Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ISBN 978-973-0-07328-7-0
Casa şi Familia
Seria Ritmuri Interioare, Volumul III
* Orice sfârşit e un început * Ritmuri Interioare - Începutul
schimbărilor * Cititorii mă învaţă * Vocaţia zborului * Ce este Ritmul
Interior * Patru ani din viaţa mea * Femeia Visurilor Mele * Împreună
* Proiectele noastre comune * O aniversare * Resursele * A avea şi a
fi * Gestionarea-administrarea resurselor * O tonă de teorie * Un
gram de practică * Cum am folosit noi volumul I * Un numitor comun
– Curăţenia * Cum putem lucra împreună *
* Cuprins * EOF *
http://tech.groups.yahoo.com/group/oameni_succes
Proiectul Ritmuri Interioare:
http://tech.groups.yahoo.com/group/ritmuri_interioare
Cei interesaţi, se pot înscrie făcând clic pe linkurile de mai sus şi apoi
completând procedura de înscriere (Join this group... etc.)
crezând în vorbele unora sau ale altora, atunci când experienţa mi-a lipsit.
Am descoperit un adevăr simplu, care oricât de tare ar durea, tot adevăr
rămâne:
Avem tendinţa în viaţă să luăm decizii bazându-ne pe opiniile altora,
atunci când ne e frică să facem o experienţă care ni se pare că se poate sfârşi
rău. În 99% din aceste situaţii, ajungem de fapt să facem cea mai proastă
alegere, adică, ajungem exact în situaţia pe care ne imaginam că o vom evita,
dacă decidem luându-ne după opiniile altora.
Asta, se numeşte foarte direct spus, fugă de răspundere.
şi în fapte. A fost începutul unor descoperiri mari pentru mine, atât în ceea ce
priveşte posibilităţile pe care le am, cât şi a resurselor de care dispun şi a
modului în care am învăţat să le pun în valoare.
Finalizarea şi publicarea.
A fost sfârşitul anonimatului. A fost sfârşitul acţiunilor începute şi al
finalizărilor amânate pe termen nedefinit. A fost sfârşitul multor îndoieli
privitoare la ce pot face cu zestrea cu care m-am născut. A fost începutul unei
serii de finalizări. Finalizarea unor acţiuni începute şi rămase în aşteptare ani
îndelungaţi. A fost începutul unei lungi serii de descoperiri care mi-au oferit
mai multe răspunsuri la mai multe întrebări, între care, câteva sunt foarte
importante pentru oricine:
Cine sunt cu adevărat?
La ce sunt într-adevăr bun?
Ce pot să fac cu adevărat bine?
Care este valoarea pe care o pot produce pentru mine şi pe care o pot
introduce în circuitul valorilor în lumea în care trăiesc?
Cuprins EOF
Cititorii mă învaţă
Pentru unii scriitori, întâlnirea cu publicul, este precum descălecarea
împăratului în mijlocul mulţimilor. Am asistat la o astfel de „descălecare” a
unui laureat al premiului Herder. Am plecat de acolo cu un gust amar, cu o
senzaţie de cenuşiu în suflet. Asta să însemne oare a fi laureat al premiului
Herder? Aici în Thessaloniki, unde scriu acum, există foarte aproape de locuinţa
noastră, o statuie ecvestră a lui Alexandru cel Mare, zis şi „Macedon”. Când am
văzut-o pentru prima oară, mi-am amintit două lucruri despre Alexandru cel
Mare, „Μεγαλου Αλεχανδρου”. Că era vestit pentru faptul că dormea printre
soldaţii săi, asemeni lui Mihai Pătraşcu, zis „Viteazul” şi al doilea, era calul
pe care călărea şi despre care se spunea că e imposibil de călărit. Şi totuşi,
Alexandru îl iubea enorm şi erau nedespărţiţi.
Pentru mine, întâlnirea cu cititorii, este întâlnirea cu mine însumi. A fi
printre ei, sub o formă sau alta, a învăţa de la ei, a le transmite în mod deschis
experienţa ta de viaţă, cred că este însăşi raţiunea de a fi scriitor. Unii scriitori,
consideră suficient faptul că publică. Acest mod de a privi ocupaţia de scriitor,
cred însă că ţine de secolele trecute. Secolul XXI, ne-a adus internetul şi cred
că odată cu comunicaţiile, a produs o mutaţie importantă şi în statutul şi
arhetipul scriitorului. E vorba despre felul în care scriitorul comunică.
Internetul, a adus în lume conceptul de interactivitate. Fără a fi ceva nou ca
şi concept în sine, interactivitatea astăzi, s-a dezvoltat la o scară pe care cred
că omenirea o visează de secole. Cândva, în lumea scrisului, „interactiv”,
însemna a fi prezent la cenaclurile, la şezătorile literare. Astăzi, aceste
manifestări au mai curând rolul de schimb de idei, de energii, direct între
acţionează, îl vom copia într-o măsură mai mare sau mai mică şi va constitui o
mare parte din Fiinţa noastră, toată viaţa. De asemeni, măsura în care acasă
gândurile celor din casă coincid cu vorbele, vorbele cu faptele, vor fi unitatea
de măsură cu care ne vom măsura noi înşine şi vom măsura gândurile, vorbele
şi faptele celor cu care ne vom întâlni de-a lungul vieţii.
Altfel exprimat:
Acasă şi în Familie se pune baza scării valorice, a
instrumentului cu care vom măsura atât propria noastră
valoare cât şi pe a celorlalţi cu care vom veni în contact.
Dacă membrii familiei noastre vorbesc frumos, vom considera normal să
vorbim frumos;
Dacă membrii familiei noastre râd, vom considera normal să râdem;
Dacă membrii familiei noastre muncesc, vom considera normal să
muncim;
Dacă membrii familiei noastre citesc, vom considera normal să citim;
Dacă membrii familiei noastre învaţă tot timpul, vom considera normal să
învăţăm tot timpul;
Dacă membrii familiei noastre se poartă frumos cu toată lumea, vom
considera normal să ne purtăm frumos cu toată lumea;
Dacă membrii familiei noastre sunt ordonaţi, vom considera normal să
fim ordonaţi;
Dacă membrii familiei noastre se respectă reciproc, vom considera
normal să respectăm pe toată lumea;
Cuprins EOF
Vocaţia zborului
De ce ne place şi ne dorim să zburăm?
Există însă acei oameni capabili să le dea totul şi să le ceară totul? Acei
oameni de la care să înveţe şi care să accepte să fie învăţaţi la rândul lor de
către aceşti minunaţi copii?
S-au născut printre ruinele şi molozul unei lumi care moare, în pulberea
dărâmăturilor, printre gemete şi vaiete, într-o lume căreia îi lipseşte direcţia,
pentru care forţa brută, violenţa şi primitivismul, sub feluritele lor forme, între
care „dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi” poate e formula de exprimare cea
mai sugestivă şi cea mai scurtă... Ei, „generaţia internet”, vor altceva. Şi ca
să înţelegem că vor altceva, au învăţat să ne vorbească pe limba noastră:
forţă şi violenţă. Ne obligă să ascultăm „manele”, pentru ca apoi să le
abandoneze râzând de cei care s-au luat după ei; ne arată că pot scrie texte
impresionante, copiind şi punând cap la cap fragmente de texte scrise de
oameni celebri; cântă, dansează, compun muzică, scriu poezii, crează şi
abandonează stiluri muzicale, tendinţe vestimentare de care se dispensează cu
aceeaşi viteză şi uşurinţă cu care le-au creat; folosesc un limbaj plin de
abrevieri criptice, care scandalizează aproape toată lumea; lipsesc de la şcoală
şi privesc şcoala ca pe o pierdere de vreme...
Ce vor oare să spună? Să ne spună? Ceea ce am înţeles eu, poate fi
exprimat cam aşa:
Tot ceea ce aţi făcut voi, putem face şi noi şi poate chiar mai mult şi
poate chiar mai bine. Şi asta, fără să ne pierdem ani grei din viaţă prin şcoli.
Ce vrem noi însă, este să zburăm. Vrem să trecem dincolo de
mărunţişurile lumii voastre. Dincolo de paradigma „banul rezolvă
totul”!
Ce altceva oare pot să însemne aceste salturi bruşte de la o idee la alta,
de la o comportare copilărească la una de o maturitate strivitoare, umilitoare
pentru cei „maturi”, de la o stare sufletească înălţătoare la una depresivă, de la
un stil muzical sau vestimentar la altul, de la o perioadă de eminenţă la
învăţătură la o alta de un absenteism devastator ?
Aţi urmărit vreodată un pui de pasăre care învaţă să zboare?
Eram acum ceva vreme la nişte prieteni, aici în Thessaloniki. Eram mai
mulţi din zările lumii... Români, albanezi, greci, adunaţi la aniversarea a doi ani
de viaţă, ai unui băieţel curios şi neastâmpărat, Alex. La un moment dat,
verişoara lui mai mare, Larisa, a venit la mine cu un pui de stăncuţă. Era
groaznic de speriat. Fiind destul de târziu şi vederea mea fiind slăbită de anii
petrecuţi în faţa monitoarelor, am crezut că e un porumbel mort, apoi, că e o
cioară prinsă cine ştie cum, în vreo capcană. Eram gata să o cert pe Larisa,
apoi am văzut penajul gri, ciudat şi ciocul şi mi-am dat seama că e o stăncuţă.
Am întrebat-o ce e cu pasărea şi mi-a arătat către unul din albanezii de la
masă.
—El a adus-o!
—Dă-i drumul, e păcat să o ţii aici! Ţie ţi-ar place să te încuie cineva
într-o cameră? Într-o cuşcă? Sau să te ţină legată de picioare?
Deocamdată, ziua în care scriu acest rând, este întâi iulie 2009.
Am rezistat aşadar două luni. În volumele următoare, cei care vor, vor
afla şi cum am rezistat şi cât a costat această aventură.
Iată deci de ce am ales Grecia. De ce am venit în necunoscut. Fără hărţi,
fără busolă, fără dicţionare, fără ghid de conversaţie, fără vreun prieten sau
cunoştinţă. Doar noi doi. Un „el” şi o „ea”. De ce am ales Thessaloniki? Pentru
că e un oraş mare şi fiecare zi de supravieţuire într-un oraş în care te poţi
rătăci de câteva zeci de ori într-o singură zi, e o măsură a ceea ce eşti în stare
să faci cu tine însuţi.
Am luat cu mine, foarte puţine din ţară.
În primul rând, pe Monica. Am căutat-o timp de şase ani, am găsit-o
când am reuşit să fiu foarte aproape de portretul a ceea ce trebuie să fie. A
ceea ce am nevoie. Şi a durat mai puţin de şase luni. Apoi, o perioadă de
adaptare de câteva luni, în care am muncit şi am trăit împreună. Apoi, am sărit
amândoi în necunoscut. Pentru ea, chiar dacă cunoaşte limba, e încă foarte
greu. Cei nouă ani petrecuţi în Grecia, au însemnat nouă ani petrecuţi într-o
localitate mică, cu câteva mii de locuitori, cu obiceiuri specifice zonelor agricole
şi activităţi preponderent din zona agricolă. Multă agricultură şi puţină
industrie.
Oraşul, înseamnă în primul rând o populaţie mult mai mare, pe o
suprafaţă mult mai mică. Iar Thessaloniki, are peste 1.200.000 locuitori...
Înseamnă industrie, comerţ, servicii, toate mult mai dezvoltate. Înseamnă
modul de viaţă şi de gândire citadin, care este foarte diferit de cel din mediul
rural. Înseamnă deplasări zilnice dintr-un cartier în altul, cu autobuzul sau
autoturismul personal, care durează de la câteva minute, la peste două ore. În
acelaşi oraş! Ca termen de comparaţie, de la aeroportul Băneasa, cu avionul,
am făcut până la aeroportul din Thessaloniki, o oră! De aici, din centrul
Thessaloniki, de la Platia Navarinu până în cartierul Triandari, unde se merge la
mare, la plajă, am făcut 1 oră şi 50 minute! Şi am schimbat două autobuze!
Am venit aici, cu Monica, între altele, să îmi serbez cea de-a cincizecea
aniversare, alături de ea, pe malul mării.
Şi am reuşit!
Am venit aici, să vedem dacă putem lua viaţa de la capăt, pornind mână
în mână, avându-ne doar pe noi, experienţa de viaţă şi vreo 48 de kilograme
de bagaje. Cât am putut căra cu spinarea.
În iunie 1940, în ziua ultimatiului, Mama îmi povestea că au avut dreptul
la plecarea din Cernăuţi, să ia fiecare cât încăpea într-o valiză. Noi, am luat
pentru amândoi cât încape într-o singură valiză.
Am pornit la drum cu noi înşine, cu speranţa, cu experienţa şi cu
Dragostea.
Am pus oare tot ce trebuia în bagaje?
Cuprins EOF
Cuprins EOF
Perioada 2004 – 2008, a fost una din cele mai dificile şi mai dense din
viaţa mea. După ce am lansat primul volum „Ritmuri Interioare” pe internet,
mi-am dat seama că trebuie să recitesc eu însumi cartea, că am reuşit în
sfârşit să capăt neutralitatea minimă necesară pentru a o citi din perspectiva
iubitorului de cărţi. Prima lectură „de la cap la coadă”, a fost ca un duş rece.
