Sunteți pe pagina 1din 6

Dreptul popoarelor

John Rawls
„Critical Inquiry” (Toamna 1993)
„Dreptul popoarelor” de John Rawls. Fragment luat din „Despre Drepturile Omului: Cursurile despre Amnistie de
la Oxford” 1993, editată de Stephen Shute şi Susan Hurley. Copyright © 1993 de Basic Books. Reeditată prin acord
cu Basic Books, o divizie a HarperCollins Publishers Inc.

John Rawls este James Bryant Conant, Profesor Universitar (emerit) în departamentul
de filozofie din cadrul Universităţii Harvard. Este autorul volumelor „Teoria Dreptatei” (1971)
şi „Liberalismul Politic” (1993).

Unul din obiectivele acestui eseu este să schiţeze cât mai pe scurt – mai mult decât atât
nu pot face – modul în care dreptul popoarelor poate fi dezvoltat, pornind de la ideile liberale de
dreptate similare, dar mai generale decât ideea pe care am numit-o dreptate ca echitate şi pe care
am prezentat-o în cartea mea A theory of justice1. Prin dreptul popoarelor am în vedere concepţia
politică despre drept şi dreptate [right and justice] care se aplică principiilor şi normelor, legii şi
practicii internaţionale2. În secţiunea 58 a lucrării menţionate mai sus, am indicat cum se poate
ajunge de la dreptatea ca echitate la dreptul popoarelor, cu scopul restrâns de a ridica o serie de
întrebări cu privire la războiul drept.
În acest eseu, schiţa acestui drept acoperă mai multe aspecte şi ţine seama de rolul
drepturilor omului. Chiar dacă ideea de dreptate de care mă folosesc în vederea acestui lucru este
mai generală decât dreptatea ca echitate, ea tot este legată de idea de contract social. Procedura
de construire, şi diferitele etape parcurse, sunt cam aceleaşi în ambele cazuri.
Un alt obiectiv al acestui eseu este de a stabili importanţa liberalismului politic odată ce
concepţia politică liberală de dreptate se extinde la dreptul popoarelor. În special, ne punem
întrebarea: Ce formă ia, în acest caz, toleranţa societăţilor non-liberale? Cu siguranţă, regimurile
tiranice şi dictatoriale nu pot fi acceptate ca membri [de încredere] într-o societate rezonabilă de
popoare. Dar, totodată, nu se poate cere în mod rezonabil tuturor regimurilor să fie liberale;
altfel, însuşi dreptul popoarelor nu ar exprima principiul propriu al liberalismului, de toleranţă
faţă de alte moduri rezonabile de ordonare a societăţii şi nici efortul acestuia de a găsi o bază
comună de înţelegere între popoare rezonabile. Aşa cum a fi cetăţean într-o societate liberală
înseamnă a respecta doctrinele comprehensive religioase, filozofice şi morale ale altor persoane,
dacă acestea sunt urmărite în conformitate cu o concepţie politică rezonabilă despre dreptate, tot
aşa trebuie şi o societate liberală să respecte alte societăţi organizate pe bază de doctrine

1
A se consulta John Rawls, Teoria Dreptatei (Cambridge, Mass., 1971). Sintagma „dreptul popoarelor” derivă din
tradiţionalul ius gentium, şi modul în care o folosesc este cea mai apropiată de înţelesul acesteia din fraza ius
gentium intra se. Cu acest înţeles, se referă la ceea ce legile tuturor popoarelor aveau în comun. A se consulta R.J.
Vincent, Drepturile Omului şi Relaţiile Internaţionale (Cambridge, 1986), pag. 27. Considerând aceste legi ca un
nucleu şi combinându-le cu principiile dreptatei care se aplică legilor popoarelor de oriunde, acestea oferă un înţeles
relaţionat cu sensul folosit de mine pentru dreptul popoarelor.
