interes legitim al petiţionarului. Petiţia nu se confundă cu denunţul, care este o informare a autorităţii
cu privire la anumite ilegalităţi, dar prin care denunţătorul nu a fost vătămat.
Dreptul la petiţionare poate fi exercitat individual de către cetăţean, fie de către un grup de
cetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite, evident referitor numai la drepturile, libertăţile şi
interesele acestora. Se admite ca o persoană să facă o petiţie pentru o altă persoană numai în cazurile
prevăzute de lege, cum ar fi: părintele pentru minor, tutorele pentru minor, avocatul pentru client etc.
Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul 51 din Constituţie, prevede obligaţia
autorităţilor publice de a examina şi răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite de legi.
Aceasta implică obligaţia, pentru Parlament, de a elabora o lege prin care să se prevadă modul concret de
exercitare a dreptului la petiţie, procedurile, termene, condiţii, responsabilităţi etc.
În în art. 1 al Legii nr. 1/1978 (care a fost abrogată prin Legea nr. 7/1998, fără a intra în vigoare o
altă lege care să reglementeze obiectul acesteia până la 30 ianuarie 2002 când a intrat în vigoare O.G. nr.
27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor), se arăta: „dreptul de petiţionare se
exercită prin propuneri, sesizări, reclamaţii şi cereri adresate organelor puterii de stat, ale administraţiei de
stat, organelor judecătoreşti, organelor procuraturii, instituţiilor, unităţilor economice de stat, precum şi
organizaţiilor cooperatiste şi celorlalte organizaţii obşteşti.”
Ca urmare, a fost necesară elaborarea legii care să precizeze dacă în dreptul de petiţionare se
include dreptul persoanei de a participa la treburile de interes public prin sesizări şi propuneri ce vizează
orice problemă de interes public, altele decât cele prin care au fost lezaţi direct în drepturile, libertăţile şi
interesele acesteia. Dreptul la petiţie serveşte persoana atât la apărarea intereselor particulare cât şi
generale.
Din textul constituţional (art. 51) rezultă, fără dubiu, că petiţiile trebuie să fie semnate, deci nu
anonime. Aceasta este o piedică împotriva abuzului de drept la petiţie, implicând o responsabilitate
morală şi juridică pentru cel care uzează de dreptul său la petiţie. Deci, folosirea unor informaţii sau date
dintr-o anonimă de către o autoritate publică, nu este scuzabilă şi se face pe răspunderea acesteia sau a
funcţionarului în cauză. Ca urmare socotim că anonimele nu pot fi publicate decât sub
responsabilitatea (realităţii faptelor sesizate) celui care o publică. Pe de altă parte, având în vedere că
funcţionarii publici sunt obligaţi să acţioneze din oficiu atunci când iau cunoştinţă de o ilegalitate, nu pot
invoca caracterul de anonimă al unei sesizări şi astfel, să nu efectueze un minim de verificări a celor
semnalate în aceasta.
De asemenea, anonima, sub aspectele semnalate, nu poate fi invocată ca probă nici în acuzarea
autorului acesteia pentru calomnie sau insultă şi nici în acuzarea persoanei sesizate că a încălcat legea.
Socotim că aceasta rezultă din dispoziţiile şi principiile Constituţiei din 1991. Cu atât mai mult, credem că o
anonimă nu poate constitui singurul temei al percheziţiei într-o proprietate privată. Prin O.G. nr. 27/2002
sau instituit o serie de reglementări ale dreptului la petiţie în spiritul Constituţiei. Astfel în sensul prezentei
ordonanţe, prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris
sau prin e-mail, pe care un cetăţean sau organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 269
publice centrale şi locale, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe
centrale şi din autorităţile administrativ-teritoriale, societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de
interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome. Petiţiile se soluţionează în termen de 30 de
zile de la primirea acestora şi se comunică răspunsul scris. Răspunsul trebuie să fie motivat temeinic şi
legal indicându-se în mod obligatoriu temeiul legal al soluţiei adoptate. Petiţiile greşit depuse se trimit în
termen de 5 zile autorităţilor publice şi instituţiilor competente. Cererile prin care se solicită eliberarea unor
autorizaţii urmează procedura aprobării tacite prevăzută de O.G. nr. 27/ 2003 privind procedura aprobării
tacite.
A se vedea pe larg în Valerică Dabu, Despre dreptul şi arta apărării, R.A. "Monitorul Oficial", Bucureşti,
513
1994.
514 În doctrina anterioară s-a considerat că dreptul la apărare este o garanţie a libertăţii individuale (N. Prisca, Drepturile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor în Republica Socialistă România, E.S.E., Bucureşti, 1978. p. 164.)
515 De pildă socotim că în mod eronat unii definesc dreptul la apărare ca fiind acel drept recunoscut învinuitului, inculpatului şi
celorlalte părţi în procesul penal, în toate fazele acestuia, prin care se realizează o egalitate de mijloace, necesare în scopul
armonizării intereselor de apărare ale societăţii cu drepturile şi libertăţile individului.
516 Decizia nr. 141/ 5.X 1999, publicată în Culegerea de decizii şi hotărâri, 1999, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial,
Bucureşti, p.658-662.
270 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
sa; b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;c) să se apere el însuşi sau să
fie asistat de apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să
poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; d) să întrebe sau
să solicite audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; e) să fie asistat în mod
gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.”
Dreptul la asistenţă juridică este un element al dreptului la apărare. Prin asistenţă juridică
înţelegem posibilitatea persoanei de a beneficia de sfaturile, recomandările unui avocat, ori de a fi
reprezentată în mod calificat de avocat, în exercitarea drepturilor şi apărarea intereselor sale, în tot cursul
procesului. Scopul dreptului la apărare îl constituie garantarea realizării şi respectării drepturilor şi
libertăţilor omului.
Ce se urmăreşte în mod concret prin dreptul la apărare? Foarte greu de dat un răspuns complet.
Unii autori susţin că aflarea adevărului. Dar oare este suficientă aflarea adevărului pentru a se realiza
dreptul la apărare? Noi credem că nu! Pentru că aflarea adevărului neurmată de o aplicare corectă a legii
ciunteşte dreptul la apărare.
Dar numai aflarea adevărului şi aplicarea corectă a legii sunt suficiente? Nu ar fi oare mai bine să
se ia şi măsuri preventive de apărare, ce pot fi fizice (pază, sisteme de alarmare etc.) şi juridice
(constituirea de garanţii), educative etc. care să ne pună la adăpost de tot felul de procese. Noi credem că
da. De aceea, înfăptuirea dreptului la apărare, considerăm că are trei componente:
- posibilitatea de a te apăra prin măsuri cu caracter preventiv (materiale, juridice, educative
etc.);
- aflarea şi stabilirea adevărului;
- aplicarea corectă a legii.
În practică, cele trei componente ale dreptului la apărare pot fi realizate prin:
- luarea măsurilor necesare pentru paza juridică a patrimoniului, prin cunoaşterea şi încheierea
unor acte juridice corecte, nepăgubitoare, asigurate prin garanţii juridice solide etc.;
- înfăptuirea măsurilor corespunzătoare de pază fizică şi tehnică a persoanei şi a patrimoniului
acesteia, ce ne pun la adăpost de eventualele încălcări ale drepturilor noastre;
- cunoaşterea şi înlăturarea din comportament a potenţialului victimologic, ce concură la
victimizarea noastră;
- stabilirea pe bază de probe a adevărului, în aşa fel încât balanţa justiţiei să nu încline în nici
o parte;
- asigurarea capacităţii şi posibilităţii legale a administrării probelor necesare;
- aplicarea unor măsuri educative şi sancţiuni civile, administrative şi penale, într-o perfectă
concordanţă cu faptele, şi necesitatea prevenţiei speciale şi generale;
- folosirea corespunzătoare a instrumentelor juridice în realizarea unei justiţii corecte prin:
înfăptuirea prezumţiei de nevinovăţie;
schimbarea încadrării juridice de la o faptă mai gravă la o faptă sancţionată mai puţin
gravă;
dozarea corectă a pedepsei aplicate, în raport cu acordarea circumstanţelor atenuante;
exonerarea de răspundere civilă, administrativă sau penală a celor nevinovaţi:
acordarea unor despăgubiri juste şi legale celor păgubiţi material şi moral;
înlăturarea învinuirilor, acuzaţiilor sau a pretenţiilor materiale şi morale nedrepte;
asigurarea posibilităţii valorificării cererilor şi pretenţiilor întemeiate.
Dreptul la apărare poate fi exercitat de:
- persoana în cauză, iar în anumite situaţii de rudele acesteia;
- persoana respectivă, după consultarea avocatului;
- avocatul delegat;
- procurorul;
- Avocatul poporului.
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 271
Apărarea drepturilor se realizează din oficiu şi la cerere de organele statului abilitate în acest
scop (Poliţie, Parchet, Gardă financiară, Curtea de Conturi, O.P.C. etc.)517.
Dreptul la asistenţa juridică, atribut al dreptului la apărare, este consacrat constituţional într-o
altă dispoziţie decât cea care reglementează dreptul la apărare.
Astfel, potrivit art. 24 pct. 2 din Constituţie, „În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate
de un avocat, ales sau numit din oficiu”. Observăm că dreptul la asistenţă juridică este recunoscut de
Constituant în orice proces fără a distinge în raport de natura juridică a acestuia : penal, civil, comercial,
administrativ518, constituţional, etc. Suntem în prezenţa unui drept al persoanei pe care aceasta şi-l poate
exercita sau nu, pe riscul său. De aceea, textul vorbeşte şi de avocat ales, în sensul că partea în proces
(persoana deci) îşi alege ea apărătorul calificat şi cel mai în măsură să-l apere.
Există însă procese pentru care asistenţa din partea unui avocat este obligatorie, adică legea
obligă autoritatea publică competentă să desemneze un avocat care să apere persoana în cauză costul
apărării fiind suportat de stat. Asemenea situaţii pot privi procesele penale în care învinuiţii sau inculpaţii
sunt minori ori militari în termen, sau în care se judecă infracţiuni grave.
Legile vor trebui, deci, să prevadă expres asemenea situaţii în care autorităţile competente au
obligaţia să numească şi plătească din oficiu un avocat pentru apărarea persoanei în cauză, dacă aceasta,
din diferite motive, nu-şi alege un avocat. Pe de altă parte, se constată că uneori chiar prin lege, contrar
Constituţiei, s-a limitat dreptul la apărare, cum este în cazul O.U. nr. 207/2000, când s-a înlăturat
posibilitatea de a ataca o hotărâre cu recurs în anulare sau recurs atunci când instanţa, în limitele
pedepsei, a aplicat pedepse fie mai mici, fie mai mari decât gradul de pericol social al faptei şi făptuitorului
(individualizarea judiciară greşită a pedepsei). Pe de altă parte, tot prin aceeaşi O.U. nr. 207/2000 a fost
exclus dintre cazurile când se putea face recurs sau recurs în anulare faţă de o hotărâre judecătorească
nedreaptă, cazul „când s-a comis o eroare gravă de fapt” aspect care, de asemenea, ni se pare discutabil
în raport cu drepturile prevăzute de Constituţie, respectiv la apărare şi de acces liber la justiţie.
După cum am văzut dreptul la apărare este garantat de Constituţie. Acesta înseamnă că nu poate fi
restrâns decât sub aspectul exercitării lui şi numai în condiţiile art.53 din Constituţie în care se dispune: „1.
Exerciţiul unor drepturi sau a unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după
caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordini, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a
libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale
unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. 2. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este
necesară într-o societate democratică. Măsura dispusă trebuie să fie proporţională cu situaţia care a
determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a
libertăţii.” Curtea Constituţională referindu-se la aceasta a dispus „ Nedivulgarea informaţiilor care stau la
baza declarării unui străin ca indezirabil, către respectiva persoană ori către instanţa judecătorească, ca
urmare a faptului că ele privesc securitatea naţională şi au un caracter de secret de stat, constituie o limită
legală a dreptului la apărare.”519 S-au exprimat idei cu privire la înlăturarea recursului în anulare atât în
penal cât şi în civil. În domeniul drepturilor civile prin O.U.G. nr.58/2003 a fost suprimată calea recursului
în anulare cu toate consecinţele negative ce decurg de aici în situaţia unor erori judiciare. După opinia
noastră aceste idei contravin principiului aflării adevărului dar şi dispoziţiilor art.4 din Protocolul nr.7 adoptat
la Strasbourg la 22 noiembrie 1984, ratificat de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 se dispune: (1)
Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaş stat pentru săvârşirea infracţiunii
pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărţre definitivă conform legii şi procedurii penale
ale acestui stat. (2). Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform
legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu
517 V. Dabu, Despre dreptul şi arta apărării, Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1994. p. 13.
518 „Scopul interpretării date de Curtea Europeană Drepturilor Omului dispoziţiilor art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, însensul că noţiunea de acuzaţie în materie penală include şi domeniul contravenţinal, a fost acela de a asigura aceleaşi
garanţii procesuale celor învinuţi de săvârşirea unei contravenţii ca şi celor învinuiţi de săvârşirea unei infracţiuni.”Decizia nr.
157din 10. 11 1998, publicată în M. Of. nr. 3/11.01.1999.
519 Decizia nr. 37 din 29.01.2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 183/ 3.03.2004.
272 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată. (3) Nici o
derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art.15 din Convenţie.”
Nerespectarea acestui articol ar afecta imaginea justiţiei prin menţinerea unor erori judiciare.În
acest sens prof. Marin Voicu arată:„Recursul în anulare nu trebuia desfinţat, ci restructurat, ca o cale
extraordinară de atacla îndemâna părţii, iar nu exclusiv a procurorului general, iar motivele de recurs
trebuiau astfel concepute încât recursul în anulare să devină un veritabil mijloc de înlăturare a încălcării
drepturilor fundamentale prevăzute de Convenţia Europeană, concretizând astfel în procesul civil român
preeminenţa principiului epuizării căilor interne de atac prevăzute de Convenţie.”520
Persoana vătămată într-un drept al său se poate adresa, potrivit legii, diferitelor instanţe, după caz.
Astfel, cel vătămat într-un drept al său printr-o infracţiune se adresează organelor judiciare care, în
conformitate cu procedura penală, i-au măsuri de reparare, despăgubire, pedepsire a celui vinovat etc. De
asemenea, cel vătămat într-un drept al său printr-un act sau fapt juridic civil, i se face dreptate pe calea
prevăzută de procedura civilă, de către o instanţă civilă.
Însă persoana poate să fie vătămată într-un drept al său de o autoritate publică sau funcţionarul
acesteia în cadrul unor raporturi speciale, respectiv raporturile juridice de drept administrativ. Vătămarea
dreptului poate fi printr-un act administrativ atât legal, cât şi ilegal. În astfel de raporturi juridice apar
autorităţile publice care sunt deţinătoare ale puterii, ceea ce, în lipsa textului constituţional ( art. 48 ), ar fi
presupus unele riscuri pentru persoana fizică, de a nu fi apărată de abuzurile acestora.
Având în vedere importanţa şi specificul relaţiilor dintre autorităţile publice şi orice persoană, în
care ultima poate fi vătămată într-un drept al său, constituantul a reglementat ca o garanţie de nivel
constituţională dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică în art. 52, astfel:
„Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ
sau prin nesoluţionare în termenul legal a unei cereri este îndreptăţită să obţină recunoaşterea
dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Condiţiile şi limitele exercitării acestui
drept se stabilesc prin lege organică. Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile
cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.”
Procedura concretă, procedură de excepţie după care se realizează dreptul celui vătămat într-un
drept al său de o autoritate publică este prevăzută de Legea nr. 29/1990.
Această procedură se mai cheamă şi procedura contenciosului administrativ.
Termenul de „contencios” provine de la latinescul „contendere” care înseamnă „a se lupta”, „ a
pune la luptă”, „a compara”, „a dezbate”.
Prin fenomenul de contencios se înţelege, deci, acel proces de constatare a dreptului, care se
manifestă sub forma unui conflict de interese, ce nu poate fi soluţionat prin înţelegere între părţi, ci
pe calea unui proces judiciar, în scopul dezbaterii în faţa instanţei a valabilităţii şi interpretării
acelor reglementări juridice sau a acelor drepturi care au dat naştere conflictului. Legea foloseşte
sintagma de contencios administrativ pentru a desemna totalitatea litigiilor de natură administrativă
şi pentru a le deosebi de celelalte litigii din competenţa instanţelor care se desfăşoară după alte
reguli, cum sunt litigiile de natură civilă, comercială, penală etc.
Prin contencios administrativ se înţelege totalitatea procedurilor şi litigiile ivite între
persoanele fizice sau juridice pe de o parte şi autorităţile publice, inclusiv funcţionarii publici, pe de
altă parte, având ca obiect relaţiile sociale şi normele juridice care aparţin dreptului administrativ.
Titularul dreptului prevăzut de art. 52 din Constituţie poate fi:
- orice persoană fizică;
- orice persoană juridică de drept civil;
- orice persoană de drept public.
520
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 273
Spre exemplu, o autoritate publică locală poate fi vătămată într-un drept al său de o altă autoritate
publică locală sau chiar centrală, printr-un act administrativ. Potrivit Constituţiei, în art. 123 pct. 5,
„Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al Consiliului judeţean, al
celui local sau al primarului în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de
drept.” În acest caz, deşi prefectul personal nu este lezat în vreun drept al său dar, dacă actul atacat este
ilegal, atunci acest act lezează interesul general, iar prefectul este obligat să apere interesul general de
orice ilegalitate din activitatea administrativă a autorităţilor administraţiei publice locale. Acesta este un
drept şi o obligaţie în acelaşi timp pentru prefect, care izvorăşte din art.123 pct.5 din Constituţie respectiv
din puterea şi menirea ce i-au fost încredinţate de Constituant şi nu din art.52 pst.1 din Constituţie.
Prin act administrativ se înţelege o manifestare unilaterală de voinţa juridică, pe baza şi în
executarea legii, a unei autorităţi administrative, prin care se formează o situaţie juridică nouă, sau
se refuză o pretenţie juridică referitoare la un drept recunoscut de lege, voinţă juridică supusă
regimului juridic administrativ.
Acte administrative pot să emită orice autoritate publică, indiferent că este legislativă sau
judecătorească, este adevărat că aceasta numai ca excepţie, respectiv atunci când acţionează ca autorităţi
administrative în organizarea executării şi executarea în concret a legii521.
Literatura juridică împarte actele administrative, din punct de vedere al obiectului şi efectelor lor, în
trei categorii: acte reguli, acte subiective şi acte condiţii.
Prin acte reguli se înţeleg actele prin care se instituie reguli, norme sau se stabilesc situaţii juridice
cu caracter general; prin acte subiective se înţeleg actele prin care se stabilesc, se modifică sau se sting
drepturi subiective sau situaţii juridice individuale; prin acte condiţii se înţeleg actele prin care se aplică
unei persoane fizice sau juridice o anumită situaţie juridică concretă. Astfel, cu titlu de exemplu, se poate
spune că regulamentul este un act regulă, deoarece în conţinutul lui sunt cuprinse norme cu caracter
general într-un anumit domeniu de activitate administrativă; acte subiective sunt cele care conţin autorizaţii,
interdicţii (demolări de construcţii, deţinere de armă şi altele asemenea), deoarece prin conţinutul lor se
adresează persoanelor, fiind, sub acest aspect acte cu caracter individual; în al treilea rând sunt unele acte
prin care se stabileşte persoanelor fizice o anumită situaţie juridică în temeiul legii, cum sunt actele de
numire, delegare, sau transformare, acestea fiind acte condiţii.
Potrivit art. 1 al. 1 din Legea nr. 29/1990 se consideră act administrativ şi refuzul nejustificat
de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege, respectiv faptul de a nu se
răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege
nu se prevede un alt termen.
Considerăm că refuzul nejustificat al satisfacerii unei pretenţii juridice referitoare la un drept
recunoscut de lege reclamantului, rezultă din principiul legalităţii administraţiei publice şi din
particularităţile capacităţii juridice pe care o au subiectele de drept administrativ în înfăptuirea
competenţei pe baza şi în executarea legii. Într-adevăr, principiul legalităţii în organizarea executării legii
şi executării competenţei înseamnă dreptul şi obligaţia, în acelaşi timp, a autorităţii administrative de a
interveni manifestându-şi voinţa juridică şi de a satisface, astfel, pretenţiile juridice întemeiate pe
valorificarea unor drepturi conferite diferitelor subiecte de drept, persoane fizice şi juridice. Refuzul este
tot un act administrativ, susţine dl. Prof. Al. Negoiţă522 şi respectiv un act administrativ ilegal, prin care
persoana poate fi vătămată în dreptul său.
Condiţia vătămării într-un drept al său este necesară pentru a se naşte pentru o persoană
dreptul prevăzut de art. 48 din Constituţie.
Socotim că vătămarea unui drept presupune:
a. îngrădirea exercitării dreptului respectiv;
521 Prof. Ion Muraru, op. cit., p. 251, "Trebuie însă să se observe că textul nu se referă la actele
administrative emise numai de către autorităţile executive (administrative), ci la toate actele administrative
emise de autorităţile publice, fără deosebire de natura lor juridică."
