Cuprins

pag.
Prefaţă 6
Tema 1. Obiectul de studiu şi metodele teoriei economice
1.1. Esenţa economiei ................................................................... 7
1.2. Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice ................ 9
1.3. Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice .......... 11
1.4. Funcţiile teoriei economice. Politici economice .................... 13
Tema 2. Activitatea economică şi elementele ei de bază
2.1. Nevoile umane şi clasificarea lor ........................................... 17
2.2. Resursele economice şi bunurile economice .......................... 18
2.3. Fazele activităţii economice ................................................... 20
Tema 3. Evoluţia formelor de organizare ale activităţii economice
3.1. Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate ..... 23
3.2. Economia naturală şi caracteristicile ei .................................. 25
3.3. Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb .................... 26
3.4. Banii şi funcţiile lor ................................................................ 27
3.5. Sistemele economice şi caracteristica lor ............................... 29
Tema 4. Întreprinderea ca celulă de bază a economiei
4.1. Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei ........................... 34
4.2. Clasificarea întreprinderilor ................................................... 36
4.3. Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii ........................ 41
Tema 5. Factorii şi costurile de producţie
5.1. Factorii de producţie tradiţionali: munca, natura, capitalul .... 45
5.2. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor ....................... 50
5.3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie ................. 52
5.4. Productivitatea factorilor de producţie şi legea randamentelor
neproporţionale ........................................................................ 54
5.5. Costul de producţie şi căile de reducere a lui ........................... 56
Tema 6. Esenţa, structura şi infrastructura pieţei. Concurenţa
6.1. Piaţa şi caracteristicile ei ........................................................ 64
6.2. Cererea şi factorii ce determină mărimea ei. Legea şi
elasticitatea cererii ................................................................. 68
6.3. Oferta şi factorii ce determină mărimea ei. Legea şi
elasticitatea ofertei ................................................................. 72
6.4. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi echilibrul de piaţă ...... 75
6.5. Mecanismul formării şi modificării preţului.
Tipurile de preţuri .................................................................. 78
6.6. Concurenţa şi tipurile pieţelor concurenţiale ......................... 80

3
Tema 7. Piaţa factorilor de producţie şi formarea veniturilor
factoriale
7.1. Piaţa muncii şi salariul ........................................................... 89
7.2. Piaţa capitalului real şi dobânda ............................................. 94
7.3. Piaţa funciară şi renta ............................................................. 96
7.4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale ............... 98
Tema 8. Piaţa resurselor financiare
8.1. Piaţa financiară şi structura ei ................................................ 104
8.2. Piaţa de capital: concepte, trăsături, structură. Cererea şi
oferta de capital ...................................................................... 108
8.3. Piaţa monetară, cererea şi oferta de monedă ............................ 122
8.4. Sistemul de credit: esenţa, formele, funcţiile ........................... 124
8.5. Sistemul bancar şi funcţiile lui. Politica monetară a Băncii
Centrale (cazul Republicii Moldova) ....................................... 126
8.6. Piaţa valutară ............................................................................. 130
Tema 9. Produsul naţional ca rezultat al activităţii economice şi
utilizarea lui
9.1. Avuţia naţională şi produsul naţional .................................... 137
9.2. Consumul: esenţa, formele, funcţiile, factorii, tendinţele ...... 139
9.3. Economiile: esenţa, rata medie şi marginală, motivele ......... 142
9.4. Investiţiile: esenţa, factorii, rolul economic. Multiplicatorul
şi acceleratorul investiţional .................................................. 143
Tema 10. Fluctuaţiile ca legitate a creşterii economice
10.1. Factorii, formele şi tipurile creşterii economice ................ 149
10.2. Natura fluctuantă a creşterii economice.
Ciclurile economice ........................................................... 153
10.3. Necesitatea, cauzele şi metodele intervenţiei statului
în economie ........................................................................ 157
Tema 11. Finanţele publice
11.1. Finanţele publice: esenţa, trăsături şi funcţii ...................... 163
11.2. Bugetul de stat şi structura lui. Deficitul bugetar şi
datoria publică .................................................................... 165
11.3. Politica fiscală şi specificul ei în Republica Moldova ....... 173
Tema 12. Dezechilibrele economice şi orientările sociale ale
dezvoltării economice
12.1. Teoria echilibrului economic general şi formele lui
de manifestare .................................................................... 181
12.2. Şomajul şi formele lui de manifestare ................................ 184
12.3. Inflaţia: esenţa, cauzele, formele, consecinţele.
Măsuri antiinflaţioniste ...................................................... 188

4
 12.4. Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale.
Nivelul şi calitatea vieţii .................................................... 194
Tema 13. Economia în tranziţie şi reforma economică în
Republica Moldova
13.1. Necesitatea şi modelele de tranziţie la economia
de piaţă ............................................................................... 199
13.2. Direcţiile reformei economice în Republica Moldova ...... 202
13.3. Reforma agrară şi modificarea relaţiilor agrare ................. 205
Tema 14. Economia mondială şi integrarea Republicii Moldova
în circuitul economic mondial
14.1. Conţinutul şi stuctura economiei mondiale
contemporane .................................................................... 210
14.2. Comerţul internaţional. Balanţa comercială şi balanţa
de plăţi externe .................................................................. 213
14.3. Migrarea internaţională a forţei de muncă ......................... 217
14.4. Cooperarea şi integrarea economică internaţională ........... 219
14.5. Sistemul monetar internaţional şi elementele lui de 223
bază ..
14.6. Căile de integrare a Republicii Moldova în Uniunea 224
Europeană şi în circuitul economic mondial .....................

5
 Prefaţă

Prezentul Curs de Teorie economică urmăreşte scopul de a-i ajuta pe

studenţii de la secţia fără frecvenţă, specialităţile inginereşti, să-şi formeze o
gândire economică complexă, coerentă şi critică cu privire la modul de
funcţionare a economiei contemporane, să contribuie la analiza, evaluarea şi
soluţionarea problemelor economice cu care se confruntă actualmente Republica
Moldova şi să fie capabili să se încadreze cu profesionalism la locurile de
muncă.
În conformitate cu programa analitică lucrarea cuprinde 14 teme, care
reflectă fundamentele teoretice ale activităţii economice, particularităţile
economiei de piaţă, dezvoltarea şi reglementarea activităţii economice,
problemele integrării, mondializării şi globalizării economice, analiza
principalelor teorii economice contemporane.
Fiecare temă a cursului debutează cu enunţarea planului, scopului şi a
unui set de obiective de studiu care reliefă conceptele şi principiile fundamentale
şi se încheie cu concepte-cheie, rezumat, probleme de recapitulare şi
bibliografie, astfel încât să ajute studentul la însuşirea materialului respectiv şi la
pregătirea pentru susţinerea examenului la Teoria economică. Fiecare întrebare
din temă include un răspuns scurt, care constituie pentru student un posibil mod
de abordare a problemei în cauză. Desigur, în procesul studierii literaturii
respective studentul poate folosi şi alte variante de răspuns.
La elaborarea cursului au participat: prof.univ.dr.hab. A.Cojuhari –
temele 1, 3, 4, 6, 7, 9, 10, 13, 14; prof. univ. interimar dr. hab. T.Manole –
temele 5, 8, 11; conf.univer. dr. T.Grunzu – temele 2, 12.
Aducem mulţumire sinceră tuturor celor care ne vor trimite sugestii şi
comentarii utile, orientate spre perfecţionarea actualului curs.

6
 Tema 1
Obiectul de studiu şi metodele teoriei economice
Planul temei
1. Esenţa economiei.
2. Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice.
3. Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice.
4. Funcţiile teoriei economice. Politici economice.

Scopul temei: studierea proceselor de constituire a ştiinţei economice, a

metodelor de cercetare, categoriilor, legilor şi funcţiilor teoriei economice.

Obiectivele temei
 evidenţierea aspectului tehnologic şi social-economic al teoriei
economice;
 definirea economiei pozitive şi economiei normative;
 determinarea etapelor evoluţiei ştiinţei economice;
 evidenţierea metodelor de analiză economică;
 definirea categoriilor şi legilor economice;
 relevarea funcţiilor teoriei economice şi clasificarea politicilor
economice.

1.1. Esenţa economiei

Economia este o ştiinţă socială care cercetează baza economică a

societăţii umane. Ea analizează modul în care societatea administrează resursele
relativ limitate pentru satisfacerea nevoilor umane nelimitate.
Pentru a determina esenţa economiei trebuie de concentrat atenţia la două
aspecte ale economiei: tehnologic şi social-economic.
Economia privită în aspect tehnologic se manifestă în trei forme:
a) economia resurselor, care reprezintă un proces de transformare a resurselor
de care dispune societatea în anumite produse necesare pentru îndestularea
nevoilor umane; b) economia reproductivă, care reflectă interacţiunea celor
patru faze ale reproducţiei (producţia, repartiţia, schimbul, consumul) şi
reprezintă o încrucişare a circuitelor mijloacelor de producţie, obiectelor de
consum, resurselor naturale, financiare şi a forţei de muncă; c) economia
naţională, care îşi găseşte expresia în economia ramurilor (economia industriei,
complexului agroindustrial, transportului etc.), economia sferelor de activitate
(sfera materială şi sfera nematerială), economia regională (economia zonei de
Nord, Centru, de Sud a Republicii Moldova), economia întreprinderii (firmei).
Economia privită în aspect social – economic reprezintă unitatea forţelor
de producţie. Forţele de producţie reprezintă un raport dintre oameni şi natură,
iar relaţiile de producţie reflectă relaţiile economice dintre oameni, care apar în
procesul de producţie, indiferent de dorinţa sau voinţa lor. Relaţiile de producţie
7
au următoarele patru trăsături: au caracter obiectiv şi istoric; servesc ca motor în
dezvoltarea forţelor de producţie; constituie baza economică a societăţii;
determină structura socială în orice ţară. Principalele relaţii economice le
constituie relaţiile de proprietate.
Economia, ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca
microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie şi mondoeconomie.
Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele
participanţilor individuali la activitatea economică (firme, gospodării familiale,
bănci etc.).
Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele
care se referă la sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar), la
ramurile activităţii economice (industrie, agricultură, transport, unităţile
administrativ-teritoriale).
Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele
economice referitoare la întreaga economie privită ca agregat sau ca sistem
(economia naţională a Republicii Moldova).
Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele
subiecţilor economici şi ale comunităţii internaţionale privite atât prin prisma
legăturilor economice dintre economiile naţionale, cât şi ca întreg considerat la
scară planetară sau zonal-internaţională (relaţiile economice internaţionale,
mecanismele de funcţionare a economiei mondiale, instituţiile economice
internaţionale etc.).
Economia ca entitate include diferite sectoare economice: sectorul
economic primar (agricultura, sivicultura, industria extractivă, pescuitul),
sectorul economic secundar (industria prelucrătoare, construcţiile şi lucrările
publice), sectorul economic terţiar (prestări servicii în bănci, asigurări,
transport etc.), sectorul economic cuaternar (serviciile de informatică,
învăţământ superior, cercetare ştiinţifică şi tehnologică).
În funcţie de relaţiile de proprietate economia include: sectorul privat
(ansamblul întreprinderilor şi societăţilor private), sectorul public (ansamblul
întreprinderilor şi asociaţiilor în care statul exercită o influenţă preponderentă),
sectorul mixt (ansamblul de întreprinderi constituite în baza alocării capitalului
privat şi celui public).
Noţiunea “Economie” nu trebuie confundată cu noţiunea “Ştiinţa
economică”. Ultima analizează ideile, teoriile, doctrinele şi procesele
economice, care parcurg în societate.
Ştiinţa economică e întemeiată pe trei principii: a) interacţiunea dintre
teorie şi practică (teoria serveşte ca condiţie de elaborare a unor decizii
referitor la dezvoltarea economiei, iar practica determină adevărul teoretic,
confirmă sau respinge teoria); b) unitatea dintre analiza micro şi
macroeconomică (ea reflectă trei probleme fundamentale: Ce? Cum? Pentru
cine de produs ?); c) istorismul real (ştiinţa economică trebuie să se bazeze pe
situaţia economică reală, să ţină cont de condiţiile istorice specifice a ţării
respective).