2
O concepţie politică de dreptate are următoarele trei caracteristici: (1) este concepută pentru a fi aplicată unor
instituţii politice, economice şi sociale de bază; în cazul societăţii interne, se aplică structurii sale de bază, în cazul
de faţă, legii şi practicilor societăţii popoarelor politice; (2) este prezentată independent de orice doctrină religioasă,
filozofică sau morală comprehensivă şi astfel poate fi derivată din sau relaţionată cu mai multe asemenea doctrine,
nu este concepută în acest mod; (3) conţinutul acesteia este exprimat în termenii unor anumite idei fundamentale
considerate ca implicite în cultura politică publică a societăţii liberale. A se consulta Rawls, Liberalismul Politic
(New York, 1993), pag. 11-15.
comprehensive, dacă instituţiile politice şi sociale ale acestora îndeplinesc anumite condiţii care
conduc societatea spre aderare la un drept rezonabil al popoarelor.
Mai exact, ne punem întrebarea: Unde anume trebuie trasate limitele rezonabile ale
toleranţei? Rezultă că o societate bine ordonată şi non-liberală va accepta acelaşi drept al
popoarelor pe care o acceptă popoarele bine ordonate şi liberale. Înţeleg aici printr-o societate
bine ordonată o societate paşnică şi non expansionistă; sistemul legal al acesteia satisface
anumite condiţii obligatorii de legitimitate în ochii propriului popor; şi, în consecinţă, ea respectă
drepturile de bază ale omului (a se consulta secţiunea 4). Un tip de societate non-liberală care
satisface aceste condiţii este prezentată prin ceea ce eu numesc, din lipsa unui termen mai bun, o
societate ierarhică bine ordonată. Acest exemplu relevă ideea centrală a acestui eseu, şi anume
că, dacă orice societate trebuie să respecte drepturile de bază ale omului, nu este necesar ca o
asemenea societate să fie liberală. De asemenea, ea indică şi rolul drepturilor omului ca parte a
unui drept rezonabil al popoarelor.

1. În ce mod este universală doctrina contractului social


1. Fiecare societate trebuie să aibă o concepţie despre modul în care se raportează la alte
societăţi şi despre felul cum trebuie să se comporte faşă de acestea. Ea convieţuieşte cu acestea
în aceeaşi lume şi, în afară de cazul special al izolării acestei societăţi de celelalte – ceea ce se
întâmpla cu mult timp în urmă – ea trebuie să formuleze anumite idealuri şi principii pentru
ghidarea politicilor sale faţă de alte popoare. Aşa cum se precizează în secţiunea 3, partea 1 de
mai jos, concepţia liberală cea mai largă pe care o gândesc începe – ca şi dreptatea ca echitate –
cu situaţia unei societăţi democrat-liberale ipotetic închisă şi autonomă şi acoperă numai valorile
politice, iar nu totalitatea aspectelor vieţii. Acum se ridică întrebarea despre modul în care
această concepţie poate fi extinsă într-o manieră convingătoare pentru a acoperi relaţiile unei
societăţi cu alte societăţi pentru a crea un drept rezonabil al popoarelor. În absenţa acestei
extinderi la dreptul popoarelor, o concepţie liberală a dreptăţii politice ar putea părea că este
istoricistă şi că se aplică numai societăţilor ale căror instituţii politice şi cultură sunt liberale. În
demonstrarea cazului de dreptate ca echitate, şi în mod analog, a concepţiilor liberale mai
generale, este esenţial să arătăm că nu se întâmplă astfel.
Dreptul popoarelor este numai unul dintre aspectele legate de extinderea acestor idei de
dreptate. Mai există şi problema de a le extinde la generaţiile viitoare, caz în care apare problema
de economisire justă. De asemenea, cum aceste idei de dreptate se referă la persoane ca la
membrii normali şi pe deplin cooperanţi ai societăţii de-a lungul întregii vieţi, şi prin urmare
având capacităţile necesare pentru aceasta, se ridică problema referitoare la ceea ce se datorează
celor care nu reuşesc să îndeplinească această condiţie, temporar sau permanent, toate acestea
ridicând o serie de probleme de dreptate în ceea ce priveşte îngrijirea sănătăţii. În fine, mai este
şi problema referitoare la ce anume se datorează animalelor şi celorlalte din natură.
