Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
5 Comunicare educaţională
F B
E C
D
1
B. Reţeaua de comunicare şi funcţionarea grupurilor
Noţiunea de reţea de comunicare. Numim reţea de comunicare ansamblul posibilitătilor materiale de
comunicare care există în interiorul unui grup dat, deci ansamblul canalelor de comunicare disponibile
pentru un grup. Conditiile materiale de schimb există dinainte în grup. La fel ca structura de comunicare,
reţeaua poate fi reprezentată printr-un graf, şi tot asemenea acesteia, ea poate fi mai mult sau mai puţin
centralizată.
- într-o reţea centralizată, toate actele de comunicare trec în mod obligatoriu prin personajul central,
- într-o reţea omogenă (de exemplu, o întrunire-discuţie), fiecare membru al grupului are posibilitatea de a
se adresa direct tuturor celorlalţi participanţi.
Reţeaua de comunicare şi fenomenele de grup
Bavelas (1948) este cel dintâi care avansează ipoteza că toate fenomenele de grup se află sub
influenţa proprietăţilor reţelei de comunicare, dintre care cea mai importantă se referă la centralitate. Vom
analiza în continuare următoarele patru reţele (chiar cele utilizate de Leavitt, 1951), constituite din
grupuri a câte cinci persoane.
A B
A B A B
B C
E C E C
C A
D
D D
D
E E
2
Reţeaua de comunicare influenţează aşadar performanţa, tipul şi volumul comunicării, nivelul
satisfacţiei, apariţia şi acceptarea unui lider.
În plus, de poziţia fiecărui individ în reţea depind şansele acestuia de a deveni lider, nivelul său de
activitate în cadrul grupului şi gradul de satisfacţie.
Aceste rezultate, foarte importante de altfel, vor fi în curând contestate. Încă din 1954, reluând
studiul lui Leavitt şi lucrând cu grupuri care efectuează o sarcină mai complexă, Shaw ajunge la rezultate
opuse, în acest caz reţelele non-centralizate dovedindu-se a fi cele mai performante şi mai rapide. Tot
astfel, Heise şi Miller (1951) propun unor grupuri experimentale două sarcini diferite: o sarcină simplă
(de acelaşi tip cu cea utilizată de Leavitt) şi o sarcină complexă. Rezultatele le confirmă pe cele obtinute
de Leavitt în cazul sarcinii simple şi sînt inverse (ca ale lui Shaw) pentru sarcinile complexe.
3
Rezultatele obţinute sunt cu atât mai concludente cu cât se constată că, atunci când sarcinile sunt
schimbate (când se trece de la o sarcină la alta), grupurile îşi modifică organizarea în funcţie de noua
sarcină.
Putem spune că grupurile funcţionează mai bine atunci când există o congruenţă între tipul de
sarcină şi modul lor de organizare şi, invers, că ele tind spre o organizare congruentă cu tipul de sarcină
care le este încredinţată" (Moscovici şi Paicheler, 1971, p. 28). Fiecare tip de structură de grup produce de
altfel un "stil de comunicare" diferit:
în structurile centralizate: "comunicări-discurs", adică în esenţă informative şi orientate spre
ansamblul grupului;
în structurile omogene: "comunicări-interacţiune", mai critice, mai socioafective şi mai
interactive în interiorul grupului.
Experimentul lui Faucheux şi Moscovici completează deci analizele lui Flament şi evidenţiază
existenţa unui al treilea sistem de adecvare: adecvarea dintre structura cognitivă a sarcinii şi structura
comunicării în grup.
4
Concluzia pe care o putem trage după analizarea tuturor acestor studii - şi în stadiul actual al
cunoştinţelor din domeniu - este următoarea: comportamentul, comunicarea şi performanţa unui grup sunt
guvernate de interacţiune a a patru sisteme: sistemul material în care lucrează grupul (reţeaua), sistemul
logic al sarcinilor pe care le efectuează (modelul şi structura sarcinii), sistemul social, care corespunde
organizării sale statutare, şi sistemul simbolic, definit prin sistemul său de reprezentare. O altă concluzie
ar fi că performanţa unui grup va fi maximă atunci când cele patru sisteme se vor afla în concordanţă unul
cu celălalt
5
Al treilea proces: asimilarea
Este procesul fundamental de distotsiune, care guvernează procesele precedente. El generează
reducerea, determină exagerările şi este rezultatul anumitor atitudini, afecte şi stereotipuri, precum şi al
unor factori probabil inconştienţi. Dintre cele şapte forme de asimilare puse în evidenţă de Allport şi
Postman, putem reţine patru, care se aplică direct comunicărilor prin relee :
a) asimilarea la tema principală:
În mesaj sunt încorporate detalii deplasate sau nesemnificative pentru a-l face mai logic şi mai
plauzibil (de pildă printre mai mulţi militari, un civil devine, la rîndu-i, militar). Această formă de
asimilare poate conduce la o completare: se adaugă informaţii menite să înlăture o incertitudine.