522 Al Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Sylvi Bucureşti, 1996, p. 236.
274 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
b. cauzarea unor prejudicii materiale sau morale prin lezarea persoanei în dreptul respectiv, sau
suprimarea şi suspendarea dreptului.
Această vătămare a unui drept poate interveni, printr-un act administrativ individual sau printr-un
act administrativ normativ ilegal sau legal, în cazurile prevăzute de lege.
Probarea acestei condiţii presupune: existenţa dreptului pentru persoana în cauză, precum şi a
vătămării acestui drept.
Coroborând art.52 cu art. 21 din Constituţie, constatăm că noţiunea de „drept”, folosită în art. 48,
semnifică „orice drept sau libertate”523.
Astfel, potrivit noii baze constituţionale a contenciosului administrativ, o acţiune nu se poate
respinge decât atunci când reclamantul nu are de apărat nici drepturi, nici libertăţi şi nici interese legitime,
ceea ce poate echivala cu exercitarea abuzivă a acţiunii de contencios administrativ.
Am văzut în capitolele anterioare ce este dreptul şi ce este libertatea. În ceea ce priveşte
interesul, de regulă, prin acesta se înţelege posibilitatea de a-şi satisface o necesitate care nu se
fundamentează pe un drept subiectiv. Or, această posibilitate se poate realiza prin încălcarea legii şi
atunci se cheamă interes nelegitim sau fără nici o încălcare, şi se numeşte interes legitim.
Spre exemplu, o persoană are un interes legitim de a cere în contencios administrativ anularea
autorizaţiei de construcţie obţinută ilegal de vecinul său care, construind un imobil cu 8 etaje pe terenul
acestuia, deşi în zona respectivă nu se aprobă aşa ceva, a creat posibilitatea afectării dreptului său de
proprietate prin lipsa de lumină, de soare etc.
Tot în baza unui interes legitim se poate ataca în contenciosul administrativ un concurs pentru
ocuparea unui post efectuat cu încălcarea regulilor; cel care a participat la concurs nu poate invoca vreun
drept, ci numai un interes legitim, în sensul că dacă activitatea de concurs se desfăşura legal, el ar fi putut
câştiga concursul. Analizând practica instanţelor de contencios administrativ, cele mai frecvente speţe au
vizat: dreptul de apreciere (examene, concursuri, încadrări sau refuzuri de încadrări în funcţii);
recunoaşterea unui drept subsecvent (de exemplu, a dreptului de pensie după ce a fost reintegrat);
drepturi civile ale unei terţe persoane (coproprietar, vecin etc.); anularea unor acte administrative în
domeniul contravenţional etc.
Spre deosebire de răspunderea civilă, în cazul contenciosului administrativ nu este necesară
probarea vinovăţiei funcţionarului public sau a autorităţii publice, ceea ce presupune un oarecare
avantaj în proces pentru cel vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ, faţă de cel care
foloseşte calea contenciosului civil. Vinovăţia funcţionarului public este necesară a fi probată atunci
când, în cadrul contenciosului administrativ, se angajează răspunderea acestuia şi nu a autorităţii publice
precum şi în cadrul acţiunii în regres potrivit ordonanţei 94/1999 şi a Legii nr.29/1991.
De la procedura de atac a actelor administrative sunt exceptate unele acte astfel:
a) actele de gestiune săvârşite de stat în calitate de persoană juridică şi pentru administrarea
patrimoniului său; în situaţia în care prin acestea se cauzează pagube persoanei, se poate uza
de dispoziţiile codului civil privind responsabilitatea civilă, delictuală sau contractuală;
b) actele administrative pentru desfiinţarea sau modificarea cărora legea prevede o altă
procedură judiciară;
c) actele administrative adoptate în exerciţiul atribuţiilor de control ierarhic;
d) actele de comandament cu caracter militar;
e) actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Preşedintele României şi Guvern;
actele administrative de autoritate şi actele de gestiune ale organelor de conducere din
cadrul Parlamentului; actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului,
precum şi cele referitoare la interpretarea şi executarea actelor internaţionale la care România
este parte; măsurile urgente luate de organele puterii executive pentru evitarea sau înlăturarea
efectelor unor evenimente prezentând pericol public, cum sunt actele emise ca urmare a stării
de necesitate sau pentru combaterea calamităţii naturale, incendiilor de păduri, epidemiilor,
epizootiilor şi altor evenimente de aceeaşi gravitate.
523 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira,Bucureşti, p. 433
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 275
524 V.Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 61, p. 189-191;
p. 205, p. 211, p. 220, p. 230.
525 Daunele cominatorii în domeniul contenciosului-administrativ reprezintă o sumă de 500 lei pe zi, stabilită
de instanţă pentru a fi plătită celui păgubit de autoritatea publică, pentru fiecare zi de întârziere până la
executarea hotărârii judecătoreşti prin care a fost obligat la anularea actului ilegal, repararea pagubei şi
recunoaşterea dreptului pretins.
276 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
526 În art.L 781-1 din Codul de organizare judiciară al Franţei sub Titlul VIII se prevede că: „1.Statul este ţinut să repare paguba
prin funcţionarea defectuoasă a serviciului justiţiei. Această responsabilitate nu este angajată decât pentru o faptă gravă şi
pentru denegare de dreptate. 2.Răspunderea judecătorilor pentru faptele lor personale este reglementată prin statutul
magistraţilor, cât priveşte magistraţii corpului judiciar şi prin legii speciale, cât priveşte judecătorii care compun jurisdicţiile
competente.3. Statul garantează dreptul la despăgubiri al persoanelor prejudiciate prin faptele personale ale judecătorilor şi ale
altor magistraţi, sub rezerva exercitării recursului împotriva acestora din urmă.”
527 A se vedea Ion Deleanu, op. cit., vol. II, p.170
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 277
BIBLIOGRAFIE
Conform DEX prin conştiinţă se înţelege sentiment, intuiţie pe care fiinţa umană o are despre
propria existenţă ; cunoaştere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existenţă şi despre
lucrurile din jurul său. Iar conştiinţa socială este definită ca fiind un ansamblu de reprezentări, idei,
concepţii, cunoştinţe, mentalităţi ale unei colectivităţi umane, care reflectă condiţiile de existenţă ale
acesteia , precum şi psihologia socială a oamenilor.528Potrivit art. 29 din Constituţia României, denumit
„Libertatea conştiinţei”, „Libertatea gândirii şi a opiniilor precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi
îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă
religioasă, contrare convingerilor sale.”
Libertatea conştiinţei presupune posibilitatea persoanei de a avea o concepţie a sa despre
lumea înconjurătoare şi, în general, despre orice pe baza unor percepţii personale, informaţii
corecte adevărate şi a unor judecăţi de valoare fără manipulare, constrângere psihică sau fizică.
Libertatea conştiinţei este una dintre primele libertăţi înscrise în catalogul drepturilor umane pentru că, mai
ales libertatea religioasă ca parte a acestei libertăţi, a avut o istorie a sa aparte, o istorie îndelungată
presărată cu intoleranţă şi ruguri, cu excomunicări şi prejudecăţi, cu multe suferinţe şi dureri. In această
istorie îndelungată s-au formulat, cum era şi firesc, teorii şi exprimări juridice diferite, rolul dreptului ca
factor civilizator şi pacificator fiind aici incontestabil. Astfel, dacă într-o concepţie se consideră că libertatea
religioasă include şi libertatea conştiinţei, într-o altă concepţie se consideră că libertatea conştiinţei şi
libertatea religioasă sunt două libertăţi distincte. În fine, teoria mai larg acceptată astăzi este cea în
sensul căreia libertatea conştiinţei are o sferă mai largă cuprinzând în ea şi o parte din libertatea religioasă
respectiv latura interioară, mai mult, se mai consideră că există şi libertatea cultelor, ca libertate distinctă.
Constantin Dissescu în lumina Constituţiei din 1866 arăta că prin libertatea conştiinţei nu trebuie înţeleasă
numai credinţa religioasă şi nu trebuie confundată nici cu libertatea cultului. Prin libertatea conştiinţei s-ar
înţelege libertatea gândirii, libertatea de a cugeta, de a examina şi de a crede. Libertatea conştiinţei
este genul, pe când libertatea religioasă sau confesională este o simplă specie, deşi poate cea mai
importantă afirmă autorul. Libertatea conştiinţei este relativă exclusiv la întreaga activitate psihică, internă,
pe câtă vreme sub numele de libertate religioasă se înţelege un complex de mai multe libertăţi, nu numai a
cugetării, dar şi libertatea manifestărilor practice, externe, libertatea cultului şi a ritualului care de fapt ţin
de libertatea de exprimare.529 Ca urmare libertatea religioasă presupune atât libertatea de a crede în religie
cât şi libertatea de a practica religia, de a exterioriza credinţa religioasă. De aceea credem că libertatea
conştiinţei nu include libertatea religioasă în întregul ei ci numai o parte a acesteia, respectiv libertatea de a
crede în religie. În acest sens chiar în art.29 alin.1 din Constituţie se foloseşte alături de gândire şi opinie,
sintagma „libertatea credinţelor religioase” atunci când se dispune că acestea nu pot fi îngrădite sub nici o
formă. Credem că „libertatea credinţelor religioase” ţine de interiorul subiectului persoană, colectivitate,
naţiune, popor, etc. Pe de altă parte exteriorizarea credinţei religioase prin manifestări, ritualuri,
procesiuni , adunări religioase organizarea religiei etc., socotim că face parte din libertatea de
exprimare şi nu din libertatea de conştiinţă care este nelimitată. Aceasta presupune nu numai
manifestarea în mod colectiv, în public şi în cercul celor ce împărtăşesc aceeaşi credinţă, dar şi individual
şi privat. De altfel exteriorizarea credinţei religioase este reglementată diferit în Constituţie în art. 29 pct.
528 Academia Română, Dicţionar Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Editura, Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1996, p.217.
529 Ase vedea C. Dissescu, Dreptul constituţional, ed. Socec, Bucureşti, 1915, p. 534-536.
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 279
2,3,4şi 5. inclusiv cadrul şi limitele acesteia. Paul Negulescu arată că libertatea religioasă nu cuprinde
numai libertatea de a cugeta în materie religioasă, dar şi libertatea de manifestare, adică exerciţiul unei
religii, celebraţia ei, precum şi libertatea de propagandă.530 Prof. Ioan Muraru într-o lucrare mai veche,
interpretând art.29 din Constituţie arată că libertatea de conştiinţă este posibilitatea persoanei fizice de a
avea şi de a-şi exprima, în particular sau în public, o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de a
împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul
cerut de acea credinţă531. Avem rezerve faţă de această definiţie deoarece include în libertatea conştiinţei,
libertatea de exprimarea acesteia în public, aspect care după opinia noastră priveşte o altă libertate, şi
anume libertatea de exprimare care este cu totul altceva. Această deosebire este necesară deoarece
libertatea conştiinţei este nelimitată, pe când libertatea de exprimare este limitată de lege chiar dacă numai
ca excepţie. Libertatea conştiinţei, ca libertate fundamentală, are un conţinut complex, ea încorporează mai
multe forme, mai multe „libertăţi”. Socotim că în Constituţia României se dă o reglementare mai
sistematică şi precisă libertăţii conştiinţei şi libertăţii de exprimare, spre deosebire de art. 18 şi 19 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în care nu se face o deosebire clară între cele două libertăţi, ba
mai mult, se vorbeşte în paralel de „libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei”532.
Potrivit Constituţiei României, libertatea conştiinţei presupune:
a. libertatea gândirii; gândirea nu are şi nu trebuie să aibă limite, aceasta este garantată distinct
pentru a proteja spiritul uman de orice manipulare, îndoctrinare, spălare a creierului, hipnoze,
dezinformare etc.; de pildă simpla intenţie nematerializată, de a săvârşi o faptă interzisă de lege,
nu poate fi sancţionată juridic ceea ce a re valoare de principiu în domeniul dreptului penal.
Credem că în libertatea gândirii trebuie inclusă şi latura internă a creaţiei intelectuale533 de orice
fel care evident ca orice componentă a libertăţii de conştiinţă nu poate fi limitată.
b. libertatea de formare a opiniei534 este posibilitatea oricărei persoane fizice de a-şi forma şi a
avea o părere personală în orice domeniu; nimeni nu poate fi constrâns să-şi însuşească opiniile
altora şi să nu aibă propriile opinii, păreri, atitudini;535 în procesul de instruire, persoana are dreptul
de a alege ceea ce învaţă şi, totodată, are dreptul şi la o opinie personală care, în raport de
motivare, trebuie respectată. Libertatea de formare a opiniei presupune: informaţie completă,
corectă, adevărată, oportună şi accesul la aceasta, o judecată liberă şi corectă, excluderea
manipulării, a constrângerii psihice şi fizice, respectiv o formare liberă a acesteia. Socotim că
principiul opiniei majoritare nu poate fi opus libertăţii formării opiniei, însă principiul majorităţii îşi
are rolul său în exercitarea puterii în limitele Constituţiei şi a legii. Legea poate fi criticată dar
trebuie respectată până în momentul modificării în raport cu opinia devenită majoritară şi exprimată
majoritar.
c. libertatea credinţelor religioase, care la rândul ei presupune că:
530 Paul Negulescu, Curs de drept constituţional român, Ed. Alex Th. Doicescu, Bucureşti, 1927, p.532.
531 Ioan Muraru,Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Proarcadia, Bucureşti,1993, vol.I, p. 285.
532În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se prevede:
Art. 18. Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei; acest drept implică libertatea de a-şi
schimba religia sau convingerile precum şi libertatea de a-şi manifestă religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv,
atât în public cât şi privat, prin învăţământ, ca practici, cult şi îndeplinirea de rituri.
Art. 19. Orice persoană are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare, ceea ce implică dreptul
de a nu fi tulburat pentru opiniile sale şi acela de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără a se ţine seama
de graniţe, informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare."
533 Potrivit DEX prin intelect se înţelege capacitatea de a gândi, de a cunoaşte, de a avea o activitate
celelalte lucruri omeneşt sunt guvernate în întregime de opinie.”Este adevărat dar nu trebuie să
absolutizăm şi să neglijăm rolul interesului în formarea opiniei.
535 În art.29 pct.1 teza II-a din Constituţie se dispune: „Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori
536De la acest principiu Constituţia prevede o singură excepţie respectiv în cazul copiilor minori, astfel:
„părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror
răspundere le revine.”
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 281
accepţiuni. Într-o accepţiune, prin cult se înţelege o asociaţie, o organizaţie religioasă, iar în cea de a doua,
ritualul practicat.
În ambele accepţiuni cultul religios înseamnă forma în care este exteriorizată credinţa religioasă,
respectiv de asociaţia religioasă (biserica sau cult), cât şi ritualurile cerute de acea credinţă, cum ar fi
procesiunile.
Constituţia României, consacrând separarea statului de biserică, garantează autonomia cultelor
religioase, dar obligă statul să sprijine cultele inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în
spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate.
Libertatea gândirii presupune că gândirea nu are şi nu trebuie să aibă limite. În art.29 pct.1 din
Constituţie se dispune: „ Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi
îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă
religioasă, contrare convingerilor sale.”Gândirea nu poate să fie cenzurată, interzisă, impusă, sancţionată.
Această libertate este garantată distinct în Constituţie, pentru a proteja spiritul uman de orice manipulare,
îndoctrinare, spălare a creierului, hipnoze, dezinformare etc.. Manipularea calificată afectează libertatea de
gândire în aşa fel încât subiectul chiar crede că exteriorizarea în activitate este rezultatul unui act volitiv
liber, nesesizând că voinţa sa a fost dirijată prin mijloace pe care nu le-a perceput ca atare cum ar fi
bombardamentul informaţional, informarea selecţionată, cenzurată, trunchiată etc.. Din nefericire, la ora
actuală, se studiază şi s-au pus la punct metode de influenţare a gândirii prin mijloace specifice de
comunicare conştientă sau inconştientă şi, în special, a maselor, atentând astfel la libertatea gândirii, la
libertatea formării opiniei537. De pildă în vederea formării libere a opiniei în materie comercială prin Legea
148/2000 s-a interzis publicitatea subliminală, publicitatea comparată, publicitatea înşelătoare şi altele. De
asemenea, libertatea gândirii exclude orice constrângere psihică şi fizică pentru a impune mijloace, metode
de raţionament, concluzii, scopuri etc. 538 De exemplu, votul trebuie să fie expresia oficială a judecăţii
cetăţeanului care se autoguvernează, şi care trebuie să-şi formeze şi exprime în mod liber opinia sa
asupra problemelor de interes public şi privat. Este de observat că în Constituţie şi în alte legi nu este
prevăzută în mod expres cerinţa ca votul să fie liber format. De pildă în art.81 pct.1 din Constituţie se
dispune: „Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.”Se
observă că lipseşte cerinţa liber format. Cetăţeanul trebuie să-şi formeze liber opinia cu privire la pe
cine şi ce va vota. El trebuie să aibă posibilitatea de a se informa corect şi să aibă toate informaţiile
necesare a exprima un vot care să-i servească interesul urmărit de acesta în mod conştient.
Cetăţeanul trebuie să cunoască corect şi să înţeleagă problemele de viaţă de zi cu zi şi astfel nici o idee,
nici o convingere, nici o informaţie relevantă nu trebuie ascunsă publicului. Aceasta, pentru a se realiza
dezideratul că cetăţenii nu trebuie să fie guvernaţi de alţii ci de ei înşişi.539
Libertatea de formare a opiniei aşa cum am arătat este posibilitatea oricărei persoane fizice de a-
şi forma şi a avea o părere personală în orice domeniu ceea ce presupune să dispună de informaţiile
necesare; nimeni nu poate fi constrâns să-şi însuşească opiniile altora şi să nu aibă propriile opinii, păreri,
atitudini; în procesul de instruire, persoana are dreptul de a alege ceea ce învaţă şi, totodată, are dreptul şi
la opinia personală, care în raport de motivare şi exprimare trebuie respectată. Friedrich A Hayek afirmă
că: „Concepţia potrivit căreia guvernământul ar trebui dirijat de opinia majoritară are sens doar dacă acea
opinie este independentă de guvernământ. Idealul democraţiei se bazează pe convingerea că opinia ce îl
va dirija rezultă dintr-un proces independent şi spontan540. De aceea, el reclamă existenţa unei sfere
extinse, independente de controlul majorităţii, în interiorul căreia să se formeze opinia indivizilor….
Deciziile majorităţii ne spun ce doresc oamenii în momentul respectiv, dar nu şi ce ar fi în interesul
valoare.
282 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
lor să dorească, dacă ar fi mai bine informaţi.”541Regula majorităţii specifică democraţiei se foloseşte ca
una din metodele ce contribuie la elaborarea legii. Însă legea juridică nu poate impune libertăţii de
conştiinţă şi implicit libertăţii de formare a opiniei libertăţii esenţiale pentru democraţie.Privatizarea excesivă
a mijloacelor de informare în masă asociată înţelegerilor monopoliste sau monopolului, poate afecta
libertatea de opinie, prin manipularea informativă.542 Unii ziarişti chiar se autointitulează “formatori de
opinie”, omiţând că aceasta intră în contradicţie cu libertatea de formare a opiniei individului garantată de
Constituţie şi alte dispoziţiile legale internaţionale.543 „Nimeni nu trebuie să aibă ceva de suferit din pricina
opiniilor sale. „544Într-o democraţie reală orice opinie minoritară trebuie să se confrunte liber cu opinia
majoritară, iar dacă este formată liber, şi are valoare mai mare decât cea majoritară, să poată deveni
majoritară. Principiul majorităţii ce stă la baza puterii statale, a legii nu trebuie să impună în formarea
opiniei care trebuie să fie exclusiv liberă. „Cunoaşterea şi înţelegerea noastră progresează doar pentru că,
în permanenţă, unii se vor opune opiniei majorităţii. În cadrul procesului de formare a opiniei, este foarte
probabil ca, până ce o opinie ajunge majoritară, ea să nu mai fie cea mai bună- cineva să fi depăşit deja
nivelul atins de majoritate”.545
Publicitatea înşelătoare, publicitatea subliminală, publicitatea mascată, publicitatea comparativă
sunt numai câteva modalităţi de a afecta libetatea de formare a opiniei în materie comercială şi de aceea
sunt interzise şi în anumite condiţii chiar sancţionate de lege.
În spiritul celor de mai sus vom face câteva observaţii referitoare la reglementarea acestor libertăţi
în unele documente internaţionale.
În art. 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se prevede:
„ Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei; acest drept implică libertatea de
a-şi schimba religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public cât şi privat, prin
învăţământ, practici, cult şi îndeplinirea de ritualuri.”
