Elemente de poetică generală. Pentru o poetică a (re)scrierii R.

Bontilă

1. Introducere: Între Poetică/Poietică şi poetici

Etimologie
3.1 Obiectul Poeticii
3.2 Teoreticieni; şcoli; curente
3.3 Bibliografie tematică

1.1 Etimologie: fr. poétique <lat. poetica; gr. poietikos = „care are darul de a crea” (poiein
= „a face, a crea”).
1.2 Obiectul Poeticii. Termenul Poetică poate fi considerat unul din acei termeni ce-„şi
caută sensurile” (Eugen Simion); el desemnează orice teorie internă a literaturii care îşi propune să
elaboreze categorii ce permit punerea în evidenţă atât a unităţii cât şi a varietăţii operelor literare
(Oswald Ducrot şi Tzvetan Todorov, Dictionnaire encyclopedique des sciences du language, Paris,
Seuil, 1979: 106). Obiectul Poeticii este atât literatura reală cât şi literatura posibilă, adică acea
proprietate abstractă care singularizează literatura, ceea ce Formaliştii ruşi numesc literaritate.
Poetică iniţial desemna acele tratate sau culegeri de precepte referitor la arta compoziţiei (la
început în versuri) sau privind convenţiile şi codurile care acţionează în cadrul unui gen literar (ex.
Aristotel, Poetica, Horaţiu, Ars Poetica).
Poetica curînd va desemna sistemul de coduri şi norme pe care le iniţiază o anumită şcoală
literară (ex. Poetica clasicismului/ a romantismului/ modernismului etc.).
Termenul Poetică se foloseşte în mod curent pentru a desemna concepţia despre literatură şi
despre actul creator al unui scriitor.
1.3 Teoreticieni; şcoli; curente. Aparenta polisemie a termenului se trage, din punct de
vedere istoric, de la transformările pe care le-au suferit Poetica lui Aristotel (334-330 î.e.n.).
Aristotel a subliniat distincţia între Techné rhétoriké—arta discursului în public—şi Techné poiétiké
—arta evocării unor fapte imaginare. Ulterior, opoziţia dintre retorică şi Poetică se şterge treptat
(Hotaţiu, Tacitus), ca în Evul Mediu, să fie anulată complet, poeticienii devenind şi retoricieni.
Poetica lui Aristotel este tradusă în latină în 1498; prima ediţie în greceşte apare în 1503; iar în
italiană în 1550 în traducere integrală şi comentată. Între 1498 şi 1515 apar în Italia peste 50 de
studii inspirate de Aristotel (ex. Scaligero, Poetica, 1561). În Franţa, Boileau, pornind tot de la
Aristotel, consfinţeşte principiul central al clasicismului francez, acela al verosimilului, în Arta
poetică (1674). Poetica clasică, trăgîndu-şi seva din Poetica lui Aristotel, este, în principal,
normativă. Esenţa operei literare constă în principiul imitaţiei (mimesis); dar, aşa cum precizează
Aristotel, obiectul activităţii mimetice nu e realitatea nemijlocită, ci o realitate posibilă în limitele
verosimilului şi ale necesarului. Domeniul poeziei este generalul şi al istoriei, particularul. Arta,
spune Aristotel, duce la „curăţirea” noastră de un prisos de simţire şi la reîntoarcerea la normalitate,
echilibru interior (catharsis). Plăcerea estetică este inseparabilă de instruire şi etică. În Poetica lui
Aristotel se stabilesc caracteristicile structurale ale tragediei şi epopeii, punîndu-se bazele a ceea ce
se va numi mai tîrziu Poetica genurilor. La Horaţiu şi Quintilian, accentul va cădea pe clasificarea
stilurilor, pe distincţia dintre formă şi conţinut şi necesitatea adecvării formei şi procedeelor.
În sec. al XVI-lea în Franţa, Thomas Sébillet, Joachim du Bellay insistă asupra ierarhizării
genurilor, a opoziţiei proză-poezie şi a cizelării expresiei artistice.
În sec. al XVIII-lea, Lessing reia unele principii aristotelice (Laocoon, Dramaturgia de la
Hamburg), insistînd asupra verosimilului, din care extrage două principii fundamentale: (1) al
motivaţiei interne (compoziţionale) şi (2) al specificităţii genurilor—ceea ce va duce la constituirea
unei poetici endogene, adică a unei poetici care caută criteriile de organizare şi compoziţie în
interiorul operei sau al sistemului (genului) (vezi T. Todorov, Les genres du discours, Paris, Seuil,
1978).
