Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprins
Tema
* Ce este acest Proiect-Monica * Ce este acest Proiect-Şerban * Elementele concrete
ale proiectului – Talente Produse şi servicii * Grupurile şi blogurile care fac parte
din proiect * În loc de final *
Bun găsit!
Numele meu este Monica Stănescu şi sunt căsătorită cu
Şerban Stănescu. M-am născut în România, în 15 noiembrie
1967, în oraşul Bacău şi de 10 ani locuiesc şi muncesc în Grecia.
În prezent, mă aflu împreună cu Şerban în Thesaloniki. Muncim
împreună, suntem împreună cât putem de mult şi ne bucurăm de
viaţă şi de tot ceea ce ne oferă ea. Povestea noastră a început pe
internet, pe NetLog şi a început de la nevoia mea de a învăţa şi a
afla mai multe despre mine şi despre ce anume pot face în viaţă
pentru a fi fericită, pentru a mă simţi împlinită. Îţi voi povesti în
continuare despre Proiectul nostru, Proiectul Ritmuri
Interioare.
M-am căsătorit destul de devreme şi acum, îmi dau seama că am făcut-o fără a avea
experienţa necesară în viaţă. Consecinţa a fost că am pierdut mult timp şi foarte multă
energie, am pierdut şi bani, mi-am periclitat sănătatea şi am fost la un pas de a deveni
alcoolică, puţin înainte de a îl fi cunoscut pe Şerban.
Căsnicia mea s-a terminat brusc în anul 2000, la trei luni după ce am ajuns în Grecia.
Am plecat în Grecia, în 1999, împreună cu cel pe care îl consideram a fi soţul meu, omul
pe care îl iubesc, în care pot avea încredere, partenerul meu de viaţă, de muncă, tovarăşul
meu nedespărţit la bucurii şi necazuri.
Fostul meu soţ, din motive necunoscute mie până astăzi, a înaintat divorţul înainte să
plecăm din ţară, fără a îmi spune nimic. Astfel, în anul 2005, când am venit în România pentru
a îmi rezolva nişte probleme de sănătate şi a îmi schimba actele, am aflat de la mama mea că
sunt divorţată. Şocul „noutăţii” pe care am aflat-o, a fost peste ceea ce puteam suporta. În
străfundurile mele, am refuzat să accept că aşa ceva este posibil. Am rămas prin urmare
alături de cel pe care l-am considerat a fi soţul meu, deşi legal, eram practic liberă să fac ce
vreau cu viaţa mea.
În 2007, ne-am cumpărat primul calculator şi ne-am conectat la internet.
Datorită internetului, am ajuns foarte repede să îmi dau seama că universul în care îmi
duceam existenţa era foarte strâmt, că mă simt în stare de mult mai mult, că există o lume
întreagă care mă aşteaptă.
Internetul m-a ajutat să îmi amintesc că înainte de toate sunt un om, că pe lângă
muncă, masă, somn şi haine, mai am nevoie încă de multe altele.
Primul şoc pe care l-am avut, a fost când am descoperit că sunt femeie şi că pe lângă
multe alte nimicuri, am nevoie să iubesc şi să fiu iubită, să respect şi să fiu respectată.
Am aflat aceasta printr-o modalitate ciudată: mesaje şi convorbiri telefonice. Am
comunicat în acest fel cu un om obişnuit, un pietrar, care, aşa cum am aflat mai târziu, ar fi
vrut să aibă o aventură sexuală cu mine. Deşi sunt o fire deschisă, acest gen de aventuri mi se
par fără sens şi de prost gust. Totuşi, acest om a sfârşit prin a se îndrăgosti de mine, fără să
mă fi întâlnit cu el vreodată. Am devenit pentru el, în numai trei luni, aşa cum mi-a spus-o, „o
icoană”. Asta am putut înţelege, ştiam eu însumi oameni care trăiseră astfel de experienţe şi
care aveau astfel de sentimente faţă de anumiţi oameni. Am început însă şi eu să îl iubesc,
într-un mod necunoscut mie până atunci. Aşa am descoperit că există ceea ce unii numesc
„dragoste necondiţionată”.
Evident, sunt opiniile mele, dar e totuşi vorba de viaţa mea şi aici cred că cuvântul care
atârnă cel mai greu, este cuvântul meu.
Prin intermediul acestei relaţii, am descoperit că dragostea, că a fi femeie, înseamnă
cu totul altceva decât ştiam eu. Că „a iubi”, înseamnă mult mai mult decât a locui cu cineva în
aceeaşi casă, a mânca la aceeaşi masă aceeaşi mâncare şi a folosi în comun nişte lucruri.
Am descoperit de exemplu că a avea încredere în cel de lângă tine şi a îl simţi
atât de aproape de tine încât să poţi spune că este înăuntrul tău, contează mult mai
mult decât foarte multe altele. Ca să fiu foarte directă, contează mai mult decât au
contat toate cele pe care le-am lăsat în urma mea, când am venit la Şerban, cu ceea
ce aveam pe mine.
Am renunţat la munca a 10 ani şi chiar mai mult. Am renunţat la tot ceea ce
am agonisit în 10 ani de muncă grea, istovitoare, în care mi-am deteriorat sănătatea
destul de mult.