Mi-am dat seama că în carte, am făcut un inventar al vieţii mele, că am pus
în evidenţă nişte etape, nişte căutări, nişte rezultate şi că am dat naştere unor
întrebări, dintre care, cea mai importantă, este chiar cea din finalul cărţii: „La
sfârşitul lui iulie (2006 – n.a.), ştiam că Pasărea Phoenix se înapoiase,
aşa cum mă rugasem lui Dumnezeu, cu 14 ani în urmă... Ce va fi mai
Mi-am iubit soţia, o iubesc încă, dar faptul că a fost incapabilă, după atâţi
ani de căsnicie să se rupă de sclavia autoimpusă faţă de părinţi, i-a fost
fatală...
Mi-am iubit Mama, îmi iubesc cei doi taţi pe care Universul mi i-a dăruit,
dar, între a fi sclavul lor şi al părerilor lor şi a îmi zdreli genunchii pe
drumul ales de mine, am preferat independenţa, chiar dacă uneori asta
m-a costat scump.
Am suferit enorm când am luat decizia de a pune capăt căsătoriei, dar
devenisem conştient că e singura cale de a putea continua.
Înţelesesem în sfârşit, că aveam datorii faţă de mine, datorii a căror
onorare o amânasem, tot căutând să găsesc soluţii de mediere a unor conflicte
de a căror apariţie şi perpetuare, erau alţii răspunzători.
La finele anului 2003, eram din nou „singur”, liber să decid ce vreau să
fac cu mine, cu viaţa mea.
Am decis să fac totul ALTFEL.
Trăisem destui ani GÂNDIND. Am vrut să schimb fundamental asta şi
am decis să trăiesc SIMŢIND.
mai scurte, cu mâncare sau doar cu apă. Cu apă însă, ţinusem cel mult trei
zile. Aşa că, mi-am zis că următorul „bastion” de cucerit, este „peste trei
zile”. Câte zile? Oricâte. Văd eu din mers...
Până la urmă, au fost 15 zile.
Ceea ce am descoperit înăuntrul meu însă, a fost atât de dens şi şocant,
încât mi-a dispărut interesul pentru toate. Singurul lucru pe care mi-l mai
doream, era să plec în Lumea de Dincolo. Dacă până în acest an doar
credeam în existenţa ei pentru că citisem şi înţelesesem multe în anii
precedenţi şi datorită practicii Yoga puteam intra în ea folosind tehnici de
meditaţie şi concentrare, acum o văzusem. Ziua, în plin Soare, cu ochii
deschişi. Mergeam pe stradă şi vedeam aurele corpurilor. Oamenii, plantele,
animalele, clădirile, Pământul, toate erau într-un nor de lumină aurie. Am
înţeles într-o clipită că toate sunt una şi aceeaşi. Lumină. Şocul a fost atât de
puternic, încât am refuzat să mă opresc. Asta s-a petrecut în cea de-a zecea
zi... Era o duminică şi m-am dus la biserică, să vorbesc cu un bun prieten,
Nicu, parohul bisericii respective şi vicar episcopal. Un om deosebit, Nicu a
simţit ce se petrecea cu mine. S-a speriat şi a încercat să mă împiedice. Eram
însă prea hotărât să continui. Atunci s-a dus în altar şi a adus de acolo, o sticlă
de vin şi o prescură. Am refuzat. Apoi, brusc am realizat că astea sunt
„împărtăşanie” şi m-am speriat. Am acceptat cu îndoială în suflet. M-am dus
acasă, am aprins o lumânare, m-am aşezat în genunchi şi am început să mă
rog, să mănânc din pâine şi să beau din vin. Vinul era foarte tare şi dulce. În
mod normal, ar fi trebuit să fac comă alcoolică şi ocluzie intestinală. Pentru cei
care mai puţin familiarizaţi cu posturile, ieşirea şi intrarea în post se fac
treptat, renunţând câte puţin la toate alimentele şi apoi mâncând foarte puţin,
tot treptat, timp de multe zile, pentru a evita şocul la schimbarea bruscă a
alimentaţiei. Prima zi de post, se consideră cea în care ai băut doar apă.
Înainte, consumasem câteva zile bune sucuri şi apă cu miere... Ciudat lucru,
după ce am terminat toată prescura şi tot vinul, totul a fost normal. Am
continuat încă 5 zile şi apoi am abandonat. Mi-am dat seama că primisem atât
de multe informaţii, încât mă blocasem. Suprainformare. Eram suprasaturat cu
informaţie...
Am plâns când am mâncat prima oară. Un vârf de cuţit de polen. Poate
zece granule de polen... Treptat, cam în 10 zile, am revenit la o alimentaţie
lacto-ovo-vegetariană. Apoi, când şi când, carne. Peşte şi pasăre.
În acest post, mi-am descoperit Îngerii Păzitori. Aici, în această lume, ei
au forma a două fete gemene: Antonina şi Florina... Fetele cărora le-am
dedicat primul volum...
Anii petrecuţi alături de aceste minunate Fiinţe, gemenele, au fost poate
cei mai frumoşi de până atunci. Au crescut sub ochii mei. Aveau mai puţin de
14 ani la finele lui 2003 când le-am cunoscut. Ele mi-au călăuzit paşii în
scrierea primului volum al cărţii şi m-au ajutat să descopăr ceea ce avea să fie
materializarea a ceea ce eu am numit Femeia Visurilor Mele.
În anul 2004, am mai făcut un mic pas pe calea descoperirii „Ritmurilor
Interioare”: Cursul de operatorie imagine TV. Am înţeles cum pot folosi camera
de luat vederi şi calculatorul pentru a mă exprima altfel. O nouă completare
a tabloului
„Cine sunt eu şi ce sunt în stare să fac”...
Începutul lui 2006 a fost momentul când am adunat primele texte într-un
volum, o primă versiune a unei cărţi. Ioana, mama fetelor, citea pe nerăsuflate
şi mă tot întreba „Ai mai scris?”
Prin martie 2006, după ce am crezut eu că am terminat, am tipărit o
primă versiune şi i-am dat-o lui Ioana să o re-citească. I-a plăcut, dar mi-a
spus că lipseşte ceva. Mi-a fost greu să înţeleg ce. Am mai lucrat puţin la
text, am mai eliminat unele pasaje şi am retipărit. Ioana mi-a spus că „e prea
tehnică a doua parte”. Prima parte îi plăcea, se citea pe nerăsuflate. A doua
însă... Acolo, vorbeam despre centrii de forţă (chakras) şi despre unele
observaţii făcute de mine, în legătură cu fenomenele de rezonanţă observate
pe mine însumi, în legătură cu alimentele pe care le consumam, centrii de forţă
şi evenimentele din viaţa mea.
M-am decis să merg cu manuscrisul la Editură. Ştiam cu certitudine că
acela este pasul care trebuie făcut. La Editura „For You”, mi s-a părut că e
singurul loc în care are rost să merg. Timpul a dovedit că alegerea mea a fost
corectă. Monica Vişan, un OM deosebit, m-a dăscălit vreo trei ceasuri. Am
plecat de acolo cu un cap cât baniţa, dar ştiam că trebuie să iau munca de la
capăt. Altfel. Dar cum?
Apoi, a urmat munca de rescriere completă a cărţii. Am găsit şi titlul
potrivit, cel sub care am şi publicat cartea. Tot în acest an am reuşit să îmi
instalez internet de bandă largă. Prin iulie 2006...
Am început să public texte scurte şi câteva poezii. Am pătruns în
lumea literară...
Primii cititori, primele mesaje, primele opinii, primele confirmări...
În perioada august – octombrie, am definitivat cartea.
O citeam şi mi se părea ciudat că am scris o carte...
vedere. Este anul în care mi-am cunoscut Îngerii Păzitori mai bine. Am
învăţat enorm de multe de la aceste minunate fete gemene, Antonina şi
Florina. Mi-am dat seama că le iubesc enorm, într-un fel cum îmi era imposibil
să descriu. Ceva absolut nou. Fetele erau pentru mine şi Tovarăş de joacă şi
Prieten şi Profesor şi Iubite. Îmi doream din răsputeri să văd în ele nişte copii,
dar felul lor de a fi, discuţiile pe care le purtam cu ele, complexitatea
subiectelor abordate, făcea din ele nişte oameni maturi, cu simţ de
răspundere. Vedeam în ele materialul uman de excepţie şi mă vedeam pe
mine, la vârsta lor. Chinuit de întrebări, aruncat de colo-colo de cei mari, care,
ori mă expediau, ori mă luau în râs...
Atunci mi-am dat seama că trebuie să scriu cartea la care începusem
cândva să lucrez şi la care scrisesem cam 300 de pagini, pentru ca apoi să le
arunc în foc. Ce mă chinuia era că, în 1990, când lucram la acel roman,
personajele principale, erau două gemene, crescute separat şi care, pe
parcursul povestirii, aveau să se regăsească... O poveste stranie, despre care
şi eu m-am mirat că am conceput-o. Îmi amintesc faptul că reciteam pasaje şi
mă minunam de unde iese toată această poveste... Antonina şi Florina, sunt
născute în 1990...
Tot în acest an, mi-am dat seama că pot comunica telepatic cu cele
două gemene. Am făcut asta cu Florina de mai multe ori, la distanţe diferite,
până la circa 80 km chiar.
Aşadar, din nou problema percepţiilor extrasenzoriale mă asalta...
Citisem despre rezultatele experienţelor organizate la NASA şi ştiam deja
că distanţa e lipsită de importanţă. Dar, de la teorie la practică, e un drum.
Citisem şi despre hipnoză. Aveam şi am dubii serioase privind oportunitatea
acestei metode. Autohipnoză dacă e şi tot mi se pare ceva artificial, anormal.
Făcusem cunoştinţă şi cu scrierile lui Serghei Nikolaevici Lazarev, un alt
om excepţional. Metoda sa, „Diagnosticul Karmei”, mi s-a părut cea mai
revoluţionară din tot ceea ce studiasem. Totuşi, prezenta riscuri mari, şi chiar
autorul avertizează în fiecare volum pe cititori să evite să facă singuri
experienţe pe baza celor citite. Ştiam şi eu ce se poate petrece, auzisem
despre cazuri de internare la psihiatrie, cu forme de psihoze grave. Chiar
cunoşteam câteva cazuri personal. Începusem însă să descopăr şi să înţeleg
cauzele şi să fiu de acord cu cele spuse de Lazarev. Totuşi, înăuntrul meu,
simţeam că mai sunt multe, foarte multe de limpezit. Că trebuie să existe şi o
altă abordare, mai puţin dificilă decât ceea ce întâlnisem şi cu mai puţine
„mistere”, de genul „iniţieri secrete” şi alte asemenea.
La cursul Reiki ţinut de Dragoş Argeşanu, pe care l-am continuat în acest
an cu Karuna Reiki, m-am confruntat cu o realitate şocantă: Utiluzarea Luminii
ca armă! Am fost atât de tulburat încât am renunţat. Am înţeles că trebuie să
merg din nou pe propria mea cale. Dincolo de asta, am auzit poveşti şi mai
urâte, legate de cei care se consideră a fi slujitorii lui Dumnezeu: Preoţii. La
toate acestea, s-au adăugat şi descoperirile mele. Pot verifica un preot când
face agheasmă. Văd coborârea Duhului Sfânt. La unii, din păcate, deşi procesul
are loc, eficienţa e atât de scăzută, încât încărcarea cu energie a apei, se face
superficial. O vreme, m-am îndoit de mine şi de ceea ce văd. Apoi, mi-am dat
Cuprins EOF
Acest material a fost conceput de-a lungul a şase ani. Ceea ce veţi citi în
continuare, este un exemplu de utilizare a Legilor Universului. Cei care
vor crede, vor putea învăţa din această poveste reală. Ce va învăţa fiecare?
Depinde de fiecare în parte. Dacă ar exista o reţetă a fericirii, aş fi scris o
reţetă a fericirii. Aveţi aici doar un model care a fost conceput şi pus în
practică, pas cu pas, timp de peste şase ani. Aveţi aici un model a ceea ce
înseamnă să cauţi cu adevărat şi să cauţi până găseşti. Un model funcţional,
care poate fi studiat, analizat şi care poate oferi o orientare.
Pentru cei comozi şi amatori de repere comode, numele acestei femei,
este Monica. O parte din această carte, e scrisă împreună cu ea. Unii, o
cunoaşteţi. Alţii, o veţi cunoaşte, dacă asta veţi voi cu adevărat. Pentru alţii, cu
siguranţă, va rămâne un nume oarecare, pe care îl veţi uita mai repede sau
mai greu. De voi depinde ce decizii veţi lua, cum veţi acţiona după citirea
acestei cărţi şi tot de voi, depind rezultatele pe care le veţi obţine, aşa cum de
mine a depins găsirea Femeii Visurilor Mele. Eu am găsit-o şi după ce m-am
sfătuit cu ea, am ajuns la concluzia că a venit vremea să spunem şi altora cum
am făcut noi şi cum ar putea să facă şi alţii.
Unul dintre argumentele puternice pentru publicarea acestui material,
este numărul uriaş de divorţuri din lume, care este o dovadă clară a faptului că
se încheie căsătorii de convenienţă, că oamenii se înşeală şi confundă de cele
mai multe ori ceea ce caută, cu o imagine care doar seamănă întrucâtva cu
ceea ce au nevoie cu adevărat. De cele mai multe ori, se confundă instinctul de
posesiune şi dorinţa de a avea, cu Iubirea, care este înainte de orice altceva,
dăruire. Răspunsul la ceea ce căutăm, orice ar fi acel „ceva”, se află în fiecare
din noi.