Începînd cu romantismul, poeticile diferitelor şcoli şi curente se vor diferenţia în funcţie de:
(1) raportarea la realitatea exterioară; (2) valorizarea personalităţii, a subiectivităţii; (3) acceptarea
sau respingerea normelor extrinseci operei. Experimentaliştii sec. XIX, Poe, Baudelaire, Flaubert,
Mallarmé, sunt convinşi că literatura este o chestiune de limbaj.
Elemente de poetică generală. Pentru o poetică a (re)scrierii R. Bontilă
Însă, ca teorie internă a literaturii, Poetica este fundamentată în anii ’20-’30, complet
independent, de Şcoala formală rusă, şi în Franţa, de Paul Valéry.
Formaliştii (Şklovski, Propp, Vinogradov, Tînianov, Tomaşevski) consideră că ştiinţa
literaturii trebuie să studieze procedeele prin care se poate descrie opera şi sistemul aparţinător în
vederea stabilirii unor legi care să expliciteze funcţionarea acestuia. Tomaşevski insistă asupra
principiului motivaţiei compoziţionale, care leagă opera într-un sistem dinamic ale cărui elemente se
află în relaţii de interdeterminare. Procedeele au un caracter istoric deoarece funcţiile lor se
modifică sub acţiunea atât a contextului literar dintr-o epocă, dar şi a contextului operei. Poetica
formaliştilor este o poetică istorică ce încearcă să rezolve antinomiile formă-istorie, sincronie-
diacronie, structură-evoluţie. Formaliştii au contribuit la studierea: (1) limbajului poetic şi formelor
prozodice; (2) elementele basmului, nuvelei şi romanului. Ei consideră că există o strînsă legătură
între literatură şi lingvistică. Tomaşevski distinge între o poetică istorică, ce se ocupă de geneza
procedeelor şi destinul lor, şi o poetică generală, ce se ocupă cu funcţia artistică a procedeelor.
Pentru P. Valéry (Introducerea în poetică, 1938), Poetica reprezintă ştiinţa care urma să se
ocupe de „crearea şi compunerea unor lucrări a căror substanţă şi al căror mijloc este limbajul.”
Valéry este preocupat atât de ideea unei istorii a formelor literare, cât şi a receptării operelor. La
Valéry, Poetica se apropie de Poietică, prin insistenţa de a reconstitui traiectul fabricării/facerii (gr.
poiein= a face, a crea) operei.
În anii ’60, Poetica beneficiază de dezvoltarea Structuralismului în critică şi lingvistică
(Jakobson, Benveniste, Lévi-Strauss, Todorov, Genette); şcoala lui Bahtin (Bahtin, Medvedev, Julia
Kristeva); cercul lingvistic de la Praga fondat în 1926 (Mukarovski); şcoala morfologică din
Germania anilor 1925-1955, influenţată de teoria morfologică a lui Goethe; şcoala fenomenologică
(Roman Ingarden); dezvoltarea curentului New Criticism englez şi american (I.A.Richards, W.
Empson, Wellek şi Warren, C. Brooks, P. Lubbock, etc.); Noii Critici franceze (J. Rousset, J.P.
Richard, R. Barthes, etc.); semiotica greimasiană (A. Greimas, R. Barthes, J. Kristeva); şcoala
semiotică (U. Eco).
Prin extindere, Poetica devine un fel de lingvistică a discursului literar, ştiinţific, a formelor
în spaţiu, a mişcării, artelor vizuale, artelor muzicale, etc.
Dar, pentru a ajunge cel puţin la o definiţie de lucru, să realizăm o trecere în revistă a
accepţiilor actuale ale ideii de poetică. Sensul liminar al conceptului în discuţie este acela de
poetică generală, aşa cum îl întîlnim, de exemplu, la Boris Tomaşevski, în Teoria literaturii.
Poetica, dar şi la Roman Jakobson, chiar dacă acesta îşi realizează studiile din perspectiva
gramaticii poeziei; a doua accepţie, derivată din prima, numeşte o poetică a genurilor: poetica
prozei (Tz. Todorov), poetica romanului realist, poetica dramei etc.; al treilea sens, determinat de
primele două şi colaborînd de aproape cu retorica (cf. Retorica poeziei a Grupului μ), are în vedere
o poetică a categoriilor principale ale discursului literar (începînd cu poetica subiectelor (A.
Veselovski) şi continuînd cu poetica fantasticului (Tz. Todorov), cu poetica descrierii, a
simbolului, a titlului sau a traducerii, ajungînd pînă la recentele lucrări dedicate poeticii
discontinuităţii sau poeticii locului; a patra accepţie – nu şi ultima a ideii de poetică ar fi cea de
poetică de autor, ea abia urmînd a fi întemeiată, aşa cum o sugerează evoluţiile de ultimă oră ale
literaturii.