În fine, pe la mijlocul lui 2008, începusem să-mi dau seama că mă interesează foarte
mult să mă perfecţionez profesional. Descoperisem că îmi plac copii, pentru că din ce în ce mai
mulţi dintre clienţii mei, mă solicitau să am grijă de copii lor pentru a putea să aibă câteva ore
libere pentru ei înşişi.
Acest „pentru ei înşişi”, a început să îmi răstoarne viaţa pe dos. Am început treptat să
îmi dau seama că toată viaţa am căutat să mulţumesc pe toată lumea, cu o singură
excepţie: eu. Pe mine, m-am lăsat întotdeauna la urmă şi rândul meu, am ajuns să descopăr
în această vară a anului 2008, întârzia să mai vină. Am ajuns să am probleme mari cu dantura,
dar soţul meu avea întotdeauna alte priorităţi. Banii se duceau, eu munceam de mă speteam şi
dantura mea, rămânea mereu pentru „altă dată”. Aveam după părerea mea mult mai mult
decât strrictul necesar în casă. Cîştigam destul de bine, mult peste nevoile noastre curente.
Totuşi, ca un făcut, bani pentru dantura mea, erau mereu imposibil de găsit. Am cedat de
fiecare dată.
După un an de internet, am descoperit că mă intereserază foarte mult astrologia,
numerologia şi psihologia. Mi-am dat seama că acestea mă ajută să înţeleg mai bine oamenii,
începând cu mine. Am înţeles foarte curând că vreau neapărat să studiez. Vreau să învăţ cât
pot de mult în aceste domenii: Psihologie, Astrologie, Numerologie.
Atunci când am discutat cu fostul soţ, m-am izbit de un zid de netrecut. Mai grav a fost
faptul că a început să devină gelos, violent, să mă urmărească la tot pasul, să mă acuze că îl
înşel cu alţii — un fel mai indirect de a mă face târfă.
M-am simţit strivită, călcată în picioare şi inutilă. Am început să beau băuturi alcoolice
tari. Am crezut în nesăbuinţa mea, că este o soluţie.
Singura mea bucurie în acea perioadă a anului 2008, rămăsese NetLog-ul şi prietenii pe
care mi-i făcusem pe internet. Dar şi această bucurie, uneori o plăteam îndurând violenţe fizice
şi crize de nervi din partea fostului soţ. Peste toate acestea, s-au adăugat şi două spargeri.
Hoţii ne-au luat cam tot ce adunasem în aceşti ani... Aur, bijuterii, bani, alte valori. În total,
am pierdut cam valoarea unui apartament cu 4 camere, în România. Asta, în condiţiile în care
în Grecia, locuiam, ca şi acum de altfel, cu chirie.
Întrebarea „Pentru ce trăiesc şi la ce sunt eu bună de fapt”, îmi răsuna din ce în ce
mai des în minte şi începea să mă chinuie. Beam, sperând că această întrebare va dispare din
viaţa mea, dar ea revenea mai intensă, cu fiecare zi care trecea.
Prin octombrie, am descoperit pe internet, pe NetLog, nişte articole ale unui
necunoscut. Mi-am dat seama că îmi oferă unele răspunsuri la întrebările mele. Eram însă atât
de sleită fizic şi psihic, încât am preferat să fiu extrem de prudentă. Încă o aventură
sentimentală, simţeam asta, mi-ar fi fost fatală. Am căutat informaţii despre autor. Am aflat
că se numeşte Şerban Stănescu, am descoperit că este foarte deschis dar şi destul de dur în
opinii. Aşa am ajuns să citesc mai mult din ceea ce scria. Voiam să înţeleg de unde vine acea
duritate. Eu am un fel de a fi mai prietenos. Sau poate că am mai multă răbdare.
I-am scris un comentariu la un articol, în care am vrut să îl atenţionez exact asupra ideii
„vorba dulce, mult aduce”.
El a citit articolul şi mi-a mulţumit. Destul de neutru. Am simţit însă înăuntrul meu că
descoperisem ceva. Ce anume? Am vrut să aflu mai mult. Am început să citesc ceea ce scria şi
să comentez mai des. Aşa am ajuns să schimbăm frecvent mesaje, în doar o lună. Am
remarcat că ţine cont de părerile mele, chiar dacă uneori sunt mai puţin favorabile. Am înţeles
din asta că este deschis oricăror sugestii, dar să fie bine argumentate. Curând, chiar mi-a scris
asta într-un mesaj.
Apoi, după un articol de-al meu, în care îmi exprimam nemulţumirea în general, asupra
a tot felul de oprelişti şi interdicţii pe care le întîlnim în viaţă, mă pomenesc cu întrebarea
„EŞTI FERICITĂ?”
În primele clipe, am crezut că e puţin nebun. După câteva clipe de şoc profund, am
înţeles că are dreptate. Că exact aşa cum îmi spusese el, mie trebuie să îmi răspund. Ştiu doar
că am plîns pe înfundate cîteva zile. Eram furioasă pe mine, pentru că începeam să înţeleg că
sunt singura vinovată pentru nefericirile mele. Eram furioasă pe el, că avea dreptate şi pentru
că reuşise — cum oare reuşise?! — să afle că am destule răni sângerânde încă în suflet, pe
care le ascund.