8
 Din punct de vedere al modului în care societatea rezolvă sau ar trebui să
rezolve problemele economice ştiinţa economică poate fi divizată în economie
pozitivă şi economie normativă. Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în
economie şi ceea ce se poate întâmpla, dacă se vor produce anumite acte şi
procese economice (ea pune diagnosticul la starea economiei şi prognozează
dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul instrumentelor de analiză economică).
Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile
economice şi ce ar trebui de făcut pentru ca procesele să se încadreze în
normalitate.

1.2. Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice

Teoria economică ca ştiinţă şi obiectul ei de studiu au evoluat începând

din Antichitate şi până în zilele noastre şi au trecut prin următoarele etape:
1. Etapa antică, care cuprinde perioada până la mijlocul sec. V e.n.
La această etapă au apărut primele idei economice referitor la proprietate,
impozite, preţuri, arendă, credit. De ex., în Grecia antică principala formă
de proprietate era considerată cea colectivă (a claselor nobile); în India
veche erau reglementate relaţiile de credit şi arendă; în China veche erau
reglementate preţurile la pâine şi sare. Cei mai de seamă reprezentanţi ai
acestei etape pot fi numiţi Xenofon, Platon şi Aristotel. Xenofon a fost
primul din gânditorii antici, care a introdus termenul de „economie” ca
ştiinţă ce studiază căile de îmbogăţire.
2. Etapa medievală, care cuprinde perioada între sec. V şi XV.
Gândirea economică în Evul Mediu s-a aflat sub influenţa bisericii.
Canoniştii şi scolasticii au formulat două idei fundamentale: ideia, că
unicul izvor de existenţă este munca personală; ideea că rezultatele
muncii individuale trebuie împărţite cu cei apropiaţi prin intermediul
binefacerii. Ca reprezentant vestit al acestei etape este considerat Toma
d’Aquino, care în lucrarea sa „Suma Teologică” a formulat conceptele
despre proprietatea privată, dobândă, „preţul just”, „salariul just” ş. a.
3. Etapa mercantilistă, care cuprinde perioada dintre anii 1450 –
1750. La această etapă au apărut idei şi teorii economice prezentate de
T.Mun, A.Montchrestien, J.Colbert ş.a., care afirmau, că principala
bogăţie a societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi argint, că la baza
activităţii economice se află comerţul. Obiectul de studiu al ştiinţei
economice este studierea relaţiilor de comerţ. Anume la această etapă în
anul 1615 a apărut lucrarea mercantilistului francez Antoine
Montchrestien cu titlul „Tratat de economie politică”.
4. Etapa fiziocrată, care cuprinde a doua jumătate a secolului XVIII.
La această etapă centrul de studiere a activităţii economice a fost
transferat din circulaţie în sfera de producţie, în special în agricultură.
Anume agricultura era considerată principala ramură unde se creează

9
produsul net. La această etapă au fost puse bazele teoriei de reproducţie şi
circuit economic de fiziocratul francez Fr.Quesnay.
5. Etapa liberalismului clasic, care cuprinde perioada între sfârşitul
sec. XVIII şi începutul ultimei treimi a sec. XIX. Această perioadă este
dominată de celebra lucrare a lui A.Smith „Avuţia naţiunilor” (1776) şi
de operele renumiţilor savanţi T.Malthus, D.Ricardo, J.S.Mill, J.B.Say.
A.Smith e considerat ca părinte al ştiinţei economice. Anume la această
etapă a fost pusă temelia analizei categoriilor economice: munca, salariul,
capitalul, banii, dobânda, profitul, renta ş.a., care au valoare şi în zilele
noastre. În viziunea liberalilor clasici obiectul de studiu al ştiinţei
economice este studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.
6. Etapa naţionalismului economic, care cuprinde perioada din
prima jumătate a sec. XIX. Unul din reprezentanţii principali ai
naţionalismului economic a fost F.List, care în lucrarea „Sistemul
naţional de economie politică”(1841) afirma, că ştiinţa economică trebuie
să studieze nu individul, particularităţile naţionale ale ţării şi pe această
bază să propună statului sfaturi concrete şi realiste.
7. Etapa marxistă, care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi
începutul sec. XX. Această etapă este prezentată de K.Marx, care este
considerat un fondator de nouă şcoală economică. În opera sa
fundamentală “Capitalul” (1867) K.Marx, de pe poziţii de clasă, a
determinat obiectul de studiu al teoriei economice – studierea relaţiilor de
producţie care apar dintre burghezie şi proletariat. K.Marx a formulat un
set de categorii economice noi: munca concretă, munca abstractă,
compoziţia organică a capitalului, preţul de producţie ş. a.
8. Etapa neoclasică, care cuprinde perioada dintre anii 70 ai secolului
XIX şi anii 30 ai secolului XX. La această etapă ştiinţa economică a fost
aşezată pe fundamente noi. Reprezentanţii acestei etape (K.Menger,
E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto, St. Jevons, A.Marshall ş. a.) au
formulat teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului economic general,
teoria preţurilor. Ca obiect al ştiinţei economice era considerat studierea
relaţiilor de circulaţie şi de consum.
9. Etapa keynesiană, care se încadrează între anii 30 şi 70 ai
secolului XX. Această etapă este marcată pregnant de J.M.Keynes şi de
opera sa fundamentală „Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a
banilor” (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei economice în
general. J.M.Keynes a formulat următoarele probleme: a) necesitatea
amestecului statului în economie şi elaborarea programelor anticriză; b)
stimularea cererii agregate pe baza extinderii consumului şi investiţiilor
de capital; c) reducerea şomajului pe baza creării noilor locuri de
muncă; d) analiza macroeconomică a proceselor şi fenomenelor
economice.

10
 10. Etapa neoliberală, care a început din anii 70 ai secolului XX.
Principalii reprezentanţi ai acestei etape sunt: W.Eucken, L.Mises,
F.Hayek şi M.Friedman, care formează nucleul cel mai activ al gândirii
economice din ultimele decenii. Ideile principale ale acestor corifei ai
ştiinţei economice constau în următoarele: limitarea statului în activitatea
economică; stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului de impozitare;
reglarea sistemului monetar prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea
ratei dobânzii; elaborarea programelor de combatere a inflaţiei şi
protecţiei sociale a populaţiei.
Aşadar, obiectul de studiu al teoriei economice a evoluţionat pe parcursul
istoriei gândirii economice şi poate fi formulat astfel: a) studierea relaţiilor
economice şi comportarea omului în procesele de producţie, schimb, repartiţie şi
consum a resurselor limitate; b) studierea categoriilor şi legilor economice, care
funcţionează în societate; c) studierea diferitor modele şi sisteme economice,
care au funcţionat în economia modernă şi funcţionează în economia
contemporană.

1.3. Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice

Teoria economică se bazează pe diferite metode de cercetare:

1. Unitatea inducţie-deducţie. Inducţia presupune trecerea de la
cercetarea faptelor unice la concluzii generale (de la particular la general, de la
fapte la generalizări teoretice). Deducţia presupune trecerea de la generalizări
comune la concluzii particulare (de la general la particular, de la teorie – la
fapte).

fapte Deducţi
Inducţia a

teorie

politică economică

2. Abstracţia ştiinţifică reflectă cercetarea unei laturi a fenomenului

economic, determinarea esenţialului acestuia. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă
în conştiinţa omului realităţi obiective. De ex., valoarea mărfii este o abstracţie,
însă ea exprimă realităţi concrete (cheltuieli de muncă, capital, resurse materiale
etc.).
3. Unitatea dintre analiză şi sinteză. Analiza înseamnă descompunerea
fenomenului, procesului de cercetat în elementele sale componente şi cercetarea
fiecăruia dintre acestea, ca părţi necesare ale întregului.

11
 Analiza economică se manifestă în următoarele forme: a) analiza
calitativă – reflectă conţinutul fenomenului sau procesului economic (de ex.,
analiza procesului de privatizare, care reflectă schimbarea relaţiilor de
proprietate în societate); b) analiza cantitativă – reflectă măsura de desfăşurare a
fenomenelor economice; c) analiza statică – reflectă realitatea economică la un
moment dat; d) analiza dinamică – reflectă schimbările survenite în procesele şi
fenomenele economice într-o anumită perioadă de timp; e) analiza
microeconomică – reflectă studierea fenomenelor şi proceselor economice la
nivelul unităţilor economice, la nivelul firmei; f) analiza macroeconomică –
reflectă cercetarea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul societăţii.
Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul
întregului unitar, legat prin resorturi interne (cauzale şi funcţionale). De ex.,
analizând sporirea volumului de producţie din industrie, agricultură, transport şi
din alte ramuri se face sinteză, că economia naţională se află în stare de
prosperare sau expansiune.
4. Metoda dialectică contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor
dezvoltării vieţii economice. Ea reflectă examinarea fenomenelor, categoriilor şi
legilor economice în procesul apariţiei, dezvoltării, modificării şi dispariţiei lor
istorice.
5. Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică. Metoda istorică
înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor, aşa cum
s-au petrecut ele în timp. Metoda logică este aceea care presupune trecerea de la
abstract la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial
şi constituie verigi esenţiale. Cercetarea logică este istoria degajată de
elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei. Orice proces sau
fenomen economic trebuie studiat atât în aspect istoric, cât şi în aspect logic. De
ex., din punct de vedere istoric şi logic trebuie mai întâi să fie analizată categoria
marfa, iar apoi – banii, deoarece banii sunt un produs al schimbului de mărfuri.
6. Metoda matematică constă în reproducerea schematică a unui proces
economic sub forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului
de desfăşurare a procesului şi fenomenului real. Metoda matematică constituie o
treaptă importantă în trecerea de la abstract la concret în cercetarea fenomenelor
şi proceselor economice. Această metodă, de regulă, este aplicată în procesul de
analiză şi prognozare a dezvoltării economiei naţionale.
7. Metoda de experiment. Teoria economică, ca şi alte ştiinţe, se bazează
pe fapte, procese economice, legităţi care sunt verificate de practică. Practica
este criteriul suprem al adevărului. De ex., practica a confirmat eficienţa
economiei de piaţă şi a respins economia de comandă bazată pe sistemul
planificării centralizate.
În procesul studierii proceselor şi fenomenelor economice trebuie să fie
evitate greşelile şi cursele (capcanele) economice. Prima greşeală constă în
confundarea intereselor personale şi publice, iar a doua – confundarea cauzei şi
a consecinţei. De ex., cauza inflaţiei nu este majorarea preţurilor, ci
dezechilibrul economic. Creşterea preţurilor este o consecinţă a inflaţiei.