Dacă poetica, aşa cum o defineşte, de exemplu, Jonathan Culler, „pleacă de la sensuri sau
efecte confirmate şi se întreabă cum sînt ele realizate” (Culler, Teoria literaturii, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 2003, p. 73), poetica de autor lucrează cu ipoteze, cu intuiţii, încercînd să se
instituie într-o poetică în act. Ca urmare, ea îşi asumă poeticile anterioare, centrîndu-şi discursul pe
susţinerea efortului individualizant al oricărui tip de discurs literar (nereductibil, cantitativ, la un
poem sau la un volum) mai ales în ceea ce priveşte antrenarea potenţialităţilor expresive într-o nouă
ars combinatoria. Interesată şi de aspectul tehnic al discursului, poetica de autor (ca „poetică
dialectică”, Uscătescu, 1987) are, totuşi, ca obiectiv major, nu atît prestidigitaţia (deşi n-o ignoră!)
cît viziunea artistică, adică acel aliaj dintre realitate/”realitate” (referent suspendat), compoziţie,
expresie, limbaj şi ceea ce se numea cîndva concepţia despre frumos. Se înţelege, prin urmare, prin
poetică de autor unitatea perspectivei teoretice (implicite sau explicite!) a unui autor cu propria-i
practică literară, urmărite ca efort diferenţiator sub cupola unei paradigme. E sensul „slab”,
postmodern, al ideii de originalitate. Conceput de creatori (poeţi, cineaşti etc.), conceptul de poetică
Elemente de poetică generală. Pentru o poetică a (re)scrierii R. Bontilă
de autor regîndeşte modul de acţiune al poeticilor tradiţionale, fie ele normative (de ex.,
clasicismul) sau declarative (dadaismul), încercînd să integreze reflecţia teoretică gestului creator
şi, în consecinţă, să împingă într-o indeterminare desăvîrşită obiectul de studiu al poeticianului. Şi
aceasta pentru că autorul postmodernist pare să-şi atribuie rolul de unic iniţiat în poetica operativă
pe care o practică (N. Leahu, 2006).
S-ar putea crede că nu există graniţe certe între Poetică şi celelalte discipline ale limbajului,
precum retorica, stilistica, semiotica, critica literară, datorate numeroaselor interferenţe obiectuale.
Relaţiile sunt mai degrabă de complementaritate, reflecţia teoretică sprijinindu-se pe lectură şi pe
interpretare, acestea, la rîndul lor, neavînd decât de cîştigat de pe urma constituirii unui sistem de
concepte tot mai riguroase şi a unui ansamblu de instrumente analitice tot mai precise. Poetica se
străduieşte să păstreze echilibrul relaţiei dintre particular şi general, individual şi universal,
unicitatea textului şi proprietăţile generale ale discursului literar. Poetica este deschisă sugestiilor
metodologice şi terminologice venite din partea altor discipline (lingvistica, antropologie, retorică,
stilistică, cognitivism, pragmatică, etc.), şi nici nu pretinde că poate oferi soluţii ultime şi definitive.
Dacă la început Poetica s-a ocupat de analiza structurală a povestirii, mai nou, vorbim de o
Poetică a genurilor (studii despre autobiografie, parodie, roman realist, discursul dramatic, etc.). De
asemenea s-au întreprins cercetări sistematice asupra poeticităţii, relaţiilor intertextuale, strategiilor
de prezentare a textului, a (re)lecturii. Se insistă pe problemele lecturii şi receptării (estetica
receptării, discutată de şcoala de la Constanz). Poetica se apropie tot mai mult de poietică, în
măsura în care obiectivul său este să expliciteze atât opere deja realizate, dar şi opere posibile, adică
este interesată în explorarea discursului literar şi a producerii acestuia (vezi Al Călinescu în
Panaitescu, Val. (coord.), Terminologie poetică şi retorică, Iaşi, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”,
1994: 139-142).
Funcţiile limbajului propuse de Karl Bühler (1934) sunt: referenţială, expresivă şi
injonctivă, în raport cu cei trei factori care intervin în elaborarea şi enunţarea unui mesaj: emitentul,
referentul (obiectul mesajului), destinatarul. În 1960, modelul lui Bühler este reluat de Jakobson,
care îl nuanţează şi îl completează, ajungînd la şase funcţii: referenţială, emotivă (expresivă),
conativă (injonctivă), fatică, metalingvistică, poetică. (vezi Iulian Popescu în Panaitescu, Val.
(coord.), Terminologie poetică şi retorică, Iaşi, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, 1994: 79-80).
(1) Funcţia referenţială este funcţia fundamentală a limbajului prin care indivizii unei
comunităţi îşi comunică informaţii asupra realului înconjurător sau asupra reacţiilor pe care acesta
le provoacă. Este funcţia normală pe care o îndeplineşte orice act discursiv purtător al unei
informaţii.