Cu toate că am dori să dăm eventual un răspuns la toate aceste întrebări, mă îndoiesc că
puteam realiza acest lucru în cadrul sferei de aplicare a acestor idei de dreptate înţelese ca şi
concepţii politice. În cel mai bun caz, acestea ar putea oferi răspunsuri rezonabile la primele trei
probleme de extindere: către alte societăţi, la alte generaţii şi la anumite cazuri de îngrijire a
sănătăţii. În ceea ce priveşte chestiunile în care aceste idei liberale de dreptate eşuează, sunt mai
multe lucruri care trebuie spuse. Unul dintre ele este că ideea de dreptate politică nu acoperă
totul şi nici nu ar trebui să ne aşteptăm la aşa ceva. Sau problema poate fi într-adevăr una de
dreptate politică, dar nici una dintre ideile acestea nu este corectă pentru chestiunea în cauză,
indiferent cât de bine s-ar aplica pentru alte chestiuni. Pentru a vedea cât de problematic este
acest lucru trebuie să aşteptăm până când poate fi examinată chestiunea însăşi. Însă nu ar trebui
să ne aşteptăm ca aceste idei, sau, după mine, orice expunere a dreptăţii politice, să trateze toate
aceste aspecte.
2. Să ne întoarcem acum la problema noastră referitoare la extinderea, la dreptul
popoarelor, a ideilor liberale de dreptate similare cu dreptatea ca echitate, dar mai generale decât
aceasta. Există un contrast clar între acestea şi alte vederi familiare în sensul că acestea sunt
universale în sfera lor de aplicare. De exemplu, să considerăm doctrina lui Leibniz sau cea a lui
Locke: acestea sunt universale atât în ceea ce priveşte sursa autorităţii cât şi cu privire la
formularea lor. Vreau să spun prin asta că sursa lor este autoritatea lui Dumnezeu sau raţiunea
divină, după caz; şi că ele sunt universale în sensul că principiile lor sunt afirmate astfel încât să
se aplice tuturor fiinţelor rezonabile de pretutindeni. Doctrina lui Leibniz este o etică a creaţiei.
Ea conţine ideea de moralitate ca imitatio Dei şi ni se aplică nouă imediat în calitate de creaturi
ale lui Dumnezeu înzestrate cu gândire. În doctrina lui Locke, unde Dumnezeu are autoritate
legitimă peste întreaga creaţie, legea naturii – acea parte din legea divină care poate fi cunoscută
de noi prin puterile naturale de gândire – are autoritate oriunde şi ne leagă pe noi şi pe toate
popoarele.
Majoritatea perspectivelor filozofice cunoscute – precum intuiţionismul raţional,
utilitarismul (clasic) şi perfecţionismul – sunt şi ele formulate într-o manieră generală pentru a ni
se aplica direct în toate cazurile. Întrucât acestea nu sunt fundamentate teologic, [putem spune]
că sursa autorităţii este raţiunea (umană), sau un domeniu independent de valori morale, sau alte
baze cu validitate universală considerate. În toate aceste vederi, universalitatea doctrinei este
consecinţa directă a sursei sale de autoritate şi a modului în care este ea formulată.