Cu privire la dispoziţiile acestui articol credem că se pot face unele discuţii astfel:
a. socotim că expresia dreptul la libertate nu este la adăpost de critică deoarece între drept şi
libertate există deosebiri, dintre care cea mai importantă este aceea că dreptul presupune limitări
ori unele libertăţi cum este libertatea conştiinţei exclud orice limitare; de aceea credem că era mai
corect ca în loc de expresia „dreptul la libertate” să se fi folosit expresia „libertate”.
b. credem că expresia „libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei” nu este prea precisă, având în
vedere că libertatea conştiinţei include libertatea gândirii, libertatea de opinie precum şi libertatea
credinţelor religioase.
c. asocierea libertăţii conştiinţei care este nelimitată, cu libertatea religiei care include şi libertatea de
manifestare religioasă, libertate-limitată, nu credem că este prea fericită.
d. libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile nu trebuie tratate ca un drept ci ca o libertate
nelimitată;
e. libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile sale, individuale sau în colectiv, atât în public
cât şi privat, prin învăţământ,practici, cult şi idei prin orice mijloc de exprimare, nu face parte din
libertatea conştiinţei ci din libertatea de exprimare;
În art.19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se prevede:
545 Ibidem
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 283
„Orice individ are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi
tulburat pentru opiniile sale şi acela de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără consideraţii de
frontieră, informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare.”
Cu privire la dispoziţiile acestui articol credem că se pot face unele discuţii astfel:
a. socotim că expresia dreptul la libertate nu este la adăpost de critică deoarece între drept şi
libertate există deosebiri, dintre care cea mai importantă este aceea că dreptul presupune limitări
ori unele libertăţi cum este libertatea de opinie exclud orice limitare; de aceea credem că era mai
corect ca în loc de expresia „dreptul la libertate” să se fi folosit expresia „libertate”; pe de altă parte
libertatea de exprimare presupune limitări şi de aceea nu poate fi alăturată libertăţii de opinie în
sensul formării opiniei.
b. dacă nimeni nu poate fi tulburat pentru opiniile sale, pentru depăşirea limitelor constituţionale ale
libertăţii de exprimare poate intervenii răspunderea juridică;
În art. 10 pct.1din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului intitulat „Libertatea de exprimare” se
arată: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi
libertatea de a primi sau de a comunica infirmaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine
seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de
cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. „
Referitor la acest articol pe lângă rezervele ce le-am prezentat referitor la expresia “dreptul la
libertatea de exprimare”, socotim că se mai impun următoarele reflecţii:
- libertatea de opinie în sensul formării acesteia nu poate fi inclusă în libertatea de exprimare,
deoarece sunt două libertăţi total diferite; astfel, libertatea de exprimare poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, ori este unanim admis că
nimeni nu poate fi sancţionat pentru opiniile sale neexprimate public sau când sunt exprimate
public, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi;
- în art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se face o deosebire între libertatea de
opinie şi libertatea de exprimare a opiniei;
- Constituţia României situează pe acelaşi plan libertatea gândirii, libertatea opiniilor şi libertatea
credinţelor, respectiv în sintagma „libertatea conştiinţei”, libertate necenzurabilă, evident
diferită de libertatea de exprimare;
- Opiniile, gândurile şi credinţa nu pot fi cenzurate, ci numai libertatea de exprimare a acestora,
care este cu totul altceva; numai libertatea de exprimare a acestora presupune condiţii,
formalităţi, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege.
- Opinia este o atitudine, o părere, o judecată avută sau formată de subiect cu privire la ceva, şi
ţine de intimitatea persoanei, de libertatea de gândire, de cunoştinţele şi conştiinţa sa, de
interesele ce le vizează etc..546
Faza interioară respectiv de formare a opiniei la subiect ţine de libertatea de conştiinţă care nu este
limitată, iar numai când se exteriorizează, forma de exteriorizare trebuie să fie în concordanţă cu limitele
libertăţii de exprimare.Constituţia României în mod corect include în “libertatea de exprimare”, libertatea de
exprimare a opiniilor şi nu libertatea opiniilor care este cu totul altceva, respectiv ce ţine de libertatea de
conştiinţă.
De libertatea de formare a opiniei trebuie să beneficieze orice persoană ceea ce constituie un
adevărat principiu. „Acest principiu este acela că legile care guvernează diversele libertăţi publice se aplică
tuturor, afară dacă ele nu dispun astfel”.547De pildă demnitari pot avea opinii politice pe care le pot exprima
liber pe când funcţionarii publici pot avea opinii dar pe care nu le pot exprima public atunci când sunt
546 A se vedea Simona Cristea, Libertatea de opinie a funcţionarilor din România. Studiu comparar cu
Franţa. Curierul judiciar, nr.12/2003, p.107-116.
547 André de Laubadère, Yves Gaudement, Traité de droit administratif, tome5, 1997, La fonction publique,
politice, sau când ar dăuna serviciului public.548Aceasta este ca urmare a faptului că demnitarii ocupă
funcţii politice în baza cărora pot face politică pe când funcţionarii publici nu por face politică ei trebuie să
fie în primul rând specialişti. „Preţul libertăţii este vigilenţa neîntreruptă” spunea Albert Camus. Acest lucru
nu se vede nicăieri mai clar, decât în protejarea celui mai preţios drept al omului, libertatea de gândire.
Gândurile, opiniile, credinţele şi creaţiile spirituale de orice fel, pot fi cunoscute numai dacă sunt
exprimate, exteriorizate, comunicate. Atât timp cât nu sunt exprimate, acestea nu cunosc limite, aşa cum
am arătat la libertatea conştiinţei. Trebuie făcută o distincţie după cum libertatea de exprimare se exercită
în public sau într-un cadru privat. Exprimarea în cadrul privat este practic nelimitată, cu excepţia unor
cazuri care, este adevărat, sunt foarte rare, dar în mod expres prevăzute de lege549. De asemenea,
libertatea de exprimare în public are unele restrângeri, mai multe decât atunci când se face într-un cadru
privat, evident restrângeri stabilite prin lege, potrivit dispoziţiilor constituţionale.
Potrivit art. 30 din Constituţie, libertatea de exprimare este posibilitatea omului de a-şi exprima
prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile,
opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel. Observăm că aici constituantul (art.30 din
Constituţie) se referă la libertatea de exprimare atât în public cât şi într-un cadru privat.De asemenea mai
observăm că este vorba de exteriorizarea a ceea ce ţine de conţinutul libertăţii de conştiinţă. Libertatea de
exprimare este o formulă modernă, care satisface mai bine exigenţele. Astfel s-a vorbit despre libertatea
cuvântului, ca posibilitate a cetăţeanului de a-şi exprima în public, prin viu grai, în diferite modalităţi opiniile
pe care le are. De pildă în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului art.10 se prevedea: „ Nimeni nu
poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, dacă manifestarea lor nu tulbură
ordinea publică stabilită prin lege.”Socotim că libertatea de exprimare include şi libertatea presei,
libertatea cuvântului, libertatea creaţiilor de orice fel care sunt componente ale acesteia. Libertatea
cuvântului constă în posibilitatea cetăţeanului, a omului, de a-şi exprima, în public, prin viu grai, în diferite
modalităţi, creaţiile, opiniile şi credinţele sale. Libertatea presei este definită de prof. Ioan Muraru ca fiind
dreptul cetăţeanului român de a-şi exprima prin scris, în public, opiniile şi concepţiile sale, în limitele
prevăzute de lege.550Avem rezerve faţă de acestă definiţie. În primul rând nu numai cetăţeanul român are
dreptul de a se exprima, ci orice om. În al doilea rând această definiţie se referă numai la comunicarea
scrisă nu şi comunicarea audio –vizuală. În al treilea rând în conţinut nu sunt cuprinse şi informaţiile
respectiv ştirile care sunt definitorii pentru obiectul presei. În ceea ce priveşte conţinutul libertăţii presei,
socotim că trebuie să distingem: libertatea presei scrise, libertatea audiovizualului, libertatea altor
comunicări în format scris sau electronic. Este necesară această distincţie deoarece regulile, principiile şi
normele juridice care le reglementează sunt diferite. De pildă libertatea în comunicarea audiovizuală este
realizată în anumite limite prevăzute de Legea nr.504/2002, iar libertatea în comunicarea scrisă de Legea
nr.3/1974. De aceea ne raliem şi noi opiniei d-lui prof. Ioan Muraru referitor la neincluderea în libertatea
presei şi libertatea creaţiilor de orice fel în formă scrisă ( lucrări literare, filozofice, istorice , politice etc.,).
Cât priveşte formele şi mijloacele de exprimare, formularea constituţională este cuprinzătoare, acestea
fiind: în viu grai, în scris, în imagini, sunete şi alte mijloace de comunicare în public.
Potrivit art. 152 din Codul penal, fapta se consideră a fi săvârşită în public atunci când a fost
comisă:
- într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu
este prezentă nici o persoană;
- în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane;
548 A se vedea Simona Cristea, Libertatea de opinie a funcţionarilor din România. Studiu comparat cu
Franţa, în Curierul judiciar, nr.12/2003, p.107.
549 De pildă, potrivit art. 202 din Codul penal, actele cu caracter obscen săvârşite asupra unui minor sau în
- în loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest
rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane;
- într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi
considerate că au caracter de familie, datorate relaţiilor dintre persoanele participante;
- prin orice mijloc cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la
cunoştinţa publicului.
Necesitatea exprimării gândurilor, opiniilor, credinţelor, creaţiilor spirituale de orice fel, pentru
formarea şi dezvoltarea fiinţei umane, a dus la formularea a trei mari principii fundamentale în strânsă
corelaţie: libertatea de comunicare, interzicerea cenzurii şi responsabilitatea pentru abuzul de
libertate.Aşa cum arată prof. Ioan Muraru, de multe ori, forţa libertăţii de exprimare (mai ales libertatea
presei) este din păcate deseori contracarată nu prin inteligenţă, ci prin cenzură severă şi răspundere
exagerată.551
Nu putem vorbi de o libertate de exprimare deplină dacă ceea ce exprimi nu poţi să comunici liber.
Explicaţia acestei idei constă în faptul că, simpla posibilitate, pe care o are un om de avea o anumită
opinie, nu are nici o valoare, din punct de vedere al libertăţii de exprimare, dacă nu este comunicată celor
care au dreptul la informare. Sunt multe creaţii de orice fel, opinii de valoare, etc., care din anumite motive
nu ajung la ce –i care au dreptul la informare. Dintre motivele care împiedică comunicarea creaţiei,
opiniei, gândurilor exprimate etc., am putea enumera: lipsa de posibilităţi materiale de comunicare,552
monopolizarea mijloacelor de comunicare, cenzura sub orice formă etc. Posibilitatea comunicării
asigură valorizarea şi eficientizarea exprimării şi în final înfăptuirea libertăţii de exprimare. „Comunicarea
liberă a gândurilor şi opiniilor este unul din drepturile cele mai de preţ ale omului” se arată în art.11 din
Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului.
Potrivit art. 19 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, libertatea de
exprimare presupune şi posibilitatea de a răspândi informaţii şi idei de orice fel, fără a se ţine seama de
frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa. Aceasta poate
fi afectată prin cenzura sub orice formă dar şi prin împiedicarea accesului la comunicarea publică sub orice
formă cum ar fi de pildă monopolizarea comunicării publice. De aceea credem că nu se poate vorbi de
libertatea de exprimare atunci când accesul la mijloacele de comunicare este blocat sau limitat contrar legii.
Constituţia României interzice cenzura de orice fel, precum şi suprimarea publicaţiilor.
Suprimarea unei publicaţii, ca sancţiune, este o „măsură” exagerată, ea vine, prin duritatea sa, în conflict
cu ideea de respect a libertăţii umane.
Faţă de art. 25 din Constituţia României din anul 1923, Constituţia actuală nu interzice
suspendarea publicaţiilor. Suspendarea unei publicaţii nu este o sancţiune atât de severă ca
suprimarea. Faptul că prin Constituţie nu este explicit interzisă, nu poate fi interpretat în sensul că ea va
trebui să figureze în lege (legea presei de exemplu). Legiuitorul va aprecia dacă o asemenea sancţiune
trebuie să figureze sau nu între sancţiunile ce se pot aplica în domeniul presei. Or atâta timp cât nu
suspendarea publicaţiei nu este prevăzută în lege ea nu poate fi aplicată.
12.2.1. Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
De aici rezultă permisiunea înfiinţării şi gestionării unor asemenea structuri care să asigure baza
materială necesară. Pentru a garanta libertatea de exprimare, se permite legii să impună mijloacelor de
comunicare în masă, obligaţia de a face publică sursa finanţării. Această dispoziţie este de natură a
preveni corupţia în presă şi şantajul, respectiv a articolelor comandate, a calomniei în presă, a concurenţei
neloiale etc.
Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel oricui, în general) de a participa la viaţa
politică, socială şi culturală, manifestându-şi public gândurile, opiniile, credinţele etc. Dar această libertate
551Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia IX-a, Ed.,Lumina lex, 2001, p.238.
552 „ Aspectul material care priveşte de fapt toate libertăţile de opinie are o importanţă aparte pentru
libertatea presei, ştiut fiind că aceasta nu se poate realiza în afara existenţei unei tipografii, edituri, stocuri
de hârtie, mijloace de difuzare etc.” Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia IX-a,
Ed.,Lumina lex, 2001, p.238.
286 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
de exprimare nu poate fi absolută (o libertate absolută se transformă în contrariul său) şi, ca atare, este
supusă unor coordonate juridice (limite). Aceste coordonate juridice trebuie să fie, însă, expres prevăzute
de lege şi necesare ocrotirii unor valori politice, economice, sociale şi umane. Sub acest aspect, este
interesant de remarcat că Pactul Internaţional privitor la drepturile civile şi politice, prin art. 19 alin. 3,
stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi
speciale şi că poate fi supus anumitor restricţii care trebuie să fie expres stabilite prin lege şi sunt
necesare pentru: respectarea drepturilor sau reputaţiei altora, salvgardarea siguranţei naţionale, a ordinii
publice, sănătăţii sau moralităţii publice. Tot acest Pact, prin art. 20, stabileşte că legile trebuie să interzică:
propaganda în favoarea războiului, apelarea la ură naţională, rasială sau religioasă care constituie o
incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă. Rezultă, fără putinţă de tăgadă, că existenţa unor limitări
în acest domeniu este deja consacrată, pentru a se preîntâmpina abuzul în exercitarea libertăţii de
exprimare.
Într-o asemenea viziune juridică, dispoziţiile constituţionale interzic acele exprimări care
urmăresc: prejudicierea demnităţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei şi dreptul său la propria
imagine; defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de
clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică,
manifestări obscene contrare bunelor moravuri553. Din această regulă rezultă ideea de protecţie
constituţională a unor importante valori umane, statale şi politice.
Existenţa unor coordonate juridice înlăuntrul cărora trebuie să se exercite libertatea de exprimare,
implică şi răspunderea juridică pentru depăşirea acestor limite, altfel spus pentru abuzul în exercitarea
acestei libertăţi aşa de importante. De aceea, în art. 30 pct. 8 din Constituţia României, sunt stabilite
formele răspunderii şi subiecţii acestora. Cât priveşte răspunderea civilă pentru daunele cauzate prin
informaţia sau creaţia adusă la cunoştinţa publicului, revine editorului sau realizatorului, autorului,
organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio
sau de televiziune, în condiţiile legii. Prin exprimarea „în condiţiile legii”, se dă legiuitorului
(Parlamentului) misiunea de a stabili în detaliu condiţiile răspunderii, dimensiunile acesteia şi repartizarea
răspunderii civile celor răspunzători554.
Constituantul stabileşte o ordine a răspunderii civile care trebuie respectată atunci când se solicită
despăgubiri. În primul rând se cer de la editor sau realizator, apoi de la autor şi ceilalţi. Socotim că această
responsabilitate justifică şi un anume drept al celor care răspund de a se opune sau nu la publicarea
articolului, informaţiei în editura sau realizarea ce o coordonează. Dar aceasta nu înseamnă cenzură,
deoarece autorul refuzat poate publica la orice altă editură. Constituantul instituie o responsabilitate pentru
553 “Morala publică îşi găseşte expresie în sentimentul public de pudoare şi decenţă, a cărui nesocotire nu
poate fi tolerată de colectivitatea respectivă. Manifestările contrare moralei publice sunt social periculoase,
pentru că neagă una dintre condiţiile de existenţă a societăţii şi pentru că împiedică educaţia tinerelor
generaţii în respectul faţă de valorile morale ale societăţii. Morala publică şi bunele moravuri sunt valori
fundamentale, consacrate de Constituţie. Drepturile şi libertăţile fundamentale pe care aceasta le prevede
nu pot fi exercitate într-un mod contrar bunelor moravuri sau care ar aduce atingere moralei
publice….Noţiunile morală publică şi bune moravuri, precum şi noţiunile obscen şi pornografic au un
conţinut variabil de la o colectivitate la alta. În toate cazurile însă există o limită a toleranţei manifestărilor, a
cărei încălcare este inadmisibilă şi la această încălcare se referă legea penală. Problema conflictului dintre
morală şi artă, pornind de la ideea că arta trebuie să dispună neîngrădit de orice mijloace de expresie,
chiar dacă au reputaţia de obscene, este o falsă problemă, deoarece, în realitate, nu mijloacele utilizate de
creator interesează, ci opera artistică, iar aceasta nu poate fi niciodată ofensatoare pentru demnitatea
umană prin vulgaritate agresivă, lubricitate, scabrozitate. Creaţiile de acest fel nu pot fi numite opere
artistice, ci, aşa cum le denumeşte legea noastră penală, materiale cu caracter obscen. „ Decizia nr.108
din 2 noiembrie 1995 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial nr. 9 din 17 ianuarie 1996.
554 Ioan Muraru, op. cit., p. 242. Până în prezent nu a fost adoptată o nouă lege a presei care să
reglementeze aceste probleme conform Constituţiei actuale. Unele voci din presă sunt contra apariţiei unei
astfel de legi.
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 287
delictele de presă ce se vor stabili prin lege, de către Parlament. Este o dispoziţie constituţională care
trebuie adusă la îndeplinire în orice societate democratică.
Aceasta presupune că legiuitorul, Parlamentul, trebuie să stabilească o anumită responsabilitate
civilă contravenţională şi infracţională, în domeniul presei. In această problemă s-au instituit o serie de
reguli care se impun ca necesare şi actuale într-o societate democratică. Statul trebuie să se opună
tendinţelor de a obstrucţiona pluralismul în presă sau celor de concentrare excesivă a industriei presei.
Limitele criticilor admisibile sunt mai largi faţă de Guvern şi orice autoritate publică, decât faţă de
un simplu particular, sau chiar de un om politic555. Trebuie făcută distincţia între fapte şi judecăţi de valoare,
deoarece existenţa primelor poate fi demonstrată, însă dovada adevărului celor din a doua categorie este
imposibilă556.
Limitele criticilor admisibile sunt, deci, mai largi atunci când se referă la un om politic, decât în
cazul unui simplu particular, a decis Curtea Europeană. Exigenţele de protejare a reputaţiei omului politic
trebuie puse în balanţă cu interesele discutării libere a problemelor politice557. Statul este dator să
garanteze obiectivitatea informaţiilor oferite şi imparţialitatea în tratamentul diverselor mijloace de
informare558.
12.2.2. Libertatea, transparenţa şi cenzura. Consideraţii generale.559
În cadrul comunicării sociale se realizează în mod deosebit dreptul fundamental la informaţie, (art.
31 din Constituţie), libertatea de conştiinţă şi libertatea de exprimarea, libertăţii fundamentale ale omului
(art. 29 şi art. 30 din Constituţie) precum şi o serie de alte drepturi ale acestuia. De asemenea este evident
că relaţiile om – ştiinţă, om – natură, om – om, nu există şi nu se poate dezvolta fără două elemente
esenţiale, respectiv : informaţia şi comunicarea. Dar aşa cum rezultă din Declaraţia Drepturilor Omului şi
ale Cetăţeanului , orice om „va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a aceestei libertăţi”. Pe de altă
parte în doctrină libertatea este definită de unii autori ca fiind “absenţa constrângerilor impuse de alţi
oameni”560. Este după opinia noastră o definiţie cel puţin discutabilă, idealistă în contradicţie cu realitatea şi
principiile actuale ale dreptului. De pildă conform art. 4 din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului
„Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia. Astfel, exercitarea drepturilor naturale
ale fiecărui om nu are alte limite decât acelea care asigură celorlalţi membrii ai societăţii folosirea de
aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege”. Iar în art. 5 din Declaraţia Drepturilor
Omului şi ale Cetăţeanului se precizează . „Legea nu are dreptul să interzică decât acţiunile vătămătoare
societăţii. Tot ceea ce nu este interzis prin lege nu poate fi împiedicat şi nimeni nu poate fi constrâns a face
ceea ce legea nu obligă.”
În art. 19 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice561 , sunt prevederi
fundamentale referitoare la libertatea de exprimare şi limitele acesteia a căror depăşire poate angaja
resposabilitatea astfel:
“ 1. Nimeni nu trebuie să aibă ceva de suferit din pricina opiniilor sale. 2. Orice persoană are dreptul
la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a cânta, de a primi şi de a răspândi informaţii
şi idei de orice fel, fără a se ţine seama de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin
orice alt mijloc la alegerea sa. 3. Exercitatea libertăţilor prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol
conferă îndatoriri şi răspunderi speciale. În consecinţă ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie
însă stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare:
- respectării drepturilor sau reputaţiei altora ;
555 Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O., 1997, p. 422.
