Ion caracterizare

Aparut in anul 1920, Ion este un roman realist in care naratorul obiectiv si omniscient realizeaza o evocare monografica a satului transilvanean de la inceputul secolului XX. Conflictul central al romanului si totodata tema o constituie lupta pentru pamant in satul transilvanean, unde pamantul confera indivizilor demnitatea si respectul in societate. Personajul principal al romanului este Ion Popa al Glanetasului din satul Pripas. Drama sa este cea a taranului sarac, constient de calitatile sale, care nu-si accepta conditia si este obligat sa aleaga intre iubirea pentru Florica si averea Anei. Inca din primele secvente ale romanului, prin caracterizare directa, Ion este prezentat ca un flacau harnic si dornic sa-si arate iscusinta: era harnic si iute ca ma-sa. Unde punea el mana, punea si Dumnezeu mila, iar pamantul ii era drag ca ochii din cap. Conflictul interior care va marca destinul flacaului este vizibil inca de la inceputul romanului. Chipes si voinic, dar sarac, Ion simte dureros prapastia dintre el si "bocotanii" satului ca Vasile Baciu. Cand acesta ii zice "fleandura, sarantoc, hot si talhar", Ion, se simte biciuit, nu suporta ocara si reactioneaza violent. De la inceput, Ion este sfasiat de doua forte, glasul pamantului si glasul iubirii, cazand victima acestor doua patimi. Caracterizarea indirecta, prin fapte, gesturi, limbaj si relatiile cu celelalte personaje apare pe parcursul intregului roman. Astfel este redat conflictul interior al lui Ion, care oscileaza permanent intre Glasul Pamantului si Glasul Iubirii. Pentru a scapa de saracie, el pune in aplicare un plan viclean prin care o inseala pe Ana si o lasa insarcinata. Astfel il obliga pe Vasile Baciu, tatal Anei, sa-l accepte ca ginere si sa ii dea ca zestre Anei loturile de pamant. Ion considera ca pamantul este temelia vietii iar iubirea este doar adaos. Dragostea lui Ion pentru pamant cunoaste 3 etape: dorinta, lacomie si obsesie. Mai intai el doreste pamant pentru a putea fi respectat in sat, apoi devine lacom, luand o brazda de pamant de la vecinul sau Simion Lungu, ajungand obsedat de ideea pamantului. Pentru Ion cei din jur parintii, socrul si fiul- isi pierd orice valoare, Ana fiind doar o arma de santaj impotriva lui Vasile Baciu care il voia ca ginere pe George Bulbuc, flacau instarit cu pamant. Semnificative pentru conditia taranului lipsit de pamant sunt cele 2 scene in care Ion priveste holdele, dorind sa le ia in stapanire si scena in care saruta pamantul. In capitulul Zvarcolirea este prezentat intr-o zi la coasa, privind holdele satului, dornic sa le ia in stapanire. El se simte chemat de glasul pamantului, se simte mic si slab, cat un vierme in fata uriasului. Apoi el se imagineaza ca un stapan

al pamanturilor, simtind ca brazda il priveste neputincioasa si ii umple inima de bucurie. Scena care pune in lumina relatia personajului cu pamantul este sarutarea gliei. La camp, Ion vrea sa isi vada lanurile si sa le mangaie ca pe niste ibovnice credincioase. Sfidand rationalul, el ingenuncheaza, coboara fruntea si isi lipeste buzele de pamantul rece, ca intr-un gen mistic. El ia in mana lutul negru si cleios care I se lipeste pe maini ca niste manusi de doliu. Astfel gestul lui tradeaza obsesia si prevesteste moartea. Dupa ce intra in posesia loturilor lui Vasile Baciu, Ion constata ca nu mai este fericit. Prin monologul interior sunt redate framantarile si gandirile lui: Ce folos de pamanturi, daca cine ti-e drag nu-I al tau?. Odata satisfacuta patima pentru pamant, celalalt glas ce mistuie sufletul lui Ion, iubirea patimasa pentru Florica, duce fara dubiu la destinul tragic al eroului. Ion este omorat de George, care ii prinde pe cei doi in flagrant, fiind apoi arestat, iar Florica ramane singura si de rusinea satului. Astfel, personajul este drastic pedepsit de autor, intrucat el se face vinovat de dezintegrare morala, raspunzator de viata Anei si a copilului lor, tulburand linistea unui camin, linistea unei intregi colectivitati. Dupa dramele consumate, viata satului isi reia cursul normal, finalul romanulului ilustrand sarbatoarea sfintirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre Pripas sugereaza faptul ca totul reintra in obisnuit.