3. Prin contrast, o perspectivă constructivistă precum dreptatea ca echitate, şi ideile
liberale mai generale decât aceasta, nu încep de la primele principii universale care au autoritate
în toate cazurile3. În dreptatea ca echitate, principiile dreptăţii pentru structura de bază a societăţii
nu sunt adecvate ca principii generale complete. Acestea nu se aplică tuturor subiectelor: nu se
aplică bisericilor şi universităţilor, sau structurilor de bază ale tuturor societăţilor sau dreptului
popoarelor. Acestea sunt mai curând construite prin intermediul unei proceduri rezonabile în care
părţile raţionale adoptă principii de dreptate pentru fiecare tip de subiect pe măsură ce acesta
apare. În mod tipic, o doctrină constructivistă acţionează prin selectarea unei serii de subiecte,
începând, să spunem, cu principiile de dreptate politică pentru structura de bază a unei societăţi
democratice închise şi autonome. Odată făcut acest lucru, ea merge apoi mai departe la
principiile pentru revendicările generaţiilor următoare, se extinde la principiile pentru dreptul
popoarelor şi [se restrânge] la principiile pentru chestiuni sociale speciale. De fiecare dată,
procedura constructivistă este modificată pentru [a se potrivi] subiectului în cauză. Pe parcurs,
sunt disponibile toate principiile principale generale, inclusiv cele necesare pentru diferite sarcini
şi obligaţii politice ale indivizilor şi asociaţiilor4. Astfel, o doctrină liberală constructivistă este
universală în sfera sa de aplicare odată ce este extinsă pentru a oferi principii pentru toate
subiectele relevante din punct de vedere politic, inclusiv o lege a popoarelor pentru cel mai larg
subiect, societatea politică a popoarelor. Autoritatea acesteia se sprijină pe principiile şi pe
conceptele raţiunii practice, dar întotdeauna după cum sunt ele ajustate corespunzător pentru a se
aplica diferitelor subiecte în ordinea apariţiei lor şi după cum se presupune că aceste principii se
bazează pe reflecţiile potrivite ale agenţilor rezonabili cărora li se aplică [principiile
corespunzătoare].
La prima vedere, o doctrină constructivistă de acest tip pare să fie complet nesistematică.
Cum anume sunt legate între ele principiile care se aplică diferitelor cazuri? Şi de ce parcurgem o
3
În acest paragraf şi în următoarele două, fac referire la prima secţiune din Rawls „Structura de bază ca subiect”,
American Philosophical Qwlrterly 14 (Apr. 1977): 159-65.

4
Pentru un exemplu detaliat despre modul cum se face acest lucru în cazul secvenţei de patru etape a poziţiei
iniţiale, convenţia constituţională, legislaţia şi instanţele, a se consulta Rawls Teoria Dreptatei, pag. 195-201. O
prezentare mai scurtă se poate găsi în Rawls „Libertăţile de Bază şi Prioritatea lor” din The Tanner Lectures on
Human Values, ed. Sterling M. McMurrin, 13 volume, la data (Salt Lake City, Utah, 1980-), 3:55.
serie de cazuri într-o anumită ordine şi nu în alta diferită? Constructivismul presupune, cu toate
acestea, că există alte forme de unitate în afară de cea definită de principii complet prime şi
generale care formează o schemă consistentă. Unitatea poate fi dată şi printr-o succesiune
pertinentă de cazuri, presupunând că părţile în poziţia originară (după cum am numit-o) urmează
să parcurgă succesiunea înţelegând că principiile pentru subiectul fiecărui acord ulterior urmează
să fie subordonate [principiilor] pentru subiectele tuturor acordurilor anterioare sau coordonate
cu ele şi ajustate lor prin anumite reguli de prioritate. Voi examina o anumită secvenţă şi voi
releva meritele sale pe măsură ce înaintăm. Încă de la început nu există nicio garanţie că aceasta
este cea mai apropiată secvenţă, şi este posibil să fie nevoie de mai multe încercări şi erori.
Adaug faptul că în dezvoltarea unei concepţii de dreptate pentru structura de bază sau
pentru dreptul popoarelor, sau chiar pentru orice subiect, constructivismul nu ia în consideraţie
variaţia în număr a persoanelor separat ca şi bază [in numbers of people alone as accounting]
pentru adaptarea diferitelor principii la diferite cazuri.