556 Vincent Berger, op. cit., p. 420.
557 Ibidem.
559 A se vedea Valerică Dabu, Licu dimitrie Bogdan, Libertatea de exprimare, Transparenţă, Cenzură
561 Acest Pact a fost ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 decembrie 1974.
288 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
562 Cu privire la pct. 1 al art.10 mai sus citat socotim că în mod eronat se include libertatea de opinie în
libertatea de exprimare, ceea ce ar putea avea implicaţii nedorite. „1. Orice persoană are dreptul la
libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica
informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.”Este unanim admis
că libertatea de opinie nu poate fi limitată, ci numai libertatea de exprimare poate avea unele limite strict
prevăzute de lege. Or după opinia noastră formularea articolului mai sus citat nu satisface această
exigenţă.
563 Socotim că ar fi fost indicat înlocuirea cuvântului lege cu sintagma „lege organică”, evitându-se
restrângerea unor drepturi şi libertăţi fundamentale prin : legii ordinare, ordonanţe ordinare sau chiar de
urgenţă. Acest articol trebuie coroborat cu alte dispoziţii constituţionale cum ar fi art. 73 pct.3 care
stabileşte domeniul de reglementare exclusivă pri lege organică, sau art.115 pct.6 în care se prevede:
„Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul
instituţiilor fundamentale ale statului, drpturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile
electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.”
564 A se vedea şi prof. univ. dr. Ioan Muraru, Protecţia constituţională a libertăţiilor de exprimare şi de
fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale. Editura Polirom Iaşi 2001, pag.62. La noi în ţară
de pildă, prin Decizia nr. 112/8.10.2002 C.N.A. a interzis în comunicarea audiovizuală orice formă de
publicitate la băuturile alcoolice distilate în intervalul orar 6-22.
568 De pildă, pe timpul pregătirii şi ducerii războiului din Afganistan, cenzura în mass-media americană a
fost mult mai evidentă decît în cazul războiului din Irak (1991).
569 Un echilibru fericit cere înţelepciunea şi rigorile statului de drept în intervenţia măsurată a puterii politice
Lingvistică „Iorgu Iordan”, Ediţia a IIa, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 1073.
572 Conform D.E.X. conceptul de secret are mai multe sensuri: „care este ţinut ascuns, care rămâne
necunoscut, nedivulgat, confidenţial; ceea ce nu se ştie, nu se cunoaşte (de nimeni), ceea ce este tăinuit,
nu trebuie spus nimănui; taină.”
290 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
deciziile luate de autorităţile administraţiei publice respectiv Hotărârile de Guvern, ordinele şi instrucţiunile
elaborate de miniştri, hotărârile şi deciziile autorităţilor administraţiei publice locale etc. Art. 4 şi 5 din Legea
nr. 52/2003, prevede limitativ autorităţile administraţiei publice obligate la transparenţă decizională, precum
şi actele normative şi şedinţele exceptate. Iar în art. 6 pct. 9 din Lege se dispune: „În cazul reglementării
unei situaţii care, din cauza circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate în
vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public, proiectele de acte normative se supun
adoptării în procedură de urgenţă prevăzută de reglementările în vigoare.”
575 Credem că este discutabilă practica unor mijloace de informare în masă de a-şi orienta tirul criticilor
numai asupra puterii, neglijând opoziţia. Astfel de practici pot favoriza ajungerea la putere cu ajutorul presei
a unei opoziţii necontrolate social, care poate fi chiar ineficientă. Credem că opoziţia trebuie să fie
responsabilizată alături de putere, bineînţeles în anumite limite, deoarece ea trebuie să se exercite în mod
constructiv. Dacă o putere este abuzivă, coruptă, comodă etc., este şi ca urmare a unei opoziţii ineficiente
sau chiar complicitare.
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 291
Cenzura operează, conştient sau inconştient, la diferite niveluri sociale şi psihologice. Regimul
sancţionator excesiv sau teama instituită prin alte mijloace este baza autocenzurii excesive. Teama de
închisoare, de posibilitatea unei măsuri privind interdicţia de a profesa ori teama de a rămâne fără loc de
muncă i-ar putea determina pe jurnalist, radiodifuzor etc., să renunţe la dezvăluirea unor informaţii de
interes public riscante într-o anumită conjuctură. Dar ar fi incorect să nu se accepte existenţa unei
autocenzuri determinată de un anumit nivel de pregătire, cultură, educaţie, bun simţ, de bunele moravuri,
precum şi de regulile deontologiei. Evident că aceasta ţine de autoreglarea socială.
Autocenzura poate fi conştientă sau inconştientă.Juristul englez William Blackstone scria că libertatea
presei «constă în a nu cenzura înainte de publicare. Orice om liber are dreptul de netăguit de a împărtăşi
publicului ce sentimente doreşte ; a interzice aceasta înseamnă a distruge libertatea presei, însă dacă
aceasta publică ceva neadecvat, răutăcios sau ilegal, trebuie să suporte consecinţele nechibzuinţei sale».
În acelaşi sens Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite ale Americii a statuat că «cenzura înaintea
publicării este cea mai serioasă şi cea mai intolerabilă încălcare a Primului Amendament»576.
Deşi nu toţi cercetătorii sunt de acord, socotim că cenzura prealabilă inhibă mai mult
libertatea de exprimare decât sancţiunea după publicare. Pentru cel care doreşte să publice mesajul,
cenzura prealabilă este o interdicţie directă, în timp ce posibilitatea sancţiunii după publicare este mai
îndepărtată fiind o ameninţare mai puţin inhibitoare, deoarece aceasta de regulă nu se materializează.
« Cenzura prealabilă intimidează comunicatorul şi diminuează considerabil faptele şi ideile valoroase pe
care publicul are dreptul să le cunoască, prejudiciind atât comunicatorul cât şi publicul. Când este permisă
cenzura prealabilă, publicul nu are ocazia să judece valoarea ideilor sau să ofere o viziune critică a
acestora. Sancţiunile ulterioare publicării dacă totuşi intervin, oferă avantajul că permit ideilor să circule
pentru că expresia nu mai este cernută de sita birocratică, sau de unele interese incorecte. Mai mult, când
guvernul se angajează în sancţiuni după publicare în loc de cenzura prealabilă, el nu are întotdeauna
resursele necesare pentru a acuza fiecare editor pe care l-ar fi cenzurat în prealabil dacă ar fi avut
ocazia. »577
Pe de altă parte când cenzura prealabilă blochează comunicarea către public, există riscul ca
informaţia să ajungă la acesta pe alte canale cu o serie de implicaţii negative578. Astfel o informaţie (opinie,
ştire) falsă care ajunge la public pe alte canale decât cele obişnuite, prezintă riscuri cum sunt :
- este foarte uşor asimilată ca adevărată de cei care nu au timp, competenţă, mijloace etc., de a
verifica, aprecia corect şi accepta; pentru aceştia de regulă credibilitatea informaţiei este dată
de faptul cenzurării prealabile, împrejurare ce favorizează manipularea ;
- acela de a nu ajunge la cei competenţi, interesaţi de aceasta şi care au mijloace de a o susţine
sau combate, fiind astfel lipsită de girul acceptării conştiente,tacite, sau susţinerii ori infirmării ;
- atunci când pe căi ocolite, informaţia falsă- cenzurată prealabil- a ajuns la cei competenţi,
interesaţi, etc., aceştia au reţineri să o combată public şi astfel, consumatorii sunt lipsiţi de
opinia, analiza, verdictul, etc., al celor competenţi, informaţi şi de mijloacele de verificare a
informaţiei în cauză, fiind expuşi manipulării.
În cazul în care informaţia (opinia, ştirea) cenzurată prealabil este adevărată şi prezintă interes
pentru public, consecinţele cenzurării sunt grave fiind încălcate dreptul la informaţie, alte drepturi
constituţionale cu cauzarea de prejudicii materiale şi morale. Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite
ale Americii a decis că expunerea în presă a corupţiei oficialităţilor – «expresie pe care Guvernul vrea cel
mai mult să o cenzureze - se amplifică cu cât Guvernul devine mai complex. Oficialităţile calomniate pot
intenta proces presei, dar este neconstituţional să se interzică total publicarea pentru că unele informaţii ar
putea fi defăimătoare sau scandaloase».579
576 Kent Middleton ş.a. Legislaţia comunicării publice, Editura, Polirom, Iaşi, 2000, op. cit. p.52.
577 Kent Middleton, op. cit. p.52.
578 În cazul când informaţia adevărată ajunge pe alte căi la public există riscul distorsiunii, deformării sale, al
Aşa cum am văzut cenzura este de două feluri : cenzura prealabilă şi cenzura ulterioară. Legile
din diferite ţări interzic în mod expres cenzura prealabilă. De pildă, în art.20 pct.2 din Constituţia Spaniei se
dispune : « Exercitarea acestor drepturi nu poate fi restrânsă prin nici o formă de cenzură prealabilă ». De
pildă, în procesul dintre Sunday Times vs. Regatul Unit (26.04.1979), Curtea Europeană a decis că
instanţele din Anglia au încălcat art. 10 din Convenţie, cînd au interzis publicarea unui articol referitor la un
medicament în litigiu şi efectele acestuia, pe baza legislaţiei britanice în vigoare la acea dată privind
“Contempt of Court”580. În august 1998, Curtea Europeană a decis că se comisese o încălcare a
dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, de către instanţa care a interzis reclamantului să publice articole
referitoare la pericolul ce-l prezintă cuptoarele cu microunde asupra sănătăţii. Curtea arată că interdicţia în
cauză a « avut efectul de a cenzura parţial munca reclamantului şi de a limita substanţial atitudinea
acestuia de a expune public o teză care are locul său în dezbaterea publică a cărei existenţă nu poate fi
negată. Contează prea puţin că opinia sa este una minoritară şi poate părea a fi lipsită de fundamentare,
din moment ce într-un domeniu în care este improbabil să ai o certitudine, ar fi excesiv să limitezi libertatea
de exprimare numai la susţinerea unor idei general acceptate »581.
Cenzura prealabilă este favorizată de următoarele condiţii :
- cunoaşterea a ceea ce se intenţionează a fi publicat, de către cei care au « legal » dreptul de a
interzice sau « puterea » de a interzice ;
- controlul şi avizul pentru publicare dat de o autoritate formală sau informală din interiorul
mijlocului de informare în masă sau de autorităţi formale ori informale din exteriorul acestuia ;
- imposibilitatea publicării în lipsa controlului şi avizului prealabil ;
- aplicarea de sancţiuni disproporţionate cu fapta de a se sustrage controlului şi avizului
prealabil pentru publicare, împrejurare care determină autocenzura excesivă ;
- autocenzura excesivă este determinată de riscul sancţiunii ulterioare care este mai mare decât
aprecierea socială şi a autorităţilor corecte a serviciului social făcut prin încălcarea cenzurii.582
- autocenzura determinată de regulile bunei cuviinţe, a bunelor moravuri, ale nivelului de cultură
şi civilizaţie şi ale cerinţelor juste, legale, legitime ale « perioadei » respective, precum şi de
respectul drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale celorlalţi.
Cenzura prealabilă poate fi cauzată de :
- autorităţile publice, în interesul public sau al altor interese pe care din nefericire uneori le
servesc.
- finanţatorul, patronul mijlocului de informare în masă.
- grupurile de interese prin mijloace neinterzise de lege sau chiar interzise de lege.
- de orice persoană care are posibilitatea prin mijloace legale sau ilegale.
Cenzura prealabilă mai poate fi favorizată de :
- deficienţe în constituirea şi funcţionarea garanţiilor instituite de lege ;
- deficienţe în organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice;
- protecţia insuficientă a mijloacelor de informare în masă sub aspectul independenţei juridice,
economice, politice, fizice, psihice etc. ;
- nivelul de cultură, civilizaţie şi informare al publicului ţintă ;
- gradul de manipulare individuală sau colectivă ;
oricărui ziarist care vrând să facă o carieră normală în domeniu, nu critică practicile criticabile ale confraţilor
săi. În acest sens Patrick Champagne arată: „Ca să se vândă, mijloacele de informare trebuie să ofere o
imagine favorabilă despre ele însele şi să fie convingătoare cel puţin în legătură cu integritatea şi
imparţialitatea lor”. Les Inrockuptibles, 16 dec. 1998 citat de Ignacio Ramonet în „Tirania comunicării”,
Paris, 1999, Editura Galilée, versiunea română, p. 55.
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 293
586 Licenţa audiovizuală – este actul juridic prin care Consiliul Naţional al Audiovizualului acordă unui
radiodifuzor aflat în jurisdicţia României dreptul de a difuza, într-o zonă determinată, un anume serviciu de
programe (art.1 din Legea nr.504/2002).
294 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
„ (1) Prin difuzarea şi retransmisia serviciilor de programe se realizează şi se asigură pluralismul politic şi
social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu
respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului; (2) Toţi radiodifuzorii au obligaţia să
asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să
favorizeze libera formare a opiniilor. (3) Răspunderea pentru conţinutul serviciilor de programe difuzate
revine, în condiţiile legii, radiodifuzorului, sau autorului, după caz.” (art.3 din Legea audiovizualului
nr.504/2002).
De precizat că, faptul că interdicţiile şi autorizările sunt prevăzute prin lege sau pe baza legii în
domeniul comunicării, nu înseamnă că uneori nu contravin dispoziţiilor constituţionale. În astfel de situaţii,
dispoziţiile din lege pot fi atacate pentru neconstituţionalitate la Curtea Constituţională, iar celelalte acte
normative, pot fi atacate conform procedurii contenciosului administrativ la instanţele competente. Pe de
altă parte, încălcarea regulilor cenzurii poate fi sancţionată civil, administrativ sau chiar penal, sancţiuni
care pot fi uneori anterioare dar de regulă ulterioare.
În literatura de specialitate, impozitele discriminatorii aplicate media sunt considerate ca o
formă de cenzură : ”Primul Amendament (al Constituţiei S.U.A.) nu scuteşte presa scrisă şi audiovizualul
de respectarea legilor existente pentru afaceri, dar el pote fi utilizat pentru a aboli reglementările bazate pe
conţinut sau care fixează sarcini disproporţionate pentru presă. Curtea Supremă (a S.U.A.) a hotărît că
impozitele discriminatorii asupra presei sunt neconstituţionale. Proprietarii de ziare nu au imunitate în ceea
ce priveşte formele obişnuite de impozitare pentru susţinerea guvernului, dar nu pot fi supuse impozitelor
care cenzurează presa. Aceste taxe, încalcă Primul Amendanent şi cel de al Paisprezecelea Amendament
pentru că ele constituie „dispozitive deliberate şi calculate, mascate sub circulaţia informaţiilor, la care
publicul are dreptul”.587
Potrivit Constituţiei României, art. 139 pct. 1, impozitele şi taxele se stabilesc numai prin lege, ori
conform art. 56 pct.2, „sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”.
Impozitul discriminatoriu este contrar acestor dispoziţii constituţionale precum şi art. 31 pct. 1 din
Constituţie în care se dispune: „Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu
poate fi îngrădit.” Or orice impozitare discriminatorie a mijloacelor de informare în masă poate fi o îngrădire
a dreptului la informaţie al persoanei. În astfel de situaţii legea în cauză poate fi atacată conform
Constituţiei la Curtea Constituţională iar celelalte acte normative la instanţele judecătoreşti.
Cenzura ulterioară a libertăţii de exprimare, mai corect zis sancţionarea ulterioară a publicării
este admisă în art.10 pct.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.29 pct.2 din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, precum şi în art.30 pct.6,7 şi 8 din Constituţia României. Sancţiunile
ulterioare publicării „constituie cea mai cunoscută metodă constituţională de a preveni expresia
păgubitoare”se susţine în literatura de specialitate. Aceasta presupune că cel care publică să analizeze
riscurile şi dacă ceea ce publică este corect şi urmăreşte un interes public legitim, atunci va publica avînd
încrederea că nu va fi sancţionat ulterior pentru unele încălcări de importanţă mai mică decît valorile
apărate prin publicarea în cauză. Dar cenzura ulterioară, instituită prin sancţiuni excesive, poate
determina apariţia autocenzurii excesive, care este o formă a cenzurii prealabile.
Expresia simbolică, nonverbală denumită şi comunicarea nonverbală588, este legată de aşa-
zisul conţinut neutru al acesteia. Conţinutul neutru vizează exprimarea prin fapte şi nu prin vorbe. De
pildă arderea livretelor militare semnifică protestul împotriva războiului, dormitul în parc – protestul
împotriva tratamentului aplicat vagabonzilor, greva japoneză – prestarea serviciului, dar fiecare salariat va
purta o banderolă sau alt însemn care exprimă nemulţumirea în relaţia cu patronul, marşul tăcerii,
pichetarea în linişte, sunt exprimări simbolice non verbale, care ridică problema conţinutului neutru.
588Comunicarea nonverbală între oameni, este acea comunicare care foloseşte alte mijloace decît cele
verbale.
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 295
Reglementările pentru comunicarea non verbală, în situaţiile cînd acestea se desfăşoară în spaţii publice,
vizează momentul, locul, maniera de expresie, în aşa fel încît să nu se afecteze drepturile, libertăţile
fundamentale şi interesele legitime ale celorlalţi. De asemenea se ţine cont şi de implicaţiile „expresiei”
asupra interesului public cum ar fi de pildă, împiedicarea traficului rutier sau pietonal, a funcţionării unei
autorităţi sau instituţii publice, păstrarea curăţeniei în comunitate, etc. Restricţiile în scopul protecţiei
interesului public şi privat legitim nu trebuie să afecteze conţinutul comunicării nonverbale ci numai
modalitatea de exprimare a acesteia.
Referindu-ne la practica judiciară în materie, în Statele Unite ale Americii, în doctrină se arată: „pentru a
verifica constituţionalitatea reglementărilor pentru conţinutul neutru, tribunalele întreabă dacă
reglementarea reflectă un interes major al guvernului, dacă interesul guvernului nu se leagă de suprimarea
libertăţii de expresie şi dacă interdicţia depăşeşte nevoia de libertate de exprimare. Tribunalele întreabă
uneori dacă există suficiente canale de comunicare alternative celui interzis prin reglementare. Dacă
răspunsul la toate aceste întrebări este afirmativ, reglementarea asupra timpului, spaţiului, manierei
discursului simbolic este constituţională”589. Reglementările prin care se interzic comunicările nonverbale în
spaţii publice, sau le condiţioneză, trebuie să lase libere alte canale de comunicare care să le substituie pe
cele interzise sau condiţionate. Comunicarea nonverbală în spaţii private şi libertatea de exprimare nu
poate fi limitată dacă nu depăşeşte spaţiul respectiv şi prin aceasta ar afecta drepturile, libertăţile şi
interesele legitime ale altora.
Curţi de Apel şi a petrecut 12 ani în închisoare, pînă cînd, Curtea Supremă a revenit asupra verdictului
iniţial, pe motiv că acesta nu a avut parte de un proces echitabil ca urmare a unei publicităţi excesive.
În timp ce Curtea Supremă considera că Sheppard nu a avut parte de un proces cinstit din cauza
mediatizării dăunătoare şi a atmosferei de bâlci din sala de judecată, Curtea a subliniat de asemenea şi
rolul presei în protecţia controlului exercitat de opinia publică asupra sistemului judiciar. S-a spus că
judecătorii trebuie să aibă certitudinea că acuzaţii au parte de un proces în care opiniile sunt imparţiale, în
timp ce presei îi trebuie impuse cît mai puţine restricţii posibile.”