12
 În literatura economică sunt larg utilizate noţiunile de fenomen economic,
proces economic, categorie economică şi lege economică.
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice,
respectiv acele aspecte şi acte economice, care apar şi se manifestă la suprafaţa
acestei activităţi şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct (de ex.,
privatizarea).
Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi
calitative în starea activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea acestuia
în timp şi spaţiu (de ex., creşterea preţurilor, modificarea cererii sau a ofertei,
creşterea productivităţii muncii etc).
Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică, care reflectă una
din componentele relaţiilor economice. Teoria economică utilizează astfel de
categorii economice cum ar fi: marfă, valoare, capital, inflaţie, şomaj, salariu,
preţ, profit, bani etc. Categoriile economice pot fi divizate în trei grupe: prima –
categorii economice imanente tuturor modurilor de producţie (producţie,
repertiţie, consum, muncă); a doua – categorii economice care funcţionează
numai în unele moduri de producţie (marfă, bani, dobândă, rentă); a treia –
categorii economice care funcţionează numai în cadrul modului de producţie dat
(capital, concurenţă, şomaj, inflaţie funcţionează în sistemul economic bazat pe
relaţii de piaţă).
Legea economică reflectă legăturile generale, esenţiale, necesare,
repetabile şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice.
Legile economice nu pot fi confundate cu legile juridice: primele au
caracter obiectiv şi funcţionează indiferent de voinţa oamenilor (de ex., legea
valorii), pe când legile juridice au caracter subiectiv (de ex., legea despre
proprietate adoptată de Parlament).
Legile economice se deosebesc şi de legile naturii: a) legile economice
funcţionează numai prin intermediul activităţii oamenilor (legea cererii, legea
ofertei, legea concurenţei), pe când legile naturii nu depind de dorinţa sau
conştiinţa oamenilor (de ex., legea atracţiei, legea schimbului anotimpurilor
etc.); b) legile economice au caracter istoric. Ele apar la o anumită treaptă
istorică şi dispar odată cu schimbarea condiţiilor respective, pe când legile
naturii au caracter etern şi universal şi acţionează indiferent de timp şi spaţiu.
Legile economice, la fel ca şi categoriile economice, pot fi divizate în trei
grupe mari: legile economice generale, comune tuturor modurilor de producţie
(de ex., legea economiei muncii); legile economice imanente numai unor moduri
de producţie (de ex., legea cererii); legile economice specifice numai modului de
producţie respectiv (de ex., legea acumulării de capital).
Nerespectarea sau ignorarea legilor economice duce la mari deformări în
societate şi la pierderi materiale colosale. De ex., ignorarea legilor cererii şi
ofertei în economia de comandă a dus la dezechilibru economic, care a
influenţat negativ asupra nivelului de trai în ţările exsocialiste.

1.4. Funcţiile teoriei economice. Politici economice

13
 Teoria economică îndeplineşte următoarele trei funcţii.
Prima – funcţia de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice.
Teoria economică cercetează fenomenele economice, determină legităţile
economice şi formulează legile economice. Teoria economică trebuie să dea
răspuns la modul de realizare a problemelor vitale înaintate de viaţa reală (de
ex., care-s cauzele şi consecinţele inflaţiei, şomajului, deficitului bugetar şi alte
fenomene negative ale economiei naţionale).
A doua – funcţia metodologică. Teoria economică constituie baza
teoretică a celorlalte disciplini economice. Ea elaborează aparatul categorial
pentru toate disciplinele economice. După expresia Laureatului Premiului Nobel
P.Samuelson „teoria economică este regina ştiinţelor economice, fiind ştiinţa
celor mai generale legi ale întregii vieţi economice”.
Teoria economică şi alte disciplini economice luate în ansamblu formează
sistemul ştiinţelor economice. Acest sistem cuprinde: ştiinţele economice
fundamentale (teoria economică, doctrinele economice, statistica, contabilitatea
ş. a.); ştiinţele economice teoretico-aplicative (economia industriei, economia
agriculturii, transportului, finanţe şi credit, relaţii economice internaţionale);
ştiinţele economice de graniţă (geografia economică, econometria, sociologia
economică ş. a.).
A treia – funcţia practică. Teoria economică serveşte ca bază în
elaborarea politicii economice. În baza teoriei economice sunt determinate
principalele scopuri ale societăţii în domeniul economic: asigurarea creşterii
economice şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei; asigurarea ocupării depline
a forţei de muncă, asigurarea cu loc de muncă a tuturora care doresc şi dispun de
capacităţi de muncă, ridicarea eficienţei economice şi obţinerea rezultatelor
maxime cu cheltuieli de muncă minime; stabilizarea nivelului de preţuri şi
limitarea proceselor inflaţioniste; asigurarea libertăţii economice antreprenorilor,
salariaţilor şi consumatorilor în activitatea acestora; repartiţia echitabilă a
veniturilor în societate în aşa fel încât nici o pătură socială a populaţiei să nu
devină săracă; asigurarea socială a celora, care au pierdut capacitatea de muncă
(a pensionarilor, a invalizilor etc.); asigurarea unei balanţe active în comerţul
extern şi în relaţiile monetare internaţionale. Aceste scopuri stau în faţa fiecărei
ţări din lumea contemporană.
Teoria economică nu trebuie confundată cu politica economică. Politica
economică – acţiunea conştientă a puterii publice, care presupune definirea
ştiinţifică a obiectivelor economice ale statului pe o anumită perioadă de timp şi
punerea în aplicare al acestor obiective pornind de la condiţiile existente şi
folosind mijloace şi tehnici adecvate.
Pe baza teoriei economice sunt formulate următoarele politici economice:
politica monetară, valutară, fiscală, bugetară, de preţuri, de venituri, de ocupare
a forţei de muncă, sectorială, comercială, de susţinere a micului business ş. a.

Concepte-cheie

 economia resurselor  inducţia-deducţia

14
  economia reproductivă
 economia naţională
 economia pozitivă
 economia normativă
 microeconomia
 mezoeconomia
 macroeconomia
 mondoeconomia
 politica economică
 analiza-sinteza
 abstracţia ştiinţifică
 metoda istorică şi logică
 metoda matematică
 fenomenul economic
 procesul economic
 categoria economică
 legea economică
 sistemul legilor economice

Rezumat

1. Teoria economică este un rezumat al evoluţiei gândirii economice despre

modalitatea rezolvării eficiente a principalelor probleme economice: Ce?
Cum? Pentru cine de produs?
2. Teoria economică studiază: relaţiile economice şi comportamentul
individului în procesul de utilizare a resurselor limitate; categoriile şi legile
economice, care funcţionează în societate; modelele şi sistemele economice
care funcţionează în economia contemporană.
3. În studierea proceselor şi fenomenelor economice teoria economică utilizează
următoarele metode: inducţia-deducţia, analiza-sinteza, abstracţia ştiinţifică,
metoda istorică şi logică, metoda dialectică, metoda matematică, metoda de
experiment.
4. Legile şi principiile economice diferă substanţial de cele ale ştiinţelor
naturale. În economie fenomenele şi procesele sunt intermediate de
comportamentul subiectiv al indivizilor şi grupurilor de indivizi, pe când în
natură procesele se desfăşoară în mod firesc, obiectiv.
5. Teoria economică se studiază pentru: a înarma populaţia cu cunoştinţe
necesare pentru a lua decizii juste în anumite situaţii economice; a argumenta
şi a recomanda o anumită politică economică; a formula legile economice
pentru a prevedea consecinţele acţiunilor oamenilor; a elabora unele
recomandări oamenilor de afaceri cu privire la activitatea de antreprenoriat.
6. În baza teoriei economice sunt elaborate diferite politici economice: de
dezvoltare social-economică durabilă, de ocupare deplină a forţei de muncă,
de atenuare a şomajului, de reducere a inflaţiei etc.

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi noţiunea „Economie” în aspect tehnologic şi social-

economic.

15
 2. Analizaţi procesul istoric de evoluţie şi constituire a ştiinţei
economice. De ce ştiinţa economică s-a constituit ca domeniu de
cercetare ştiinţifică autonomă relativ târziu din punct de vedere istoric.
3. Indicaţi, care afirmaţii de mai jos se referă la microeconomie şi care la
macroeconomie:
 în Republica Moldova şomajul sporeşte în continuare;
 combinatul de mobilă din mun. Bălţi a concediat luna trecută 20
de salariaţi;
 indicile preţurilor la mărfurile de consum au sporit în anul 2002
cu 10 %;
 săptămâna trecută rata dobânzii pentru credit la Banca de
economii a constituit 24 %;
 produsul intern brut al Republicii Moldova a crescut în anul
2002 cu 7,2 %.
4. Care din afirmaţiile de mai jos se referă la economia pozitivă şi care la
cea normativă:
 anul precedent nivelul general al preţurilor a avut tendinţa de
creştere;
 dacă plata pentru studii va creşte în continuu, numărul
abiturienţilor va scădea;
 în ultimii ani inflaţia a făcut să scadă nivelul de trai şi guvernul
trebuie să efectueze indexarea pe venit cetăţenilor;
 cota proprietăţii private funciare trebuie să cuprindă în
Republica Moldova 70 – 80 % din suprafeţele agricole.
5. Analizaţi metodele de cercetare utilizate în teoria economică şi
caracterizaţi categoriile şi legile economice.
6. Caracterizaţi funcţiile teoriei economice şi rolul ei în sistemul ştiinţelor
economice.
7. Care este rolul cunoştinţelor economice în viitoarea activitate
profesională a dvs.?

Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, Editura Economică, 1997,

p. 31 – 48.
 Economie. Ediţia a V-a. Bucureşti, Editura Economică,2000, p. 21 – 32.
 A. Cojuhari, V. Umaneţ. Bazele teoriei economice. Chişinău, Editura
Universitas, 1993, p. 4 – 15.
 C. Gogoneaţă. Economie politică. Bucureşti, 1995, p. 12 – 17, 22 – 24.
 R. Lipsey şi A. Chrystal. Economia, ca ştiinţă socială, în Economia
pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 56 – 68.

16
 Tema 2
Activitatea economică şi elementele ei de bază
Planul temei
1. Nevoile umane şi clasificarea lor.
2. Resursele economice şi bunurile economice.
3. Fazele activităţii economice.

Scopul temei: analiza nevoilor umane, resurselor economice şi a fazelor

activităţii economice.

Obiectivele temei
 identificarea nevoilor umane, caracteristicile şi clasificarea lor;
 luarea cunoştinţei cu conţinutul intereselor economice şi gruparea lor;
 analiza resurselor economice şi clasificarea lor;
 recunoaşterea importanţei utilităţii mărfii şi valorii ei de schimb;
 familiarizarea cu procesul activităţii economice şi fazele lui;
 însuşirea problemei alegerii raţionale a resurselor şi posibilităţilor
alternative de a produce.

2.1. Nevoile umane şi clasificarea lor

Existenţa şi dezvoltarea omuluui au presupus şi presupun satisfacerea

unor multiple nevoi. Ele apar sub formă de dorinţe, aşteptări, aspiraţii ale
oamenilor – latura subiectivă a necesităţilor, iar fixate în conştinţa oamenilor şi
intrate în obiceiurile lor, nevole capătă un caracter obiectiv.
Nevoia apare ca element esenţial al motivaţiei şi reprezintă un motor al
oricărui mecanism economic. Multitudinea lor nu poate fi satisfăcută cu bunurile
luate de natură, decât într-o măsură foarte mică. Majoritatea lor trebuie creată
prin muncă, activitate prin care şi în care oamenii, pornind de la necesităţile lor,
îşi determină interesele, caută şi creează mijloace corespunzătoare pentru
atingerea scopurilor propuse.
Prin nevoi umane înţelegem un ansamblu de cerinţe materiale, economice,
sociale, spirituale de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. Nevoile
umane devin efective în funcţie de condiţiile de producţie existente la momentul
dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al popoarelor şi indivizilor. Ele
apar ca nevoi sociale, deoarece cerinţele izvorăsc în condiţiile de viaţă ale
oamenilor, respectiv din necesităţile de consum ale acestora.
Economia politică are ca scop de a cerceta, în primul rând, nevoile
economice, iar pentru ca ele să devină economice, e necesar să se respecte trei
condiţii:
- să existe bunuri disponibile şi accesibile;
- bunurile să fie relav rare;

17
 - existenţa unei pieţe (de confruntare a cererii şi ofertei).
Caracteristicile nevoilor economice:
1. Multiplicitatea şi diversitatea. Cantitatea lor este nelimitată. Expansiunea lor
are drept condiţie şi cauză dezvoltarea economiei. De regulă, ele sunt
reproductibile, adică satisfacerea uneia dă naştere altora.
2. Intensitatea şi ierarhia. Nevoile nu au aceiaşi intensitate, ierarhia oscilează
de la un individ la altul şi de la o perioadă la alta la acelaşi individ.
3. Stabilitatea sau limitarea în capacitate. Intensitatea unor cerinţe descreşte pe
măsură ce sunt satisfăcute (de exemplu – cele fiziologice), altele nu descresc
(cele estetice – literatura, muzica, etc.).
4. Interdependenţa nevoilor. Unele nevoi sunt complementare, adică evoluază
în sensuri identice, altele sunt substituibile, adică pot fi înlocuite cu
satisfacerea altora.
5. Stingerea prin satisfacere. Nevoile satisfăcute pot să renască din nou
deoarece se fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum.
Nevoile umane pot fi clasificate în următoarele grupe:
a) naturale sau fiziologice – care sunt necesare oricărui individ (aer, apă, hrană,
îmbrăcăminte);
b) sociale, de grup – cele resimţite de oameni, ca membri ai diferiter socio-
grupuri şi care pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună;
c) raţionale, spiritual-psihologice – acestea ţin de trăsăturile oamenilor şi devin
deosebit de importante pe măsura progresului, preocupând raţionalitate,
profesionalism, gândire elavată, educaţie.
Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice,
care reprezintă o formă de realizare a nevoilor umane. În funcţie de nivelul la
care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele economice pot fi
clasificate în: personale, de grup, private, publice, curente, de perspectivă,
performante, etc.

2.2. Resursele economice şi bunurile economice

La baza reluării şi dezvoltării producţiei de bunuri materiale şi servicii

stau resursele economice, ce reprezintă potenţialul material şi spiritual în orice
activitate.
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, premiselor
directe şi indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase, în
producerea de noi bunuri economice, necesare satisfacerii nevoilor umane.
Structura resurselor economice constă din:
1. Resurse materiale, care includ:
a) resurse umane primare:
- elemente materiale – pământul, fauna, flora, menereurile, lemnul, apa,
etc.;
- forţe energetice – căderea apelor, energia solară, reacţiile chimice.

18
 b) resurse economice derivate: echipamente şi tehnologii de producţii,
infrastructura materială şi socială.
2. Resurse umane, care includ:
a) resurse primare – populaţia;
b) resurse derivate – stocul de învăţământ, cunoştinţe, ştiinţifice, inovaţiile.
3. Resurse financiare – mijloacele băneşti concentrate la dispoziţia agenţilor
economici.
4. Resurse informaţionale – date, informaţii sistemice informaţionale pentru
conducere, modele, etc.
Resursele economice nu trebuie confundate cu bunurile economice.
Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un
element care satisface o anumită nevoie individuală sau socială.
Bunurile economice pot fi divizate în:
1. bunuri libere ale căror cantitate, raportată la cerinţele oamenilor, apare ca
nelimitată: aerul, apa, lumina solară;
2. bunuri economice, care au un caracter limitat;
3. bunuri materiale directe, de consum personal şi bunuri indirecte de
producţie;
4. bunuri necorporale (prestările de servicii).
După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în:
- bunuri iniţiale (materia primă);
- bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare;
- bunuri finale destinate pentru consumul final personal, colectiv sau
productiv.
În economia de piaţă contemporană majoritatea bunurilor economice se
manifestă sub formă de marfă. Marfa reprezintă un produs al muncii, destinat
pentru schimb prin intermediul mecanismului de cumpărare-vânzare. Mărfurile
pot fi divizate în mai multe grupe:
- mărfuri corporale de consum personal;
- mărfuri în formă de capital fix;
- mărfuri în formă de resurse naturale;
- mărfuri în formă de resurse de muncă;
- mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice;
- mărfuri în formă de servicii manageriale, audit şi de marketing;
- mărfuri în formă de hârtii de voaloare.
Orice bun economic în formă de marfă are două laturi: utilitate (valoare
de întrebuinţare) şi valoare (valoare de schimb).
Utilitatea reflectă capacitatea mărfii de a satisface o anumită nevoie a
omului sau a societăţii. Utilităţile mărfurilor formează conţinutul material al
avuţiei. Utilitatea mărfii se manifestă sub mai multe forme: utilitate unitară,
totală, marginală (utilitatea ultimii cantităţi dintr-un bun economic care satisface
nevoia consumatorului).

19
 Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale
realizării factorilor de producţie.

2.3. Fazele activităţii economice

Activitatea economică constituie componenta principală a acţiunii sociale,

pentru că oamenii, în condiţiile resurselor relativ rare, ale creşterii şi
diversificării nevoilor, caută să-şi asigure existenţa participând la activităţi
practice. Activitatea practică constă din toate actele şi faptele, precum şi din
formele de organizare, ce se delimitează în acţiunea socială pe baza criteriilor de
raţionalitate şi eficienţă. Ea reflectă relaţia specifică dintre societatea umană – ca
subiect al mediului natural şi natură – ca obiect al societăţii.
Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi
utilizare a resurselor economice limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane
şi intereselor economice.
Activitatea economică cuprinde patru faze:
1. Faza de producţie, funcţia căreia constă în combinarea şi utilizarea factorilor
de producţie în scopul obţinerii de noi bunuri economice;
2. Faza de circulaţie (schimb), funcţia căreia constă în deplasarea în spaţiu a
bunurilor materiale şi trecerea lor de la o persoană la alta pe calea vânzării-
cumpărării. Cea mai veche formă a schimbului o constituie schimbul de
mărfuri, la început sub forma trocului (M-M), iar odată cu aparţia banilor –
sub formă de vânzare-cumpărare (M-B, B-M). Ca rezultat s-a format sfera
circulaţiei mărfurilor, banilor, capitalului;
3. Faza de repartiţie, care cuprinde acele activităţi economice prin care
bunurile materiale sunt orientate spre destinaţiile lor, prin care distribuie şi
redistribuie veniturile către participanţii la viaţa economică şi între membrii
societăţii;
4. Faza de consum, faza care reflectă gradul de folosire efectivă a bunurilor şi
verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile umane.
Totalitatea activităţilor privind producţia, repartiţia, schimbul şi consumul
bunurilor materiale şi serviciilor economice, în interdependenţele lor formează
economia societăţii.
Activitatea economică în ansamblul său, precum şi fiecare componentă a
ei trebuie să se caracterizeze prin raţionalitate şi eficienţă, respectiv cu
cheltuieli minime de resurse să se obţină maximum de eficacitate şi de satisfacţii.
Deci, activitatea economică reprezintă o luptă continuă a omului împotriva
rarităţii, o înlănţuire de decizii de alegere şi utilizare a resurselor disponibile
astfel, încât să se asigure existenţa şi dezvoltarea indivizilor şi a societăţii.
Deoarece resursele economice sunt limitate, o importanţă deosebită capătă
problema alegerii raţionale sau costul de oportunitate. Costul de oportunitate
constă în valoarea bunurilor alternative, sacrificate pentru a alege un anumit
bun, spre a fi produs sau consumat. Pentru alegerea alternativei posibile

20
raţionale, agenţii economici trebuie să ţină cont de volumul de resurse, de cerere
şi ofertă, de rata profitului aşteptat.
În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce, se foloseşte
instrumentul de “curba posibilităţilor”, care reflectă toate combinaţiile posibile
de producere a mai multor bunuri la nivel de firmă sau economie naţională în
ansamblu într-o perioadă dată, prin utilizarea integrală şi eficienţă a resurselor
disponibile. Această curbă ne permite să dăm răspuns la cele trei întrebări
fundamentale, ce definesc problema economică generală: Ce şi cât de produs?
Cum de produs? Pentru cine, care sunt beneficiarii producţiei?