Mai departe, totul a decurs cu o viteză uluitoare. Şerban m-a ajutat să înţeleg că în
condiţiile date, îmi trebuie o muncă mai potrivită cu ce vreau eu să învăţ şi mi-a explicat că
există cursuri de presopunctură şi terapii tradiţionale. Aflasem câte ceva de pe internet, dar
având prea puţine cunoştinţe de calculatoare şi internet şi prea puţin timp să învăţ, informaţiile
găsite, erau prea puţine pentru a mă ajuta să îmi fac un plan clar.
Când i-am vorbit despre „astrologie”, „numerologie”, mi-a trimis unele materiale, nişte
adrese de pe internet unde am găsit informaţii foarte importante pentru mine.
Apoi, mi-a spus că ceea ce vreau eu de fapt, se numeşte „parapsihologie” şi că
deocamdată, se poate studia la nivel înalt, doar în fosta Uniune Sovietică. Cu aceeaşi ocazie,
mi-a oferit cartea lui şi mi-a explicat că îl preocupă acest domeniu încă de la 8 ani şi jumătate,
când în existenţa lui, a avut loc un eveniment imposibil de explicat în condiţii normale. Asta m-
a făcut să îmi amintesc un episod din viaţa mea, care şi acum îmi ridică multe semne de
întrebare: cutremurul din 1977. Ca şi el, aveam o vârstă mică, nouă ani şi jumătate. Dar ceea
ce s-a petrecut cu mine, înăuntrul meu şi în jurul meu, m-a zdruncinat.
Aşa mi-a venit ideea să-l pun pe Şerban să scrie „Cutremur”.
Restul poveştii, este relatat în cartea „Casa şi Familia”.
Am înţeles că Şerban este ceea ce am nevoie. Un posibil profesor sau cel puţin un
sfătuitor. În ianuarie 2009, când am revenit în ţară pentru rezolvarea unor probleme, mi-am
propus să mă întâlnesc cu el şi să îmi dea informaţii clare, astfel încât să pot lua o decizie
privind ce fac cu viitorul meu, la ce şcoală sau cursuri să mă înscriu. Eram definitiv decisă să
merg mai departe pe această cale a învăţăturii, legată de ceea ce se află înăuntrul meu.
Citisem o bună parte din cartea lui Şerban, dar mi se părea o cartre dificilă, iar eu voiam o
soluţie rapidă, imediată.
Aşa m-am întâlnit într-o zi cu cartea „Secretul”, a scriitoarei Rhonda Byrne. Deşi eram
conştientă că înţeleg foarte puţine, totuşi, simţeam înăuntrul meu că aceea este calea mea. M-
am gândit câteva clipe că în cartea aceasta am întâlnit acelaşi mod complicat de a scrie, ca în
cartea lui Şerban, „Ritmuri Interioare”. Şi atunci am înţeles! EU, aveam multe de învăţat. Dar
cum? Unde? De unde bani, când soţul meu refuza şi să discute subiectul?
Vizita în România, m-a pus în situaţia clară de a înţelege că alături de fostul soţ, aveam
o singură posibilitate: să rămân ceea ce eram. O femeie de serviciu, care îşi iroseşte viaţa între
serviciu, piaţă şi bucătărie. Spectrul alcoolului şi al unui sfârşit penibil, mă îngrozea. De ce să
aleg acest drum?
Şerban insista tot mai mult să ne întâlnim.
M-am decis brusc să îmi schimb viaţa din temelii. Am părăsit tot ceea ce am realizat în
cei 10 ani de muncă în Grecia, inclusiv pe fostul meu soţ. Înţelesesem că alături de el, viaţa
mea însemna un drum înfundat. Am stabilit cu Şerban să ne întâlnim în Bucureşti, pe 27
ianuarie 2009. Voiam să discut cu el, să îi spun ce anume vreau şi să mă sfătuiesc cu el ce pot
face să ajung unde mi-am propus.
La ora 21:00, pe 27 ianuarie 2009, ne aflam în Bucureşti, faţă în faţă, pe treptele
Universităţii. Am simţit în acea clipă că am făcut bine că am decis să mă întâlnesc cu el. Am
simţit că am fost aşteptată şi primită cu bucurie, că am însemnat şi că însemn ceva pentru el.
Mi-a propus să mergem la el, în Alexandria. În ce mă priveşte, era cea mai bună soluţie.
Aveam la mine atâţi bani cât să îmi plătesc drumul de înapoiere în Grecia, dar în Grecia, deja
era imposibil să mă întorc de unde plecasem. Aveam nevoie de câteva zile să mă odihnesc şi
să cântăresc cu grijă ce am de făcut.
Până la urmă, în cele câteva zile de odihnă pe care le voiam eu şi pe care Şerban mi le-
a oferit din plin, am ajuns rapid la concluzia că, în Grecia, va fi imposibil să revin. Aveam
împotriva mea atât pe fostul soţ cât şi familia mea, care îmi refuzau dreptul de a îmi decide
singură soarta. Fostui meu soţ cel puţin, timp de peste două săptămâni ne-a ameninţat la
telefon pe amândoi, inclusiv cu moartea. Pe de altă parte, cunosc Grecia, îmi place ţara, îmi
plac oamenii şi eram conştientă că deşi trebuie să iau totul de la capăt, sunt gata să o fac,
chiar cu preţul vieţii.
Pe acest fond tensionat, Şerban m-a cerut în căsătorie. Am acceptat şi pe data de 6
aprilie, făcusem primul pas către o nouă viaţă în doi.