b) asimilarea prin condensare:
Graţie economiei cognitive, mai multe detalii sunt topite într-unul singur, facilitându-se astfel
memorarea şi transmiterea lor.
c) asimilarea prin centrele de interes ale indivizilor:
Dacă informaţia circulă într-un grup care împărtăşeşte aceleaşi interese, acestea pot juca un rol
important în distorsiune. Dacă în imaginea iniţială apare, de pildă, o vitrină cu îmbrăcăminte de damă,
detaliul poate declanşa o relatare consacrată în esenţă modei feminine şi, aşa cum bine remarcă Allport şi
Postman, această transsformare apare doar în grupurile de femei, şi niciodată în grupurile de bărbaţi!
d) asimilarea prin prejudecăţi şi stereotipuri :
Detaliile mesajului sunt transformate pentru a fi conforme cu prejuudecăţile populaţiei respective.
Exemplul dat de autori a devenit celebru: dacă unor grupuri de subiecţi albi li se prezintă o fotografie ce
înfăţişează o scenă calmă din metrou, în care apar laolaltă călători negri şi albi, dintre care unul (alb) ţine
în mână un brici, transmiterea mesajului prin relee conduce la două transformări majore: din calmă, scena
devine violentă, iar "cuţitul trece din mîna albului în cea a unui negru". Bineînţeles că acest tip de
transformare nu se obţine în grupurile constituite din subiecţi negri...
2. Modelul lui Rouquette (1965)
Reluînd din perspectiva unei critici constructive lucrările precedente, Rouquette afirmă că
mecanismele de distorsiune puse în evidenţă îndeplinesc două funcţii complementare (cf Rouquette,
1965, p. 75) :
- pe de o parte, ele realizează o economie de memorie, scurtând mesajul, organizându-l într-o
formă optimă şi reducându-l la stereotipuri verbale sau, într-un sens mai larg, la obişnuinţe
cognitive;
- pe de altă parte, ele sunt expresia nemijlocită a expectanţelor, atitudinilor şi opiniilor populaţiei,
constituind prin aceasta un mod de elaborare a "gândirii sociale" (cf Rouquette, 1998).
În consecinţă, faptul că un element este conservat în cadrul mesajului dovedeşte că acesta joacă un rol în
economia sociocognitivă: el este selecţionat de subiecţi, deci valorizat (pozitiv sau negativ), fiind dovada
existenţei unei relaţii între subiect şi informaţia transmisă.
Tot astfel, în una dintre cercetările sale, Rouquette (1975) evidenţiază faptul că natura transformărilor
depinde de atitudinea iniţială a subiecţilor faţă de informaţia transmisă.
Concluzie
Degajarea unor reguli sau principii fundamentale pentru o comunicare eficientă şi autentică:
Prima regulă se referă la preeminenţa climatului asupra tehnicii în comunicarea umană: calitatea
relaţiei este principalul factor care generează calitatea comunicării. În asemenea situaţii, cel mai bine va
comunica nu un expert, ci individul care este în măsură să creeze un context relaţiona1 care să faciliteze
exprimarea şi receptivitatea.
Al doilea principiu defineşte actul de comunicare autentic ca fiind constituit pe baza a cinci
reguli. Pentru ca o comunicare să fie efectivă şi de calitate, este necesar: să asculti; să observi; să
analizezi; să controlezi; să te exprimi.
Ultimul punct este fundamental: orice comunicare se înscrie într-un context psihologic care
rămâne întotdeauna unul social şi ideologic. Rolul şi ponderea care revin normelor sociale, reprezentărilor
sociale şi valorilor de referinţă sunt considerabile, o simplă analiză psihologică a comunicării fiind deci
insuficientă. Comunicarea trebuie studiată şi înţeleasă prin prisma interacţiunii a trei tipuri de factori:
psihologici, cognitivi şi sociali.
1. Abric, J.C., 2002, Psihologia comunicării. Teorii şi metode, Iaşi, Editura Polirom, pp. 171-194.