Încă din 1907 judecătorul american Oliver Wendel Holmes referindu-se la sistemul judiciar
american susţine că „teoria pe care se bazează sistemul nostru rezidă în faptul că toate concluziile la care
se ajunge într-un caz, trebuie induse doar de probele şi argumentele din tribunal şi nu de influenţa din
exterior, fie ea conversaţie privată sau ştire publică”. De aceea, preşedintele completului trebuie să
protejeze completul judecătoresc şi juriul de mediatizarea dăunătoare a cazului, să controleze atmosfera şi
comportamentul celor din sala de tribunal pentru ca toate părţile din proces să fie la adăpost de influenţele
externe, inclusiv magistratul. În ceea ce priveşte folosirea camerelor video şi aparatelor de fotografiat în
sala de şedinţă, atâta timp cât nu se încalcă dreptul acuzatului la un proces cinstit, totul este în regulă,
evident că aceasta se constată de completul de judecată. Pentru a preveni sau înlătura consecinţele
mediatizării excesive a unui proces, în literatura de specialitate se propun ca soluţii: strămutarea
procesului, schimbarea juriului sau a completului prin recuzare, abţinere, amânarea procesului, judecata
separată, departajarea juraţilor influenţaţi de mediatizare, „sechestrarea, avertizarea şi un nou proces”.590
Publicitatea excesivă poate îmbrăca două forme: publicitatea în favoarea unei părţi într-un proces şi
publicitatea în defavoarea unei părţi într-un proces. Din nefericire de multe ori publicitatea excesivă nu este
determinată de aflarea adevărului, funcţionarea corectă a justiţiei sociale ci de alte interese îndoielnice.591
Astfel uneori publicitatea excesivă are la bază speculaţii, analize psihologice, opinii şi nu mărturii, sau alte
de multe ori probe indubitabile, ceea ce deformează adevărul mediatic, favorizând manipularea sau
presiunea asupra magistratului ori membrilor juriului. Carl Bernstein, referindu-se la publicitatea în cazul
Clinton-Lewinsky arăta: „Canalele de ştiri în flux continuu nu au tratat de loc scandalul Clinton-Lewinsky în
contextul lui. Speculaţii, analize pshologice etc., toate acestea sunt destul de îndepărtate de jurnalismul
responsabil. În sfârşit, avem şi o presă „tabloid” graţie, în special, domnului Rupert Murdoch şi deci ziare pe
care adevărul şi exactitatea nu le obsedează şi care, ca şi New York Post, sunt înclinate spre senzaţional şi
opinii preconcepute.”592
Reamintim aici că potrivit art. 293 din Codul penal Carol al II-lea era incriminată:
- publicarea actului de acuzare înainte de a fi citit în şedinţă publică de judecător;
- publicarea numelui judecătorilor, care urmează să se pronunţe într-o cauză;
- aprecierile tendenţioase asupra soluţiei probabile a unei judecăţi în curs şi altele care ar putea
afecta desfăşurarea normală a unui proces echitabil.593
În Proiectul noului Cod penal în art. 327 pct. 2 sunt sancţionate numai „orice ameninţare sau act
de intimidare comis faţă de un magistrat, avocat, expert sau interpret cu scopul de a influenţa comportarea
acestuia în îndeplinirea obligaţiilor legale.”În art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este
interzisă „publicitatea” care „ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”. În acest sens în acelaşi
articol se arată că „accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a
procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţi, al ordinii publice, ori al securităţi naţionale într-
o societate democratică, atunci când interesele minorului sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o
impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale,
publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”
Tot în scopul asigurării imparţialităţi şi obiectivităţii justiţiei Consiliul Naţional al Audiovizualului a
emis Decizia nr. 38/2003 privind publicitatea politică şi publicitatea referitoare la exercitarea unor profesii în
care în art.3 se dispune: „ Membri activi ai Baroului de avocaţi nu pot realiza sau modera emisiuni în care
se dezbat cazuri aflate în cercetare sau pe rolul instanţelor de judecată. Participarea şi intervenţiile
avocaţilor în emisiunile audiovizuale în care se dezbat cazuri aflate în cercetare sau pe rolul instanţelor de
judecată şi în care aceştia sunt angajaţi vor respecta normele deontologice ale profesiei de avocat.”594
594 Decizia nr.38/2003 privind publicitatea politică şi publicitatea referitoare la exercitarea unor profesii a fost publicată în Monitorul Oficial nr.
149/7.03.2003.
298 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
Capitolul XIII
Drepturile exclusiv politice
Într-un stat de drept, democratic şi social, după realizarea Constituţiei şi a legii electorale un act
important de exprimarea voinţei poporului în exercitarea suveranităţi îl constituie alegerea persoanelor cele
mai potrivite să dea viaţă funcţiilor, demnităţilor, structurilor statale cărora le încredinţează puterea statală
pentru a servii poporul şi cetăţenii săi. Bineînţeles că această activitate trebuie să se desfăşoare conform
voinţei poporului exprimate prin Constituţie.
Între relaţiile sociale reglementate de Constituţie figurează şi relaţiile sociale care privesc
alegerea deputaţilor, senatorilor şi a şefului statului şi a autorităţilor locale, deoarece apar în procesul
instaurării, menţinerii, exercitării şi predării puterii de stat. Normele care reglementează aceste relaţii
sociale formează sistemul normelor juridice electorale denumit şi sistemul electoral. Aceste norme
electorale sunt prevăzute în Constituţie precum şi în legea electorală dată în baza acesteia şi conţin
drepturi şi obligaţii care au caracter politic.
În unele sisteme de drept, normele juridice care reglementează aceste relaţii sociale constituie o
instituţie distinctă a dreptului constituţional, ele regăsindu-se atât în dispoziţiile constituţionale, cât şi în cele
electorale (legi, coduri, etc.) aceste norme juridice sunt denumite şi norme electorale (România). În alte
sisteme de drept, aceste norme formează o ramură de drept distinctă, sub denumirea de drept electoral
(Franţa).
Studierea sistemului electoral prezintă interes ştiinţific datorită importanţei alegerii autorităţilor
reprezentative, prin care poporul îşi exercită suveranitatea şi pentru că el asigură cadrul juridic optim pentru
exercitarea suveranităţii naţionale. Curtea Europeană reţinea că „Sistemele electorale caută să răspundă
unor obiective câteodată puţin compatibile între ele (să reflecte opiniile poporului şi să favorizeze formarea
unei voinţe politice); ele trebuie, în acelaşi timp, să asigure, în afară de libertatea de exprimare, principiul
egalităţii de tratament a tuturor cetăţenilor, fără ca toate buletinele să trebuiască să aibă, pentru aceasta, o
greutate egală în ceea ce priveşte rezultatul şi nici oricare candidat şanse egale de a câştiga. Astfel, nici un
sistem nu ar şti să evite fenomenul voturilor pierdute.”595
Este astfel, îndeobşte admis că într-un stat de drept, democratic, poporul trebuie să aibă ultimul
cuvânt, fapt ce rezultă cu prisosinţă şi din art.2 din Constituţia României. 596 Normele juridice electorale, în
conţinutul lor, stabilesc care sunt drepturile electorale ale cetăţenilor, condiţiile ce trebuie îndeplinite de
o persoană pentru a fi beneficiarul lor, garanţiile care asigură exercitarea lor efectivă, stabilesc obligaţiile
organelor şi autorităţilor de stat în legătură cu alegerile de deputaţi, senatori sau a şefului statului, regulile
de organizare şi desfăşurare a alegerilor, precum şi cele de stabilire, centralizare şi comunicare a
rezultatelor votului.
Drepturile electorale ale cetăţenilor formează o categorie distinctă între drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, fiind astfel înscrise în constituţii şi legi şi au ca obiect, în exclusivitate, participarea cetăţenilor la
guvernare. Sfera drepturilor electorale este mai largă decât cea rezultată din constituţii, ceea ce înseamnă
că nu toate drepturile electorale ale cetăţenilor sunt nominalizate în constituţii. În constituţii sunt
reglementate doar drepturile electorale fundamentale ale cetăţenilor, în timp ce celelalte drepturi
electorale sunt prevăzute de lege (dreptul cetăţenilor de a verifica înscrierea în listele electorale, de a
face întâmpinări împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi a oricăror erori, dreptul de a contesta
candidaturile etc.).
În mod obişnuit ca drepturi electorale fundamentale înscrise în constituţii sunt dreptul de vot şi
dreptul de a fi ales, clasificate ca drepturi fundamentale exclusiv politice. Caracterul de exclusiv permite
595 Speţa Mathieu – Mohin şi Clerfayt contra Belgiei, publicată în V.Berger,Jurisprudenţa Curţii Europene Drepturilor Omului,IRDO, pag.476.
596 Ioan Muraru, Elena imina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Vol.II. Ediţia XI-a Editura ALL Beck, p.95.
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 299
delimitarea lor de celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale, iar faptul că ele aparţin numai cetăţenilor
înseamnă că pot fi exercitate pentru participarea la guvernare, iar aceasta se realizează numai de cetăţeni.
Aceste norme au la bază prevederile art.3 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, conform căruia „Înaltele Părţi Contractante se angajează să organizeze, la intervale
rezonabile, alegeri libere prin vot secret, în condiţiile în care asigură libera expresie a opiniei poporului
asupra alegerii corpului legislativ.”
Curtea Europeană a fost confruntată pentru prima dată cu examinarea acestui text în speţa Mathieu –
Mohin şi Clerfayt contra Belgiei. Cu această ocazie Curtea a reţinut „Consacrând un principiu caracteristic
unui regim politic cu adevărat democratic, art.3 capătă o importanţă capitală în sistemul de la Strasbourg.
Ca şi celelalte clauze normative ale Convenţiei şi protocoalelor, el nu dă naştere unei simple obligaţii
interstatale, el implică drepturile individuale de a vota şi de a fi ales. Acestea din urmă, totuşi, nu au un
caracter absolut; art.3 le recunoaşte, fără ale enunţa în termeni clari şi fără măcar a le defini, existând loc
pentru limitări implicite. Statele contractante se bucură aici de o marjă largă de apreciere, dar Curtea
trebuie să se asigure că acele condiţii, cu care sunt însoţite aceste drepturi, nu le reduc până la punctul de
a le atinge în însăşi substanţa lor şi să le lipsească de efectivitatea lor, că ele urmăresc un ţel legitim, iar
mijloacele folosite să nu se dovedească a fi disproporţionate”.597 Definind expresia „corp legislativ” Curtea
arăta că aceasta „trebuie interpretată în funcţie de situaţia constituţională a statului; ea nu vizează neapărat
parlamentul naţional ... În ce priveşte modul de desemnare a corpului legislativ, art.3 nu prescrie nici un
sistem determinat. Aici, de asemenea, statele contractante dispun de o largă marjă de apreciere, având în
vedere diversitatea în speţă şi variabilitatea în timp a legilor lor în acest domeniu”. În strânsă corelaţie cu
acestea, unele constituţii prevăd sau au prevăzut şi un alt drept electoral fundamental, şi anume dreptul de
revocare. Revocarea parlamentarilor există în R.P. Chineză şi se poate face de către alegători, în
Indonezia se poate realiza de partidul politic al cărui reprezentant este parlamentarul, în Lichtenstein, unde
parlamentarul poate fi revocat de grupul său electoral. Acest drept există şi în legislaţia unor cantoane din
Elveţia. Majoritatea sistemelor electorale prevăd însă faptul că parlamentarii nu pot fi revocaţi de alegători
sau excluşi din parlamente. Între aceste state figurează şi România. Constituţia din 1991 neprevăzând un
asemenea drept electoral fundamental.
Drepturile exclusiv politice trebuie privite în strânsă legătură cu două teorii598, cea a mandatului
imperativ şi cea a mandatului reprezentativ, ambele fundamentate pe raporturile juridice de
reprezentare. Potrivit teoriei mandatului imperativ, parlamentarii pot acţiona numai potrivit instrucţiunilor
obligatorii date de alegătorii lor. Alegătorii din circumscripţia electorală pot revoca pe parlamentari în cazul
încălcării instrucţiunilor date de alegători, fără vreo motivare. Raporturile juridice de reprezentare ce se
nasc între alegători şi parlamentari legitimează dreptul electoratului de a revoca pe cei aleşi. Mandatul
imperativ presupune scrutinul uninominal şi, pe cale de consecinţă, numai într-un asemenea sistem
revocarea poate fi posibilă.
În ţara noastră, potrivit art.69 pct.2 din Constituţie orice mandat imperativ este nul, în exercitarea
mandatului lor deputaţii şi senatorii fiind în serviciul poporului.
Potrivit teoriei mandatului reprezentativ, parlamentarii primesc un mandat dat de întreaga
naţiune. Alegătorii nu stabilesc dinainte obligaţiile parlamentarilor, ei fiind autorizaţi de către naţiune să o
reprezinte, întrucât sunt aleşii şi deci sunt reprezentanţii ei. În acest fel, parlamentarul nu păstrează nici o
legătură cu alegătorii, nu răspunde faţă de aceştia şi deci nu poate fi revocat decât de întreaga naţiune,
lucru care se poate realiza doar în cazul nerealegerii sale. În principiu, mandatul reprezentativ presupune
scrutinul reprezentării proporţionale. Toate elementele din conţinutul drepturilor exclusiv politice se pot
constitui în garanţii specifice ale acestor drepturi fundamentale.
597 Ibidem
598 I.Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice. Ed. Actami, Bucureşti, 1997, pag.311.
300 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
Apare astfel o deosebire între noţiuna de alegere şi cea de vot. În art.21 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului se prevede: „ (1). Orice persoană are dreptul să prticipe la conducerea treburilor publice
ale ţării sale, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanţi liberi aleşi. (2) Orice persoană are dreptul
de acces, în condiţii de egalitate, la funcţiile publice ale ţării sale. (3). Voinţa puterii este baza puterii de
stat, această voinţă trebuie să fie exprimată prin alegeri oneste care trebuie să aibă loc periodic, prin
sufragiul universal, egal şi prin vot secret sau după o procedură echivalentă care să asigure libertatea
votului.”În acelaşi sens în art. 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se dispune:
„ Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără nici una din discriminările la care se referă art.2 şi fără
restricţii nerezonabile:
a) de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor
reprezentanţi liber aleşi;
b) de a alege şi de a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal
şi egal şi cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinţei alegătorilor;
c) de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa.”
Profesorul Ioan Muraru arată că alegerea desemnează operaţiunea prin care cetăţenii aleg pe
membrii unei autorităţi publice reprezentative pe când votarea desemnează faptul că, cetăţenii se pronunţă
pentru sau contra unor reguli sau hotărâri, existând sinonimie între votare şi referendum. Desigur , limbajul
Constituţiei poate fi uneori mai puţin riguros pentru a fi înţeles şi receptat mai de toţi cetăţeni.599
În ceea ce ne priveşte socotim că sintagma „dreptul de a alege”este o expresie mai corectă şi
completă exprimând mai bine ceea ce se doreşte. Asfel socotim că dreptul de a alege presupune o serie
de însuşirii obligatorii ale activităţii respective astfel:
a. existenţa unor aternative corecte, reprezentative, concordante cu scopul alegerii; să
alegi între bine şi rău sau între bine şi mai bine şi nu între două rele;
b. alegătorul să aibă toate informaţiile necesare despre alternative pentru a putea să-şi
formeze liber opinia cu privire la acestea;
c. să aibă posibilitatea de a participa liber la exteriorizarea opiniei prin vot;
d. votul să fie universal, egal, direct, secret şi liber exprimat;
e. rezultatul votului să fie corect.
Ca urmare dreptul de vot este o componentă esenţială a dreptului de a alege.
Pe de altă parte, dreptul de vot este un drept complex, întrucât conţine atât elemente constituţionale
(votul şi trăsăturile sale), cât şi elemente de nivelul legii organice respectiv legea electorală.
Art.36 din Constituţia română este denumit „dreptul de vot” ca drept electoral exclusiv politic al
cetăţenilor români reglementează numai o parte din dreptul de a alege astfel: „(1) Cetăţeni au dreptul de
vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi pânî în ziua alegerilor inclusiv. (2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii
mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărţre judecătorească definitivă, la
pierderea drepturilor electorale.” Potrivit art. 73 pct.(3) lit a din Constituţie sistemul electoral, precum şi
organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente se stabileşte prin lege organică. Totuşi
elemente ce ţin de sistemul electoral sunt reglementate de Constituţie în art.2, art.16, art.37, art.38,art.57,
art.62,art.63, art.69, art.70,art.81,art.82, art.83, art.115 pct.6 art.121şi art.122. De pildă în art.2 din
Constituţie, se dispune: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele
sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”
Însuşirile activităţii de alegere prin vot rezultă din prevederile art.62 al.(1) şi 81 alin.(1) din
Constituţia română. De pildă în art. 62 al.(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal,
egal, direct, secret şi liber exprimat potrivit legii electorale. Din dispoziţiile constituţionale şi ale legi
rezultă, de asemenea, şi caracterul democratic al votului.
600 Justitions politiques. Droit constituţionnel, Masson, Paris, 1991, pag. 95-96.
601 M.Prelot, J.Bouloi, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1990, pag. 57.
302 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
În SUA amendamentul XXIV (23 ianuarie 1964) la Constituţia federală prevede că, dreptul de vot
al cetăţenilor SUA nu poate fi „refuzat sau restrâns din motiv de neplată a oricărei taxe de alegător sau altă
taxă”.
Censul de domiciliu presupune că, cetăţeanul, pentru a vota, trebuie să domicilieze o anumită
perioadă de timp, stabilită de lege, în localitatea unde votează. Sunt deci excluşi de la vot cei care, din
diferite motive, sunt obligaţi să îşi schimbe des domiciliul. Se întâlneşte în Norvegia, Islanda, SUA,
termenele fiind diferite.
Censul de sex presupune înlăturarea nefirească a femilor de la exercitarea dreptului de vot.
Acest cens avea o mare arie de răspândire în trecut, arie care s-a restrâns, astăzi fiind rar întâlnită. Astfel,
acest cens a dispărut din Anglia în 1918, din Belgia în 1919, din Franţa în 1944, din Monaco în 1962, din
Libia în 1963, din Elveţia în 1971. În ţara noastră, femeile au căpătat dreptul de vot în 1928.602
Censul de vârstă presupune stabilirea unei vârste exagerat de ridicată pentru exercitarea
dreptului de vot, împiedicând astfel tineretul de a participa la alegeri, sub motivarea falsă a lipsei de
maturitate pentru participarea la conducerea statului. În diferite constituţii sunt reglementate vârste minime
de 21 de ani, de 23 de ani sau chiar mai mar pentru a putea vota. De pildă Constituţia română din 1938
dădea drept de vot pentru Adunarea Deputaţilor, cetăţenilor de la 30 de ani în sus, iar pentru Senat de la
40 de ani.
Censul profesional şi alte tipuri de cens. Potrivit censului profesional sunt excluse de la
exercitarea dreptului de vot persoanele care au anumite profesii. Astfel, în Brazilia şi Turcia nu au drept de
vot militarii, în Libia şi Iran militarii şi poliţiştii, în Belgia subofiţerii, caporalii şi soldaţii pe durata îndeplinirii
serviciului militar, iar membrii activi ai armatei participă la vot doar după trei ani de serviciu. În Canada, sunt
excluşi funcţionarii delegaţi să controleze alegerile şi judecătorii numiţi de guvernatorul general. În Anglia,
militarii au participat la alegeri pentru Camera Comunelor de-abia după anul 1945.
Cu toate că în alte ţări este reglementat, în România nu mai există censul de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, opinie, apartenenţă plitică sau origine socială. Constituţia a stabilit, în art.16
alin.(1) că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
Votul capacitar, potrivit căruia alegătorul putea participa la alegeri doar dacă dovedeşte un
anumit grad de instruire (pregătire şcolară). Astfel Constituţia statului Massachussetts cere ca alegătorii săi
să ştie să citească în limba engleză Constituţia şi să îşi scrie numele. În Connecticut, alegătorii trebuie să
ştie să citească un articol oarecare al Constituţiei şi să aibă bune moravuri. În statele Mississippi şi
Alabama, se cere ca alegătorii să ştie să interpreteze Constituţia. Un asemenea cens este permis de
amendamentul XV (3 februarie 1870) la Constituţia SUA, care stabileşte că dreptul de vot al cetăţeanului
SUA nu va putea fi refuzat sau restrâns de federaţie sau de oricare stat numai din cauza rasei, culorii sau
condiţiei anterioare de servitute. Un asemenea vot este întâlnit şi în Filipine, unde pentru a vota, cetăţeanul
trebuie să ştie să citească şi să scrie. În Italia, până în 1917, analfabeţii erau excluşi din viaţa politică. În
ţara noastră, Legea electorală din 9 mai 1919, adoptată în aplicarea Conastituţiei din 1938, nu recunoştea
dreptul de vot decât „ştiutorilor de carte”.
Toate aceste tipuri de vot restrâns sunt contrare votului universal, vot care este o necesitate într-
un stat de drept. Întreaga populaţie trebuie chemată la urne şi „Nici o parte a sa să nu fie colectiv exclusă;
interdicţii individuale trebuind să rezulte din incapacităţi evidente sau nedeterminate evident”.603
Din dispoziţiile Constituţiei şi în mod deosebit ale art.2, art.36, art.81 rezultă aspectele democratice
ale dreptului de vot şi ale votului.
Astfel, o persoană poate vota în România dacă: este cetăţean român, are vârsta de 18 ani împliniţi până în
ziua alegerilor inclusiv, este în deplinătatea facultăţilor mintale şi are aptitudinea morală de a vota. Calitatea
de cetăţean român concretizează faptul că drepturile cu caracter exclusiv politic aparţin numai cetăţenilor
602 A se vedea Ioan Muraru, op.cit. p.101.
603 M. Prelot, J. Boulois, op.cit. p. 57.
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 303
români, indiferent dacă au sau nu şi alte cetăţenii. Explicaţia constă în faptul că, prin exercitarea dreptului
de vot sunt desemnate autorităţile publice reprezentative, să participe la guvernarea statului, motiv pentru
care votul capătă o importanţă deosebită, pentru că de modul în care este exercitat depinde soarta însăşi a
statului, motiv pentru care votul capătă o importanţă deosebită, pentru că de modul în care este exercitat
depinde soarta însăşi a statului.
Pe cale de consecinţă, este firesc, ca numai cetăţenilor să li se recunoască un asemenea drept,
pentru că în favoarea lor există prezumţia că nu vor exercita acest drept în defavoarea statului, pentru că îl
vor exercita cu bună credinţă şi pentru că sunt ataşaţi juridic acestuia. Cetăţenii străini şi apatrizii nu au
acest drept. Vârsta minimă de 18 ani permite larga participare a tinerilor la vot, ea fiind vârsta la care o
persoană are maturitatea electorală şi discernământul necesar şi ca urmare capacitate electorală, care
este un aspect al capacităţii de drept constituţional.