În cartea „Casa şi Familia”, am povestit foarte multe amănunte legate de felul în care
am comunicat cu Şerban, de felul ciudat în care am înţeles amândoi că avem nevoie unul de
celălalt.
În concluzie, Proiectul Ritmuri Interioare, este între altele o poveste din care oricine
poate învăţa multe, între care şi cum poţi să îţi găseşti partenertul ideal, folosind
internetul ca mijloc de comunicare.
Am făcut precizarea aceasta, pentru că multă lume priveşte ciudat faptul că „ne-am
cunoscut pe internet”. Deşi am spus-o amândoi de mai multe ori, lumea continuă să creadă în
această prostie, că „ne-am cunoscut pe internet”.
Adevărul însă este simplu, este banal: Am comunicat pe internet, până când ne-
Pentru mine, Grecia înseamnă cea mai dură experienţă posibilă. Sunt aproape complet
izolat de lume. Alfabet necunoscut, limbă necunoscută, ţară necunoscută, oraş necunoscut,
cultură şi civilizaţie aproape necunoscută, cu excepţia vagilor amintiri din vremea şcolii
generale, de la istorie. Adică, de acum 40 de ani... Deşi cunosc Engleză, Italiană şi Franceză,
comunicarea aici, este foarte dificilă fără limba greacă.
Dincolo de aceste handicapuri, mai este şi vârsta. La 50 de ani, este destul de dificil să
mai găseşti de lucru, fără a avea o cunoştinţă, o conexiune undeva. Chiar şi cu câteva
conexiuni, problema tot dificil rămâne de rezolvat. Aici ne aflăm într-o economie de piaţă reală
şi singura întrebare care ţi se pune, este „Ce ştii să faci?” Când am spus că am 15 ani de
experienţă în calculatoare, am fost privit cu groază. În câteva luni, am reuşit să înţeleg şi de
ce. Aici „calculatoare”, e ca un fel de ameninţare. Un specialist în calculatoare, înseamnă 50
euro pe oră. Iar Grecia, este o ţară cu destule necazuri ale ei, pentru a mai avea timp să se
gândească şi la altele. Totuşi, calculatoarele au pătruns şi în Grecia şi aşa cum constat, ele
sunt o realitate care face presiuni colosale asupra grecilor, care sunt înceţi şi ţin foarte mult la
tabieturile lor. Ca fapt divers, 50 euro în 8 ore, înseamnă 400 euro / ziua de muncă.
Cunoaştem deja câţiva greci care muncesc pe ici, pe colo, pentru suma asta de bani într-o
lună... Mai e ceva de comentat?
Destul despre mine! Mai multe, spun cărţile pe care le-am scris şi le voi mai scrie, cât
voi mai face umbră Pământului.
Câteva cuvinte despre Monica şi povestea noastră.
S-au scris despre noi pe internet tot felul de chestii. Calomnii, provocări, minciuni,
jigniri... Cea mai ciudată şi amuzantă acuzaţie care mi-a fost adusă: „Răpire paranormală”.
Sunt tare curios ce înţelege personajul în cauză, numitul Lazăr Corneliu Rus, prin
această expresie...
În primul rând, e cazul să precizez că Monica a venit în Bucureşti, ca urmare a unei
decizii pe care a luat-o singură, înainte să ne fi văzut vreodată. În altă ordine de idei, era o
femeie liberă, fiind ca stare civilă divorţată, prin senţinţă a tribunalului Bacău, rămasă
definitivă la data de 25 februarie 2000! (două mii!!). Adică, la vremea când s-a scris ce s-a
scris pe internet despre mine, acele afirmaţii făceau obiectul infracţiunilor de calomnie,
deteriorarea imaginii publice, şantaj, hărţuire, pe lângă faptul că Monica avea vânătăi la ochi,
ca urmare a unor lovituri la cap, administrate de către ex-soţul său.
Potrivit prevederilor Codului Penal din România, fostul ei soţ, Lazăr Corneliu Rus, este
un infractor de drept comun şi încă unul periculos. Faptul că încă mai este în libertate, se
datorează toleranţei pe care eu personal am manifestat-o, cu toate că urmare a ameninţărilor
cu moartea primite pe telefonul mobil, inclusiv în mesaje scrise, aveam temei legal de trimitere
în instanţă, pentru infracţiunea de hărţuire.
Există însă în Grecia, în Orhomeno destui care pot depune mărturie în instanţă. Atât
români cât şi greci.
Cât priveşte „răpirea paranormală”, am spus cred eu destule în cartea
„Autodezvoltare, Ocultism, Extrasenzorial” şi despre ce înseamnă a avea capacităţi
extrasenzoriale, sau „paranormale”. Am explicat şi din punct de vedere semantic de ce evit
termenul „paranormal”. În primul rând, pentru că lumea foloseşte şi înţelege greşit acest
termen, care, etimologic şi semantic, înseamnă „dincolo de normal”, în vreme ce majoritatea îl
foloseşte cu înţelesul de „anormal”, „bolnav psihic”. Există este adevărat un cerc de specdialişti
care înţeleg perfect semnificaţia reală, dar covârşitoarea majoritate, e îngrozită când aude de
„capacităţi paranormale”.