Am redat în povestea de mai jos, drumul pe care l-am parcurs pentru a
îmi găsi tovarăşul de drum cu care să pot ajunge acolo unde vreau cu
adevărat. Un tovarăş de drum care să îmi fie potrivit, să îmi semene suficient
de mult şi totuşi, să aibă acele deosebiri care să mă ajute să văd ce îmi
lipseşte şi ce am nevoie să dezvolt în mine.
II Un început
Iar atunci când, cu ultimele puteri îţi îndrepţi ochii către cer, trimiţi sufletul
către Dumnezeu. Adică, îi dai lui Dumnezeu înapoi, ceea ce este al Lui.
Cu pumnul de ţărână pe piept, recunoşti că ceea ce a fost casa sufletului
tău, aparţine Pământului. Maicei Geea. Punerea în dreptul inimii, care este
sediul temporar al Sufletului, spune exact asta: "Acum, suntem împăcaţi. Eu
mă duc de unde am venit şi Ţie, Maică Geea, îţi mulţumesc pentru că
mi-ai dăruit acest trup, pe care acum, iată, ţi-l dau înapoi. M-am
străduit să îl folosesc pentru a învăţa cât mai multe, m-am străduit să-
l iubesc şi prin el şi pe Tine Măicuţă şi pe toţi ceilalţi copii ai tăi, aşa
cum m-am priceput şi eu..."
Îmi plac femeile brunete, poate mai mult decât celelalte. Dar îmi plac şi
bărbaţii bruneţi. Îmi plac, pentru că Maica Geea, face astfel încât culoarea
pământului cel mai roditor — altfel spus, cel mai generos — să fie de un
negru foarte închis. Un pământ căruia noi, îi spunem "cernoziom". E prea
puţină priceperea mea la lingvistică, totuşi, rădăcina "cerno" (ciornâi în rusă,
czarne în polonă) înseamnă negru...
În ultima vreme, tot căutându-te, am reuşit să descopăr că ceea ce mă
atrăgea înainte, ochii, o anumită formă a corpului, părul, sunt doar simple
detalii subiective. Un mod de a te împiedica de amănunte şi de a uita
esenţa...
Am întâlnit femei care corespundeau descrierii şi care-mi ofereau doar
plăcerea estetică de a le privi şi atunci am început să înţeleg că ceva îmi scapă,
că am privit prea puţin înăuntrul meu; că m-am oprit prea devreme. M-am
oprit undeva înainte de a fi găsit acea imagine a TA, care să-mi umple sufletul
de bucurie.
Am început să înţeleg că felul în care arăţi înseamnă o sumă de detalii
subiective, mai mult sau mai puţin utile, mai mult sau mai puţin interesante.
Am înţeles că de fapt felul în care arăţi, reflectă felul în care iubeşti. Şi
atunci când iubeşti, dincolo de culoarea ochilor, a părului, a altor astfel de
detalii, se poate vedea albastrul Cerului în care te poţi scufunda oricât;
secunda-infinit o poţi găsi într-o mişcare, într-un gest, dacă există cheia:
IUBIREA.
Atunci când iubeşti cu adevărat, cred că este important doar faptul că
iubeşti.
Celelalte detalii îşi pierd semnificaţia, topindu-se în Focul Iubirii.
Am descoperit că există nuanţe ale iubirii.
Există feluri diferite în care poţi iubi o fiinţă. Ceea ce am descoperit însă
şi mi se pare mai important, este faptul că frumuseţea dinăuntru, dacă există
şi este cultivată, se reflectă în afară şi atunci când aceasta se întâmplă, ceea
ce vezi în afară capătă frumuseţea pe care ai găsit-o înăuntru.
Am mai descoperit că atunci când cauţi frumuseţea înăuntru şi când
vorbeşti despre aceasta, ea începe să apară şi în afară, ca o Lumină pe care o
descoperi privitorilor şi care odată descoperită, luminează în egală măsură pe
toţi, asemeni Soarelui.
Ştiu şi eu dacă TU eşti brunetă cu ochi albaştri? Ştiu doar că îmi place să
fii... S-ar putea să fii altfel şi până la urmă, ce importanţă are asta atunci
Îmi plac femeile potrivite. Nici cele înalte, nici cele scunde. Desigur, ideal
acum ar fi o înălţime de 1 m 70 cm. De ce? Am fi aproape de aceeaşi statură.
Şi asta, mă face să mă simt bine. Nici mai jos, nici mai sus.
Îmi displac femeile care poartă încălţăminte cu tocuri înalte. Sigur, poate
arăta bine o femeie căţărată pe tocuri, dar este ceva artificial, ostentativ. De
ce să atragi atenţia?
Ştiu că Tu, ai alte preocupări decât să atragi atenţia în mod ostentativ,
pentru că te porţi natural. Tot aşa, în privinţa fardurilor. Artificial şi
ostentaţie. Minciună. De ce să induci în eroare? De ce să provoci?
Ştiu că tu eşti sinceră, că ostentaţia îţi este străină, şi că a îi provoca pe
cei din jur, este ultima preocupare pe care ţi-ar da în gând să o pui în practică.
Poate de aceea, uneori treci neobservată şi unii te consideră ciudată, stranie.
Dar eu ştiu că este altfel. Aşa că, ştim amândoi. Şi asta e foarte bine. Prefer
femeile zvelte. De ce? Echilibru!
Cea corpolentă a uitat să se iubească pe ea însăşi. Ce dragoste poate să
existe şi să se nască în ea, dacă a uitat să se iubească pe ea însăşi?
Cea foarte slabă, este măcinată de griji de tot felul. Din cauza prea
multor frici mărunte, a ajuns să-i fie frică şi să iubească... Şi ce dragoste poate
să mai fie atunci când fugi tocmai de ceea ce cauţi?
Prefer Dragostea, aşa cum o simt. După aceea, pot să mă şi gândesc
la asta. În nici un caz înainte.
Eu simt că femeia zveltă, este cea mai apropiată de acest Adevăr
numit Iubire.
V Spiritualitate
despre cum arăţi, dar dacă sufletul tău este la fel sufletului meu, atunci orice
altceva din această lume, este lipsit de importanţă. Lipsit de importanţă,
pentru că...
Ştim amândoi că cea mai bună descriere a lui Dumnezeu este:
Acum, că te-am descoperit, mi-e un dor nebun de tine, mi-e foame şi mi-
e sete! Ştii ce ai de făcut. Încep deja să închei capitolele terminate şi a căror
închidere am lăsat-o pentru ziua de astăzi.
Te iubesc şi de data asta ştiu ce am omis când am iubit prima oară,
intens ca acum. M-am grăbit să ajung şi mi-a scăpat faptul că am mers prea
repede pentru EA. Ar fi trebuit să ne bucurăm împreună de toate priveliştile din
drum. Aveam destul timp...
Acum vreau să ne bucurăm împreună de tot ce vom primi în dar. Ştiu
unde trebuie să ajungem, ştiu că putem, aşa încât, rămâne doar să ne
bucurăm de fiecare clipă!
VI Acţiunea
Astăzi, 11 Martie 2008, este a doua zi când sunt fericit!! Dar astăzi, e o zi
specială, pentru că astăzi, poate pentru prima oară în viaţă, am lăsat totul
baltă pentru a îmi permite să fiu fericit!
Ce straniu, ce absurd sună şi totuşi, mă întâlnesc zilnic cu acest non-
sens: Cine îşi mai îngăduie astăzi să fie fericit? O zi întreagă!? Atât: 1 (o, una)
zi! Doar atât!
Ce înseamnă până la urmă o zi? De exemplu, o zi dintr-un an?
Iată, de exemplu: 1/365,25 = 0,273% dintr-un an! Şi cât contează,
Da, astăzi sunt fericit! Sunt fericit că te iubesc! Te-am căutat aproape
toată viaţa. Când în sfârşit am ajuns la tine, în loc să te iau în braţe şi să te
strâng, să te topesc în mine, te-am confundat cu cineva care îţi seamănă
foarte tare şi care s-a purtat cu mine ca o mamă... Adevărat! Abia acum, în
vremea din urmă, mi-am dat seama de ce o iubesc... E mama la care am visat
din fragedă pruncie! Ce răsturnare de situaţie! Şi ce fericire!
Sunt fericit! Atât de fericit, încât pot spune că sunt gata să mor oricând.
Sunt atât de bogat, cum prea puţini oameni îşi pot închipui!
A durat mult până am înţeles unde am greşit... Şi doar citisem în mai
multe rânduri: “You first find the problem, then go for the solution. But be
aware, most people make the same mistake over and over: They focus over
the problem, instead of the solution. That's why they fail.”
“În primul rând, identifici problema; apoi cauţi soluţia. Fii cu băgare de
seamă însă, cei mai mulţi oameni fac mereu aceeaşi greşeală: Se concentrează
asupra problemei, în loc să se concentreze asupra soluţiei. De aceea
eşuează.”
Ce am greşit eu? Simplu: În loc să mă concentrez să te găsesc, m-am
încăpăţânat (!!) să te caut! Stupid! Ce simplu e totul, acum, când am priceput!
Acum, pare că totul s-a rezolvat. Dar mai sunt multe de făcut. Mi-ai
spus-o chiar şi acum o zi...
Vreau să fac curăţenie!
Aşa încât, să poţi veni până aici... Mai am deci câţiva paşi de făcut din
partea mea de drum...
Până pe 27 martie, mai am 16 zile. Aşadar, acum mă concentrez
asupra curăţeniei!!
VIII Turbulenţe
***
IX Rezonanţă
Minunata mea!
Când am înţeles unde anume am greşit, m-am decis să rectific eroarea.
Ceea ce am făcut eu, exprimat foarte la obiect, înseamnă ignorarea Legii
Rezonanţei.
Te-am descoperit practic înăuntrul meu Frumoasa mea şi am bătut mult
pasul pe loc, pentru că, în loc să fi căutat ceva în exteriorul meu, bazându-mă
pe PORTRETUL TĂU ENERGETIC, ceea ce descoperisem de fapt în interior, am
căutat să construiesc un portret FIZIC, folosindu-mă de ASEMĂNĂRI.
Am ignorat un fapt elementar: Arhetipul, Matricea, poate fi
„ornamentată” practic la infinit, cu tot felul de „ornamente”: ochi albaştri,
verzi, căprui, negri... faţă ovală, triunghiulară, şi tot aşa, pot fi făcute practic,
o infinitate de portrete.
Asta însă, este o abordare EXOTERICĂ. Altfel spus, „din afară”. Cum
poţi oare să descoperi ceva din Lumea Fizică, pornind de la un portret
ENERGETIC? UN ARHETIP, care poate genera o infinitate de varietăţi de
exemplare, diferite prin DETALII NESEMNIFICATIVE, în raport cu structura
FUNDAMENTALĂ?
Exclus!
Aşa am descoperit că, în fapt, trebuia să mă focalizez pe stabilirea unei
RELAŢII, între ARHETIPUL REALIZAT şi ceea ce Universul îmi punea la
dispoziţie, ÎN PLAN FIZIC.
Am inţeles astfel că SOLUŢIA era SĂ COMPAR PORTRETUL ENERGETIC
realizat, cu eventualităţile, cu posibilităţile. Adică, să găsesc pe cineva care să
semene până la identitate cu acel portret, pe dinăuntru. Deci, practic, o
asemănare INTERIOARĂ a portretului meu, cu PORTRETUL INTERIOR al unor
Fiinţe din planul fizic, dintre apropiaţii mei, fie ei în plan fizic din apropierea
mea, fie dintre prietenii mei de aiurea, din lume, cunoscuţi în Virtualia.
Astfel, am început să compar amprentele energetice, ceea ce
SIMŢEAM venind de la diferitele persoane cu care intram în contact, în
comunicare, atât în relaţiile mele, de zi cu zi, cât şi pe Internet.
Aşa am descoperit nuanţe, afinităţi şi am legat sau stabilizat prietenii
virtuale.
Odată MECANISMUL CORECT STABILIT, ceea ce rămânea de făcut
efectiv, era să transpun criteriile energetice, „filtrele” energetice, în modalităţi
concrete de manifestare, în lumea de zi cu zi.
Altfel spus, să TE descopăr PE TINE, IUBIRE, într-o FEMEIE în carne şi
oase, dar, de această dată, PORNIND DINĂUNTRU ÎN AFARĂ.
Experienţele anterioare, mi-au fost de mare folos, pentru că m-au învăţat
să ignor detaliile exterioare, pe timpul căutării acelei Fiinţe, care eşti TU, CEA
ADEVĂRATĂ.
Ce a însemnat practic asta? Destul de simplu: Ce înseamnă
„sensibilitate”? În plan fizic, această caracteristică interioară, înseamnă
înclinaţii artistice. De exemplu, pictură, fotografie, muzică, balet,
cinematografie, etc. Asta, m-a ajutat să reduc aria căutării la acele femei care
manifestă astfel de înclinaţii, de afinităţi, de APTITUDINI. Fie ele
dobândite, fie native. Aici, desigur, mi-am dat seama că pot rafina căutarea,
prin impunerea unui nou filtru: Care anume să fie aptitudinile NATIVE şi care
cele DOBÂNDITE.
Evident, oricine caută, poate stabili combinaţii de astfel de filtre,
POTRIVIT PROPRIILOR NEVOI INTERIOARE.
Am ajuns astfel la un portret APROAPE fizic.
X Final în doi
Am crezut în mine!
Am crezut în mine!
Am crezut în mine!