Concepte-cheie

 nevoi umane  resurse informaţionale

 nevoi sociale
 ierarhia nevoilor
 interese economice
 resurse economice
 resurse materiale
 resurse umane
 resurse financiare
 bunuri economice
 marfă
 utilitate
 valoare de schimb
 activitate economică
 cost de oportunitate
 curba posibilităţilor de producţie

Rezumat

1. Nevoile umane reprezintă un ansamblu de cerinţe materiale, economice,

sociale, spirituale de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor.
2. Caracteristicile nevoilor sunt: multiplicitatea şi diversitatea, intensitatea şi
ierarhia, stabilitatea sau limitarea în capacitate, interdependenţa nevoilor,
stingerea prin satisfacere.
3. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare,
interesele economice pot fi clasificate în: personale, de grup, private, publice,
curente, de perspectivă, performante, etc.
4. Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, premiselor directe şi
indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase, în producerea
de noi bunuri economice, necesare satisfacerii nevoilor umane.
5. Structura resurselor economice constă din: resurse materiale, resurse umane,
resurse financiare, resurse informaţionale.
6. Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un
element care satisface o anumită nevoie individuală sau socială şi poate fi
divizat în: bunuri libere, bunuri economice, bunuri materiale, bunuri
necorporale.

21
7. Marfa reprezintă un produs la muncii, destinat pentru schimb prin
intermediul mecanismului de cumpărare-vânzare. Orice bun economic în
formă de marfă are două laturi: utilitate şi valoare.
8. Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi utilizare a
resurselor economice limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi
intereselor economice şi cuprinde patru faze: faza de producţie, faza de
circulaţie, faza de repartiţie, faza de consum.
9. Curba posibilităţilor – reflectă toate combinaţiile posibile de producere a mai
multor bunuri la nivel de firmă sau economie naţională în ansamblu într-o
perioadă dată, prin utilizarea integrală şi eficienţă a resurselor disponibile.

Probleme de recapitulare

1. Ce reprezintă nevoile umane şi cum pot fi ele clasificate?

2. Care sunt condiţiile de apariţie a nevoilor economice?
3. Care este deosebirea dintre resursele şi bunurile economice?
4. Structura resurselor materiale şi ale bunurilor economice.
5. Diviziunea mărfurilor şi cele două laturi: utilitate şi valoare.
6. Scopul activităţii economice şi fazele ei.

Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. – Bucureşti, 1997, p. 77 – 87.

 Economie politică. Red. Niţă Dobrotă. – Bucureşti: Editura Economică,
1995, p. 13 – 22.
 C.Gogoneaţă. Economie politică. Bucureşti, 1995.

22
 Tema 3
Evoluţia formelor de organizare ale activităţii economice
Planul temei
1. Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate.
2. Economia naturală şi caracteristicile ei.
3. Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb.
4. Banii şi funcţiile lor.
5. Sistemele economice şi caracteristica lor.

Scopul temei: analiza relaţiilor de proprietate, a banilor şi a sistemelor

economice.

Obiectivele temei
 evidenţierea relaţiilor de proprietate în aspect juridic, economic şi
filosofic;
 analiza tipurilor şi formelor de proprietate;
 caracteristicile economiei naturale;
 cunoaşterea conţinutului şi trăsăturilor economiei de schimb ca
formă universală de organizare şi funcţionare a economiilor
contemporane;
 analiza procesului de apariţie a banilor;
 caracteristica principalelor funcţii ale banilor;
 analiza masei monetare;
 analiza principalelor sisteme economice.

3.1. Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate

Una din problemele - cheie în teoria economică este problema proprietăţii.

Proprietatea asupra mijloacelor de producţie determină în mâinele cui se află
atât puterea economică, cât şi cea politică în societate.
Proprietatea, ca categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii
dintre oameni în legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate, relaţii
guvernate de norme sociale, specifice diferitor perioade istorice. Categoria
“proprietate” poate fi examinată în trei aspecte: juridic, economic şi filosofic.
În aspect juridic proprietatea reprezintă un bun economic, ce aparţine
cuiva şi care se exprimă în trei forme de drept: dreptul de a poseda bunurile, care
constă în stăpânirea efectivă a bunurilor; dreptul de a folosi bunurile, care constă
în folosirea calităţilor utile ale bunurilor; dreptul de a administra bunurile, care
constă în determinarea destinului bunurilor.
În aspect economic proprietatea reprezintă relaţii economice de
gospodărire, care apar între oameni în procesul de producţie şi care includ
următoarele elemente: relaţii de însuşire a factorilor de producţie; relaţiile de
folosire economică a mijloacelor materiale, care apar în condiţiile, când
23
proprietarul mijloacelor de producţie personal nu se ocupă cu utilizarea lor, ci
transmite dreptul de utilizare a acestora altor persoane (de ex., relaţiile de
arendă, relaţiile de concesiune); relaţiile de realizare economică a proprietăţii,
care au loc numai în cazul dacă ea aduce proprietarului un anumit venit în formă
de profit, dobândă, rentă, dividend.
În aspect filosofic în relaţiile de proprietate omul se implică şi se
realizează ca fiinţă totală, individul manifestându-şi responsabilitatea prin
proprietatea pe care o posedă şi pe care o integrează social prin folosire
eficientă.
În esenţă, proprietatea exprimă unitatea dintre subiectul şi obiectul ei.
Subiecţii proprietăţii sunt persoanele care deţin anumite bunuri în proprietatea
lor exclusivă şi care îşi exercită direct şi nemijlocit drepturile asupra acestora. În
calitate de subiecţi ai proprietăţii pot fi: persoanele fizice, juridice, statul şi
organizaţiile internaţionale. Obiectul proprietăţii îl formează bunurile în jurul
cărora se creează relaţii de proprietate. Ca obiecte ale dreptului de proprietate
pot fi: pământul, clădirile, utilajul, obiectele culturii materiale şi spirituale, banii,
hârtiile de valoare ş a.
Dreptul de proprietate apare pe următoarele căi: pe baza activităţii de
muncă şi de producţie; pe calea moştenirii; pe calea restabilirii dreptului de
proprietate; pe alte căi care nu contravin legislaţiei în vigoare. Relaţiile de
proprietate pot funcţiona normal numai în condiţiile existenţei unui stat
democratic întemeiat pe relaţiile de drept, stat care apără toate formele de
proprietate.
În ţările cu economie de piaţă, inclusiv în Republica Moldova, există două
tipuri de proprietate: privată şi publică şi o combinare al acestora – proprietate
mixtă. În cadrul acestor tipuri există mai multe forme de proprietate.
Principala formă de proprietate în economia de piaţă este proprietatea
privată, care se manifestă în următoarele forme: proprietatea particulară
prezentată de micii producători (gospodării ţărăneşti, gospodării meşteşugăreşti,
întreprinderi mărunte comerciale, unităţi familiale ce prestează servicii etc.);
proprietatea privată întemeiată pe utilizarea muncii străine, pe angajarea
salariaţilor; proprietatea privată asociativă (societăţile pe acţiuni, corporaţiile,
cooperativele etc.).
Proprietatea privată are avantaje şi dezavantaje. Avantajele proprietăţii
private: ea asigură autonomie deplină unităţilor economice; generează
concurenţă reală între agenţii economici; stimulează libera iniţiativă în crearea şi
dezvoltarea întreprinderilor; asigură o cointeresare şi o motivaţie superioară în
muncă şi în economisire; ea permite o mai bună adaptare a activităţii economice
la nevoile pieţei; ea constituie fundamentul libertăţilor individului şi ale
democraţiei economice. Dezavantajele proprietăţii private: ea conţine tendinţe
de concentrare a producţiei şi formarea monopolului; ea contribuie la polarizarea
societăţii în bogaţi şi săraci; ea provoacă stări de nesiguranţă în rândurile
proprietarilor mărunţi în lupta de concurenţă. Aceste laturi negative ale
proprietăţii private pot fi minimizate prin intervenţia statului în activitatea
economică.
24
 Proprietate publică este prezentată în toate ţările şi se caracterizează prin
faptul că o parte considerabilă de bunuri se află în proprietatea statului şi
diferitor administraţii publice locale. Avantajele proprietăţii publice: ea
permite organizarea unor activităţi cu riscuri mari pe care agenţii privaţi nu le
pot suporta; ea cuprinde unele domenii de activitate care presupun investiţii mari
de capital; ea asigură satisfacerea multor nevoi sociale; ea oferă o stabilitate mai
durabilă a locurilor de muncă. Dezavantajele proprietăţii publice: ea nu
stimulează suficient iniţiativa lucrătorului şi a interesului economic personal; ea
admite nerentabilitatea unor întreprinderi (fiind susţinute prin subvenţii din
bugetul de stat); ea duce în unele cazuri la frânarea concurenţei şi aplicarea
preţurilor de monopol; ea favorizează elemente de birocratism.
Proprietatea mixtă, care prezintă o combinare a proprietăţii private şi
celei publice, se manifestă în următoarele forme: proprietatea mixtă cu
participarea capitalului public naţional şi străin; proprietatea mixtă cu
participarea capitalului privat naţional şi străin; proprietatea mixtă cu
participarea capitalului naţional public şi privat.
În Republica Moldova structura proprietăţii în anul 2002 a fost
următoarea: proprietatea privată – 93,4 %; proprietatea publică – 3,8 %;
proprietatea mixtă (publică şi privată, fără participarea capitalului străin) – 0,5
%; proprietatea mixtă cu participarea capitalului străin – 1,4 %; proprietatea
străină – 0,9 %.