Faptul că şi eu şi Monica ne-am născut cu nişte sensibilităţi peste medie, ne îngăduie să
comunicăm pe alte canale informaţional-energetice cu Universul Infinit şi în egală măsură între
noi. Dar de la a avea aceste înzestrări şi până la a şti ce să faci şi cum anume să faci ceva cu
ele, e un drum care mie mi-a luat peste patru decenii şi încă sunt departe, foarte departe de
ceea ce poate fi făcut cu aceste capacităţi. Am scris cartea „Autodezvoltare, Ocultism,
Extrasenzorial” şi din nevoia de a preciza un adevăr important, anume acela că am înţeles
târziu că aceste capacităţi sunt un dar de la Dumnezeu şi ar fi trebuit să le primesc şi să le
tratez ca atare, adică, să le dezvolt şi să mă pun la dispoziţia oamenilor. Acum suport
consecinţe destul de neplăcute ale întârzierii instruirii în această direcţie. Ultima, a survenit pe
12 ianuarie 2010, în jurul orelor 19:00 (ora Greciei), când mi s-a făcut rău şi am simţit brusc
nevoia de a ieşi afară. A fost unul din fenomenele de rezonanţă spontană prin care am trecut
de sute, poate de mii de ori în viaţă, fără să ştiu ce se petrece cu mine. De această dată, am
avut o viziune şi am înţeles că undeva, pe Pământ, s-a petrecut ceva foarte rău, că nişte
oameni, undeva în Orient, sufereau cumplit. Prima presupunere, a fost „undeva e un
cutremur”. Apoi, m-am gândit la un război. Prea des aflu despre fratricide de acest fel. Cum să
fac distincţia? Am rămas la aceste două variante. În principiu, am descoperit că la cutremure,
am stare de indispoziţie cam 12 – 20 ore înainte. Dar dacă e un conflict armat mai vechi, iar
acum e vorba de un bombardament cumplit? Pe stradă, în momentul contactului telepatic, am
simţit o stare de greaţă şi vomă, aveam şi o uşoară cefalee, deşi cu două ore înainte,
avusesem doar o uşoară stare de indispoziţie. Două zile mai târziu, o cunoştinţă ne-a povestit
că în ziua de 12 ianuarie 2010, în Republica Dominicană, a avut loc un cutremur de pământ cu
magnitudine peste 8 grade Richter... Noi în România, am trăit „doar” unul de 7,2 Richter, în
1977. Pentru cine a citit ori va citi cartea „Autodezvoltare, Ocultism, Extrasenzorial”,
explicaţia este uşor de găsit. În astfel de momente, starea de şoc determină
extracorporalizarea (decorporalizarea, OBE) iar undele mentale au o intensitate colosală şi
străbat întreg Universul.
În ultimii ani, am învăţat să recunosc astfel de semnale şi să accept comunicarea cu
astfel de Entităţi colective — grupuri de oameni aflaţi în situaţii extreme.
Mi-ar place să pot spune cu certitudine că am fost de ajutor. Este o simplă bănuială
însă, bazată pe observaţii punctuale şi pe efecte observate la scară foarte mică. Aşa cum
spuneam, am enorm de multe de învăţat... Ştiu cu certitudine că am fost alături de cei aflaţi în
nenorocire. Dar... Şi sunt mulţi astfel de „dar...”. Am putut oare să le transmit energia
necesară păstrării calmului, astfel încât pagubele să fie reduse cât mai mult? Astfel încât
medicii să poată interveni eficient, astfel încât numărul victimelor cauzate de panică să fie
minim? Cum pot oare să aflu? Sau cel puţin a fost vreunul dintre cei de acolo care „m-a auzit”
şi care a reuşit să se ridice deasupra nenorocirii şi să fie de folos măcar unei singure persoane?
Tot ar fi ceva. Un bun câştigat.
Am avut însă nevoie de toată experienţa acumulată în cei 6 ani de Yoga şi cei doi ani de
Reiki, de informaţiile asimilate la Şcoala de Inforenergetică, pentru a putea să găsesc o
modalitate de a supravieţui unor astfel de situaţii, fără a îmi pierde cumpătul; la fel pentru a
putea comunica conştient cu Monica.
Acum, pot spune cu bucurie că Monica îmi transmite mesaje telepatic şi le recepţionez
cu o marjă de eroare de cam 20% şi cu o întârziere de cel mult 30 minute, funcţie de mulţi
factori „externi”, între care locul unde se află Monica atunci când emite mesajul şi agitaţia celor
din jur, este doar unul din ei. Monica, la rândul ei, recepţionează mesajele foarte bine, mai
bine decât mine (femeile sunt receptive şi percep mult mai uşor decât emit mesajele) şi practic
instantaneu.
Am făcut aceste precizări, deoarece aceste rezultate foarte modeste, sunt consecinţa
unui an întreg de muncă zilnică, de discuţii în scopul conştientizării gândurilor proprii, al
gândurilor provenite de la alţi oameni, sau a mesajelor colective, de genul celui primit de mine
în 12 ianuarie 2010. Prin urmare cine îşi închipuie că poţi deveni maestru „hocus-pocus” peste
noapte, trăieşte într-o lume a ficţiunii şi himerelor. Oricât de înzestrat ai fi, în orice direcţie, e
nevoie de 99% transpiraţie. A spus-o Edison, o repetăm şi noi doi, pentru că ne-am izbit în
viaţă atât de propria noastră comoditate, cât şi de disperarea în care te zvârle câteodată
neştiinţa.
Am făcut o altfel de introducere. Îmi cer scuze dacă a fost prea lungă.