1. VISEAZĂ!
2. VIZUALIZEAZĂ!
3. PLANIFICĂ!
4. ACŢIONEAZĂ!
5. REEVALUEAZĂ PAŞII EFECTUAŢI!
6. APLICĂ CORECŢIILE NECESARE!
7. REIA CICLUL, PÂNĂ LA ATINGEREA OBIECTIVULUI PROPUS!
THE SECRET.
În ce constă SECRETUL?
Tocmai aţi citit!!
Cuprins EOF
Împreună
Paşii pe care i-am prezentat mai sus precum şi modul în care am trecut
de la un simplu vis, de la ceva care se afla în interiorul meu la o viziune, sunt
descrişi în capitolul anterior. De asemenea, puteţi remarca acolo ezitările şi
corecţiile aplicate , pe măsură ce portretul, înţelegerea a ceea ce căutam se
clarificau şi experienţa se acumula.
Mulţi îşi vor pune multe întrebări cu privire la această poveste...
E adevărată, sau e o poveste inventată?
Cum am ajuns să fim efectiv împreună?
Cum ne împăcăm?
Cât va dura?
De ce „tocmai aşa”?
Ce planuri avem?
Cum ne împăcăm?
Cât va dura?
Asta e o întrebare pe care văd că şi-o pun mai mulţi. Mă abţin să dau
nume, pentru că sunt şi nume...
Ceea ce este deranjant este că mai toată lumea porneşte de la ideea că o
să fie o relaţie de scurtă durată.
Hai să clarificăm o chestiune: Cât anume va dura, este problema mea şi
a Monicăi. Indiferent că va dura un an sau o sută, este exclusiv problema
noastră.
Relaţia noastră va dura atât timp cât vom putea fi unul pentru altul un
bun profesor şi, reciproc, elev. SIMULTAN. Atât timp cât vom fi conştienţi că
De ce „tocmai aşa”?
Ce planuri avem?
Asta e o întrebare care ni s-a pus de către apropiaţi. Cei care erau la
curent cu faptul că suntem împreună, că vrem să venim în Grecia şi alte
obiective.
Planuri...
Unul dintre segmentele importante ale planului nostru pe termen lung,
este exact acest domeniu: CASA ŞI FAMILIA.
Vrem o FAMILIE altfel decât ceea ce am avut şi am avut ocazia să
cunoaştem. Eu provin dintr-o familie destrămată. A doua căsnicie a mamei, tot
o căsnicie destrămată a fost şi asta, după mulţi ani. Rezultatul? Prima mea
căsnicie s-a destrămat, în ciuda eforturilor mele disperate de a merge mai
departe. Unde am greşit?
La Monica, e puţin diferită situaţia. Părinţii ei sunt împreună şi
problemele din această familie, sunt diferite de cele trăite de mine în familiile
părinţilor mei. Totuşi şi Monica se află la a doua căsnicie. Amândoi considerăm
că am avut destule exemple de viaţă pentru a învăţa şi că putem face în aşa
fel încât să valorificăm experienţele prin care am trecut, ALTFEL.
Am analizat cât ne-am priceput de bine şi foarte deschis toate
evenimentele, deciziile, atitudinile şi consecinţele acestora, atât din propriile
căsnicii cât şi din ale părinţilor noştri, sau ale altor apropiaţi. Am căutat să
vedem în aceste exemple, oglinda noastră, a ceea ce am fost la un moment
dat.
Vrem o CASĂ. O casă cu curte, o casă din lemn! O curte în care să
creştem ce vrem noi să mâncăm, după reguli bătrâneşti; o seră cu flori, cu
multă vredeaţă, în care să ne petrecem mare parte din timp.
Există şi o componentă „profesională”, dacă putem să o numim astfel.
Deocamdată, domeniul extrasenzorialului abia începe să fie recunoscut
oficial şi asta cu mari eforturi şi convulsii, în ciuda nenumăratelor dovezi
ştiinţifice, studii de laborator şi, în ultimă instanţă, a bunului simţ comun.
Asta, fără a mai aminti sutele de relatări de cazuri inexplicabile petrecute timp
de secole şi ridiculizate, ori trecute sub tăcere, în special cele a căror evidenţă
era imposibil de tăgăduit...
Ceea ce ne-a adus împreună, este poate în cea mai mare măsură
descoperirea că putem comunica pe cale extrasenzorială şi că ne
interesează în foarte mare măsură să mergem cu cercetările cât mai departe
cu putinţă. Şi când spun „comunicare”, mă refer la acea formă de comunicare
pe care o facem în mod conştient, deliberat.
Eu am continuat de-a lungul anilor căutările şi am urmat cât mi-am putut
permite diferite forme de instruire, fie autodidact, fie în formă organizată. Am
găsit răspunsuri, m-am confruntat cu probleme şi am fost nevoit să iau decizii
importante. Sunt conştient că aceste decizii mi-au influenţat cursul vieţii în
măsură considerabilă.
Monica, a urmat un traseu mai dificil în viaţă şi acum vrea să studieze tot
ceea ce ţine de comunicarea extrasenzorială.
Amândoi vrem să facem tot ceea ce e posibil ca experienţa noastră să fie
pusă la dispoziţia tuturor celor interesaţi, aşa cum este ea, cu bune şi mai
puţin bune, cu succese, cu piedicile pe care le-am întâlniti, cu poticniri, cu
aurul şi ţărâna lor, aşa cum au fost. Amândoi am simţit acut lipsa unui
îndrumător avizat, încă din anii copilăriei.
Amândoi am întâlnit oameni de toate vârstele, dar în special copii, cu
înzestrări de excepţie. Aceşti copii însă, sunt priviţi cu indiferenţă în cazul
fericit, iar în cazurile mai rele, ca nişte copii cu diferite probleme de sănătate.
Da. Acesta este tragicul adevăr: Trăim într-o lumne care, atunci când
întâlneşte ceva incomod, vrea să se debaraseze de acel ceva. Uneori, acest fel
de a trata anumiţi oameni, merge până la eliminarea fizică. Cum? Prin
internarea forţată in spitale dee psihiatrie, cu diagnostice înspăimântătoare
pentru marea majoritate. De ce asta? Pentru ca opinia publică să adere la
astfel de soluţii, în mod necondiţionat.
Am văzut astfel de oameni, internaţi în spitalele de psihiatrie, unde erau
Aşadar, rezumând:
CASA ŞI FAMILIA;
PREGĂTIREA PROFESIONALĂ;
CERCETARE ŞI PRACTICĂ ÎN TERAPII ALTERNATIVE.
Cuprins EOF
Am detaliat apoi puţin fiecare capitol din cele patru şi am căzut de acord
asupra situaţiei actuale: Experienţa Monicăi în Grecia, trebuie continuată.
Monica este convinsă că pentru mine, este o experienţă care ÎMI ESTE
NECESARĂ, mă va schimba în mare măsură şi că, acolo posibilităţile de a
realiza ceea ce ne-am propus într-un timp RECORD, TREI ANI, sunt mult mai
mari. Plecarea din ţară, au apreciat foarte mulţi din apropiaţii mei, este o
experienţă necesară, măcar pentru faptul că am decis să urmez cariera de
scriitor. Ca scriitor, într-adevăr, ce poate fi mai important decât cunoaşterea
lumii în care trăieşti, dintr-o perspectivă TOTAL DIFERITĂ de cea curentă?
Într-adevăr, recunosc, după aproape două luni de viaţă în Grecia, multe
s-au schimbat în modul meu de a privi Universul în care trăiesc. Grecia e o altă
lume, chiar dacă aparent, sunt „aceiaşi oameni ca peste tot”. Da, sunt aceiaşi
oameni, cu aceleaşi umbre şi lumini şi totuşi, un Univers foarte diferit de ceea
ce ştiam din România.
Deocamdată sunt bucuros că trăiesc printre greci, în ţara lor plină de
istorie şi legende, de izvoare şi repere istorice privind întreaga civilizaţie
umană!
Despre casă, v-am spus cîteva cuvinte. Ce vrem să realizăm exact, vom
definitiva mai târziu, pentru că depinde de o perioadă de acumulări. Există o
ordine care trebuie rerspectată, există nişte priorităţi. Acum, prioritatea
maximă este asigurarea existenţei.
Asta înseamnă pătrunderea noastră pe piaţa muncii, aici, în Grecia.
Muncind, vom face schimbul de valori care să permită între altele şi
acumularea necesară în vederea realizării pasului următor. Apoi, pas cu pas,
până vom ajunge să îndeplinim ceea ce ne-am propus.
Dezvoltarea, înseamnă între altele a urma forme de instruire care să ne
permită să ne dezvoltăm aptitudinile native şi în funcţie de situaţie, pe cele
dobândite.
Deocamdată, ne-am propus să urmăm cursurile de Inforenergetică, în
cadrul Fundaţiei Sfântul Apostol Andrei. Dacă vom mai găsi şi alte modalităţi
de instruire care să ne ajute să punem în valoare din ce în ce mai bine
capacităţile extrasenzoriale de care dispunem amândoi, le vom urma.
Familia, înseamnă în acest moment un efort de armonizare pe care îl
facem. Ne străduim să eliminăm asperităţile dintre noi, folosindu-ne de toată
experienţa de viaţă pe care am acumulat-o amîndoi. Grecia, este o experienţă
foarte dificilă pentru amândoi. Un alfabet aproape necunoscut, o limbă destul
de dificil de învăţat, o ţară cu o cultură vastă, întinsă pe două milenii, obiceiuri,
tradiţii, un mod de viaţă diferit, sunt doar câteva aspecte a ceea ce înseamnă
provocarea numită Grecia.
Monica are un avans relativ, care constă în cei nouă ani petrecuţi în
Grecia, în perioada 1999 – 2008. Acum însă, ne aflăm în al doilea oraş al
Greciei ca mărime (după Athina) şi asta înseamnă şi pentru Monica, o lume
total diferită de ceea ce a cunoscut. Simpla cunoaştere a limbii, chiar dacă
înseamnă un avantaj major, e doar unul din elementele cheie necesare pentru
a reuşi în ceea ce ne-am propus. Meseriile pe care le cunoaşte, sunt căutate,
dar sunt meserii care cer un efort fizic mare şi asta înseamnă oboseală,
înseamnă uzură.
Pe de altă parte, eu am de învăţat limba. Deşi am învăţat mai multe
meserii, între care IT-ul este una bănoasă, pătrunderea mea pe piaţa muncii,
va dura ceva mai mult decât câteva luni. Limba vorbită curent, „pe stradă”, e
insuficientă pentru a lucra într-un domeniu atât de vast cum este Tehnologia
Informaţiei. Am aflat acest adevăr la început, când, deşi aveam cunoştinţe de
limba engleză destul de bine dezvoltate, am descoperit că îmi lipsesc aproape
80% din cuvintele şi noţiunile necesare în domeniu. Desigur, am de partea
mea o experienţă de 14 ani în calculatoare şi peste 15 ani în afaceri. Pentru a
putea valorifica însă această experienţă, trebuie să o iau de la început. Adică,
de jos de tot. Munci simple, necalificate, prin intermediul cărora să îmi fac
sistemul de relaţii necesar.
Acelaşi lucru este valabil pentru Monica. A te face cunoscut, este primul
pas atunci când ai ceva de oferit.
Acum, suntem exact în această etapă: a ne face cunoscuţi. Cine suntem,
cum suntem şi ce putem oferi.
Este o şcoală dură, a cărei miză, este efectiv, supravieţuirea. De modul
în care vom reuşi să ne impunem, să convingem oamenii că avem ceva de
oferit, că ceea ce oferim se ridică la un anumit nivel de calitate, depind toate
celelalte.
Avem multe de învăţat. În primul rând despre noi înşine. Cum facem faţă
dificultăţilor prin care trecem şi celor care vor mai apare pe parcurs? Avem
aptitudinile necesare pentru a gestiona situaţiile de criză? Care sunt zonele mai
puţin dezvoltate din noi care avem nevoie să le dezvoltăm? Avem nevoie de
aptitudini noi? Dacă da, care sunt acestea? Cum putem să o facem? Cum
putem să ne sprijinim reciproc? Cum pot fi folosite capacităţile extrasenzoriale
în viaţa de zi cu zi, de către doi oameni care au descoperit că le au şi că le pot
folosi? Cum răspunde mediul, atunci când cerem ceva? Ştim să respectăm
Liberul Arbitru al oricărei forme de existenţă? Şi dacă îl încălcăm din ignoranţă,
Cuprins EOF
O aniversare
Luna iunie, înseamnă între altele aniversarea zilei mele de naştere. Iunie,
a însemnat o lună foarte dificilă. Am găsit foarte greu şi foarte foarte puţin de
lucru. Ziua mea, a picat într-un moment când în buzunarele noastre, fluiera
vântul de vreo trei zile. Trecerea dintre 10 şi 11 iunie, m-a prins scriind...
Monica era lângă mine şi lucra la un gobelin, un peisaj cu cai...
—Cât e ceasul?
Am auzit întrebarea, dar fiind cu gândul la ce lucram, mi-a scăpat sensul.
—Poftim?...
—Ceasul, cât e ceasul?
—Două şi jumătate...
—La mulţi ani iubire! Să fii sănătos şi să îţi vezi toate visele împlinite!
Am rămas câteva clipe ameţit, apoi am realizat că trecusem pragul zilei
de 11 iunie şi că împlineam... cincizeci de ani! Am simţit că îmi dau lacrimile...
—Mulţumesc mult! Iar am uitat!