3.2. Economia naturală şi caracteristicile ei

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a activităţii

economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei
activităţi, fără a se apela la schimb. În economia naturală fiecare gospodărie
individuală execută toate activităţile – de la obţinerea diferitor materii prime
până la pregătirea lor pentru consum.
Economia naturală are următoarele trăsături: în economia naturală
producătorul din punct de vedere economic este izolat; producătorul nemijlocit
este înzestrat cu mijloace de producţie necesare pentru înfăptuirea producţiei;
produsul creat în economia naturală e destinat pentru satisfacerea cerinţelor
producătorului şi pentru consumul din interiorul gospodăriei; în economia
naturală pământul constituie principalul factor de producţie; baza economică în
economia naturală constă din cules, vânătoare şi cultivarea pământului;
economia naturală e întemeiată pe tehnica rutină, de aceea, nivelul de eficienţă
economică este foarte jos; în economia naturală predomină diviziunea naturală a
muncii; relaţiile de producţie în economia naturală se manifestă într-o formă
transparentă, ca relaţii dintre oameni, şi nu ca relaţii dintre produsele muncii lor;
forţa de muncă în economia naturală este lipsită de mobilitate, deoarece este
strict legată de o anumită unitate de producţie; ramura principală în economia
naturală este agricultura îmbinată cu meşteşugul casnic.
Toate aceste trăsături relevă conservatismul, stabilitatea relativă şi
existenţa economiei naturale în decursul multor mii de ani. Rămăşiţi ale
25
economiei naturale în forma sa clasică astăzi întâlnim în unele ţări din Africa. Pe
măsura aprofundării diviziunii sociale a muncii economia naturală treptat
cedează locul economiei de schimb.

3.3. Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb

Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare a activităţii

economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării,
obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii cerinţelor. Economia de
schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii
economice în lumea contemporană.
Germenii economiei de schimb au apărut în perioada descompunerii
comunităţilor primitive, dezvoltându-se continuu pe măsura amplificării
nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor. În principal, această dezvoltare a fost
rezultatul extinderii meşteşugurilor şi apoi a industriei, inaugurată de prima
revoluţie industrială.
Economia de schimb are următoarele trăsături:
1) Specializarea agenţilor economici în baza diviziunii sociale a muncii, care
se caracterizează prin separarea diferitor categorii de muncă şi fixarea lor ca
activităţi specializate. A.Smith a subliniat, că diviziunea şi specializarea
reprezintă cel mai important factor de progres pentru individ şi pentru
societate, este baza perfecţionării forţelor de producţie, a stimulării şi
chibzuinţei producătorului. Specializarea unui agent economic într-un
domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, avantajul
obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Deciziile de specializare se
întemeiază pe teoria avantajului relativ (comparativ). Un agent economic
dispune de un avantaj comparativ în raport cu alţii, dacă obţine un anumit
bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi. Un agent
economic deţine un avantaj absolut atunci, când produce o cantitate dată de
bunuri cu mai puţine resurse în raport cu oricare alt agent economic.
2) Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Autonomia înseamnă că
agenţii economici au dreptul de decizie referitor la volumul de producţie şi
realizarea acestuia. Autonomia este fundamentată pe interesul agentului
economic şi pe proprietatea privată.
3) Oscilarea activităţii economice în jurul pieţei. În cadrul pieţei se
efectuează schimburile dintre agenţii economici, între producător şi
consumator. Piaţa devine astfel instituţia centrală în jurul căreia oscilează
întreaga viaţă economică. Nici un agent economic (fie producător sau
consumator) nu se poate izola de piaţă, care devine mediator în relaţiile
economice dintre producători şi consumatori. Anume piaţa informează
agenţii economici ce să producă, cât să producă şi pentru cine să producă.
Schimbul dintre agenţii economici poate avea loc direct M-M (un anumit bun
contra altuia) sau intermediat de monedă (M-B-M). Actualmente majoritatea
schimburilor se realizează prin mijlocirea monedei, ceea ce face ca economia
de schimb contemporană să se numească economie monetară.
26
4) Tranzacţiile unilaterale şi bilaterale de piaţă. În cadrul economiei de
schimb între agenţii economici se desfăşoară permanent fluxuri (tranzacţii)
de bunuri şi monedă de două tipuri: unilaterale (de transfer), care reprezintă
mişcări univoce de bunuri (donaţii, subvenţii, impozite, taxe etc.); bilaterale,
care reflectă mişcările reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi
economici.
5) Bunurile economice îmbracă forma de marfă. În condiţiile economiei de
schimb majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă de marfă.
Marfa reprezintă un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii
nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile
bilaterale pe piaţă.
Economia de schimb în evoluţia sa trece prin două faze: inferioară şi
superioară. La faza inferioară schimbul de bunuri avea caracter întâmplător sau
„mut” (în economia primitivă). La faza superioară schimbul de bunuri are
caracter permanent şi, de regulă, este mijlocit de monedă. Faza superioară de
schimb a primit denumirea de producţie de mărfuri.
Producţia de mărfuri reprezintă o formă de organizare a economiei în
care agenţii economici produc pentru piaţă, pentru satisfacerea nevoilor altor
oameni. Producţia de mărfuri se deosebeşte de producţia de bunuri materiale: a)
producţia de mărfuri include numai acele bunuri materiale, care sunt destinate
schimbului prin intermediul pieţei, pe când producţia de bunuri cuprinde toate
bunurile materiale şi nemateriale create în societate, indiferent – în formă de
marfă sau în formă de autoconsum; b) producţia de bunuri economice a apărut
odată cu apariţia societăţii umane, pe când producţia de mărfuri apare la o
anumită treaptă de dezvoltare istorică, când schimbul de bunuri devine
permanent şi mijlocit de monedă.
Istoria cunoaşte două tipuri de producţie de mărfuri: producţia de mărfuri
simplă (mica producţie de mărfuri) întemeiată pe munca personală a
producătorului şi marea producţie de mărfuri întemeiată pe angajarea muncii
străine. Mica producţie de mărfuri a dominat în epoca sclavagismului şi
feodalismului, iar marea producţie de mărfuri e caracteristică pentru capitalismul
liberei concurenţe şi pentru economia mixtă contemporană.

3.4. Banii şi funcţiile lor

Apariţia banilor a însemnat o mare descoperire în istoria umană, care

poate fi comparată cu apariţia limbajului. Banii servesc ca mijlocitori în relaţiile
dintre oameni, la fel cum limba serveşte ca unealtă de comunicare între oameni.
Procesul de apariţie a banilor e legat de etapele de dezvoltare a economiei
de schimb şi cuprinde patru faze: a) faza în care în calitate de echivalent în
procesul de schimb serveau mărfurile mai mult solicitate (sarea, vitele ş.a.); b)
faza în care în calitate de echivalent serveau metalele preţioase (lingourile sau
obiectele de aur, argint, cupru, aramă); c) faza în care în calitate de echivalent
serveau monedele bătute (în China monedele au apărut în sec. XI î.e.n., în
Grecia – în sec. VIII î.e.n., în Roma – în sec. V î.e.n.); d) faza în care în calitate
27
de echivalent general al schimbului au devenit banii de hârtie şi bancnotele.
Bancnotele au apărut în sec. XVII şi circulau în rând cu monedele de aur şi
argint şi puteau fi convertite în aur şi argint la prima cerere a posesorului. Însă
cu timpul au fost emise mai multe bancnote decât rezervele de aur, ceea ce a
adus la înlocuirea lor cu bani de hârtie (în China banii de hârtie au apărut în sec.
XII, în ţările europene – în sec. XVII).
Aşadar, banii în esenţa lor au fost timp îndelungat o marfă specifică cu
valoare intrinsecă, care au îndeplinit funcţia de echivalent general. Actualmente,
în urma demonetizării aurului, banii au încetat de a mai fi marfă. Ceea ce numim
astăzi bani sunt titluri de valoare emise de stat, investite cu putere de cumpărare
şi de plată.
Banii îndeplinesc următoarele funcţii:
1) măsura valorii mărfurilor şi serviciilor. Banii îndeplinesc această
funcţie în mod ideal (abstract). Valoarea mărfii exprimată în bani
constituie preţul ei;
2) funcţia mijloc de circulaţie. Cu apariţia banilor schimbul de mărfuri
se înfăptuieşte după formula: M-B-M. Banii îndeplinesc funcţia de
mijloc de circulaţie în mod real;
3) funcţia mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în cazul,
când actele de vânzare şi cumpărare nu coincid în timp şi spaţiu
(remunirarea muncii, restituirea împrumuturilor, plata arendei, chiriei ş
a.). Actualmente în calitate de mijloc de plată servesc la fel: cambia,
cecurile, cartelele magnetice („banii electronici”);
4) funcţia mijloc de acumulare. În prezent banii pot fi acumulaţi în
băncile comerciale sau în obiecte imobiliare şi în formă de investiţii în
afaceri;
5) funcţia de bani universali, care sunt utilizaţi în relaţiile economice
dintre ţări, în comerţul extern, în deservirea turismului, în acordarea
împrumuturilor internaţionale etc. În prezent în calitate de bani
universali servesc deviziile (EURO, dolarul american, lira sterlină
engleză şi ienul japonez).
În actuala economie de piaţă rolul economic al banilor constă în
următoarele: banii servesc ca etalon general de măsură a valorilor de mărfuri şi
servicii. Fluxul de bani, în viziunea economistului american P.Samuelson, este
sângele care irigă sistemul economic; prin intermediul banilor are loc repartiţia
bunurilor create în societate; prin intermediul banilor se efectuează atragerea şi
utilizarea factorilor de producţie; banii servesc ca mijloc principal de control
asupra activităţii economice; banii servesc ca instrument de sporire a
rentabilităţii economice la nivel micro şi macroeconomic.
Atributele principale ale banilor (monedei) sunt: moneda trebuie să fie
acceptabilă (ea trebuie să fie acceptată ca mijloc de plată de toţi agenţii
economici); moneda trebuie să fie durabilă (să aibă o viaţă naturală
îndelungată); moneda trebuie să fie convenabilă în circulaţie (să fie folosită cu
uşurinţă); moneda trebuie să fie divizibilă (să poată fi folosită la orice tranzacţie
mare sau mică); moneda trebuie să fie uniformă, identică (să fie de aceeaşi
28
calitate, mărime, să îndeplinească aceleaşi funcţii); moneda trebuie să aibă o
valoare stabilă (puterea de cumpărare a monedei trebuie să fie stabilă timp
îndelungat); moneda trebuie să fie apărată de orice falsificări.
Totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune economia naţională la
un moment dat contribuie masa monetară. Ea include: moneda în numerar;
cecuri la purtător; cont la vedere în băncile comerciale; cont bancar pe termen;
acţiunile (care pot fi vândute sau cumpărate); activele reale (obiecte de lungă
durată, care pot fi realizate). Masa monetară are două componente:
disponibilităţile băneşti propriu-zise, care pot să stingă imediat o datorie sau
să mijlocească direct o tranzacţie comercială; disponibilităţile semimonetare,
care necesită una sau mai multe operaţiuni pentru ca posesorul lor să ajungă la
bani lichizi (acţiunile, cambiile, biletele de ordin ş a.).
Una din funcţiile sistemului monetar este reglarea procesului de
circulaţie a banilor. Cantitatea de bani necesară pentru asigurarea circulaţiei
normale a mărfurilor şi serviciilor poate fi calculată în baza următoarei formule:
SP - C + Pc − AR
CB = ,
VR
unde: CB – cantitatea banilor în circulaţie;
SP – suma preţurilor a mărfurilor şi serviciilor;
C – suma preţurilor la mărfurile realizate în credit;
Pc – suma plăţilor curente;
AR – suma achitărilor reciproce;
VR – viteza de rotaţie a monedei.