Deplinătatea facultăţilor mintale este o altă condiţie pentru a avea capacitate în vederea
exercitării dreptului de a alege. Este firesc ca legea să refuze dreptul la vot persoanelor care nu sunt în
deplinătatea facultăţilor mintale. Ca urmare Constituţia stabileşte că, nu au drept de vot debilii sau alienaţii
mintali puşi sub interdicţie, care se face prin hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă. Această
dispoziţie constituţională cuprinde o dublă protecţie şi anume a persoanelor în cauză, dar şi a societăţii,
actul votării implicând responsabilitate.
Existenţa aptitudinilor morale este o altă condiţie pusă de Constituant. Conform art.36 din
Constituţie, sunt consideraţi a nu avea aptitudini morale şi deci vor fi excluşi de la exercitarea drepturilor de
vot cei condamnaţi, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale. Marcel Prelot
arăta că votul acestei categorii de cetăţeni este „viciat prin propria turpitudine şi nu poate fi luat în
considerare”.604 Excluderea de la vot există pe toată perioada stabilită prin hotărârea judecătorească de
condamnare.Existenţa aptitudinilor morale constituie un minim ataşament al alegătorului faţă de stat.În
ceea ce priveşte faptele săvârşite, pentru care intervine nedemnitatea, exită o diversitate de reglementări în
diferitele sisteme electorale.
Astfel, în Franţa condamnările pentru delicte de drept comun conduc la excluderea de la viaţa
electorală a celor care le-au săvârşit, în Belgia comportamentul criticabil familial, iar în Germania şi Irlanda,
trădarea. În legătură cu această trăsătură, în doctrină s-au discutat două probleme juridice, care apoi au
fost soluţionate şi legal încă din 1992 prin art.87 din Legea nr.68/1992 pentru alegerea Camerei
Deputaţilor şi a Senatului.605O primă problemă a fost aceea a dreptului de vot al persoanelor arestate
preventiv sau aflate în executarea unei sancţiuni contravenţionale privative de libertate. În acest caz,
considerăm că, nu există nici un impediment moral,constituţional şi practic în calea exercitării dreptului de
vot. Această soluţie se bazează pe prezumţia de nevinovăţie, de care se bucură persoana în cauză, care
lasă intactă, până la constatarea judecătorească şi definitivă a nedemnităţii morale, deplinătatea exercitării
drepturilor politice şi civile.
O a doua problemă a fost aceea a persoanelor aflate în executarea unei pedepse penale privative de
libertate.În acest caz, considerente de ordin constituţional şi practic pledează pentru soluţia restrângerii
exercitării dreptului fundamental de vot, adică a suspendării exercitării lui temporare pe durata executării
pedepsei în cauză. O asemenea restrângere este necesară şi trebuie stabilită numai prin lege, ea nu poate
atinge existenţa dreptului de vot (fiind restrânsă doar exercitarea), este proporţională cu situaţia care a
determinat-o şi există doar pe durata executării pedepsei privative de libertate. În cazul eliberării unor
asemenea persoane, acestea îşi pot redobândi dreptul de vot, prin încetarea suspendării sau pot să nu
redobândească un asemenea drept din cauza continuării nedemnităţii morale şi după eliberare, dacă
instanţa judecătorească s-a pronunţat astfel. De asemenea, restrângerea este conformă cauzelor
prevăzute expres şi limitativ în art.53 alin.(1) din Constituţie şi art.87 din Legea nr.68/1992 pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului.
Libera formare a opiniei în alegeri este esenţială pentru caracterul democratic al votului. Acesta
presupune înlăturarea oricărei manipulări a electoratului prin dezinformare, informare trunchiată, corupere
şi alte metode. Din nefericire în dispoziţiile legale care reglementează alegerile şi votul nu este prevăzută în
mod expres ca o condiţie a caracterului democratic al votului libera formare a cestuia ci numai libera
exprimare. În art.2 din Constituţie se dispune: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o
exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi
prin referendum.” În art. 29 alin.1 şi 2 se dispune: „Libertatea gândurilor şi a opiniilor, precum şi
libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să
adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrar convingerilor sale. Libertatea conştiinţei
este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.” În art 81 alin.1din
Constituţie se dispune: „Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat.” În art.1 pct.2 din Legea nr. 67 din 25 martie 2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale se dispune: „Consiliile locale şi consiliile judeţene, precum şi primarii se aleg prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.”Libertatea formării opiniilor este asigurată şi de modul de
înfăptuire a dreptului la informaţie prevăzut de art.31 din Constituţie.
Libera formare a opiniei în alegeri presupune:
- înfăptuirea dreptului la informaţie al persoanei;
- transparenţa în cunoaşterea adevărului despre persoane candidate şi partide care participă la
alegeri;
- demascarea şi sancţionare actelor de campanie electorală deghizate desfăşurate în afara legii,
unele începând chiar cu terminarea alegerilor;
- Mijloacele de informare în masă publice sau private să-şi îndeplinească obligaţia
constituţională de a informa concret şi complet opinia publică, despre toţi candidaţii persoane
fizice, partide, alte organizaţii etc.;
- candidaţii, partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale, precum şi cetăţenii să poată
să-şi realizeze dreptul606 să-şi exprime opiniile în mod liber şi fără nici o discriminare, prin
mitinguri, adunări, utitlizarea televiziunii radioului, presei şi a celorlalte mijloace de informare în
masă aşa cum prevede art. 58 din Legea nr. 67/2004;
- asigurarea în mod echitabil şi nediscriminatoriu pentru concurenţi a timpilor de antenă, a
spaţiilor pentru activităţii electorale (adunării, locuri pentru publicitate electorală etc.)607;
- asigurarea unei campanii electorale echitabile, echilibrate şi corecte pentru toţii participanţii la
aceasta inclusiv alegătorii;
- electoratul să primească informaţii corecte şi complete astfel încât să poată vota în deplină
cunoştinţă de cauză608 ceea ce presupune o alegere după ce a făcut o evaluare corectă a
intereselor personale, intereselor publice, interesele candidaţilor, programele politice,
economice, sociale prezentate de aceştia, mijloacele de realizare etc.;
- în timpul campaniei electorale, informaţiile privind sistemul electoral, tehnica votării, calendarul
campaniei electorale, programele politice, opiniile şi mesajele cu conţinut electoral trebuie să
fie prezentate exclusiv în tipuri de emisiuni prevăzute de lege (Legea nr. 67/2004, art.60),
emisiuni informative, emisiuni electoraleşi dezbateri electorale. Este interzisă cumpărarea de
spaţii de emisie în vederea difuzării de clipuri electorale;
606 Observăm că aici legiuitorul a reglementat un aspect al mai multor libertăţi ca un drept pentru a putea
prevede unele obligaţii corelative de a face ceva pentru realizarea libertăţii de a alege, libertăţii de a se
întruni, libertăţii de a-şi forma o opinie.
607Potrivit art.55 pct.4 din Legea nr. 373/2004 „este interzis orice procedeu de publicitate comercială prin
intermediul presei scrise şi audiovizuale în scop de propagandă electorală.”
608Conform art.56 lit.a din Legea nr.37372004 campania electorală trebuie să servească interesele
electoratului, de a primi informaţii corecte, astfel încât să îşi poată exercita dreptul la vot în cunoştinţă de
cauză.”
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 305
609Potrivit art. 105 din Legea nr.67/2004 „Promisiunea, oferirea sau darea de bani, bunuri sau alte foloase
în timpul campaniei electorale, precum şi în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o
anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat pentru funcţia de primar sau de consilier, precum şi
primirea acestora de către alegători constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Pedeapsa prevăzută la alin. (1) se aplică şi persoanei care votează fără a avea drept de vot ori alegătorului
care votează de mai multe ori în ziua alegerilor. Tentativa se pedepseşte.”
610 Conform art.32 pct.6 din Legea nr.373/2004 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului „Prin
fraudă electorală se înţelege orice acţiune ilegală care are loc înaintea, în timpul sau după încheierea
votării ori în timpul numărării oturilor şi încheierii proceselor-verbale şi care are ca rezultat denaturarea
voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje concretizate prin voturi şi mandate în plus pentru un partid , o
alianţă electorală sau un candidat independent.”
306 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
erau grupate în art.61 alin.(1) în trei categorii profesionale: „1. Agricultură şi muncă manuală; 2. Comerţul şi
industria; 3. Ocupaţiuni intelectuale”.612
Votul plural. Acesta constă în faptul că anumite categorii de cetăţeni, într-o singură circumscripţie,
pe lângă votul pe care îl au toţi alegătorii, mai dispun şi de unul sau mai multe voturi suplimentare, pentru
alegerea aceluiaşi organ sau autoritate de stat. Aceste categorii de cetăţeni trebuie să îndeplinească
anumite condiţii de avere, număr de copii, titluri ştiinţifice etc. pentru a beneficia de votul plural.Sistemul a
fost aplicat în Belgia între 1893 şi 1921, perioadă în care capii de familie în vârstă de cel puţin 35 ani, cu
copii, dacă plăteau un impozit personal de 5 franci, erau proprietarii unui imobil de 2000 de franci sau
plăteau o rentă către stat de 100 franci, aveau câte un vot suplimentar. Posesorilor anumitor diplome şi
deţinătorilor anumitor funcţii li se recunoşteau câte două voturi suplimentare.
Votul multiplu. Acest procedeu este asemănător votului plural, numai că, potrivit acestuia,
alegătorul, care trebuie să îndeplinească anumite condiţii, dispune de mai multe voturi pentru acelaşi organ
sau autoritate de stat, dar în circumscripţii electorale diferite, putând astfel să voteze de mai multe ori în
aceste circumscripţii. Acest sistem a fost aplicat în ţara noastră, sub imperiul Constituţiei din 1923, în
alegerile pentru Senat. Astfel, un profesor universitar avea până la 4-5 voturi. Unul era cel al oricărui
cetăţean, un altul pentru alegerea în senatul universităţii, iar dacă era membru al consiliului comunal sau
judeţean, ori într-o cameră de comerţ şi industrie, mai dobândea câte un vot pentru fiecare din aceste
funcţii. În Anglia acest sistem a fost aplicat până în 1948.
Prima electorală este un procent, legal stabilit, de mandate (un plus de mandate), care se atribuie
automat grupării declarate majoritară, peste ceea ce i se cuvenea proporţional cu voturile obţinute şi care a
realizat un anumit procent în alegeri, nu neapărat de peste 50%. Procedeul a fost folosit de regulă, în
perioade de criză politică, când partidul de guvernământ nu reuşea să obţină majoritatea în alegeri. Acest
sistem a fost aplicat în Italia, unde a fost introdus prin Legea din 13 decembrie 1923. Potrivit acestei legi
partidului care obţinea 25% din voturile exprimate în toată ţara i se atribuiau 2/3 din locurile din Cameră,
restul de 1/3 împărţindu-se între celelalte partide participante la alegeri. Prin folosirea acestui sitem, s-a
ajuns ca Mişcarea fascistă italiană să obţină, la alegerile din 1924, 2/3 din locuri în Cameră. În România,
sistemul a fost introdus prin Legea electorală nr.1424 din 27 martie 1926, care reducea într-o oarecare
măsură caracterul universal al votului. Potrivit acestei legi, gruparea politică care obţinea cel mai mare
procent, dar nu mai mic de 40%, era declarată grupare majoritară, iar celelalte, grupări minoritare (art.90).
Se calculau apoi procentele pe circumscripţii, iar acolo unde se obţinea cel puţin majoritatea absolută
(peste 50%) se atribuiau mandatele conform procentului obţinut. Apoi se totalizau toate mandatele obţinute
în circumscripţii de toate partidele şi totalul lor se scădea din totalul mandatelor ce trebuiau atribuite pe ţară
(art.92). Mandatele rezultate din scădere, precum şi cele din circumscripţiile în care nici o grupare nu
obţinuse majoritate absolută, se atribuiau în proporie de 50% grupării declarate majoritară, care constituia
„prima electorală”, iar restul de 50% era împărţit, proporţional între toate grupările participante la alegeri,
inclusiv cea declarată majoritară (art.93). Astfel, gruparea care realiza 40% din voturi putea obţine 70% din
mandate. Inegalitatea este evidentă în ceea ce priveşte şi acest procedeu, pentru că mai puţin de 50% din
alegători, desemnau mai mult de 70% din deputaţi, iar majoritatea alegătorilor desemnau un număr redus
de deputaţi.
Această trăsătură constituţională a votului presupune că alegătorul poate şi trebuie să îşi exprime
opţiunea sa personal şi nu prin intermediari sau reprezentanţi. În unele sisteme constituţionale, este admis
şi votul indirect, cu mai multe faze, prin care alegătorii nu îşi aleg ei reprezentanţii, ci desemnează, în acest
scop, un număr de intermediari (alegători de gradul al doilea), care procedează la alegereea propriu-zisă.
Într-o asemenea categorie pot fi grupate sistemul francez de alegere a senatorilor şi cel american de
alegere a preşedintelui.
612Ioan Muraru, Gh.Iancu, Constituţiile române. Texte, note, prezentare comparativă, Ed. Actami, Bucureşti, 2000. p. 99.
308 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
Votul indirect a fost folosit şi în ţara noastră sub imperiul Constituţiei din 1866 şi al celei din 1923,
pentru unii senatori. Votul indirect nu trebuie confundat cu votul prin corespondenţă, care este diferit de
votul direct doar prin aceea că opţiunea personală se transmite în scris şi nu se exprimă personal. O
asemenea modalitate de vot se foloseşte în unele sisteme constituţionale.
Secretul votului este trăsătura constituţională care dă posibilitatea alegătorului de a-şi manifesta
sau nu, în mod liber, opţiunea sa cu privire la candidaţii propuşi pe liste, iar această opţiune să nu fie
cunoscută de alţii sau supusă vreunei presiuni, răzbunării, răspunderii.
În România legea prevede o serie de garanţii care asigură secretul votului şi anume: uniformitatea
buletinelor de vot, lipsa semnelor distinctive, pe buletine fiind imprimate numai menţiunile strict necesare
conform modelului legal aprobat, lipsa oricărei menţiuni pe ultima pagină a bueltinului, care este rezervată
aplicării ştampilei de control, predarea buletinelor de vot doar cu două zile înainte de data alegerilor,
dotarea secţiilor votare cu cabine unde alegătorul intră singur şi votează potrivit convingerii sale intime fără
a se putea vedea ce votează, introducerea buletinului de vot în urmă personal de către alegător, etc.
Cetăţeanul are dreptul la tăcere dacă imediat după darea votului este întrebat pe cine a votat, indiferent de
cine întreabă.Caracterul secret al votului contribuie la libertatea votului.
Votul este public dacă scrutinul se realizează la vederea tuturor şi a fost folosit în Anglia până în
1872, în Prusia până în 1920, iar în Ungaria până în 1928. În unele cantoane elveţiene, care nu au
legislaturi locale, acest tip de vot se foloseşte şi în prezent. În ţara noastră, votul public a fost folosit la
plebiscitul pentru votarea Constituţiei din 1938, cetăţenii care au optat pentru votul „contra” trebuind să
semneze o declaraţie specială. În asemenea condiţii, au existat doar circa 5000 de voturi „contra”.
Votul este liber exprimat atunci când există posibilitatea cetăţeanului de a participa sau nu la
alegeri, iar în cazul participării de a-şi manifesta liber opţiunea pentru o anumită listă sau un anumit
candidat. De asemenea în ziua votării nu se mai face campanie electorală, iar asupra alegătorului nu se
mai exrcită nici o acţiune de natură a-i influenţa opinia.
Unele sisteme electorale folosesc votul obligatoriu, care se fundamentează pe ideea calităţii de
alegător ca o funcţie publică la care drepturile sunt şi obligaţii în acelaşi timp (Italia, Grecia, Luxemburg,
Australia, Chile, Brazilia, Belgia). În ţara noastră, votul obligatoriu a funcţionat sub regimul Constituţiilor din
1923 şi 1938.
Dispoziţiile constituţionale din România referitoare la dreptul de vot se corelează cu dispoziţii
constituţionale democratice, din acelaşi domeniu, din alte ţări.
senatori decât proprietarii unor imobile în valoare de cel puţin 4000 dolari canadieni. Un astfel de cens a
fost aplicat şi în ţara noastră, sub regimul Constituţiei din 1866.
Censul de reşedinţă. În unele sisteme constituţionale, se cere candidatului să locuiască în
circumscripţia în care şi-a depus candidatura (Canada). Se apreciază că fiind localnic el cunoaşte
interesele celor care îl alege şi rămânând în localitate după mandat este oarecum responsabilizat.
În afară de asemenea tipuri de censuri, mai sunt reglementate şi altele, şi anume cel de vechime
în calitatea de cetăţean (sau de naţionalitate). Astfel, în S.U.A., pentru a putea candida, este necesar ca
persoana în cauză să aibă un stagiu de cetăţean de minimum 7 ani, în Franţa şi Siria de 10 ani, iar în
Germania de 1 an. În ţara noastră, nu există un asemenea cens. În afară de censuri mai sunt şi
interdicţiile de a fi ales cum ar fi condiţia de vârstă, condamnări penale definitive, starea de debilitate sau
alienare mintală, despre care ne-am referit atunci când am vorbit despre dreptul de a alege. Aceste
interdicţii privesc posibilitatea de a candida.
În ceea ce priveşte dreptul de a fi ales, trebuie să se ţină seama şi de incompatibilităţile
demnităţii pentru care urmează să se desfăşoare alegerile. Incompatibilităţile presupun interdicţia
îndeplinirii concomitente, de persoana aleasă, atât a demnităţii pentru care a fost aleasă, cât şi a altei
demnităţi sau funcţii publice sau private. Aceasta înseamnă că incompatibilităţile nu constituie censuri sau
condiţii care interzic participarea la alegeri, ci acestea intervin doar în situaţia în care candidatul a fost ales,
situaţie în care, din cauza incompatibilităţii, persoana respectivă trebuie să aleagă între demnitatea în care
a fost aleasă şi calitatea (funcţia, demnitatea publică) cu care prima este incompatibilă.
În ţara noastră dreptul de a fi ales este reglementat constituţional în art.37 în care se dispune: „(1)
Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în art.16 alineatul (3),
dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 40 aliniatul (3). (2) Candidaţii trebuie să fi
împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera
Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în
Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru afi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.”Potrivit acestui
text constituţional, pentru ca o persoană să fie aleasă deputat sau senator, trebuie să îndeplinească
condiţiile prevăzute de art.36 din Constituţie, pentru exercitarea dreptului de vot, precum şi alte condiţii
prevăzute special în art.37. Existenţa acestor condiţii specifice se motivează prin importanţa acestor
demnităţi publice, prin rolul autorităţilor reprezentative în exercitarea puterii politice, prin necesitatea unei
reprezentări responsabile şi eficiente, ceea ce presupune un grad ridicat de maturitate politică şi civică.
Condiţiile prevăzute pentru exercitarea dreptului de vot au fost deja examinate şi sunt prevăzute în art.36
din Consituţie.Potrivit art.16 alin.(3) din Constituţie, funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate în condiţiile
legii de persoane care au cetăţenia română613 şi domiciliul în ţară. Constituantul a lăsat posibilitatea
Parlamentului ca prin lege să admită ocuparea demnităţilor şi funcţiilor publice, civile sau militare şi de
către persoane care au pe lângă cetăţenia română şi o altă cetăţenie. Calitatea de deputat şi cea de
senator constituie demnităţi publice fiind funcţii prevăzute de Constituţie. Socotim acestă reglementare
discutabilă.Constituţia din 1991 prevedea condiţia „numai cetăţenia română” În ceea ce priveşte condiţia de
a avea numai cetăţenia română, aceasta presupunea ca persoana care candidează să nu aibă dublă
cetăţenie, întrucât interesul societăţii este de a nu permite accesul la asemenea demnitate decât
persoanelor care au numai cetăţenia română. O asemenea motivare corespunde faptului că, în acest
domeniu, funcţiile şi demnităţile publice presupun, prin excelenţă, sfera guvernării, a exercitării autorităţii
statale, dar şi îndeplinirii lor practice, precum şi îndatoririi de fidelitate faţă de ţară (art.54 din Constituţie).Or
existenţa dublei cetăţenii în situaţia unui conflict de interese ar ridica problema faţă de care ţară trebuie să
fii fidel.Potrivit art.54 din Constituţia revizuită, cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii sau demnităţi
publice, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune
jurământul cerut de lege. În această situaţie, ocuparea unei funcţii sau a unei demnităţi publice de către o
persoană cu dublă cetăţenie apare ca o imposibilitate juridică, deoarece cumulul de fidelităţi este, prin
natura sa, în afara regulilor constituţionale şi în afara regulilor de drept, în general. O persoană, oricât de
613Înainte de revizuirea Constituţiei din 1991, era condiţia unei singure cetăţenii respectiv cetăţenia
română.