În ultimii ani, am început să uit... Mi-am amintit tot aşa, când un prieten
sau apropiat m-a felicitat. Am reflectat apoi cu amărăciune că portofelul meu
îmi permitea un singur lucru: Să visez cu ochii deschişi... Am strâns-o în braţe.
Am stat aşa, îmbrăţişaţi minute în şir... Reflectam cu amărăciune la celelalte
aniversări ale mele, când mă întâlnisem cu prietenii şi le oferisem câte ceva:
sandwich-uri, o bere, o prăjitură. Acum strângeam în braţe o femeie căreia aş
fi vrut să-i ofer o mulţime de lucruri în această zi, să o văd râzând, dansând
într-o astfel de împrejurare... Să fac din această zi, o amintire care să reziste
peste ani... Ne-am desprins cu greu, mai ales eu, care mă chinuiam să îmi
înnec lacrimile...
—Mai scrii? E târziu şi ai ochii roşii! Ai grijă de ei, e păcat, ai ochi
frumoşi şi o să ai mare nevoie de ei, încă mulţi ani de-acum înainte! Vreau să
mă plimb cu tine de mână, aiurea şi când o să am optzeci de ani! Am visat
asta de când mă ştiu!
Informaţia! Cunoaşterea!
Cele mai multe şi mai ample realizări ale oamenilor sunt masate în
această scurtă perioadă de timp de când avem la dispoziţie cartea. Mulţi spun
că omenirea a stagnat în ultimele două milenii. E greu de spus cum ar fi trebuit
să evoluăm pentru ca evoluţia să fie percepută altfel decât o stagnare.
E bine să ne amintim totuşi că în urmă cu 500 de ani, erau ucişi oameni
de valoare, pentru că aveau opinii diferite de opiniile oficiale! Odată cu
creşterea vitezei de circulaţie a informaţiei, a accesibilităţii acesteia, s-a
schimbat şi acest mod de a privi spiritele îndrăzneţe.
Îmi place să caut părţile frumoase ale civilizaţiei umane. Cred că e
singurul mod de a acţiona corect în viaţă. Să descoperi frumosul din toate.
Cuprins EOF
Resursele
Ce înseamnă „resurse”?
APTITUDINILE.
Cei mai mulţi dintre noi, avem anumite aptitudini mai dezvoltate, încă de
la naştere. Sunt foarte rare cazurile în care un micuţ are o înzestrare egală în
toate direcţiile.
În mod normal, prima sarcină a părinţilor, este aceea de a ne călăuzi
primii paşi în viaţă. Primii paşi, astfel încât să descoperim aceste aptitudini încă
din primii ani de viaţă şi în acest mod să putem afla ce anume instruire
particulară este mai important să urmăm. Acea formă de instruire care să ne
asigure valorificarea la maximum şi în timpul cel mai scurt a acelei resurse. A
ne descoperi singuri aceste resurse, uneori poate diminua până la anulare
aceste avantaje pe care le avem la naştere.
În primul volum „Ritmuri Interioare”, am trecut în revistă practic ceea ce
am acumulat ca experienţă de viaţă şi am căutat să analizez care dintre
preocupările pe care le-am avut s-au menţinut o perioadă de timp mai mare şi
ce rezultate a produs acea investiţie. Am căutat să descopăr dacă am o
anumită zestre nativă, în ce măsură am acţionat pentru a o dezvolta şi pune în
valoare, unde anume mi-a lipsit sprijinul, ce anume mai este de făcut şi cum
poate fi făcut.
La încheierea cărţii, ştiam deja că trebuie să îmi verific talentul literar,
talentul la muzică şi înzestrarea cu capacităţi extrasenzoriale.
În acelaşi timp, mi-am dat seama de un adevăr simplu: Am nevoie de
un coechipier. Un anumit fel de coechipier, un parterner cu o anumită
înzestrare minimală, în acele zone în care mie îmi lipseşte experienţa minimă
necesară pentru a deveni performant în timp scurt. Înţelesesem că singur, îmi
va fi imposibil să pătrund în timp util în circuitul valorilor. Viaţa mi-a
demonstrat că valorificarea acestor aptitudini, necesită eforturi prelungite din
partea a mai multor oameni. Cum sprijnul familiei mele a fost extrem de redus
în aceste direcţii, evoluţia mea a fost prea lentă şi am acumulat un handicap ce
trebuie recuperat. Întârzierea...
Scrierea cărţii, a fost primul pas important pe calea verificării talentului
literar. Publicarea acesteia, a fost al doilea pas important. Publicarea în
continuare de articole, legătura cu cititorii, au fost cel de-al treilea pas
important şi totodată mecanismul de perfecţionare a acestei înzestrări. Asta m-
a făcut să înţeleg în primul rând că a avea talent, e important însă a pune
talentul la muncă, este singura cale de a obţine un avans pe calea succesului,
singura cale de a scurta intervalul necesar pentru a obţine rezultate
importante.
Ce înseamnă de fapt „succes” sau „rezultate importante”?
Capacitatea de a produce valori recunoscute de către semenii noştri,
într-un timp foarte scurt, este percepută drept „SUCCES” sau „REZULTATE
IMPORTANTE”.
Atunci când producem o valoare recunoscută de către societate,
înseamnă că am reuşit să intrăm în circuitul valorilor.
În general, pătrunderea în circuitul valorilor, este un proces care necesită
o serie de aptitudini, altele decât cele necesare producerii valorii pe care vrem
să o introducem în circuit. Pentru ca cineva să ia cunoştinţă de ceea ce
producem, e nevoie să prezentăm acea valoare. Dacă acea valoare este
prezentată acolo unde ea este cu adevărat necesară, dacă ea răspunde unor
nevoi reale, atunci ea este acceptată. Prin urmare, este necesar să cunoaştem
nevoile fiecărui grup de oameni. Dar această formă de cunoaştere, înseamnă a
avea dezvoltate deja o serie de aptitudini. Putem să dezvoltăm oare la fel de
bine TOATE aptitudinile de care avem nevoie pentru a participa eficient la
circuitul valorilor? O viaţă de om, e prea puţin pentru a atinge un astfel de
nivel de performanţă. De aici, necesitatea lucrului în echipă.
Astfel, atunci când vrem să întemeiem o familie, este necesar să ne
cunoaştem suficient de bine aptitudinile. În acest fel, oferim o imagine clară a
valorilor pe care le putem produce, folosindu-ne aptitudinile. Partenerul nostru
potenţial, trebuie la rândul său să îşi cunoască aptitudinile şi pe lângă aceasta,
să aprecieze acele valori pe care le producem şi mai mult decât atât, să aibă
aptitudinile necesare fie pentru a pune în valoare această zestre nativă de care
dispunem, fie pentru a pune în circuitul valorilor, valoarea produsă prin
utilizarea acestor aptitudini.
Sunt enorm de multe cauze. Ele însă pot fi grupate. Pentru a înţelege
mai uşor, putem spune că o primă cauză, este insuficienta cunoaştere a
potenţialilor parteneri de viaţă.
Simplul fapt de a spune „te iubesc”, ţine oare locul aptitudinilor care
lipsesc? Al cunoaşterii reciproce? Al aprecierii fireşti a înzestrării partenerului
cu o aptitudine sau alta?
„Te iubesc”, este o simplă declaraţie de intenţii, care trebuie susţinută
prin acţiuni efective. Înţelepţii spun „Vorba lungă-i sărăcia omului” şi mai
departe, „Teoria ca teoria, practica ne omoară!”
Tradiţia neamurilor, impunea celor care doreau să întemeieze o familie, o
perioadă de probă, sub forma unui angajament provizoriu: LOGODNA.
Din păcate, societatea a uitat care sunt motivaţiile de bază ale acestei
perioade de probă, astfel încât am ajuns să sărim peste această etapă
importantă a formării unui cuplu viabil şi de lungă durată.
În această perioadă de probă, cei doi au ocazia de a se cunoaşte, de a
afla ce aptitudini are fiecare, cum pot fi puse în comun, dacă ele au aceeaşi
importanţă pentru fiecare din parteneri, dacă pot concepe împreună un plan de
lungă durată, destinat valorificării în comun şi în avantajul reciproc a acestor
aptitudini, un plan de gestionare în comun atât a acestor resurse cât şi a
valorilor produse, un plan comun de introducere a valorilor produse în circuitul
general al valorilor, un plan comun de acumulare de valori general acceptate
ca valoare de schimb, banii de exemplu, în vederea acoperirii nevoilor de
dezvoltare.
Foarte multe cupluri eşuează în acest punct: gestionarea
acumulărilor. Foarte multe cupluri se azvârlu nebuneşte, ca într-o competiţie
pe viaţă şi pe moarte, în ciclul producerii şi acumulării de valori de schimb,
cum sunt banii, bijuteriile, bunurile imobiliare şi uită că în fapt, aceste
acumulări trebuie să aibă o destinaţie bine precizată: DEZVOLTAREA. Cei mai
mulţi oameni, în goana după bunuri, încep să confunde acumularea cu
dezvoltarea. În această goană, sacrifică totul cu încrâncenare, cu
încăpăţânare: Timpul, sănătatea, respectul de sine, somnul... Apoi, când
oboseala şi stagnarea intervin, constată că sunt complet dezorientaţi, că le
lipsesc obiectivele comune, că toată zbaterea aceea şi tot consumul zilnic e
lipsit de finalitate. Şi atunci, începe „căutarea vinovatului”.
Ca să vă ofer un exemplu efectiv, aici în Grecia, Monica a fost în situaţia
de a susţine un interviu pentru un eventual angajament.
Familia la care s-a dus, o familie cu posibilităţi, avea un program de
aproape 12 ore zilnic şi o fetiţă de 11 ani. Casa în care locuiau, o casă destul
de mare, ca şi fetiţa de altfel, erau în grija uneia şi aceleiaşi femei de 10 ani.
Femeia în cauză, s-a îmbolnăvit de cancer şi astfel, familia, a ajuns în situaţie
de criză.
Din discuţii, a reieşit că fetiţa „mănâncă prea puţin”. La întrebarea „ce
înseamnă prea puţin”, mama a răspuns, „de fapt, mănâncă prea mult din
anumite lucruri”. Următoarea întrebare firească, „ce anume mănâncă?” a pus-o
pe mamă în imposibilitatea de a da un răspuns.
Ce voia de fapt această „familie”? O persoană care să se ocupe de
curăţenie în casă, de cumpărături, de gătit, de creşterea copilului, de plata
facturilor... Adică, exact ceea ce avuseseră timp de 10 ani: un substitut
pentru toate responsabilităţile de la care s-au sustras timp de 10 ani!
Întrebarea firească pe care ne-am pus-o atât eu şi Monica, a fost de fapt,
pentru ce mai stăteau „împreună” aceşti doi oameni? Era, este oare aceasta o
familie?
Simplul fapt că au adus pe lume un copil, a cărui existenţă au
oricare din cele trei direcţii renunţ, viaţa mi se pare lipsită de sens.
Cele trei direcţii se completează reciproc, se potenţează reciproc, dar
încă mai am de investit. De recuperat timpul irosit. Anii când ar fi
trebuit să clarific ce e mai important pentru mine şi m-am împiedicat
în prejudecăţile inoculate prin educaţie, fricile dobândite ca urmare a
unor greşeli plătite poate prea scump, în momente ale existenţei când,
membrii familiei ar fi trebuit să fie alături de mine...
Cuprins EOF
A avea şi a fi
Am decis să abordez această temă, înainte de capitolul „Gestionarea
resurselor” pentru că am remarcat în discuţiile cu enorm de multă lume, mai
ales cele legate de viaţa în doi, cele legate de alegerea partenerului de viaţă
potrivit, că majoritatea dintre noi, facem mereu şi mereu aceeaşi greşeală:
confundăm verbul „a avea” cu verbul „a fi”.
De aici, o mulţime de aberaţii comportamentale şi eşecuri, uneori cu
implicaţii de o gravitate extremă.
Din punct de vedere filosofic, „a avea” desemnează o categorie a
posesiei, în vreme ce „a fi”, desemnează o categorie existenţială. O
existenţă.
Începem să facem distincţia dintre aceste două categorii, posesia şi
existenţa, abia când cineva ne încalcă nişte drepturi, sau cel puţin ceva ce
încadrăm în categoria drepturilor fundamentale şi considerăm că suntem
îndreptăţiţi să ne fie recunoscut ca atare şi respectat. De exemplu, considerăm
că este dreptul nostru să primim un echivalent în schimbul muncii noastre. Fie
bani, fie altceva ce ne este foarte folositor. Atunci când ceea ce ni se oferă este
un simplu „mulţumesc”, resimţim frustrare şi sentimentul că s-a abuzat de noi,
că am fost înşelaţi. Că am pierdut iremediabil „ceva”, primind în schimb
„nimic”. Există şi excepţii, desigur. Atunci când oferim în mod conştient.
Exemple de confundare a lui „a avea” cu „a fi”, cu consecinţe
dezastruoase asupra existenţei noastre, a tuturor: „Nevasta mea”, „copilul
meu” sunt formule care exprimă raporturi de posesiune. Atunci când suntem
Am să adaug aici faptul că şi în oase avem apă, cam 22%! Aşadar, dacă
vă imaginaţi că puteţi ţine un regim alimentar complet fără apă, o să vă spun
că există unul singur:
Abţinerea totală de la a mânca, a bea şi a respira!
Da, inclusiv a respira, deoarece în aer, există vapori de apă!