3.5. Sistemele economice şi caracteristica lor

Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care

caracterizează viaţa economică a unei societăţi determinate.
Sistemul economic include: relaţiile economice bazate pe diferite forme
de proprietate asupra resurselor economice şi a rezultatelor activităţii
economice; formele organizatorice de gospodărire; mecanismele de reglare
macroeconomică; relaţiile şi legăturile economice dintre subiecţii activităţii
economice.
Istoria cunoaşte mai multe tipuri de sisteme economice, principalele fiind:
sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă; sistemul economiei de
piaţă contemporane sau economia mixtă; sistemul economiei tradiţionale;
sistemul economiei de comandă.
Sistemul economiei de piaţă a liberei concurenţe (numit capitalism pur)
s-a consolidat în sec. XVIII şi a încetat să funcţioneze la începutul sec. XX.
Acest sistem are următoarele trăsături: proprietatea privată asupra resurselor
investiţionale; concurenţa liberă; prezenţa pe piaţă a mai multor cumpărători şi
vânzători ai produselor similare; libertatea personală a tuturor participanţilor în
activitatea economică;
Sistemul economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă. Acest
sistem a apărut în mod evoluţional în urma transformărilor cardinale a

29
sistemului liberei concurenţe (dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific,
extinderea infrastructurii sociale, creşterea intervenţiei statului în activitatea
economică).
Sistemul economiei mixte, numit sistem real al economiei cu piaţă
concurenţială, are următoarele trăsături:
 sistemul economiei mixte este întemeiat pe două tipuri de proprietate:
privată, care cuprinde majoritatea patrimoniului şi proprietatea publică,
care include proprietatea de stat şi municipală. Subiecţii fiecărui tip de
proprietate îşi asumă în mod autonom şi pe deplin dreptul de a decide în
condiţii de risc şi incertitudine, suportând integral consecinţele acestora;
 în economia mixtă există mai multe forme de gospodărire (individuală,
colectivă, corporativă);
 economia mixtă este decentralizată, funcţionarea căreia se bazează pe
relaţiile de piaţă, pe cadrul legislativ şi a unor pârghii economico-
financiare;
 în economia mixtă există mecanisme noi de dirijare (la nivel
microeconomic – sistemul de marketing, iar la macro nivel – sistemul de
planificare indicativă);
 în economia mixtă are loc îmbinarea mecanismelor de piaţă cu
mecanismele reglării de stat a activităţii economice. Piaţa orientează
agenţii economici cât şi pentru cine să producă bunuri necesare, ce resurse
să fie alocate, ce tehnologii să fie implementate pentru a concorda oferta
cu nevoile sociale. Această reglare piaţa o face prin mecanismul preţurilor
de echilibru. Statul veghează la respectarea regulilor pieţei, completează
şi corectează mecanismul său, folosind cadrul legislativ şi pârghiile
economico-financiare;
 în economia mixtă preţurile pentru majoritatea bunurilor economice se
formează liber prin negocieri între vânzători şi cumpărători, fără
intervenţii administrative ale statului şi fără practici monopoliste;
 în economia mixtă există diferite forme de concurenţă imperfectă
(monopol, oligopol). Concurenţa loială îi favorizează pe cei puternici,
întreprinzători, înlăturându-i pe cei slabi şi inadaptabili;
 pentru economia mixtă e caracteristică o înaltă eficienţă economică,
bazată pe o structură tehnico-economică modernă (factori de producţie,
nivel calitativ, mod de combinare) şi pe libertate economică şi
democraţie;
 în economia mixtă funcţionează sistemul de protecţie socială a populaţiei
atât din partea statului (majorarea asignărilor bugetare pentru asigurarea
socială a păturilor vulnerabile), cât şi din partea întreprinderilor
(asigurarea angajaţilor cu hrană, deservire medicală, ridicarea nivelului de
calificare etc.);
 în economia mixtă există un sistem financiar-bancar ramificat, modern
echipat, care-şi asumă reglarea operativă a masei monetare şi prestarea
agenţilor economici servicii şi informaţii necesare adoptării deciziilor
respective.
30
 Sistemul economiei tradiţionale, care funcţionează în ţările
subdezvoltate economic, are următoarele trăsături: e întemeiat pe munca
manuală, pe tehnologile şi tehnică înapoiată; există multiple forme de
gospodărire, inclusiv gospodărie naturală; domină capitalul străin, care
utilizează resursele materiale şi umane la un preţ redus; predomină tradiţiile
vechi, valorile religioase şi culturale; divizarea societăţii în caste, dinastii de
neam, ce frânează în mare măsură progresul social economic; rolul activ al
statului în crearea infrastructurii de producţie şi sociale.
Sistemul economiei de comandă a funcţionat în U.R.S.S. şi în alte ţări
exsocialiste. Acest sistem are următoarele trăsături: este întemeiat pe
proprietatea de stat asupra tuturor resurselor economice; el este dirijat de
sistemul birocratic de comandă; în el are loc dominanţa monopolistă de stat în
toate domeniile de activitate; în el lipseşte concurenţa liberă între producători; în
acest sistem are loc dominanţa şi dictatul producătorului faţă de suveranitatea
consumatorului; în el lipseşte stimularea materială a producătorilor, ce se
reflectă negativ asupra productivităţii muncii şi calităţii produselor.
În cadrul fiecărui sistem economic există mai multe modele naţionale de
organizare a economiei, care sunt condiţionate de particularităţile istorice, de
nivelul de dezvoltare economică, de condiţiile sociale şi naţionale ale fiecărei
ţări.

Concepte-cheie

 proprietatea  diviziunea socială a muncii

 conţinutul juridic al proprietăţii  marfa
 conţinutul economic al proprietăţii  banii
 obiectul proprietăţii  funcţiile banilor
 subiectul proprietăţii  banii electronici
 proprietatea privată  masa monetară
 proprietatea publică  sistemul economic
 proprietatea mixtă  economia de piaţă
 economia naturală  economia mixtă
 economia de schimb  economia tradiţională
 producţia de mărfuri  economia de comandă

Rezumat

1. Proprietatea, ca categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii

economice şi juridice de însuşire a bunurilor materiale. În aspect juridic ea
reflectă dreptul de a poseda, de a folosi şi de a administra bunurile. În aspect
economic proprietatea reflectă relaţii economice de gospodărire, de însuşire
şi de realizare economică a proprietăţii.

31
2. Conţinutul proprietăţii se manifestă în unitatea subiectului şi obiectului ei.
Subiecţii proprietăţii sunt persoanele fizice şi juridice care deţin anumite
bunuri în proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct şi nemijlocit
drepturile asupra acestora. Obiectul proprietăţii îl formează bunurile în jurul
cărora se crează relaţii de proprietate.
3. În ţările cu economie de piaţă există două tipuri de proprietate (privată şi
publică) şi o combinare al acestora – proprietate mixtă. În cadrul acestor
tipuri există mai multe forme de proprietate, inclusiv proprietatea
intelectuală.
4. Una din formele de organizare a activităţii economice este economia naturală
în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi,
fără a se apela la schimb.
5. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare
a activităţii economice în lumea contemporană în care agenţii economici
produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare
satisfacerii cerinţelor.
6. Banii – una din marele descoperiri ale omenirii. Esenţa banilor se manifestă
prin funcţiile lor: măsură a valorii, mijloc de circulaţie, mijloc de plată,
mijloc de acumulare, bani universali.
7. Cantitatea de bani necesară pentru asigurarea circulaţiei normale a mărfurilor
şi serviciilor depinde: de suma preţurilor la mărfuri şi servicii, de suma
preţurilor la mărfurile realizate în credit, de suma plăţilor curente, de
mărimea de plăţi reciproc realizate şi de viteza de rotaţie a unităţii băneşti.
8. Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care
caracterizează viaţa economică a unei societăţi determinate. Principalele
tipuri de sisteme economice sunt: sistemul economiei de piaţă bazat pe libera
concurenţă; sistemul economiei de piaţă contemporane (economia mixtă);
sistemul economiei tradiţionale; sistemul economiei de comandă.

Probleme de recapitulare

1. Ce reprezintă proprietatea în calitate de categorie economică?

2. Ce subînţelegem prin conţinutul economic şi juridic al proprietăţii?
3. Caracterizaţi tipurile şi formele de proprietate din Republica Moldova.
4. Argumentaţi avantajele şi dezavantajele proprietăţii private şi publice.
5. Ce reprezintă economia naturală şi care sunt trăsăturile ei?
6. Care sunt trăsăturile economiei de schimb?
7. Ce reprezintă producţia de mărfuri?
8. Explicaţi procesul şi fazele de apariţie a banilor.
9. Explicaţi prin exemple concrete principalele funcţii ale banilor.
10.Determinaţi cantitatea de bani necesară pentru circulaţia de mărfuri şi
servicii, dacă se ştie că: suma preţurilor la mărfurile şi serviciile destinate
realizării e de 8 mlrd. lei, suma preţurilor la mărfurile realizate în credit –
32
 2,2 mlrd. lei, suma preţurilor la mărfurile la care termenul de plată a
expirat – 1 mlrd. lei, mărimea plăţilor reciproc realizate – 1,5 mlrd. lei,
viteza de rotaţie a leului e de 5.
11.Caracterizaţi trăsăturile principale ale sistemelor economice.

Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, Editura Economică, 1997,

p. 49 – 64, 72 – 76.
 Economie. Ediţia a V-a. Bucureşti, Editura Economică, 2000, p. 33 – 52.
 A. Cojuhari, V. Umaneţ. Bazele teoriei economice. Chişinău, Editura
Universitas, 1993, p. 25 – 53.
 Gogoneaţă C. Economie politică. Bucureşti, 1995, p. 9 – 11.
 Legea despre proprietate. Acte normative pe problemele economice şi
bugetare. Chişinău, 1992, p. 62 – 67.
 A. Smith. Avuţia naţiunilor. Vol. 1. Chişinău, 1992, p. 7 – 12.

33
 Tema 4
Întreprinderea ca celulă de bază a economiei
Planul temei
1. Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei.
2. Clasificarea întreprinderilor.
3. Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii.

Scopul temei: analiza funcţiilor, formelor juridice şi indicatorilor

economici ai activităţii întreprinderii.