(2) Funcţia emotivă este funcţia centrată direct pe emitent şi vizează expresia directă a
atitudinii subiectului faţă de conţinutul mesajului său. În discurs se manifestă prin modificări la
nivelul trăsăturilor suprasegmentale (accent, durată, intonaţie), sau prin interjecţii.
(3) Funcţia conativă este centrată pe destinatar şi urmăreşte obţinerea unei reacţii directe
din partea sa. În discurs, mărcile sale specifice sunt vocativul şi imperativul.
(4) Funcţia fatică este funcţia ce urmăreşte stabilirea, prelungirea comunicării sau
întreruperea ei, în vederea verificării circuitului sau a calităţii recepţiei.
(5) Funcţia metalingvistică este modul în care mesajul este centrat asupra codului şi
urmăreşte explicare anumitor componente ale discursului în vederea receptării lor corecte de către
destinatar.
(6) Funcţia poetică se referă, potrivit lui Jakobson, la acele formule paronomastice care
atrag atenţia asupra mesajului ca atare sau reuşesc să impună atenţia asupra conţinutului său.
Elementul care determină efectul locuţionar al acestor formule este echivalenţa instituită prin codaj
între componentele mesajului. Literaritate, potrivit lui Jakobson, înseamnă a considera echivalenţa
ca fiind principiul structurant al textului poetic (textul poeziei). Echivalenţa literarizantă apare prin
suprapunerea celor două axe, cea a selecţiei (paradigmatică) şi cea a combinaţiei (sintagmatică);
altfel spus, „funcţia poetică proiectează principiul echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa
combinaţiei.” Redundanţa gramaticală ajută şi protejează mesajul împotriva ambiguităţii şi
distorsiunilor apărute la nivelul receptării. Vizarea (Einstellung= atitudinea faţă de mesajul ca atare,
accentul pus pe mesaj pentru el însuşi) este ceea ce caracterizează funcţia poetică. Ca efect imediat
al funcţiei poetice ar fi ceea ce poeticienii numesc „reificare” a mesajului, adică o absolutizare a
Elemente de poetică generală. Pentru o poetică a (re)scrierii R. Bontilă
formei insolite a mesajului, reducînd astfel literaritatea numai la acest aspect şi închizînd textul într-
un autotelism care anulează funcţia referenţială a mesajului poetic. Jakobson introduce noţiunea de
dominantă, atrăgînd atenţia că funcţia referenţială nu este niciodată complet anulată, fiind prezentă
în orice act discursiv, oricare ar fi dominanta discursului. „Supremaţia funcţiei referenţiale nu
obliterează referinţa (denotaţia), dar o face ambiguă.” Georges Mounin îi reproşează lui Jakobson
că a introdus, pentru definirea „literarităţii”, pe lîngă „echivalenţă”, „aşteptarea frustrată”, aceasta
din urmă producînd de fapt „insolitarea” (ostranenie) textului.
Ce este „insolitarea”? Termenul a fost introdus de poeticianul rus V. Şklovski în 1917 (Arta
ca procedeu) şi se referă la modalitatea de a vedea lucrurile dincolo de contextul lor firesc. Asta
înseamnă că acest fenomen antrenează atât viziunea autorului cât şi receptarea. Critica franceză
opinează că, de fapt, acest fenomen funcţionează numai în raport cu cititorul, rămînînd, la nivelul
textului, doar o virtualitate. Totuşi, insolitarea/écart/deviere/ambiguitate este o condiţie a
poeticităţii prezentă în toate artele: literatură, pictură, sculptură, dans, muzică.

1.4 Bibliografie tematică

Aristotel, Poetica, trad. D.M. Pippidi, Bucureşti, Editura IRI, 1998.
Firan, C. Puterea cuvintelor, Editura Srisul Românesc, Craiova, 2007.
Mavrodin, I., Poietică şi poetică, Bucureşti, Univers, 1982.
Mureşanu Ionescu, M., Literatura, un discurs mediat, Iaşi, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”,
1996.
Panaitescu, Val. (coord.), Terminologie poetică şi retorică, Iaşi, Editura Universităţii “Al. I.
Cuza”, 1994.
Scânteie, M., Introducere în semiotică, Editura Pygmalion, 1996.
Singer, A. şi Dunn, A. (ed.), Literary Aesthetics. A Reader, Blackwell, 2000.
Todorov, T., Poétique de la prose, Edition du Seuil, 1971.
Todorov, T., Poetica. Gramatica Decameronului. Bucureşti, Editura Univers, 1975.
Tomasevski, B., Teoria literaturii. Poetica, Univers, 1973.