Mai mult decât atât, experimentele de utilizare a apei ca mediu
inforenergetic de comunicare pe care le-am efectuat începând din vara anului
2008, m-au condus la concluzia că apa este un mediu de comunicare mult mai
bun şi mult mai complex decât aerul. Aceste descoperiri pe care le-am făcut,
au primit şi o fundamentare ştiinţifică, atunci când am luat contact cu lucrările
dr. Masaru Emoto privitoare la apă.
Despre apă ca mediu de comunicare însă, poate voi discuta într-o altă
lucrare.
Ceea ce vreau să subliniez, este faptul că trebuie să avem o imagine
mult mai cuprinzătoare asupra a ceea ce înseamnă termenul resurse.
Voi încheia acest capitol, menţionând o ultimă resursă, pe care o
consider în acest moment printre cele mai importante, la fel de importantă ca
energia: INFORMAŢIA.
INFORMAŢIA, este factorul care permite structurarea energiei. Altfel
spus, organizarea acesteia. La un nivel foarte înalt vorbind, omul, este
energie structurată. La fel şi toate celelalte forme de manifestare pe care le
cunoaştem: minerale, plante, animale.
Ceea ce ne diferenţiază, sunt o serie de factori: cantitatea de
informaţie înglobată, gradul de structurare şi gradul (măsura) în care
operăm conştient cu informaţia.
Aşadar, revin la o întrebare: Ce înseamnă „prea multă carte strică?” Asta
seamănă a „Tot Universul e Pământul”. S-a crezut într-adevăr timp de secole
asta. Între timp însă, am descoperit şi alte planete, sisteme solare, galaxii. Am
explorat luna, Marte, Venius, Pluto, Jupiter, Saturn, Io, Ganymede...
Avem enorm de multe de învăţat. În viziunea mea, ne aflăm la începutul
unei revoluţii la fel de importante ca cea produsă de maşina de tipărit a lui
Gutenberg.
Revoluţia cunoaşterii la scară globală! Internetul, este cel mai ieftin
mijloc de a transmite cunoaşterea, dcel mai ieftin mediu de comunicare şi
învăţământ.
E adevărat, suntem abia la primii paşi în acest domeniu. Totuşi, putem
spune ce va fi lumea peste douăzeci de ani, când internetul va fi gratuit în
foarte multe ţări?
Deja sunt ţări în care el este gratuit!
Cuprins EOF
Gestionarea-administrarea resurselor
Am considerat că este foarte important să vorbesc despre aceste două
tipuri de activităţi: GESTIONAREA şi ADMINISTRAREA.
Până acum vreo cinci ani, îmi era greu să înţeleg care este diferenţa între
„a gestiona” şi „a administra”.
După cincisprezece ani în afaceri, am căpătat o cu totul altă imagine, atât
asupra conţinutului acestor activităţi, cât şi în privinţa distincţiei din punct de
vedere cantitativ şi calitativ între aceste activităţi.
Voi repeta o afirmaţie făcută ceva mai înainte:
Casa şi Familia, înseamnă primul exerciţiu complex şi foarte
important de gestionarea şi administrarea resurselor.
Am scris cu caractere mari, pentru a fi uşor de reţinut. Voi discuta pe
rând despre gestionare şi administrare, pentru că Viaţa, m-a constrâns să învăţ
multe şi să fac anumite distincţii importante între a gestiona rersurse şi a
administra aceste resurse.
Prima greşeală făcută care avea să mă coste scump, adică mulţi ani din
viaţă: Cunoaşterea insuficientă a resurselor proprii şi a nivelului
acestora.
Din nefericire, aceasta este sarcina cea mai importantă a părinţilor. Cel
puţin în teorie, părinţii au şi competenţa şi mijloacele necesare pentru a face
tot ceea ce este necesar în direcţia identificării zestrei native a copiilor lor şi a
identificării direcţiei pe care este cel mai eficient să fie instruit copilul, încă de
la primele luni de viaţă.
Am spus „din nefericire”, pentru că faptele demonstrează că părinţi total
nepregătiţi pentru viaţă, aduc pe lume un număr mare de copii, doar pentru a
spori numeric specia umană... Aşa se explică de ce penitenciarele gem şi în loc
să alocăm bani pentru studii, ne irosim timp şi multe alte resurse pentru a
combate efectele comportamentelor antisociale.
Calea normală este prevenirea.
Pentru a preveni însă aberaţiile comportamentale, este nevoie de
cunoaştere şi experienţă. Ori, asta înseamnă EDUCAŢIE, INSTRUIRE.
Altfel spus, înseamnă transmiterea experienţei acumulate din generaţie în
generaţie, noilor generaţii.
E adevărat, aceasta este funcţia esenţială a învăţământului. Este însă
oare această funcţie îndeplinită la nivelul necesităţilor reale ale societăţii
contemporane?
Ceea ce am făcut eu luând decizia de a scrie prima carte din seria
„Ritmuri Interioare”, pe aceasta şi cele care vor mai fi, este în fapt o decizie de
a pune la dispoziţia celor preocupaţi de dezvoltarea lor, nişte instrumente care
reflectă o experienţă personală, cu toate părţile ei, fie mai bune fie mai puţin
bune, astfel încât, cine citeşte, să fie pus în situaţia de a economisi această
resursă extrem de preţioasă, numită TIMP.
Prefer să citesc timp de cinci ore o carte, care redă ceea ce este
important dintr-o experienţă de câţiva ani. Ştiu de la bun început că acea carte
tratează doar o parte din probleme, dar, ştiu tot atât de bine, din experienţa
mea, că mă va ajuta să aflu într-un timp foarte scurt ce anume detalii lipsesc
din acea experienţă, dacă am nevoie să detaliez şi ce anume. Altfel, ar trebui
să parcurg în practică un drum a cărui durată o voi afla doar parcurgându-l şi,
de cele mai multe ori, rătăcind prin hăţişul posibilităţilor care apar, la fiecare
pas făcut şi din care poate, cele mai multe posibilităţi sau chiar toate, conduc
către direcţii necunoscute.
Am întâlnit de foarte multe ori astfel de momente în viaţă, când a trebuit
să iau decizii importante, fără a avea la dispoziţie cunoştinţele, experienţa şi
pe scurt exprimat, toate elementele necesare luării unei decizii corecte. Aşa
încât, am fost nevoit să iau pur şi simplu, „decizii”. Ca să fiu limpede în
exprimarea ideii, dacă din 20 de posibilităţi trebuie să alegi una şi doar una
singură dintre variante este cea corectă, şansele de reuşită, la prima decizie,
sunt 1:20. Altfel exprimat, sunt 5% sau, iar o altă exprimare, riscul asumat
este de 95%!
Un administrator inteligent, înainte de a lua o decizie, se
informează.
Atunci şi numai atunci când este imposibilă informarea, ia decizii la
întâmplare, pentru a reduce numărul posibilităţilor şi pentru a culege
informaţie. Există însă situaţii când o singură decizie, poate fi fatală.
Mai există un aspect pe care trebuie însă să îl tratez cred, într-o altă
carte: Utilizarea celorlalte canale de informare, adică, percepţia
extrasenzorială. Despre asta însă, e enorm de mult de spus!
Hai acum să iau un exemplu.
Mă aflu într-o încăpere întunecoasă. M-am trezit brusc în ea şi sunt
destul de neliniştit. Am la mine o cutie cu chibrituri şi pot aprinde un chibrit,
pentru a lumina câteva secunde interiorul şi a mă orienta cât de cât.
În aer însă, e un miros vag dulceag, ciudat. Sunt în necunoştinţă de
cauză şi aprind un chibrit. În secunda următoare, mai apuc să văd că flacăra s-
a întins, a devenit brusc orbitoare, aud o bubuitură, simt apoi că din urechi îmi
curge ceva cald, că mă sufoc, apoi se lasă întunericul.
Cineva vine după o vreme şi citeşte deasupra a ceea ce cândva fusese
uşa de intrare în încăperea respectivă, o placă mare, pe care scrie: „Atenţie,
depozit de materiale explozive! Lucrul cu flacără deschisă este strict interzis!
Pericol de explozie!”...
Mirosul dulceag, poate veni de la o scurgere de propan sau propenă,
gaze care se găsesc şi în gazul lichefiat numit „aragaz”... Dar, la fel de bine,
poate veni de la o floare, sau de la mai multe, sau de la un produs de
cofetărie... sau, sau, sau!
Cine poate face distincţia între mai multe nuanţe ale senzaţiei de
dulce, ca urmare a acumulării mai multor experienţe olfactive, va şti să facă
cel puţin un lucru: să fie prudent în a lua o astfel de decizie, ca cea cu
chibritul!
Şi acum, hai să pun o întrebare: Dacă aveam percepţia
extrasenzorială antrenată de mic, mai aveam nevoie de chibrit? E şi
asta o întrebare!
I GESTIONAREA RESURSELOR.
curent sau gaz la aragaz sau plită, eeee mai sunt, chiar le vrei pe toate?!
—...
Dar!! După cum vedeţi, avem tendinţa de a presupune că există, că
avem, chiar şi cei dintre noi care avem experienţă!
Ori, a avea calităţi bune în privinţa gestionării resurselor, înseamnă un
cumul de calităţi.
În primul rând, avem nevoie să cunoaştem foarte bine sensul
termenului resurse. De ce? Pentru a putea realiza o listă cât mai completă
a resurselor de care dispunem la un moment dat. Pe parcursul cărţii, veţi
întâlni un studiu de caz ceva mai amănunţit, pe care l-am realizat împreună cu
Monica, pentru a ne ajuta să găsim soluţii la întrebarea „Cum putem face
bani în Grecia?”
Orice acţiune care se vrea finalizată cu succes, trebuie începută prin
evaluarea resurselor necesare, a celor existente şi a elaborării unui plan de
acţiune, în care să stabilim pas cu pas ceea ce avem de făcut, cu termene
precise de ducere la îndeplinire.
În procesul de gestionare a resurselor, este foarte important să
cunoaştem toate resursele, care este nivelul acestora, cum pot fi acestea
înlocuite, cât durează, cu ce eforturi se realizează înlocuirea, ce alte soluţii de a
completa lipsa unei resurse oarecare pot fi aplicate, cu ce costuri. Altfel
exprimat, în cât timp, ce alte resurse se consumă pentru completarea celei
care lipseşte, fie prin achiziţie fie prin altă modalitate.
Toată existenţa noastră, poate fi exprimată ca fiind un ciclu extrem de
complex de transformare şi circulaţie a resurselor.
Gestionarea resurselor în mod inteligent şi eficient, mai presupune a
cunoaşte foarte bine şi ce resurse se consumă, în ce cantitate, cât de repede
pot fi înlocuite cu altele noi şi încă multe alte detalii de această natură.
Mi-au trebuit doisprezece ani în afaceri, pentru „a mă lumina”...
Am descoperit în cadrul unei analize efectuate asupra firmei mele, Media
Factory, foarte multe erori în evaluarea şi gestionarea resurselor; foarte multe
subevaluări şi în egală măsură, supra-evaluări, atât în ce priveşte eficienţa
unor resurse, cât şi cantităţile, performanţa unor soluţii alternative de înlocuire
a unor resurse, cât şi multe alte lipsuri. Omul cât trăieşte învaţă, dar şi acest
învăţat, trebuie să ţină seama, aşa cum am arătat până aici, în primul rând de
resursele native, adică, de ceea ce în mod obişnuit numim aptitudini native,
„talent” sau „Har” sau cum am formulat eu, „ritm interior”.
Fiecăruia din noi, Universul ne oferă un mic număr de resurse care pot fi
considerate „inepuizabile” sau „autoregenerabile”. Pe acestea, le numim de
obicei „Har” sau „talent”.
De ce le-am numit „inepuizabile”?
Deoarece vizeza cu care se regenerează, este mult mai mare decât cea
cu care se consumă, atunci când întreprindem o acţiune în care acestea sunt
implicate direct.
Organismul, Fiinţa umană, gestionează mult mai bine şi mai uşor
celelalte resurse, atunci când este exploatată intens cea mai bogată şi
realizează echilibrarea mai rapid.
Mai este un aspect pe care l-am descoperit scriind şi apoi l-am verificat
urmărind copii talentaţi.
„Timpul parcă zboară”. E o expresie involuntară pe care o rostesc toţi
cei cărora ceea ce fac, le place. Prin contrast, cei care stau alături ca
observatori şi cărora le lipseşte acel „dar”, au senzaţia că timpul curge mai
încet.
Este un aspect care implică randamentul muncii. Rezultatele par să
vină fără efort, atunci când faci ceva care îţi place şi simţi cum trebuie făcut,
instinctiv.
II ADMINISTRAREA RESURSELOR
Repet:
OMUL ŞI TIMPUL.
Pentru ce anume căutăm un tovarăş de viaţă, un partener? Pentru a
produce copii ale indivizilor speciei? Pentru ce facem copii? Doar pentru că
avem din punct de vedere biologic potenţialul de a produce copii fizice ale
indivizilor speciei umane?
M-am străduit în anii din urmă să desprind maximum de învăţături din
experienţa căsniciei mele, din cei peste 10 ani de antreprenoriat şi recunosc,
am ajuns să înţeleg cât de puţine ştiam despre ce înseamnă o Casă şi o
Familie, atunci când am pornit la drum în doi. Am pornit cu convingerea că pot
găsi soluţii şi că am suficientă tenacitate şi energie să le pun în aplicare. Ceea
ce am ignorat, a fost evantaiul resurselor cu care am pornit la drum, diferenţa
dintre capacitatea mea de adaptare la situaţii şi a partenerei mele. Am fost
convins atunci că pot compensa eventualele diferenţe şi nepotriviri.