310 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
obiectivă şi imparţială ar fi, nu poate „aparţine” cu adevărat decât unui singur stat. În această calitate, ea
poate participa la luarea unor decizii în favoarea unui stat, decizii care, uneori, au caracter secret (militare)
şi vizează interesele statului respectiv. Mai mult chiar, aceeaşi personă poate participa la luarea unor
măsuri, potrivit cărora interesle unui stat să nu fie convergente cu interesele celuilalt stat al cărui cetăţean
este persoana cu dublă cetăţenie. Noi probleme se vor pune o dată cu integrarea României în comunitatea
unică europeană constituită prin Tratatul de la Maastricht, în care se prevede posibilitatea candidării în
alegerile locale şi din partea cetăţenilor altor state, deci a străinilor.614 Credem că dubla cetăţenie ar putea fi
admisă într-o confederaţie sau stat federal în care de pildă cetăţeanul român care are şi cetăţenia
europeană ocupă funcţii şi demnităţii publice în structurile confederaţiei sau statului federal structuri care
urmăresc interesele comune când s-ar putea vorbi de o identitate între fidelitatea faţă de ţară în domeniul
intereselor comune cu fidelitatea faţă de confederaţie sau stat federal în acelaşi domeniu ( domeniul
apărării, politica externă, politica monetară, etc.
În cea ce priveşte condiţia domicilierii în ţară care este firească, ea se practică în multe sisteme
constituţionale, fiind, alături de cea a unicei cetăţenii, o garanţie a ataşamentului persoanei în cauză faţă de
ţara la guvernarea căreia va putea participa ca ales.
În art.40 alin.(3) din Constituţie, este prevăzută o altă condiţie necesară pentru ca o persoană să poată fi
aleasă ca deputat sau senator, şi anume aceea ca persoanei în cauză să nu îi fie interzisă asocierea în
partide politice. Potrivit aceluiaşi text constituţional, nu pot face parte din partidele politice: judecătorii
Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici stabilite de lege, printre care se pot enumera dipolmaţii, personalul Radioteleviziunii,
personalul civil al Ministerului Apărării Naţionale şi al Ministerului de Interne. Aceste oprelişti funcţionează
numai atât timp cât persoana ocupă una din funcţiile nominalizate de textul constituţional. Dacă una din
aceste persoane doreşte să candideze în alegeri, ea o poate face dacă, în prelabil, demisionează din
funcţia avută şi dacă dovedeşte demisia la data înregistrării candidaturii. O asemenea dispoziţie
constituţională nu trebuie confundată cu incompatibilitatea, întrucât dacă, în cazul acesteia din urmă,
candidatura se poate depune, urmând ca demisia să intervină doar în cazul alegerii, în situaţia examinată
candidatura însăşi nu poate fi înregistrată decât după dovedirea demisiei.În practica Curţii Constituţionale,
s-a stabilit că „singura nedemnitate morală ce constituie impediment pentru o persoană de a candida este
pierderea drepturilor electorale ca urmare a unei hotărâri de condamnare”.615
O condiţie constituţională, prevăzută de art.37 alin.(2), este limita minimă de vârstă. Această
condiţie, prevăzută şi pentru exercitarea dreptului de vot, se concretizează în alte cifre (mai ridicate) pentru
dreptul de a fi ales. Astfel, această vârstă este diferenţiată şi este de minimum 23 de ani pentru candidaţii
de ales în Camera Deputaţilor sau în organele locale şi de cel puţin 35 de ani pentru candidaţii de ales în
Senat sau în funcţia de Preşedinte al României. Aceste vârste trebuie să fie împlinite până în ziua
alegerilor inclusiv, şi nu la data înregistrării candidaturii. Explicaţia acestor condiţii constă în importanţa
acestor demnităţi publice, în marea responsabilitate ce revine celor aleşi şi care astfel vor participa la
guvernarea, dar şi în necesitatea existenţei unui anumit nivel de credibilitate şi de experienţă practică a
candidaţilor. Această condiţie se întâlneşte, în acelaşi cuantum ridicat al vârstei şi în alte sisteme
electorale. Astfel, în S.U.A., pentru a fi ales în Camera Reprezentanţilor, se cere o vârstă minimă de 25 de
ani, iar în Senat de 30 de ani; în Italia şi Belgia, pentru a fi ales în Senat, este necesară o vârstă minimă
de 40 de ani. În Egipt, Olanda, Siria, Turcia, vârsta de eligibilitate este de 30 de ani. În ţara noastră, sub
regimul Constituţiilor din 1866 şi 1923, erau eligibili în Senat doar cetăţeni care aveau cel puţin vârsta de
40 de ani.
În literatura juridică, s-a pus o interesantă problemă, şi anume aceea a faptului dacă aleşii trebuie
să fie desemnaţi dintre „elite” sau nu. Răspunzând la o asemenea întrebare, Jean Francois Aubert arată
că: „Trebuie aleşi deputaţii cei mai talentaţi sau cei mai reprezentativi? Adunarea aleasă trebuie să fie un
tablou ideal sau o fotografie fidelă? Un cenaclu din spiritele cele mai remarcabile ale timpului lor sau o
reproducere în mic a poporului? Democraţia modernă a dat preferinţă celui de al doilea termen. Poporul nu
614 A se vedea, Gh. Iancu, Reguli constituţionale privind ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, op. cit. p.24
615 Hotărârea nr.9/4.IX.1992, publicată în CDH 1992 – 1993, pag.372.
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 311
are ce face cu o elită, în care el nu se recunoaşte şi pe care, oricât de inteligentă ar fi nu o înţelege. Lui îi
trebuie mai mult un purtător de cuvânt”.616 În acelaşi sens, în doctrină se arată că „alegerea unor
persoanalităţi, a unor elite, ar presupune (e drept nu neapărat) renunţarea la scrutinul de listă (în orice caz
la listele blocate) şi practicarea largă a candidaturilor independente. Aceasta ar reduce implicarea
partidelor politice, or este ştiut că şanse mari revin candidaţilor propuşi de partide, pentru că aceasta
permite alegătorilor să opteze, în cunoştinţă de cauză, prin cunoaşterea platformelor politice, a orientării
candidaţilor. Candidaţii propuşi de partidele politice reprezintă pentru alegători mai multe garanţii şi opţiuni
clare. Apoi partidele politice sunt, de fapt, motorul democraţiei parlamentare şi desigur constituţionale.”617
13.4.1.Dreptul de revocare
Dreptul de revocare poate privi atât pe parlamentari, primari cât şi pe şeful statului. În unele
sisteme electorale, există un asemenea drept de revocare, doar pentru şeful statului sau pentru
parlamentari, iar în altele el nu există deloc.
Fundamentat pe teoria mandatului reprezentativ, în ţara noastră este reglementat consituţional doar
dreptul de revocare a şefului statului şi a primarului.
Asemenea reglementare este firească faţă de faptul că şeful este ales de cetăţeni la nivelul întregii
ţări, iar scrutinul este uninominal, cu două tururi de scrutin (art.81 din Constituţie). Dreptul de revocare
aparţine poporului român, iar efectul exercitării sale poate fi revocarea. Procedura revocării preşedintelui
este prevăzută în art.95 din Constituţie şi în Regulamentul şedinţelor comune ale Camerelor Parlamentului
şi cuprinde două etape. Într-o primă etapă, este reglementată suspendarea din funcţie a şefului statului
(preşedintelui), dispunându-se în art.95 alin.(1) că, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care acesta
încalcă prevederile Constituţiei, Camera Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună, îl pot suspenda, cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale, preşedintele putând da
Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Art.95 din Constituţie instituie o răspundere
politică a preşedintelui şi o procedură adecvată, diferită de răspunderea penală şi procedura prevăzute în
art.96 din Constituţie. Această precisă definire a obiectului încălcărilor exclude de la bun început, simplele
activităţi prin care preşedintele se abate de la dispoziţiile constituţionale, îmbrăţişându-se astfel teoria
rezonabilităţii încălcărilor constituţionale.Conform acestei teorii dacă o încălcare a Constituţiei se păstrează
în limitele rezonabilităţii, nu poate atrage nici un fel de sancţiuni. Astfel, spre exemplu, nu se pot considera
fapte grave, prin care se încalcă Constituţia, participarea preşedintelui la şedinţele Guvernului, la care nu
avea această posibilitate, din iniţiativă proprie (art.87 din Constituţie), deşi nu i s-a cerut acest lucru;
neconsultarea involuntară a tuturor grupurilor parlamentare înainte de dizolvare Parlamentului, dacă grupul
neconsultat nu este din cele mai importante. Practica Curţii Constituţionale va putea completa aceste
exemple şi cu altele. Săvârşirea unor fapte grave de încălcare a Constituţiei, nu poate fi confundată cu
neexercitarea sau exercitarea într-un anumit mod a unor atribuţii, pe care şeful statului le poate îndeplini, în
mod facultativ, la alegerea sa, şi anume: graţierea personală, acordarea unor grade militare superioare sau
a unor distincţii, aprecierea asupra importanţei naţionale a unor probleme în vederea consultării Guvernului
sau a poporului prin referendum. Dacă neaplicarea acestor texte a condus la luarea unor decizii
dăunătoare naţiunii, răspunderea preşedintelui se poate angaja, dar nu pentru că nu a luat măsurile ce
puteau fi luate, ci pentru că nu şi-a respectat jurământul, a încălcat interesele poporului şi nu şi-a exercitat
atribuţiile constituţionale. Pentru că determinarea gravităţii faptei poate crea dificultăţi, Constituţia prevede
obligaţia Parlamentului de a consulta, în prealabil, Curtea Constituţională. Avizul său este pur consultativ,
dar, va putea contribui la caracterizarea faptei puse în sarcina şefului statului.618Procedural, propunerea de
618 Curtea Constituţională a avut ocazia de a se pronunţa în legătură cu suspendarea din funcţie a preşedintelui României prin
Avizul consultativ nr.1/5.VII.1994, deja citat.
312 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
suspendare trebuie să provină de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor, fără să fie
necesar ca treimea să se realizeze în fiecare Cameră. Această treime se poate realiza în proporţii diferite
în cele două Camere, eventual într-una mai mare, iar în cealaltă mai mică. Preşedintele trebuie să fie
înştiinţat „neîntârziat” despre conţinutul propunerii, pentru a-şi lua măsuri de apărare. Înştiinţarea se face
prin preşedinţii ambelor Camere în numele birourilor permanente şi înainte de dezbatere.
Dezbaterea propunerii se va face conform prevederilor Regulamentului şedinţelor comune ale celor
două Camere ale Parlamentului. Suspendarea se dispune dacă propunerea se adoptă cu majoritatea
deputaţilor şi senatorilor. Această majoritate este diferită de cea prevăzută pentru constatarea săvârşirii
înaltei trădări (art.84 din Constituţie), pentru că în situaţia prevăzută de art.95 din Constituţie urmează şi
judecata poporului, în urma căreia preşedintele poate fi demis, spre deosebire de cea prevăzută în
art.96, în care demisia de drept intervine imediat după condamnarea definitivă şi irevocabilă, care se
pronunţă de Curtea Supremă de Justiţie. Hotărârea de condamnare se poate pronunţa numai în urma
adoptării propunerii de punere sub acuzare a preşedintelui, de către cele două Camere, în şedinţă comună,
cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Efectele suspendării constau în
întreruperea mandatului prezidenţial până la referendum. Preşedintele păstrează însă imunitatea
constituţională tot până la demiterea prin referendum. Fundamentul acestor dispoziţii se regăseşte în
prezumţia de nevinovăţie.
Într-o a doua etapă, se desfăşoară procedura de revocare propriu-zisă (demiterea). Astfel, art.95
alin.(3) din Constituţie dispune că, dacă propuneea de suspendare din funcţie a preşedintelui este
aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea preşedintelui, desigur prin
lege. Din prevederile acestui text, rezultă că revocarea (rechemarea) preşedintelui se poate face numai de
alegători, prin referendum. Această posibilitate este consecinţa raportului juridic de drept constituţional (de
reprezentare), stabilit între alegători şi şeful statului, raport care are baza juridică în art.2, 82 şi 95 din
Constituţie. Într-un asemenea caz, dreptul de revocare (de demitere) este rezultatul exercitării de către
popor a suveranităţii sale (puterii sale politice). Este, de altfel, firesc ca cei care l-au ales pe şeful statului
să poată să-l şi revoce, fapt care se realizează prin referendum. În cazul în care rezultatul referendumului
infirmă propunerea de demitere, preşedintele îşi reia exerciţiul suspendat al atribuţiilor sale, putându-se
crea o criză între acesta şi Parlament. În cazul unui rezultat de confirmare a propunerii de demitere,
preşedintele este demis pe data referendumului, iar criza nu se va putea declanşa.
Din examinarea textelor constituţionale, se pot desprinde condiţiile necesare pentru a se putea
realiza revocarea şefului de stat, şi anume:
a) suspendarea din demnitatea publică a preşedintelui în condiţiile prevăzute de art.95 alin.(1) şi (2)
din Constituţie;
b) organizarea, prin lege, a unui referendum în cel mult 30 de zile de la data aprobării suspendării
din demnitatea publică respectivă.
O problemă care se poate pune în doctrină este aceea a naturii juridice a termenului de 30 de
zile. Considerăm că, acesta nu poate fi decât fix, Constituţia dispunând că „în cel mult 30 de zile se poate
organiza un referendum”. În plus, este necesară o asemenea natură juridică, având în vedere
complexitatea situaţiei create şi nivelul la care ea există.De asemenea, existenţa unor raporturi juridice
stabilite este de preferat unor situaţii instabile şi de criză, ceea ce nu s-ar putea realiza decât în prezenţa
unui asemenea tip de termen.Astfel, neorganizarea referendumului în termenul constituţional nu atrage
încetarea de drept a suspendării din funcţie, Parlamentul având posibilitatea rediscutării unei asemenea
propuneri, în aceleaşi condiţii în care s-a dispus suspendarea.
În acelaşi timp, neorganizarea referendumului, în cele 30 de zile conduce la imposibilitatea organizării unui
alt referendum pentru aceeaşi propunere.
c) existenţa unei confirmări prin refrendum a propunerii de demitere (revocare) în urma suspendării din
demnitatea de şef al statului.
Potrivit art.73 din Legea administraţiei publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001 mandatul primarului
încetează, de asemenea, înainte de termen ca urmare a rezultatului unui referendum local, organizat în
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 313
condiţiile legii. Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca urmare a cererii
adresate în acest sens prefectului de locuitorii comunei sau oraşului, ca urmare a nesocotirii de către
acesta a intereselor generale ale colectivităţii locale sau nexercitării atribuţiilor ce îi revin potrivit legii,
inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al statului. Cererea va cuprinde motivele ce au stat la
baza acesteia, numele şi prenumele, data şi locul naşterii, seria şi numărul buletinului sau ale cărţii de
identitate şi semnătură olografă ale cetăţenilor care au solicitat organizarea referendumului.Organizarea
referendumului trebuie să fie solicitată, în scris, de cel puţin 25% dintre locuitorii cu drept de vot. Acest
procent trebuie să fie realizat în fiecare dintre localităţile componente ale comunei sau oraşului.
314 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
EXERCITIUL 1
1.1.1.Dreptul este:
a.o stiinta intr/o anumita acceptiune
b.o totalitate de norme juridice
c.o totalitate de norme morale
d.spiritul de dreptate
e.totalitatea relatiilor sociale R:a,b (OG = , OP = , Cap = 1, S = 1)
R:a,b,d ( OG = , OP = , Cap = 1, S = 1)
1.5.18.Completati cuvintele lipsa cu cuvintele potrivite dintre cele enumerate mai jos, in urmatoarea definitie:
„Sanctiunea juridica consta in masurile………………sau………………….prevazute de lege impotriva celor care
incalca………………………………., in scopul preveniri,……………..
………..acestora, al……………………si eventual al…………………..prejudiciilor cauzate.”
e.ordonantele Guvernului prin care se modifica o lege, se emit in regimuldelegarii date de Parlament prin legea de
abilitare, delegare care este provizorie pe timpul vacantei parlamentare.
R:a,b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 1, S =8)
EXERCITIUL 2
POPORULUI.NATIUNE
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 319
PUTERII AUTORITATILOR
2.1.2.Statul presupune:
a.existenta a trei elemente:teritoriu,populatie si suveranitate
b.republica
c.suveranitatea nationala.
R:a (OG = , OP = , Cap = 2, S = 1)
2.4.14.Care dintre urmatoarele autoritati publice nu sunt subordonate nici uneia din cele trei puteri clasice si nici
incluse in acestea:
a.Curtea Constitutionala
b.Avocatul Poporului
c.Curtea de Conturi
d.Banca Nationala a Romaniei
e.Ministerul Public R:a,b,c,d (OG = , OP = , Cap = 2,
S = 4)
EXERCITIUL 3
3.1. SOCIETATEA
3.2.STATUL
3.3.ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI
3.4.FORMA PUTERII DE STAT SI STRUCTURA DE STAT
a.T. Draganu
b.A.Esmenin
c.Machiavelli
R:b (OG = , OP = , Cap = 3, S = 2)
3.3.13.Legatura politica si juridica permanenta dintre o persoana fizica si un anumit stat da nastere unor drepturi
fundamentale:
a.dreptul de a alege si dreptul de a fi ales
b.dreptul de a fi proprietar de terenuri in Romania
c.dreptul de a ocupa functii si demnitati publice
d.dreptul de a nu fi extradat sau expulzat
e.dreptul de azil
R:a,b,c,d (OG = , OP = , Cap = 3, S = 3)
3.3.14.Constitutia Romaniei prevede ca „Cetatenia romana nu poate fi retrasa aceluia care a dobandit/o prin
nastere.”, in articolul:
a.art.4
b.art.5
c.art.3 R.b (OG = , OP = , Cap = 3, S = 3)
3.4.28.Autoritatile administratiei publice prin care se realizeaza autonomia locala in comune si orase sunt :
a.primarii, consiliile locale si consiliile judetene
b.consiliile locale si primarii
c.primarii,consiliile locale, consiliile judetene si prefectii.
R:b (OG = , OP = , Cap = 3, S = 4)
b.Rolul statului consta in asigurarea, apararea si promovarea prin mijloacele prevazute in Constitutie si in celelalte
legi a interesului general, a binelui public, inclusiv a interesului individual.
c.Interesele generale sunt acele trebuinte care, dincolo de orice consideratii locale sau regionale ,sunt absolut
comune pentru toti locuitorii unei tari si pentru toata intinderea teritoriului sau.
R:b,c (OG = , OP = , Cap = 4, S = 1)
4.1.5.Constitutia Romaniei prevede posibilitatea delegarii legislative data de Parlament Guvernului in:
a.art.77
b.art.121
c.art.114.
d.art.116 R:c (OG = , OP = , Cap = 4, S = 1)
EXERCITIUL 5
5.1.CONSTITUTIE.SISTEM CONSTITUTIONAL
5.2.ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI ROMAN
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 329
5.1.1.Completati definitia:
Legea fundamentala a unui stat investita cu forta………….suprema si care reglementeaza acele relatii sociale,
esentiale pentru instaurarea,……………,exercitarea puterii………….
a poporului, precum si pentru garantarea drepturilor si………….fundamentale ale omului.
R:juridica,mentinerea,politice,libertatilor (OG = , OP = , Cap = 5, S = 1)
5.1.3.Prin Decretul lege 92/1990 Parlamentul a fost investit sa se constituie, de drept, in Adunare Constituanta
pentru ca in termen de cel mult 18 luni de la constituirea ei, sa adopte noua Constitutie.Aceasta a intrat in vigoare
dupa votarea prin referendum de catre 77,3% dintre alegatori.
Cum socotiti continutul acestui paragraf:
a.adevarat
b.fals R:a ( OG = , OP = , Cap =5 ,S = 1 )
c.Toate normele juridice se subordoneaza normelor constitutionale conform principiului ierarhiei actelor juridice.
d.”Tratatele ratificate de Parlament potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”(art.10 Constitutia Romaniei)
R:b,d (OG = , OP = , Cap = 5, S = 1)
R:a,b,c,d,e ( OG = , OP = , Cap = 5, S = 1)
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 331
5.2.14.In lucrarea „ Les six livres de la Republique” suveranitatea a fost definita ca puterea absoluta a statului,
inalienabila,constanta,imprescriptibila si indivizibila, de catre autorul acesteia:
a.B. Pascal
b.D.G.Lavraff
c.J.Bodin
R:c ( OG = , OP = , Cap = 5, S = 2)
5.2.18.„Statul facand legea este obligat sa o respecte, atat timp cat ea exista.El o poate modifica sau abroga,dar atat
timp cat ea exista, el nu poate face un act contrar, un act administrativ sau jurisdictional decat in limitele fixate prin
aceasta lege si astfel statul este un stat de drept.
Statul, in virtutea aceleiasi idei, este justitiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte intr/un proces, el poate fi
condamnat de proprii sai judecatori, si este tinut ca un simplu particular de a executa sentinta prezentata impotriva
sa”
Carui autor apartin urmatoarele cuvinte:
a.J.Bodin
b.L.Duguit
c.I. Deleanu R:b (OG = , OP = , Cap = 5, S = 2)
5.2.21.Caracterul social al statului presupune si obligatia statului de a servi societatea , de a despagubi pe orice
cetatean, persoana vatamata intr/un drept al sau printr/un act de autoritate, in conditiile nevinovatiei persoanei
vatamate,prevedere continuta in :
a.art.48
b.art.49
c.art.54 R:a (OG = , OP = , Cap = 5, S = 2)
e.Comisiile de ancheta se infiinteaza la cererea unei jumatati din membrii Camerei pentru efectuarea unei anchete
parlamentare in domeniile de competenta ale Parlamentului.