Am vrut să clarific cine suntem şi am vrut să o fac cu bună credinţă, astfel încât cine
vine alături de noi, să ştie cu cine intră în echipă.
Suntem amândoi oameni deschişi, ne place Natura, ne plac animalele, florile, păsările,
muzica, pictura, literatura, filmele, treaba bine făcută, munca noastră, munca altora, ne pasă
de mulţi şi de multe, iubim mulţi oameni şi vom continua să iubim cât mai mulţi oameni. Ne
plac oamenii, dar mai ales, acei oameni faţă de care simţim nevoia să scriem acest cuvânt aşa:
OAMENI.
O mare răspundere pe care mi-am asumat-o, la început, doar faţă de mine însumi şi
anume, datoria de a îmi dezvolta talentele native.
După ce am publicat versiunea tipărită a primului volum, am constatat din ce în ce mai
mult că lumea e plină de oameni talentaţi. Enorm de mulţi dintre ei, abia dacă au o idee vagă
cu privire la acele talente, acele aptitudini native. Atunci am înţeles care este una din cauzele
principale ale multor mizerii din lumea noastră. A pune un om lipsit de talent să facă ceva,
înseamnă o tragedie. Va munci prost şi va fi tot timpul nemulţumit, arţăgos, pus pe ceartă. O
ştiu prea bine din propria mea experienţă. După ce am descoperit la mine însumi relaţia dintre
randamentul muncii şi talent, am simţit ceva ca şi cum am căzut într-o prăpastie fără fund...
Am înţeles cât rău mi-am făcut singur şi ce e mai grav, am înţeles cât rău am făcut celor din
jur, chinuindu-mă să fac ceva nepotrivit pentru mine.
Am fost peste 45 de ani din viaţă, „omul nepotrivit, la locul nepotrivit”. Mi-am găsit
acest loc foarte târziu şi cu mari chinuri.
Aşa mi-a venit ideea de a verifica nişte ipoteze pe alţi oameni. Două nume pot să vă
dau, le găsiţi pe internet: Severina Ica Tomiu şi Olga Morar. Două Fiinţe superbe,
extraordinare, care folosind cartea mea ca unealtă auxiliară, au reuşit să îşi descopere şi să îşi
dezvolte talentul literar. Severina, este deja la a doua carte scrisă şi după ultimele veşti (te
iubim, Ashoka, ne e tare dor de tine şi aşteptăm succesul cărţii tale!), va fi publicată, la o
editură din Turnu-Severin. Felicitări din tot sufletul ambelor prietene ale noastre!
Ambele sunt „uşor trecute” ca vârstă cronologică. Severina, este aproape de vârsta
mea, iar Olga, cred că e cu vreo 5 sau 6 ani mai mare. Asta, trebuie să vă spună ceva! Vrem
foarte mult, tare mult vrem să ne credeţi că talentele, pot fi cultivate la orice vârstă şi că vă
pot aduce succesul şi fericirea în viaţă. Noi suntem fericiţi împreună şi muncim exact în această
direcţie: cultivarea talentelor native.
Da, este foarte greu să te reeduci singur. Este groaznic de greu, când te apuci de
treaba asta, după vârsta de 40 de ani. O simţim pe pielea noastră, clipă de clipă.
Acesta este principalul motiv pentru care ne-am pus viaţa personală pe tavă şi la
microscopul cui vrea să o analizeze şi să înveţe din ea. Desigur, cine vrea cu adevărat.
Ca să putem fi alături de cei care au nevoie, am conceput acest mecanism de
comunicare şi ajutor reciproc, pe care l-am numit după titlul iniţial al primului volum:
Proiectul Ritmuri Interioare.
oamenilor obişnuiţi care suntem. Pentru că e important să ţineţi minte că suntem oameni
obişnuiţi. În faţa Vieţii, vă rugăm să ne credeţi, suntem la fel de importanţi sau la fel de
nesemnificativi ca orice piatră, orice pasăre, orice floare, orice pârâu, râu ori fluviu, mare,
ocean, ca orice gâză, orice târâtoare, ca vântul, ori ca ploaia, ca tunetul ori ca furtuna.
Suntem prin urmare o mică celulă a unui ţesut mare, numit „Omenirea”, care este un
mic ţesut al marelui organ numit „Pământ”, al uriaşei Fiinţe numită Universul Infinit.
Voi căuta să vă prezint acum Proiectul Ritmuri Interioare, dintr-o perspectivă ceva
mai tehnică să îi spun aşa, în sensul că, voi prezenta partea care ţine de ceea ce numim de
obicei „pragmatism” sau „parte pecuniară a vieţii”. Sau şi mai simplu, cum privim acest proiect
din perspectiva banilor, a Valorilor, a Resurselor şi cum considerăm noi că putem face ca acest
proiect să vină în ajutorul cât mai multor oameni.
Iată foarte concret, care sunt instrumentele disponibile în cadrul acestui Proiect:
A. CĂRŢILE
Am scris până la momentul redactării acestor rânduri, 15 ianuarie 2010, şase volume.
Toate aceste volume, constituie o premieră mondială absolută:
Sunt primele cărţi scrise FĂRĂ NEGAŢII.