Există însă o caracteristică, îndrăznesc eu să spun chiar o calitate, a
cărei lipsă, necesită decenii pentru a fi cultivată şi a cărei lipsă, este imposibil
de compensat: încrederea în sine şi în forţele proprii.
Aici am greşit în căsnicie. Am crezut cu încăpăţânare că lipsa de
încredere în sine, poate fi depăşită. Până aici, viaţa mi-a demonstrat că am
intuit corect. Ceea ce mi-a scăpat, a fost faptul că, încrederea în sine, se
cultivă luând decizii. Cât mai multe decizii. Pe baza acestor decizii, încrederea
în sine se dezvoltă treptat şi odată cu ea, calitatea deciziilor, creşte. Astfel,
ajungem să luăm din ce în ce mai multe decizii corecte.
Procesul decizional, poate fi analizat pe sute şi mii de paginii şi chiar a şi
fost, de-a lungul anilor. Există chiar o teorie întreagă care tratează problema,
„teoria deciziei”, care scoate în evidenţă o serie de elemente de bază ale
procesului decizional, factorii de influenţă, anumite legi intrinseci ale acestui
proces, factorii de risc, metodele de reducere a gradului de risc general.
Desigur, ca orice teorie matematică sau orice altă teorie, ea poate fi
învăţată mai uşor sau mai greu, funcţie de înzestrarea fiecăruia.
Am făcut referire la această teorie, pentru cei care doresc să aprofundeze
subiectul. La vremea când am descoperit această teorie, am fost atât de
îngrozit de dificultatea subiectului şi complexitatea sa, încât m-am mulţumit să
iau act de câteva noţiuni. Cât anume am înţeles şi cât am reţinut, rămâne de
văzut. Dacă voi reveni asupra studiului procesului decizional, este iarăşi de
văzut.
Ceea ce este important de reţinut însă, este faptul că procesul decizional,
luarea unor hotărâri cu alte cuvinte, este un proces complex şi depinde de
foarte mulţi factori.
Ceea ce este important într-o decizie, este calitatea acesteia.
Calitatea unei decizii, este dată de rezultatele obţinute ca urmare a luării
deciziei respective.
ÎN CASĂ. ÎN FAMILIE!
III ECHIPA
După lansarea cărţii, mi-am dat seama că trebuie să reiau totul din acest
punct: Găsirea partenerei de viaţă. Această parteneră, avea să îmi fie
prieten, tovarăş de joacă, ajutor, profesor, elev, primul partener de afaceri şi
primul salariat competent. Cel mai competent!
Aşa am înţeles că ceea ce aveam eu nevoie şi pretindeam eu de la unul
sau mai mulţi eventuali salariaţi, putea fi oferit doar de partenerul meu de
viaţă. Că o firmă solidă, care să reziste în timp, peste ani, chiar dincolo de
fondatorii acesteia, trebuie să îşi aibă nucleul, scheletul, pe membrii unei
familii. Mă obseda chiar o frază scrisă în una din cărţile sale, de Serghei
Nikolaevici Lazarev: „Omul din ziua de astăzi, trebuie să fie şi sfânt şi om de
afaceri.”
Citisem destul de multe exemple ale unor firme ajunse de talie mondială.
Toate, fără excepţie, porniseră ca afacere de familie.
Cu alte cuvinte, experienţa Casei şi a Familiei, fusese extinsă dincolo
de limitele casei şi ale familiei.
Odată înţelese noile coordonate de acţiune, am căutat să verific din
experienţa altora, ce anume probleme au fost, cum s-au rezolvat. De ce s-au
desfiinţat unele firme, de ce au mers mai departe altele şi astfel, am descoperit
că în realitate, succesul unei firme, constă în copierea schemei de bază a
succesului în familii şi adăugarea pe parcurs a noi caracteristici, treptat.
Am verificat aceste ipoteze pe cazurile despre care am putut obţine
informaţii. Firmele care s-au destrămat, sau au avut mari dificultăţi, erau
fondate de persoane care aveau probleme în familie. Firmele fuseseră înfiinţate
ca o soluţie de a compensa lipsa înţelegerii în familie, ca un loc de retragere,
de evadare din faţa acelor probleme...
Ciudat lucru, când am revăzut perioade din existenţa mea, mi-am amintit
că şi în alte împrejurări am întâlnit acest fenomen: refugierea în muncă. O
stranie formă de capitulare în faţa vieţii!
Capitulare...
Am reflectat îndelung asupra a tot ceea ce făcusem, asupra a ceea ce
descoperisem în perioada februarie – mai 2008, în timpul unui regim alimentar
pe care l-am ţinut pentru a verifica o ipoteză, privind importanţa apei în
alimentaţie. Descoperirile pe care le făcusem, demonstrau clar că rolul apei în
alimentaţie este mult mai important decât s-ar putea bănui. Unul dintre
efectele obţinute prin regimul alimentar, a constat în amplificarea percepţiilor
extrasenzoriale. Astfel am căpătat accesul la zone profunde ale
subconştientului. Mi-am amintit evenimente din viaţa mea despre care
crezusem că au dispărut din mine... Am reuşit să formez o imagine mult mai
coerentă asupra întregii mele existenţe, m-am împăcat cu mine însumi şi cu
mulţi alţi oameni cu care drumul vieţii mele s-a încrucişat pentru o vreme.
Am reflectat apoi îndelung asupra a ceea ce am de făcut. Am reflectat
asupra gestului de a arde rezultatul unei munci de peste douăzeci de ani. O
formă de capitulare?
Aşa am înţeles că gestul săvârşit, poate avea semnificaţia de capitulare,
dacă...
Dacă voi abandona drumul pe care am pornit.
Înţelegerea a ceea ce am de făcut însă, era abia la început. Volumul de
muncă, imens. Casa, firma, scrisul, muzica, educaţia în domeniul
extrasenzorial...
Enorm de multe de făcut!
Începeam să înţeleg că fără un partener, va fi practic imposibil să merg
mai departe. Articolele pe care continuam să le public, comentariile cititorilor,
cererile acestora şi în general rezultatele obţinute din interacţiunea cu cititorii,
m-au condus clar la concluzia că trebuie să încep lucrul la volumul II al
„Ritmuri Interioare”.
Aveam însă multe de clarificat cu mine însumi, în viaţa mea. Trebuia să
mă împac cu faptul că, înainte de toate, sunt un om. Primisem o sancţiune
destul de dură în 2005: Hepatită. Înţelesesem că există limite precise care,
atunci când sunt depăşite, costă.
Am scăpat atunci mobilizându-mi la maximum resursele interioare.
Pusesem în acţiune tot ceea ce învăţasem. La Yoga, la Reiki, descoperirile
făcute de mine... Lucrasem asupra mea cu Lumină şi acceptasem un
tratament medical de urgenţă: Perfuzii cu glucoză şi vitamine. Am înţeles în
săptămâna cât am făcut zi de zi perfuzii, că acesta este preţul exceselor şi mai
mult, că acesta era un avertisment doar. La următoarea încălcare, putea fi mai
grav. Oricât de grav. Înclusiv sfârşitul, aici...
M-am decis prin septembrie, când mă liniştisem în sfârşit în privinţa
cărţii, când am considerat că am încheiat cu adevărat cu volumul I, ce trebuie
să fac mai departe.
Era clar că pasul următor trebuia să fie o demonstraţie că ceea ce
afirmam în primul volum, este doar începutul unui drum, că folosirea
aptitudinilor native este calea care duce către succes. Cartea, albumul „Masters
of The Light, rezultatele în domeniul extrasenzorial, erau suficiente dovezi. Ele
însă, trebuiau prezentate sub o formă publicului. Dar mai ales, viaţa mea
trebuia să fie argumentul care să dea consistenţă acestor experienţe.
Aveam coordonatele generale ale volumului II. Am făcut o schiţă a
acestuia, am punctat câteva idei şi am abordat frontal problema cea mai
delicată: Un partener.
M-am decis să caut folosi toate mijloacele care îmi stau la dispoziţie, să
evaluez rezultatele, să aplic corecţiile necesare şi să continui până când o voi
găsi.
Am revăzut textul „Femeia Visurilor Mele”.
Pe parcursul anilor 2007 şi 2008, făcusem multe modificări. Gemenele
Antonina şi Florina, mă ajutaseră enorm de mult să completez tabloul cu multe
caracteristici dar cerl mai important, descoperisem unde şi cum trebuie să
caut.
Dinăuntru în afară!
M-am decis la mijlocul lui septembrie să mobilizez toate rersursele
disponibile pentru a îmi găsi partenera. Pe de altă parte, începusem să
întrevăd că cel de-al doilea volum, asta trebuia să prezinte: O modalitate de a
descoperi paertenerul cel mai bun în viaţă. Şi de unde ar fi putut porni o astfel
de poveste mai bine? Evident, de la mine.
Perioada octombrie – decembrie, a însemnat o mulţime de experimente,
în care mi-am mobilizat toate capacităţile. Inclusiv cele extrasenzoriale.
Ştiam deja că portretul femeii speciale, trebuie să coincidă cu o
percepţie. Cu alte cuvinte, trebuia să o simt înainte de a o vedea.
Aşa am descoperit-o treptat, pe Monica. Întâi, am simţit-o. Am
comunicat prudent cu ea. Am făcut excperimente de comunicare telepatică cu
ea, fără să o avertizez. Aşa am descoperit că recepţiona mesajele mele şi că
era conştientă. Era însă la fel de prudentă ca şi mine. Evita să abordeze direct
Cuprins EOF
O tonă de teorie
Este o vorbă înţeleaptă, care spune astfel:
Cuprins EOF
Un gram de practică
I VIAŢA ÎN DOI
—Ai citit?
—Da, Şerban...
—Şi?
—Da... E superbă! De când zici că scrii la asta?
—Am început la finele lui 2003...
—Şi, ce ai de gând cu ea?
—Ce am de gând? Ştiu şi eu? După cum vezi, şi-a îndeplinit misiunea!
Te-am găsit, eşti aici, cu mine, ce să mai am de gând?
—O publici?
—FVM? Hmmmm... Am mai zis eu că o public, dar... În acel moment,
era doar o poveste frumoasă...
—Între timp însă, povestea s-a adeverit! Îţi dai seama, Şerban ce
înseamnă asta? Ştii câţi oameni cunosc eu în situaţia asta? Care caută, care au
ceva aparte, care merită ajutaţi? Cărora merită să li se spună ce să caute,
unde şi cum? Noi am găsit! Poate că a venit vremea să dăm mai
departe! Să facem loc la ceva nou în viaţa noastră! Tu singur ai spus că ai
învăţat de la mulţi! Ar fi un semn de recunoştinţă şi de respect faţă de toţi acei
pe care îi iubeşti!
—Mai e de muncă... Mai trebuie lucrat la ea. Aşa cum e acum, e mai
mult pentru mine, mai curând un fel de jurnal mai ciudat.
—Şi, când o termini? Mai ţii minte când scriai la „Cutremur”? „Scrisoare
pentru Maria”?
—Da.
—Mai ştii ce ţi-am spus după ce am citit-o?
—”E cea mai frumoasă declaraţie de dragoste!”
—Da... Şi tu, ce mi-ai zis atunci?
—”Mă laşi să o public?”
—Da. Şi? Rezultatul?
—Înţeleg... Vrei să o publici tu?
—Da!
—Mai e de lucru mult, totuşi. Mai sunt de eliminat unele ezitări, trebuie
dat un final altfel decât ce e acum...
—Şi?
—Lasă-mi timp să reflectez. Am reţinut, o să văd ce fac.
delicat. Lasă-mă să o pun eu, acum, cât se poate! Pe urmă, vezi tu. Te mai
gândeşti, faci ce crezi tu că trebuie, dar hai să îi dăm drumul acum! Ai văzut şi
tu ce ecou a avut „Scrisoare pentru Maria”. Ce alte dovezi mai vrei? Lumea
caută! Îşi pune întrebări, vrea răspunsuri! Hai să le oferim o poveste
adevărată, celor care vor cu adevărat să ştie!
Am revăzut de câteva ori materialul, am discutat amândoi şi în fine, prin
februarie, l-am pus pe NetLog, pe pagina ei...
A urmat apoi continuarea, în viaţa reală... Alergătură, acte, tracasări,
pregătiri. Şi asta, în acelaşi timp în care trebuia să muncim asupra noastră, să
căutăm acele puncte vulnerabile, unde este nevoie de răbdare şi experienţă, să
învăţăm să ne ghidăm reciproc, cu răbdare, cu delicateţe. Să aflăm acele
lucruri mărunte care fac viaţa omului frumoasă şi acele lucruri mari, care îi dau
o orientare.
Am vrut amândoi să începem de la început totul. ALTFEL!
Ce înseamnă altfel, pentru noi?
Altfel, înseamnă a păstra experienţa câştigată şi a renunţa la tot ceea ce
este balast. Amintiri cenuşii, mod de gândire învechit, prejudecăţi, idei fixe şi
câte altele, care complică inutil existenţa.
II TRADIŢIE
III LOGODNA
Două exemple care îmi vin în minte, sunt „Defăimarea lui Paganini” şi
Agonie şi extaz”. În „Defăimarea...”, este povestea vieţii lui Niccolo Paganini.
Acolo, sunt puse faţă în faţă două căi pe care Paganini le-a urmat în viaţă.