R:a,c,d (OG = , OP = , Cap =5, S = 3)
5.3.44.In care dintre urmatorele articole ale Constitutiei este prevazuta functia de informare a Parlamentului:
a.art.110
b.art.123
c.art.130 R:a (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3)
5.3.55.Sanctiunile disciplinare care intervin in cazul abaterilor de la Regulamentele celor doua Camere sunt:
a.avertismentul
b.chemarea la ordin
c.retragerea cuvantului
d.inlaturarea din sala de sedinta
e.interzicerea participarii la lucrarile Camerei Deputatilor (pana la 15 zile) sau Senatului(pana la 30 de zile).
R:a,b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3)
5.4.56.Presedintele Romaniei in exercitarea atributiei de a veghea la buna functionare a puterilor in stat, poate
contribui la modificarea, abrogarea textelor de lege desuete,necorespunzatoare,neconstitutionale sau nelegitime:
a.nu, pentru ca se incalca principiul separatiei puterilor in stat
b.nu, pentru ca nu are o astfel de atributie
c.da,atunci cand prezideaza sedintele Guvernului putand contribui la initiativa legislativa a acestuia, precum si la
exercitarea dreptului acestuia de a emite ordonante obisnuite si ordonante de urgenta.
R:c (OG = , OP = , Cap = 5, S = 4)
d.constitutionalitatea legilor
e.independenta judecatorului si supunerea lui numai legii.
R:a,c,d (OG = , OP = , Cap = 5, S = 5)
5.5.70.In ce articol al Constitutiei Romaniei este prevazut principiul prezumtiei de nevinovatie potrivit caruia o
persoana este considerata nevinovata atata timp cat nu s/a pronuntat o hotarare de condamnare definitiva impotiva
acesteia:
a.art.80
b.art.23 alin. 8
c.art.24 alin.1 R:b (OG = , OP = , Cap = 5, S = 5)
c.Impotriva hotararilor judecatoresti, partile interesate si Ministerul Public pot exercita caile de atac, in conditiile
legii.
d.Instantele judecatoresti dispun de politia pusa in serviciul lor (art.127 Constitutie).
R:a,c (OG = ,OP = , Cap = 5, S = 5)
EXERCITIUL 6
R:a,c(OG = , OP = , Cap = 6, S = 1)
6.1.11.Diferenta dintre institutia Primului ministru al Angliei si cea a Primului ministru al Romaniei consta in:
a.Primul ministru al Angliei este seful partidului care a castigat alegerile, pe cand Primul ministru al Romaniei are o
alta procedura de numire.
b.Primul ministru al Angliei este si presedintele lider al Camerei Comunelor.
342 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
c.Primul ministru al Angliei este numit de regina, iar Primul ministru al Romaniei de catre Parlament.
R:a,b (OG = , OP = , Cap = 6, S = 1)
6.2.15.In Franta:
a.Camerele Parlamentului sunt alese prin vot universal, egal, direct si secret
b.Senatul este ales prin sufragiu universal indirect
c.Presedintele Frantei poate dizolva numai Adunarea Deputatilor.
R:b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2)
6.2.16.In Franta:
a.cele doua sunt egale in atributiuni
b.Adunarea Nationala are atributii mai multe decat Senatul, fiind mai reprezentativa
c.Presedintele Frantei poate dizolva Senatul
d.nu sunt precizate limitele retinerii si arestarii in Constitutite.
R:b,d (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2)
6.2.17.In Franta:
a.parlamentarii sunt imuni din punct de vedere juridic ca si in Romania, pentru opiniile si voturile exprimate in
exercitarea mandatului de parlamentar
b.membrii Adunarii Nationale reprezinta natiunea iar senatorii reprezinta colectivitatile locale si francezii rezidenti
in strainatate
c.ca si in Romania ambele Camere reprezinta natiunea
d.mandatul senatorial este de 9 ani ca si in Romania.
R:a,b (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2)
6.2.26.In Constitutia carei tari calitatea de parlamentar este incompatibila cu functiile intr/o întreprindere privata:
a.Franta
b.Romania
c.Germania R:a,b (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2)
6.2.27.In Constitutia carei tari calitatea de parlamentar este incompatibila cu functia de ministru:
a.Romania
b.Franta
c.Italia R:b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2)
a.Nici un membru al Parlamentului francez nu poate fi urmarit, cercetat,arestat,detinut sau judecat pentru opiniile
sau voturile exprimate in exercitarea functiilor sale.
b.Calitatea de parlamentar este compatibila cu functiile publice.
c.Senatul nu poate fi dizolvat de Presedintele Republicii.
R:a,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2)
6.2.29.Controlul Parlamentului asupra Guvernului este asemanator celui prevazut de Constitutia Romaniei, ca si
procedura legislativa a acestuia.
a.adevarat
b.fals R:a (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2)
6.3.31.In Germania:
a.exista autonomie administrativa a autoritatilor publice locale ca si in Romania
b.exista autonomie administrativa, legislativa si judecatoreasca fiind stat federal organizat in landuri
c.Parlamentul are doua camere ca si in Romania, ai caror membrii sunt alesi
d.Bundestagul este format din reprezentantii guvernelor landurilor.
R:b (OG = , OP = , Cap = 6, S = 3)
6.3.32.In Germania:
a.se foloseste numai votul uninominal
b.jumatate din Bundestag este aleasa prin vot uninominal , iar cealalta jumatate prin sistemul listelor stabilite de
partidele politice
c.Bundestagul reprezinta intregul popor si interesele generale ale acestuia, iar membrii Bundesratului reprezinta
interesele landurilor.
R:b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 3)
6.3.33.In Germania:
a.deputatii au obligatia de a nu divulga persoanele de la care au obtinut informatii in exercitarea mandatului.
b.deputatii nu pot fi urmariti disciplinar sau judiciar din cauza votului sau a unei declaratii in exercitarea mandatului
cu exceptia „injuriilor defaimatoare”
c.in caz de infractiune flagranta, deputatul poate fi arestat, spre deosebire de Romania unde poate fi numai retinut.
R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 3)
6.3.34.In Germania:
a.cele doua camere ale Parlamentului sunt egale in drepturi
b.exista institutia „starea de necesitate legislativa”
c.votul de incredere pentru Primul ministru si Guvern se va da de catre cele doua Camere
d.nu sunt precizate limitele retinerii si arestarii in Constitutie.
R:b,d (OG = , OP = , Cap = 6, S = 3)
6.3.35.In Germania:
a.votul de incredere in cazul responsabilitatii politice a Guvernului se da numai in Bundestag
b.satrea de necesitate legislativa presupune ca Guvernul poate adopta legi in regim de urgenta, numai cu aprobarea
Bundestagului, pentru o perioada de cel mult 6 luni
c.motiunea de cenzura adoptata de Bundestag in care este desemnat si noul Canceler,inlatura Guvernul
R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 3)
6.3.36.In Germania:
a.rolul legislativ al Bundesratului este limitat in raport cu cel al Bundestagului
b.rolul legislativ al Bundestagului este limitat in raport cu cel al Bundesratului
c.competenta de a judeca Presedintele Germaniei apartine Tribunalului Constitutional Federal, iar in Romania
Presedintele este judecat de Curtea Suprema de Justitie si nu de Curtea Constitutionala.
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 345
6.3.37.In Germania:
a.Cancelarul federal este ales de Bundestag fara dezbateri la propunerea Presedintelui federal
b.ministrii federali sunt numiti si revocati de catre Bundestag la propunerea Cancelarului federal
c.Cancelarul federal si ministrii federali depun juramantul inaintea Bundestagului
d.Cancelarii si ministrii federali depun juramantul in fata Presedintelui federal.
R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 3)
6.3.38.In Germania:
a.puterea judecatoreasca este incredintata judecatorilor si este exercitata de Tribunalul Constitutional Federal,
tribunalele federale si tribunalele landurilor
b.litigiile intre federatie si landuri sunt judecate de Tribunalul Constitutional Federal
c.Tribunalul Constitutional are dublu grad de jurisdictie, in prim a instanta si in ultima instanta
d.Tribunalul Constitutional judeca litigiile din dreptul intern al oricarui land.
R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 3)
6.3.39.In ce tara, din cele enumerate, alegatorul dispune de doua voturi, unul nominal pentru persoana care si/a
prezentat candidatura in circumscriptia electorala unde este arondat si altul pe una din listele prezentate de partidele
politice:
a.in Germania la alegerea Bundestagului
b.in Franta la alegerea Adunarii Nationale
c.in Romania la alegerea Parlamentului.
R:a. (OG = , OP = , Cap = 6, S = 3)
6.4.42.”Singurul drept legitim de a guverna este aprobarea puterii Guvernului de catre cei guvernati”.Cuvintele
apartin :
a.Abraham Lincoln
b.William Henry Harrison
c.Lyndon Jonson
R:b (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4)
6.4.43.”Legile intelepte si drepte sunt acele legi care ajuta ca tara sa devina mai fericita si mai prospera”. Cuvintele
apartin:
a.Edmund Burke
b.James Madison
c.Sam Rayburn R:c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4)
b.fiecare stat are o constitutie proprie si un parlament propriu bicameral, cu exceptia statului Nebraska .
c.ca prerogative, Camera Reprezentantilor este egala cu Senatul.
R:a,b (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4)
6.4.49.In S.U.A.:
a.nu exista Consiliu de ministrii
b.atributiile de prim ministru sunt exercitate de Presedinte
c.ministrii sunt numiti de Presedinte cu aprobarea Congresului
d.ministrii sunt numiti, revocati de Presedinte in mod independent de o alta putere, fiind responsabili numai fata de
Presedinte si lege.
R:a,b,d (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4)
c.Judecatorii Curtii Supreme de Justitie a S.U.A.sunt numiti de Presedintele S.U.A.,iar cei din Curtea Suprema de
Justitie a Romaniei sunt alesi de catre Parlament.
d.Judecatorii Curtii Constitutionale a Romaniei sunt numiti in mod egal (cate 3) de catre Presedinte si fiecare camera
a Parlamentului.
R:a,c,d (OG = , OP = , Cap = 6., S = 4)
6.4.58.Democratia participativa americana semnifica manifestarea initiativei populare in problemele de interes local
sau chiar national sau referendumul organizat pentru aprobarea sau respingerea unei legi votate de Congresul local.
a.adevarat
b.fals R:a (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4)
6.4.59.Declaratia adoptata de Adunarea din Virginia in1876 proclama principiul potrivit caruia toti oamenii sunt
prin natura liberi si independenti si au drepturi inerente pe care trebuie sa le pastreze atunci cand se unesc intr/o
societate.Puterile decurg din imputernicirea data de popor si in consecinta , demnitarii nu sunt decat mandatari si
slujitori ai poporului.
a.adevarat
b.fals R:b (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4)
348 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
EXERCITIUL 7
7.1.CONSIDERATII GENERALE
7.2.RESPONSABILITATE SI RASPUNDERE.IMPORTANTA DELIMITARII
CONCEPTUALE
7.3.RESPONSABILITATEA JURIDICA SI CONSTRANGEREA ADMINISTRATIVA
7.4.DESPRE FUNDAMENTUL CONSTITUTIONAL AL RESPONSABILITATII JURIDICE
7.5.DESPRE RESPONSABILITATEA JURIDICA IN CONSTITUTIILE UNOR TARI
7.6.DESPRE FORMELE RESPONSABILITATII JURIDICE
7.1.3.Responsabilitatea este:
DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE 349
a.identica cu raspunderea
b.anterioara raspunderii
c.prevazuta de lege iar raspunderea este stabilita de instanta sau autoritatea administrativa
competenta
d.o materializare a raspunderii.
R:b,c (OG = , OP = , Cap = 7, S = 1)
7.1.4.Conform Legii administratiei publice locale nr.215 /2001 mandatul primarului inceteaza
de drept:
a.demisie
b.incompatibilitate
c.schimbarea domiciliului intr/o alta unitate administrativ teritoriala
d.imposibilitatea de a exercita mandatul pe o perioada mai mare de 6 luni consecutive
e.cand a fost ales prin frauda electorala
f.in caz de condamnare printr/o hotarare judecatoreasca definitiva la o pedeapsa privativa de
libertate
g.in caz de punere sub interdictie judecatoreasca
h.pierdere a drepturilor electorale
i.in cazul in care a emis 3 dispozitii cu caracter normativ intr/un interval de trei luni, care au fost
anulate de instanta de contencios administrativ prin hotarare judecatoreasca definitiva si
irevocabila
j.deces
R:a,b,c,d,e,f,g,h,i,j (OG = , OP = , Cap = 7, S = 1)
a.Art.48 din Constitutia Romaniei din1991 instituie si o raspundere pentru pagubele cauzate prin
actul administrativ legal, fara anularea actului si fara vinovatia pagubitului.
b.Responsabilitatea disciplinara a functionarului public este identica cu responsabilitatea
disciplinara a functionarului privat, fiind reglementate de Codul muncii.
c.responsabilitatea contraventionala a demnitarilor publici difera dupa cum acestia sunt
parlamentari sau nu.
R:a,c (OG = , OP = , Cap = 7, S = 4)
EXERCITIUL 8
8.1.6.Cetatenii beneficiaza de toate drepturile conferite de Constitutie ca si strainii si apatrizii care au in plus dreptul
de azil.
a.adevarat
b.fals
R:b (OG = , OP = , Cap = 8, S = 1)
8.3.9.a.Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective esentiale care impreuna cu celelalte drepturi subiective si
indatoriri corelative formeaza statutul juridic al cetateanului.
b.Montesquieu definea libertatea ca dreptul de face ceea ce ingaduie legile.
c.Dreptul este o libertate iar libertatea este un drept.
d.Distinctia dintre drepturile si libertatile fundamentale si celelalte drepturi si libertati este data de importanta
economica, sociala si politica a celor dintai, toate fiind in fond drepturi subiective.
Care dintre enunturile de mai sus reflecta realitatea?
R:a,b,d (OG = , OP = , Cap = 8, S = 3)
8.6.13.Ce principiu caracteristic drepturilor si libertatilor fundamentale este reglementat de art.15 alin.1 Constitutie ?
a.neretroactivitatea legii
b.egalitatea in drepturi a cetatenilor
c.universalitatea drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale
d.prioritatea reglementarilor internationale.
R:c (OG = , OP = , Cap = 8, S = 6)
8.6.16.Indeplinirea cumulativa a urmatoarelor conditii creeza posibilitatea pentru o persoana sa ocupe o functie sau
o demnitate publica:
a.sa fie cetatean
b.sa nu aiba dubla cetatenie.
c.sa aiba domiciliul in tara
d.sa depuna juramantul prevazut de lege
e.sa exercite functia sau demnitatea publica cu buna credinta, respectand fidelitatea fata de tara .
R:b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 8, S = 6)
8.6.18.Extradarea este institutia juridica ce permite unui stat de a cere altui stat pe…………..
caruia s/a ………….unul din cetatenii sai ……………..sau condamnat…………., sa i/l
predea.
Completati definia de mai sus.
R:teritoriul,refugiat,urmarit,penal (OG = , OP = , Cap = 8, S = 6)
EXERCITIUL 9
9.1.DREPTUL LA VIATA
9.2.DREPTUL LA INTEGRITATE FIZICA SI PSIHICA
9.3.DREPTUL LA OCROTIREA VIETII INTIME FAMILIALE SI PRIVATE
9.4.DREPTUL PERSOANEI DE A DISPUNE DE EA INSASI
9.5.DREPTUL FIINTEI UMANE DE A/SI INTEMEIA O FAMILIE
9.2.2.In care dintre articolele urmatoare ale Constitutiei Romaniei este reglementat dreptul la viata si la integritate
fizica si psihica:
a.art.23
b.art.24
c.art.22
d. art.31 R:c (OG = , OP = , Cap = 9, S = 2)
9.2.7.Tortura este un act care produce o durere sau o suferinta ascutita,………….sau ………….,
intentionat unei persoane, cu scopul de a ……………de la ea sau de la o …………..persoana
informatii sau marturisiri,de a ……………un act pe care ea sau o terta persoana l/a comis sau se presupune de a fi
comis, de a ………….. sau de a face ………….asupra sa sau de a intimida sau face presiuni asupra unei terte
persoane, sau pentru orice alt motiv fondat pe o forma de …………..,daca o asemenea durere sau suferinta sunt
produse de un ………..al …...
publice sau orice alta persoana avand o ……………..oficiala sau la ………….sa sau cu consimtamantul sau
…………sau tacit.
Completati fraza de mai sus.
R:fizica,mentala,obtine,terta,pedepsi,intimida,presiune,discriminare,
agent,autoritatii,imputernicire,instigarea,expres (OG = , OP = , Cap = 9, S = 2)
9.3.8.Viata intima, familiala sau privata este ocrotita de Constitutia Roaniei in:
a.art.26
b.art.34
c.art.25
R:a (OG = , OP = , Cap = 9, S = 3)
EXERCITIUL 11
R:dreptul,echitabil,public,independenta,impartiala,civil,penala,judecator,judecata,eliberata (OG
= , OP = , Cap = 11, S = 1)
Exercitiul 10
10.2.Inviolabilitatea domiciliului
10.3.Libertatea constiintei
10.4.Libertatea de exprimare
10.5.Dreptul la proprietate
10.6.Dreptul la mostenire
10.7.Dreptul la un nivel de trai decent
10.8.Dreptul la ocrotirea sanatatii
10.9.Dreptul la munca si protectia sociala a muncii
10.10.Drepturile persoanelor handicapate
10.11.Dreptul copiilor si al tinerilor de a li se asigura un regim special de protectie si de asistenta
10.12.Dreptul la invatatura
10.13.Dreptul strainilor si al apatrizilor
10.14.Dreptul de azil
10.1.1.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate conform Pactului international cu privire
la drepturile civile si politice:
a.Nimeni nu poate fi detinut sau arestat in mod arbitrar.
b.Orice individ care a fost victima unei arestari sau detentii ilegale are dreptul la o despagubire.
c.Orice individ arestat va fi instiintat in cel mai scurt timp de invinuirile care i se aduc.
R : a,b,c (OG = , OP = , Cap = 10, S =1)
c.daca este vorba despre arestarea sau detentia legala a unei persoane pentru a o impiedica sa
patrunda in mod ilegal pe un teritoriu sau impotriva careia se afla in curs o procedura de
extradare sau de expulzare.
R : a,c (OG = , OP = , Cap = 10, S = 1)
10.1.3.In care dintre urmatoarele articole din Constitutie este prevazuta libertatea individuala:
a.art.20
b.art.21
c.art.23
R : c (OG = , OP = , Cap = 10, S = 1)
b.Perchezitia se poate face si pe baza unei invoiri verbale cu persoana la domiciliul careia se
face perchezitia.
c.Pentru descoperirea si strangerea probelor necesare perchezitia poate fi corporala sau
domiciliara.
R : b (OG = , OP = , Cap = 10, S = 1)
10.1.9.Masura arestarii poate fi prelungita cu cate 30 de zile sau pana la 30 de zile, in legislatia
romana nefiind limitat numarul de prelungiri ale duratei arestarii de catre instanta.
Adevarat sau fals?
R : adevarat (OG = , OP = , Cap = 10, S = 1)
10.2.12.Perchezitia domiciliarab se efectueaza numai intre orele ........... iar in celelalte ore numai
numai in caz infractiune .................. , sau cand perchezitia urmeaza a se efectua intr-un ......
........... .Perchezitia inceputa intre orele mentionate poate continua si in timpul .............. .
Adaugati cuvintele potrivite in enuntul de mai sus.
R : 6,00-20,00, flagranta, local public, noptii (OG = , OP = , Cap = 10, S
= 2)
10.4.17.Libertatea de exprimare:
a.este nelimitata atat in public cat si in cadru privat
b.este un drept constitutional
370 DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
10.4.19.O fapta se considera a fi savarsita in public (potrivit art. 152) cand a fost comisa :
a.intr-un loc care prin natura sau destinatia sa este intotdeauna accesibil publicului, chiar daca nu
este prezenta nici o persoana
b.in orice loc accesibil publicului daca sunt de fata doua sau mai multe persoane
c.in loc neaccesibil publicului, cu intentia insa ca fapta sa fie vazuta sau auzita si daca acest
rezultat s-a produs fata de doua sau mai multe persoane
d.intr-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu exceptia reuniunilor care pot fi
considerate ca au caracter de familie, datorate relatiilor dintre persoanele participante
e.prin orice mijloc cu privire la care faptuitorul nu si-a dat seama ca fapta ar putea ajunge la
cunostinta publicului.
R : a,b,c,d (OG = , OP = , Cap = 10, S = 4)
Raspunderea .......... pentru informatia sau pentru creatia adusa la cunostinta publica revine
................ sau realizatorului, ................, organizatorului manifestarii artistice,...................
mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, in conditiile legii.
.................de presa se stabilesc prin lege.
R : civila, editorului, autorului, proprietarului, Delictele (OG = , OP = ,
Cap = 10, S = 4 )
b.serviciul cu caracter militar sau activitatile desfasurate in locul acestuia de catre cei care nu
presteaza serviciul militar, conform legii, din motive religioase
c.munca unei persoane condamnate prestata in conditii de detentie sau de libertate conditionata.
R : a,b,c (OG = , OP = , Cap = 10, S = 9)