Ca fapt divers, îţi lansez o provocare: Scrie o pagină de text. Ce vrei tu. Apoi,
numără câte negaţii conţine. Dacă poţi să spui că are ZERO NEGAŢII, atunci te felicit, ai
realizat poate cel mai mare pas înainte din viaţa ta! Trimite-mi acest text şi te asigur că îl voi
publica, împreună cu portretul tău şi voi face tot ce mă pricep să te promovez. Pentru aşa
ceva, consider că merită să muncesc, chiar dacă o să fie greu. O singură condiţie pun pentru a
depune toate eforturile: După ce îmi trimiţi textul şi eu verific că într-adevăr are ZERO
NEGAŢII, te apuci şi scrii povestea vieţii tale. Cum te pricepi. Ai cărţile mele drept model.
Restul, înseamnă comunicare şi ce ştiu eu să fac. Ce am făcut până acum, se poate vedea. Ce
va fi mai departe, vom vedea.
Cartea pe care o citeşti în aceste clipe, este cea de-a şaptea carte scrisă fără
negaţii. Dacă reuşeşti să mă ajungi din urmă, înseamnă că deja m-ai depăşit. Ar putea oare
să existe ceva mai minunat decât să fim doi care muncesc cel puţin cu aceeaşi eficienţă pentru
ceva unic în lume? Desigur. Al treilea. Pe urmă al patrulea, al cincilea, etc. Deocamdată însă,
sunt singurul. Urmează Monica. Munceşte mult, dar deşi e lângă mine, împărţim acelaşi aer,
aceleaşi vise, acelaşi pat şi aceeaşi mâncare, merge greu. Încă merge greu.
I RITMURI INTERIOARE
II CASA ŞI FAMILIA
V SCHIMBUL DE VALORI
Am continuat în acest volum, ideile din „Cum să faci bani”. Am
considerat că atunci când începi o treabă, trebuie să o faci cât mai bine cu
putinţă. Cum în volumul IV am discutat despre Valori, Resurse, Circuitul
Valorilor, trebuia să ne precizăm mai detaliat conceptele şi ideile legate de
ceea ce înseamnă cu adevărat Valoare, ce înseamnă de fapt dezvoltare,
cum se ajunge la dezvoltare.
Am considerat important să evidenţiem faptul că banii sunt un
subprodus al Circulaţiei Valorilor şi Resurselor. Înainte de orice, sunt
OAMENII, NEVOILE LOR ŞI CEEA CE PRODUC EI. Schimbul de Valori,
este o perspectivă diferită asupra conceptului „bogăţie”. Bogăţia este de
fapt înăuntrul fiecăruia din noi. Cu cât ne vom da mâna mai mulţi să
descoperim minunăţiile dinăuntrul nostru, modalităţile prin care le putem
transforma în ceva folositor, cu atât mai repede vom deveni mai bogaţi.
Cum? PRIN SCHIMBUL DE VALORI.
Deocamdată, acesta este singurul loc din care vor putea fi obţinute cărţile
menţionate în paginile anterioare.
Condiţiile în care vor putea fi obţinute, variază de la caz la caz. Există destule opţiuni.
Timp pentru Timp, este filosofia fundamentală.
Cât timp din timpul tău eşti dispus să oferi pentru ceea ce avem noi de oferit?
Fiecare e liber să aleagă.
Aici publicăm articole şi informaţii de interes general, cu privire la Proiect. Tot aici se va
afla şi o secţiune cu întrebări şi răspunsuri, cunoscuta „FAQ” în jargonul de pe net. Va fi o carte
electronică, ce va putea fi descărcată de pe acest blog. Pentru moment, avem câteva întrebări
şi câteva răspunsuri.
Tot aici aflăm şi „Pulsul pieţei”. Asigură-te că treci des pe acolo, spune-ţi opiniile, ca să
ştim şi noi ce anume ce interesează. Asta înseamnă COMUNICARE.
Iată şi adresa blogului: http://ritmuri_interioare.weblog.ro/
Idei de făcut bani fără bani, noutăţi, avertizări cu privire la capcane. Vom vedea.
Deocamdată, să vedem ce au tu de oferit, noi, după cum vezi, oferim destule.
Poţi trimite ideile tale în primul grup. Dacă noi vom considera că merită publicate pe
blog, o vom face şi te vom susţine ca autor de articole.
Adresa: http://banifarabani.wordpress.com/
Rezervat celor care se dovedesc a fi Oameni de Succes, prin ceea ce fac. Noi înţelegem
însă Succesul, aşa cum l-am definit în cărţile amintite.
În loc de final
Citatul de mai sus, l-am găsit undeva, pe internet. M-am simţit umilit, strivit de
durerea, de strigătul strămoşului meu, Edmund Burke. Avea dreptate. Capitulasem aproape în
toate direcţiile... Acceptasem să devin sclavul fricii, al deznădejdii, al neîncrederii în mine şi în
toate celelalte. Şi totuşi, zilnic aproape, vedeam Soarele sus, luminând deopotrivă şi pe
genii şi pe criminali. Am plâns mult, m-am chinuit mult şi mi-am dorit de nenumărate ori să
mor, de-a lungul vieţii. Stupoare însă, ca un făcut, am asistat neputincios la moartea multor
foşti colegi de-ai mei. De generală, de liceu, de facultate, de serviciu. A! Am uitat ceva
esenţial: colegi de vârsta mea şi chiar mai tineri ca mine. Unii, mult mai tineri.