Calea artistului, care este o lecţie excepţională de genialitate pusă în acţiune
şi tenacitate dusă la extrem (concertul pe o singură coardă, sol) şi pe de altă
parte, calea omul social, tentat de politică, ce ajunge să îşi rateze existenţa
amestecându-se într-o conjunctură străină înzestrării sale naturale.
Celălalt exemplu, Michelangelo, este exemplul altui artist, căruia îi
lipsea aceeaşi abilitate socială şi care, intra în conflict cu puternicii vremii,
datorită convingerilor sale.
Desigur, suntem fiinţe sociale şi inevitabil, interacţionăm unii cu alţii.
Dacă am ţine seama cu adevărat de experienţa generaţiilor
anterioare, enorm de multe greşeli ar fi evitate.
Pe de altă parte, dacă cei maturi ar înţelege cu adevărat că fiecare om
are dreptul să îşi aleagă singur destinul, fără a i se impuine de către cineva
care se află pe o poziţie de forţă, am câştiga enorm cu toţii.
IV PREOCUPĂRILE COMUNE
CASA ŞI FAMILIA.
EXISTENŢA ASIGURATĂ LA NIVELUL CERINŢELOR NOASTRE.
DEZVOLTAREA POTRIVIT APTITUDINILOR NATIVE ŞI
DOBÂNDITE.
TRANSMITEREA EXPERIENŢEI ACUMULATE.
V GĂTITUL ÎN FAMILIE
Această secţiune însă se adresează oamenilor care încă îşi pun foarte
multe întrebări, fără să fi găsit vreun răspuns sau care, au citit, dar au
dificultăţi în a accepta ceea ce au citit.
Aceste rânduri, vin să se adauge acelor scrieri care arată importanţa a
ceea ce mâncăm, a ceea ce vorbim, a ceea ce gândim şi a felului în care
acţionăm, legat de momentele particulate ale preparării hranei şi servirii
mesei, în familie şi în casă.
În încheierea acestui subcapitol, vă vom spune ce am constatat
noi practic şi considerăm că are importanţă în privinţa GĂTITULUI ŞI
AL SERVIRII MESEI ÎN FAMILIE.
VI SUGESTII PRACTICE
Simplu:
Reflectaţi puţin!
Este imposibil, ca până şi în viaţa unui copil de câţiva ani să fie
doar amintiri dureroase!
Asta e tot!
Cuprins EOF
I SPAŢIUL VITAL
Aşadar, IMAGINAŢIA!
Este dificil şi în afara temei capitolului şi chiar a cărţii să scriu acum o
listă cu „ce se poate face pentru dezvoltarea imaginaţiei”. Pentru cei care se
simt în impas aici, le dau o idee! Să caute pe internet cu Google,
„Dezvoltarea imaginaţiei”
Pornind de la rezultatele căutării, veţi găsi suficient de multe idei şi
soluţii. Foarte posibil, veţi găsi şi cărţi gratuite. Covârşitoarea majoritate a
cărţilor gratuite însă, sunt în limba Engleză. Aşadar, ar fi bine să cunoaşteţi
această limbă. Vă va scuti în timp de cheltuieli enorme.
Poate într-o carte viitoare, vă vom povesti cum puteţi folosi
internet pentru a vă instrui cu cheltuieli financiare minime.
Restul, depinde de fiecare.
Pot să vă spun că cea mai mare parte din documentările de care am
nevoie, le fac pe internet, folosind motoarele de căutare.
Aşa am studiat puţin posibilităţile pe care le avem în Grecia, aşa am ales
firma cu care am venit în Grecia, compania aeriană Blue Air.
Dacă veţi avea o stare de nedumerire citind acel capitol, e foarte bine!
Acesta este scopul său! Să vă determine să gândiţi altfel!
Există o lege a naturii, care poate fi enunţată astfel:
gravă...
Aşadar, ţineţi cont de ceea ce vă simţiţi atraşi în viaţă să faceţi.
„Te mişti prea încet” sau „prea repede” sunt afirmaţii răuvoitoare, ale unei
fiinţe primitive, pentru care totul se măsoară cu metrul: Timpul, apa de la
robinet, roşiile şi cartofii la piaţă, ouăle...
Da... Am glumit puţin, dar hai să recunoaştem, aţi cunoscut destui
oameni de acest fel. Aşa e?
Căutaţi aşadar măsura potrivită pentru „secunda” voastră şi alegeţi
acele activităţi care se derulează potrivit felului propriu de a fi.
Ca idee generală, „înceţii” sunt firi foarte sensibile şi au înclinaţii
pronunţate către domeniile care necesită creativitate. „Iuţii” sunt firi cu
înclinaţii tehnice şi oameni de acţiune. Pentru aceştia, creaţia „e treaba
puturoşilor”. Ca să citez pe cineva foarte drag mie, „Viaţa înseamnă salturi cu
paraşuta, [...]”. Da, o fi însemnând şi asta, dar până la paraşută, cineva a
trebuit să inventeze paraşuta. Adică, să gândească mult. Adică, să se
mişte foarte încet...
După cum vedeţi, e o chestie de perspectivă... „Ce a fost mai înainte,
oul, sau găina?”
IV CĂLĂTORIA ŞI POPASUL
V GÂNDURILE
efortul depus până în acel punct, este suficient pentru acel gând. Vom
descoperi de asemeni că există gânduri care, deşi le-am pus pe hârtie, parcă
ne împing de la spate „Hai, hai mai departe!”. Acelea sunt ideile valoroase,
scopurile pentru care merită să facem mai mult.
Sunt constatări de ordin practic. Poate cu timpul, vom reuşi să găsim o
formulă, un mod de a explica ce se petrece atunci când faci o simplă listă, o
pui într-un loc oarecare, şi peste o vreme, când o redescoperi, constaţi că totul
s-a realizat, ca şi cum lista aceea, s-ar fi ocupat de toate cele necesare! Şi
Monica şi eu şi încă alţii care au aplicat această metodă, au constatat că
funcţionează.
Unele explicaţii, le-am găsit. Ele par complicate, deşi, am constatat că în
fapt, sunt simple. Deocamdată, continuăm să facem experimente în această
direcţie. Cu siguranţă, într-unul din volumele viitoare, vom aborda şi această
temă mai pe larg.
Acum, este important să reţineţi că focalizarea asupra unui obiectiv
este mai bună atunci când o facem prin scris. Scrierea, accelerează
realizarea obiectivului propus şi pe lângă aceasta, un gând odată pus pe hârtie,
încetează să ne încurce printre celelalte gânduri. Mai mult chiar, putem spune
că „facem loc altor gânduri”, iar noile gânduri, vor fi mai mult legate de
obiectivul propus decât înainte. Adică, vom avea o atitudine interioară mai
potrivită realizării obiectivelor propuse prin acel plan.
La început, mi-a fost extrem de greu să scriu un plan percis. Gândurile
îmi fugeau de colo-colo, simţeam nevoia să scriu despre toate şi timpul trecea,
fără ca planul să capete o formă oarecare.
Pe măsură ce am scris însă, am început să înţeleg de ce se petrecea în
acel fel şi mi-am spus că dacă tot am atâtea gânduri, să le pun pe toate pe
hârtie, exact aşa cum îmi vin în minte. Aşa am adunate multe sute de pagini
scrise. Este şi acesta un capital. O resursă!
Astfel am reuşit să descopăr haosul dinăuntrul meu...
Treptat, am înţeles că dacă vreau să ajung undeva şi să ajung în timp
util, trebuie să fac curăţenie.
Uşor de zis, mai greu de făcut! Dar făcusem pasul important.
Înţelesesem care este urgenţa maximă. Astfel am descoperit că, în
multitudinea de idei, de obiective, există totuşi unele care dacă sunt rezolvate
mai repede, înaintea altora, simplifică atingerea celorlalte. Cu alte cuvinte,
există o prioritate în lista obiectivelor.
Un astfel de exemplu de dezvoltare din aproape în aproape, este capitolul
FVM din acest volum.
Când am scris prima variantă, în 2003, era cam o jumătate de pagină.
Am recitit şi m-am simţit furios şi umilit... Doar atât? Asta e tot ce pot spune
eu despre cea mai grozavă femeie pe care am văzut-o?
După ce mi-a trecut furia, am înţeles dintr-o dată unde greşisem...
Ce cerusem de la Viaţă, de la Universul Infinit?!? Ştiusem oare vreodată
exact ce vreau? Ce caracteristici, aptitudini, comportament să aibă pentru ca
viaţa în doi să îmi aducă exact ceea ce simţeam nevoia să am? Ştiam exact ce
îmi lipseşte, ce ar fi bine să aibă ea, pentru ca împreună să putem pune în
X PICĂTURA DE IUBIRE
XI MATRIX UNPLUGGED
Atunci când mănânc, EU duc lingura la gură, sau furculiţa; sau otrava;
sau nectarul.
Ceilalţi din jurul nostru, pot cel mult să fie de acord sau, eventual
împotriva hotărârii mele. Iar dacă sunt împotrivă, iar eu vreau cu tot dinadinsul
să fac acel „ceva”, îmi mai rămâne o soluţie:
Să schimb locul în care mănânc de exemplu; sau în care muncesc; sau,
sau, sau...
Da. Uneori, e greu să schimbi ceva. Groaznic de greu. Şi ce e cel mai
greu, e să accepţi că TU trebuie să schimbi acel ceva.
Matrix – Unplugged, vă aminteşte că puteţi să rămâneţi cu capul în nisip
până la moarte, caz în care toată lumea e de vină pentru moartea
dumneavoastră.
SAU...
Puteţi scoate capul din nisip.
Ce veţi vedea?
La început, v-am spus „ce văd eu”. Acum, vă spunem „ce vedem noi”.
Aici este o poveste la care tare mult aş vrea ca cei care o citesc să
reflecteze adânc.
După ce am scris 22 de ani, într-o seară, m-am decis să dau foc la toate
manuscrisele. Peste 1600 de pagini! De ce? Am crezut în acel moment, că ele
constituie principala cauză a neînţelegerilor dintre mine şi partenera mea de
drum.
Rezultatul? Am distrus o muncă pe care am depus-o în 22 de ani.
Realizasem nişte valori. Era asemeni unui carnet de economii. Cât de mari?
Dacă aş fi avut înţelepciunea necesară să merg mai departe, poate aş fi putut
acum să ofer un răspuns. Mie, în primul rând.
Distrugând acea muncă, am făcut exact următorul lucru: Mi-am aruncat
economiile în foc. Bună treabă, aşa-i?
Cât a costat asta?
De exemplu, mi-au trebuit peste 12 (doisprezece!!) ani să ajung să scriu
cu aceeaşi viteză cu care scriam la acel moment. Să scriu într-o singură zi, tot
atât cât scriam în acel moment. Vă amintiţi ce v-am spus despre Har? Despre
Harul lăsat de izbelişte?
Se păstrează, e drept, dar se diminuează.
Da, e adevărat, Pasărea Phoenix, a renăscut din propria-i cenuşă. Am
scris o carte, am tipărit-o, e citită în mai multe ţări din toată lumea.
Hai acum să vă spun cum se vede de aici, de pe scaunul de pe care scriu
acest volum, aici în Thesaloniki, un calcul simplu, simplu de tot, pornind de la o
ipoteză la fel de simplă:
Ipoteza simplă este: Hai să fac ce trebuie pentru a mă lămuri dacă am
talent literar. Să sortez ceea ce merită păstrat, să rescriu şi să încep să public.
Funcţie de asta, iau o decizie privitor la tot ceea ce am de făcut mai departe.
Acum când scriu acest rând, suntem în 18 decembrie 2009. Bilanţul este
următorul:
— Volumul II, „Autodezvoltare, Ocultism, Extrasenzorial”, publicat,
pe 25 noiembrie 2009;
— Volumul III, „Cum să faci bani”, în curs de finalizare şi publicare;
— Volumul IV, „Casa şi Familia” — prezentul volum, în curs de
publicare;
Am să fiu foarte sincer şi am să vă spun că îmi lipseşte curajul să merg
mai departe cu aritmetica. De altfel, la ce ar folosi. Ajunge şi atât...
Cuprins EOF
Brendan...
Am avut inspiraţia să fotografiez şi să filmez acest loc aparte...
Cine ştia oare în Makedonia = Thrakia = Tracia secolului III, despre
Taina Sfintei Cruci?
De ce a încastrat acest simbol în zidărie, sub tencuială?
Cui îi era adresat acest mesaj şi de ce trebuia să reziste timp de mai
multe secole?!?
Ce alte învăţături importante din Taina Sfintei Cruci s-au pierdut de-a
lungul secolelor, datorită diminuării harului celor care cunoşteau toată
Taina?
Întrebări... Întrebări... Întrebări...
Cuprins EOF
Aşa încât, mi-am zis că în cazul în care „Ritmuri Interioare” este un bun
„medicament”, atunci, cu siguranţă, primul „pacient”, eu trebuie să fiu!
Am recitit prin urmare cartea şi am căutat să văd în primul rând mie ce
mi-a adus bun în viaţă. Astfel, am descoperit cu surprindere că mi-a adus
Deocamdată, ajunge!
Pentru cei care vor să lucreze cu noi, am înfiinţat două grupuri de lucru,
unde le stăm la dispoziţie.
http://tech.groups.yahoo.com/group/oameni_succes
http://tech.groups.yahoo.com/group/ritmuri_interioare
http://ritmuri_interioare.weblog.ro/