Faptul că familiile sunt mai mici decât democraţiile constituţionale nu explică de ce li se
aplică principii diferite. Mai curând, structura diferită a cadrului social, precum şi scopul şi rolul
diferitelor sale părţi, ca şi felul în care se potrivesc ele [este] ceea ce explică existenţa principiilor
diferite pentru diferite tipuri de subiecte. Astfel, este o trăsătură caracteristică a ideii
constructiviste de dreptate să considere natura şi scopul diferit al elementelor societăţii, şi ale
societăţii popoarelor, fiind necesare persoane [as requiring persons], în cadrul unui domeniu
unde alte principii le permit să acţioneze liber, pornind de la principii concepute pentru a se
potrivi rolurilor lor speciale. Aşa cum vom observa pe măsură ce analizăm dreptul popoarelor,
aceste principii sunt identificate în fiecare caz de agenţi raţionali poziţionaţi corect sau
rezonabili, după cazul aflat în discuţie. Acestea nu sunt derivate complet din principii generale,
precum principiul utilităţii sau principiul perfecţionismului.

2. Trei întrebări preliminare


1. Înainte de a arăta modul în care extinderea popoarelor poate fi efectuată, mai întâi este
important să facem distincţia între două părţi ale dreptăţii ca echitate sau ale oricărei alte
concepţii similare de dreptate, liberale sau constructiviste. O parte este concepută pentru a se
aplica instituţiilor interne ale societăţilor democratice, regimului şi structurii de bază ale acestora,
precum şi sarcinilor şi obligaţiilor cetăţenilor; cealaltă parte este concepută să se aplice societăţii
de societăţi politice însăşi şi, prun urmare, relaţiilor politice dintre popoare5. După ce principiile
de dreptate au fost adoptate pentru dreptatea internă, ideea unei poziţii originale este folosită din
nou la următorul nivel, superior6. Ca şi mai înainte, părţile sunt reprezentanţi, dar acum ei sunt
reprezentanţii popoarelor ale căror instituţii de bază satisfac principiile de dreptate selectate la
primul nivel. Începem cu familia societăţilor, fiecare bine ordonată de nişte vederi liberale care
îndeplinesc anumite condiţii (dreptatea ca echitate este un exemplu) şi apoi vom ajunge la
principiile care guvernează relaţiile dintre ele. Aici, menţionez numai prima etapă pentru
elaborarea dreptului popoarelor. Aşa cum vom vedea imediat (în paragraful al doilea al secţiunii
3, partea întâi), trebuie să dezvoltăm şi principiile care guvernează relaţiile între societăţi liberale
şi ceea ce voi numi societăţi ierarhice. Rezultă că societăţile liberale şi ierarhice pot conveni
asupra aceleiaşi legi a popoarelor, şi astfel această lege nu depinde de aspecte specifice tradiţiei
occidentale.

5
Prin popoare, mă refer la persoanele şi persoanele întreţinute văzute ca o entitate juridică şi organizată de
instituţiile sale politice, care stabilesc puterile de guvernare. În societăţile democrate, persoanele vor fi cetăţenii; în
societăţi ierarhice şi alte societăţi, aceştia vor fi membrii.
6
A se consulta Rawls Teoria Dreptăţii, pag. 376, unde acest proces este descris foarte pe
scurt.
Se poate contraargumenta că, pentru a continua pe această cale, înseamnă să se accepte
statul aşa cum este conceput în mod tradiţional, cu toate puterile sale binecunoscute de
suveranitate. Aceste puteri includ, în primul rând, dreptul de a face război în urmărirea politicilor
de stat – continuarea politicii prin alte mijloace, cum spunea Clausewitz – iar scopurile politicii
fiind date de interesele prudente şi raţionale ale statului7.