Am privit asta, ca pe o sfidare a Cerului, la care mă rugasem de atâtea ori să mă ia din
lumea asta. De fiecare dată, răspunsul era fie o nenorocire în lume, fie moartea unui cunoscut.
Şi de fiecare dată, îl întrebam pe Dumnezeu, pe mine de ce mă mai ţine să fac umbră
Pământului? Aş fi fost bucuros să fi fost eu în locul lor.
După ce am publicat albumul „Masters Of The Light” şi primul volum „Ritmuri
Interioare”, am crezut că o să mi se îngăduie să plec. Dar a venit cineva la mine într-o zi şi m-
a întrebat: „Dar un curs, când faceţi?” Am crezut că s-a prăbuşit Cerul pe mine şi că
Pământul o să se caşte sub mine...
Iar „Ai răbdare!”? Am auzit de sute, poate de mii de ori asta...
Ani în şir însă, am confundat „ai răbdare”, cu „lasă de la tine”. Ani în şir am lăsat de la
mine, m-am pus mereu în coada listei. După 48 de ani de existenţă, am înţeles în fine că
respectul de Sine, e primul pas către respectul faţă de Ceilalţi. Includ în „Ceilalţi”, „tot ce
mişcă-n ţara asta...”
Mi-am adus aminte o vorbă foarte des auzită şi foarte prost înţeleasă, ani în şir:
„Respectă-te pe tine însuţi, dacă vrei să fii respectat!”. Dar cei care ne învaţă vorba asta,
înţeleg prin respectul de sine haine scumpe, bani în bancă, vile şi maşini luxoase, în vreme ce
în dosul tuturor acestora, stau lenea, indolenţa, aroganţa, oportunismul, demagogia,
carierismul, minciuna, hoţia, laşitatea, duplicitatea, trădarea şi, ultimul instrument, crima.
Şi totuşi, totuşi, acest înnebunitor TOTUŞI: SOARELE NE LUMINEAZĂ PE TOŢI
DEOPOTRIVĂ ŞI GENII ŞI CRIMINALI!!
M-am decis să merg mai departe. Am înţeles că trebuie să încep cu viaţa mea
personală. Am scris ce am făcut în „Casa şi Familia”. Apoi, am mers mai departe cu ceea ce
înţelesesem că trebuie să merg: Talentul literar, muzical şi capacităţile extrasenzoriale plus
aptitudinile dobândite, adică, internet şi calculatoare.
Am avut multe succese, dar...
Dacă pe vremea când eram în România s-a dovedit că eram oamenii nepotriviţi, cu
ideile nepotrivite, la momentul nepotrivit, în locul nepotrivit, am decis până la urmă să
plecăm din România.
Acum, când ne aflăm printre străini, constatăm că suntem oamenii potriviţi la locul
potrivit, cu idei potrivite, DAR plasate în momente nepotrivite şi în locuri nepotrivite. Am
investit în România şi în români, timp de cincizeci de ani eu şi Monica, timp de treizeci şi doi.
Am trăit la limita dintre viaţă şi moarte, de azi pe mâine.
Am schimbat locul.
Dacă rezultatele eforturilor noastre de a rămâne alături de români şi România vor fi
aceleaşi, atunci...
Concluzia unică ce se desprinde de aici, este că Românii şi România sunt locuri toxice şi
pentru noi şi pentru ideile noastre. Le vom oferi pe piaţa internaţională — am şi început
traducerea primului volum — şi vom renunţa definitiv la a ne mai irosi vieţile cu românii şi
Cea mai mare înfrângere pe care am suferit-o în toţi anii de viaţă, a fost când a trebuit
să plec din ţară, pentru a îmi putea câştiga existenţa ÎN MOD CINSTIT. Fără să mi se pună sula
în coastă să mint, să fur, să înşel.
De la 25 iunie 2007, tot amân o decizie importantă pentru mine: să public ceea ce scriu
exclusiv în limba Engleză.
Mai avem răbdare până la 31 decembrie 2010.
Dacă la acea dată am ajuns la concluzia că am mai pierdut încă 3 ani din viaţă, atunci
se cheamă că voi suferi o a doua înfrângere catastrofală pentru existenţa mea: Să fiu
constrâns să renunţ şi la limba mea natală. Două înfrângeri catastrofale pentru o viaţă de om,
sunt destul şi prea destul!
În acea zi însă, vom şti cu certitudine şi eu şi Monica şi toţi ceilalţi Români împrăştiaţi
prin lume, că România a fost trădată, sfârtecată, vândută, scoasă la mezat timp de douăzeci
de secole, de către românii — cu „r” mic — din românia. TOT cu „r” mic. Acei români care
astăzi, se împăunează cu numele lui IO Mihai Pătraşcu, al cărui cap l-au vândut; cu al lui IO
Ştefan Muşat, a cărui muncă de o viaţă, au tăiat-o în două şi o jumătate au dat-o de pomană
soldaţilor lui Lebedev; cu numele lui IO Constantin Brâncoveanu, al cărui cap l-au vândut de
dragul arginţilor. E prea lungă lista umilinţelor ca să o mai continui. Aşa că, te întreb:
Doi Români obişnuiţi, care s-au pus în situaţii neobişnuite, pentru a vedea ce e mai
tare în ei: animalul sau Fiinţa?
Cu drag, orice ai alege să fii şi să devii,
Monica şi Şerban Stănescu