În al doilea rând, ele includ dreptul statului de a face orice doreşte cu oamenii, în cadrul
graniţelor sale. Obiecţia este incorectă, din acest motiv. În prima utilizare a poziţiei originale,
societatea internă este văzută ca închisă, dat fiind că facem abstracţie de relaţiile ei cu alte
societăţi. Nu este nevoie de forţe armate, iar chestiunea referitoare la dreptul guvernului de a fi
pregătit din punct de vedere militar nu se pune şi ar fi negată dacă ar fi pusă. Principiile dreptăţii
interne legitimează o forţă de poliţie pentru a menţine ordinea internă, dar acesta este un alt
subiect; şi chiar dacă acele principii interne nu sunt în contradicţie cu dreptul calificat la război
într-o societate de popoare, ele nu sprijină ele însele acel drept. Aceasta depinde de dreptul
popoarelor însăşi, care încă rămâne să fie elaborat. Şi, aşa cum vom vedea, această lege va
restricţiona şi suveranitatea internă a unui stat, dreptul de a face oamenilor ceea ce doreşte, între
propriile graniţe.
Astfel, este important să observăm că în acest proces de formulare a dreptului popoarelor,
un guvern, ca organizaţie politică a poporului său nu este, aşa cum se obişnuia, autorul propriei
sale puteri. Prerogativele de război ale guvernelor, oricare ar putea fi ele, sunt numai cele
acceptabile numai în cadrul unei legi rezonabile a popoarelor. Dacă presupunem existenţa unui
guvern prin care un popor este organizat intern prin instituţii bazate pe dreptate, nu vom avea
idei preconcepute despre aceste chestiuni. Trebuie să reformulăm puterile suveranităţii în lumina
unei legi rezonabile a popoarelor şi să eliminăm dreptul la război şi dreptul la autonomie internă,
care au făcut parte din legea internaţională (pozitivă) timp de două secole şi jumătate ca parte a
sistemului clasic al statelor, în urma Războiul de 30 de ani8.
Mai mult, aceste idei sunt în acord cu o schimbare dramatică în modul de înţelegere a
legii internaţionale, în prezent. De la cel de al doilea război mondial, legea internaţională a
devenit mult mai exigentă decât în trecut. Aceasta are tendinţa de a restricţiona dreptul unui stat
de a purta război numai la cazuri de autoapărare (aceasta permite securitate colectivă), şi, în plus,
are tendinţa de a limita dreptul acestuia la suveranitate internă9. Rolul drepturilor omului se află
evident în legătură mai strânsă cu cea de a doua schimbare enumerată, ca parte a efortului de a
oferi o definiţie potrivită suveranităţii interne a guvernului şi de a o limita, deşi el se află în
legătură cu prima [schimbare]. În acest punct, las deoparte numeroasele dificultăţi de interpretare
a acestor drepturi şi limite şi voi considera sensul şi tendinţa lor generală, ca fiind suficient de
clare. Ceea ce este esenţial este că elaborarea noastră a dreptului popoarelor ar trebui să se
7
Ar fi nedrept faţă de Clausewitz să nu adaug că pentru el interesele statului pot include obiective morale de
reglementare de orice fel, şi astfel obiectivele de război pot fi acelea de a apăra societăţile democrate împotriva
regimurilor tiranice, cumva aşa cum se întâmpla în cel de al doilea război mondial. Pentru el, obiectivele politicii nu
sunt parte din teoria de război, deşi acestea sunt mereu prezente şi pot afecta comportamentul de război. Despre
acest subiect, a se consulta observaţiile instructive ale lui Peter Paret, „Clausewitz" în Creatorii Strategiei Moderne:
De la Machiavelli la era nucleară, ed. Peter Paret, Gordon A. Craig, şi Felix Gilbert (Princeton, N. J., 1986), pp.
209-13. Vederea prezentată în text caracterizează raison d’etat aşa cum este urmărit de Frederick cel Mare. A se
consulta Gerhard Ritter, Frederick cel Mare, trans. Paret (Berkeley, 1968), capitolul 10 şi afirmaţiile de la pagina
197.
8
Charles R. Beitz caracterizează aceste puteri ca aparţinând la ceea ce numeşte acesta moralitatea statelor în partea
a 2-a din volumul Teorie Politică şi Relaţii Internaţionale (Princeton, N.J., 1979). Acestea depind, argumentează el,
de o analogie greşită între indivizi şi state.

9
A se consulta Stanley Hoffman Janus şi Minerva: Eseuri despre Teoria şi Practica Politicii Internaţionale
(Boulder, Acolo., 1987), p.374.
potrivească – aşa cum şi rezultă de fapt – cu aceste două schimbări de bază şi le vom oferi
argumente potrivite.
2. Cel de al doilea aspect preliminar se referă la întrebarea: în formularea dreptului
popoarelor, de ce începem (aşa cum am spus mai sus) cu societăţile bine ordonate de vederile
liberale cumva mai generale decât dreptatea ca echitate? Nu ar fi oare mai bine să începem cu
lumea ca întreg unitar, cu o poziţie globală originală, ca să spunem aşa, şi să discutăm chestiunea
dacă, şi în ce formă, ar trebui să existe state sau popoare până la urmă? Anumiţi autori (pe care îi
menţionez mai târziu) consideră că o vedere constructivistă a contractului social ar trebui să
procedeze în acest mod şi ea asigură universalitatea dorită încă de la bun început.
Consider că nu există un răspuns iniţial clar referitor la acest aspect. Ar trebui să
încercăm diferite alternative şi să analizăm plusurile şi minusurile acestora. Dat fiind că atunci
când am formulat dreptatea ca echitate am început cu societatea internă, voi continua din acel
punct ca şi cum ceea ce s-a făcut până acum este mai mult sau mai puţin sigur. Prin urmare, eu
doar dezvolt demersurile făcute până acum, [în măsura în care ] acest lucru pare să furnizeze un
punct de pornire adecvat pentru extinderea la legile popoarelor. Un alt motiv pentru a proceda
astfel este că popoarele ca şi entităţi juridice organizate de guvernele lor, există actualmente sub
o formă sau alta în întreaga lume. Din punct de vedere istoric, toate principiile şi standardele
propuse pentru dreptul popoarelor trebuie, pentru a fi fezabilă, să se dovedească acceptabile faţă
de opinia publică chibzuită şi reflectată a popoarelor şi a guvernelor lor .
Să presupunem atunci că noi suntem (deşi nu suntem) membrii unei societăţi bine
ordonate. Convingerile noastre despre dreptate sunt în principiu aceleaşi cu cele ale cetăţenilor
(dacă există aşa ceva) din familia de societăţi bine ordonate de concepţii liberale de dreptate şi
ale căror condiţii sociale şi istorice sunt similare cu ale noastre. Au acelaşi tip de motive pentru a
afirma modul lor de guvernare aşa cum îl afirmăm şi noi pe al nostru. Această înţelegere comună
a societăţilor liberale oferă un punct de pornire apt pentru extinderea la dreptul popoarelor.
3. În ultimul rând, atrag atenţia asupra distincţiei dintre dreptul popoarelor şi legea
naţiunilor sau legea internaţională. Cea din urmă este o ordine legală existentă sau pozitivă,
indiferent de cât de incompletă poate fi în anumite sensuri, fiind lipsită, ca să zicem aşa, de o
schemă eficientă de sancţiuni care în mod normal ar caracteriza legea internă. Dreptul
popoarelor, prin contrast, este o familie de concepte politice care, împreună cu principiile
dreptăţii, justiţiei, şi ale binelui comun, specifică conţinutul unei concepţii liberale de dreptate,
formulate pentru a se extinde şi pentru a se aplica la legea internaţională. Ea oferă conceptele şi
principiile în raport cu care această lege trebuie judecată.
Această distincţie între dreptul popoarelor şi legea naţiunilor [dreptul internațional] ar
trebui să fie uşor de făcut. Ea nu este mai obscură decât distincţia dintre principiile de dreptate
care se aplică structurii de bază a unei societăţi interne şi instituţiile existente, politice, sociale şi
legale care de fapt realizează acea structură.