Obiectivele temei
 evidenţierea aspectului instituţional şi funcţional al întreprinderii;
 determinarea factorilor interni şi externi care influenţează asupra
întreprinderii;
 analiza trăsăturilor principale ale întreprinderii;
 analiza funcţiilor întreprinderii;
 determinarea criteriilor de clasificare a întreprinderilor;
 analiza formelor organizatorico-juridice ale întreprinderilor din Republica
Moldova;
 evidenţierea indicatorilor economici ai activităţii întreprinderii.

Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei

Întreprinderea1 este o unitate instituţională de bază a economiei

naţionale care se caracterizează printr-un gen specific de activitate,
funcţionalitate, organizare tehnologică, prin capacitatea de a produce bunuri, de
a se conduce şi gestiona raţional, precum şi prin autonomia sa financiară.
Întreprinderea, ca celulă de bază a economiei, este un rezultat al diviziunii
sociale a muncii şi al autonomizării proprietăţii.
Asupra gradului de dezvoltare a întreprinderii influenţează următorii
factori:
• nivelul înzestrării tehnice a întreprinderii;
• nivelul de calificare şi măestrie a angajaţilor;
• gradul de autonomie de care dispune întreprinderea;
• gradul de integrare a întreprinderii în sistemul pieţei interne şi
internaţionale;
• competenţa şi flexibilitatea conducerii întreprinderii;
• modul de realizare a factorilor de producţie.
Întreprinderea ca unitate economică răspunde la întrebările fundamentale:
Ce de produs? Cum şi cât de produs? Pentru cine de produs?, determinând astfel
volumul de factori de producţie care pot fi atraşi în procesul de producţie.
Întreprinderea ca unitate instituţională are următoarele trăsături:
1
Economie. Ediţia a V-ea. Bucureşti, 2000, p. 70.
34
- întreprinderea prezintă o organizaţie socială, care cuprinde un ansamblu de
activităţi umane, o comunitate de oameni ai muncii interacţiunea cărora
contribuie la funcţionarea acesteia;
- întreprinderea prezintă un organism tehnico-productiv, care include un
ansamblu de mijloace materiale, tehnice şi tehnologice, care contribuie la
desfăşurarea activităţii umane în cadrul întreprinderii;
- întreprinderea reprezintă un organism economic, care dispune de
independenţă şi autonomie deplină şi care participă la circuitul economic
naţional şi internaţional. Ea intră în relaţii cu alte întreprinderi, desfăşoară un
schimb de activităţi, se aprovizionează, vinde, obţine mijloace financiare,
plăteşte dobândă pentru credit, taxe, impozite etc.;
- întreprinderea reprezintă un organism dinamic, fiind influenţată de
progresul tehnico-ştiinţific, de factori interni şi externi;
- scopul final al întreprinderii este obţinerea profitului, care este principala
pârghie economică şi condiţia de bază a funcţionării şi dezvoltării
întreprinderii.
Întreprinderea ca unitate economico-juridică îndeplineşte următoarele
funcţii:
1. funcţia de cercetare-dezvoltare, care prevede: cercetarea şi proiectarea
produselor; elaborarea programelor de investiţii; perfecţionarea sistemului
informaţional;
2. funcţia de producţie, care prevede: combinarea raţională a factorilor de
producţie; producerea de bunuri şi servicii; efectuarea controlului calităţii
produselor fabricate şi a serviciilor prestate; obţinerea profitului;
3. funcţia comercială, care prevede: aprovizionarea întrepriderii cu materii
prime şi materiale; realizarea produselor fabricate; activitatea de reclamă şi
publicitate;
4. funcţia financiar-contabilă, care prevede: comensurarea cheltuielilor şi a
veniturilor întreprinderii; exercitarea controlului financiar; folosirea raţională
a resurselor financiare ale întreprinderii;
5. funcţia de personal, care prevede: angajarea şi asigurarea cu forţă de muncă
calificată a subdiviziunilor întreprinderii; selectarea şi promovarea în funcţii
de activitate a personalului de producţie;
6. funcţia de prelucrare a datelor şi activitate juridică, care prevede:
elaborarea informaţiei statistice referitor la activitatea întreprinderii;
argumentarea juridică a contractelor şi deciziilor întreprinderii;
7. funcţia strategică de previziune a pieţei, care prevede: cercetarea tendinţelor
de evoluţie a mecanismelor pieţei (cererea, oferta, preţul); elaborarea
programelor de implementare în piaţă a produselor noi ale întreprinderii;
8. funcţia strategică a activităţii de marketing, care prevede: cercetarea
nevoilor şi cerinţelor consumatorilor; căutarea noilor pieţe de realizare a
produselor fabricate; lansarea produsului pe piaţă, însoţită de informaţie
suplimentară şi a unor servicii consumatorului (împachetarea, asigurarea cu
transport); studierea gradului de satisfacere a cerinţelor consumatorului.

35
 Fiecare întreprindere în procesul activităţii sale economice, prin
intermediul pieţei, procură mijloace de producţie, forţă de muncă, înfăptuieşte
procesul de producţie, realizează mărfurile fabricate. În urma acestei activităţi
întreprinderea îşi reîntoarce cheltuielile băneşti, ce sunt destinate recuperării
mijloacelor de producţie consumate şi remunerării muncii. Acest proces se
repetă continuu şi e numit circuit al capitalului întreprinderii.
În procesul circuitului are loc transformarea consecutivă a capitalului din
formă bănească în formă productivă, iar din formă productivă – în marfară. În
procesul circuitului capitalul întreprinderii trece treptat prin trei etape: la prima
etapă are loc procurarea mijloacelor de producţie necesare şi angajarea forţei de
muncă, ce crează condiţii de organizare a producţiei; la a doua – are loc procesul
de consum productiv al mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă, ce se
încheie cu fabricarea mărfii; la a treia – se realizează marfa produsă şi se
transformă în bani. În fiecare moment dat capitalul întreprinderii se află în trei
stări de existenţă: bănească, productivă şi marfară. Formele bănească şi marfară
ale capitalului funcţionează în sfera de circulaţie şi luate în ansamblu formează
capitalul de circulaţie. Forma productivă a capitalului funcţionează în sfera de
producţie şi constituie capital de producţie.
Circuitul capitalului analizat ca proces neîntrerupt de repetare a lui se
numeşte rotaţia capitalului din întreprindere. Rotaţia capitalului include timpul
de producţie şi timpul de circulaţie. În timpul de producţie intră: timpul în
decursul căruia materia primă, materialele de producţie şi utilajul se află în stare
de rezervă de producţie; perioada de lucru, adică timpul în care obiectele muncii
sunt supuse schimbării şi modificării de către lucrător; timpul de influenţă a
naturii asupra fabricării produselor (în agricultură); timpul de repaus în procesul
de muncă (repaus între schimburi, zile de odihnă, lipsă de materii etc.). Timpul
de circulaţie presupune timpul cheltuit pentru realizarea mărfurilor şi a
serviciilor şi pentru procurarea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă.
Pentru a accelera rotaţia capitalului întreprinderii e necesar de folosit eficient
timpul de producţie şi timpul de circulaţie.

Clasificarea întreprinderilor

În economia de piaţă contemporană există o mare diversitate tipologică de

întreprinderi, care pot fi grupate după anumite criterii: a) după gradul de
răspundere patrimonială întreprinderile pot fi divizate în întreprinderi persoane
fizice şi persoane juridice; b) după obiectivul urmărit în activitatea lor, există
întreprinderi cu scop lucrativ sau nonlucrativ; c) după forma de proprietate se
disting întreprinderi private, publice sau mixte; d) după ramura de activitate
există întreprinderi industriale, agrare, de transport etc.; e) după dimensiunea lor
(numărul de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri) se disting
întreprinderi mari, respectiv mici şi mijlocii; f) după forma de asociere
întreprinderile pot fi divizate în societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere
limitată, cooperative, asociaţii de întreprinderi.

36
 În dependenţă de condiţiile social-economice în fiecare ţară există diferite
forme de întreprinderi. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în
vigoare există următoarele forme organizatorico-juridice de întreprinderi:
1. Întreprindere individuală este întreprinderea care aparţine unei
persoane, cu drept de proprietate privată, sau membrilor familiei acestuia, cu
drept de proprietate comună. Patrimoniul întreprinderii individuale se formează
pe baza bunurilor persoanei (familiei) şi altor surse legale. Întreprinderea
individuală este persoană fizică, iar posesorul acesteia (membrii familiei) poartă
răspundere nelimitată pentru obligaţiunile acesteia cu întreg patrimoniul său.
Întreprinderea individuală este prezentă în astfel de domenii cum ar fi:
activităţile de fermă, vânzarea cu amănuntul, construcţiile şi serviciile pentru
populaţie.
2. Societate în nume colectiv reprezintă o întreprindere, aflată în
posesiunea a două şi mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul
desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în
baza contractului de constituire încheiat între acestea. Societatea în nume
colectiv se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică. Pentru
obligaţiunile societăţii toţi asociaţii poartă răspundere solidară nelimitată cu
întreg patrimoniul lor.
3. Societate în comandită reprezintă o întreprindere aflată în posesiunea
a două sau mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării
în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza
contractului de constituire încheiat între acestea. Societatea în comandită are în
componeneţa sa cel puţin un comanditat şi un comanditar. Comanditatul
răspunde pentru obligaţiunile societăţii cu întregul patrimoniu, iar comanditarul
răspunde numai în limita sumei cu care a contribuit la formarea capitalului
societăţii. Societatea în comandită se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca
persoană fizică.
4. Societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată reprezintă
întreprinderi aflate în posesiunea a două şi mai multe persoane juridice şi (sau)
persoane fizice, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a
unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă, în baza contractului de
constituire (de societate) şi a statutului. Societatea pe acţiuni şi societatea cu
răspundere limitată poate fi de tip închis sau deschis. Conform legislaţiei în
vigoare, în societăţile de tip închis numărul participanţilor (cu excepţia
societăţilor din sectorul agrar) nu trebuie să depăşească 50. Capitalul statutar
(social) subscris al societăţilor este divizat în cote (părţi) subscrise ale
asociaţilor. Drept documente ce confirmă drepturile asociaţilor asupra cotelor
subscrise sunt: în cadrul societăţii pe acţiuni – acţiunea, în cadrul societăţii cu
răspundere limitată – adeverinţa cotei de participaţie. Societatea pe acţiuni şi
societatea cu răspundere limitată sunt persoane juridice şi poartă răspundere
pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor. Acţionarii, precum şi

37
asociaţii societăţii cu răspundere limitată, poartă răspundere pentru obligaţiile
întreprinderii numai în limitele valorii acţiunilor (cotelor) care le aparţin.
Acţiunile sau cotele ale unei socităţi închise nu pot fi oferite spre vânzare
populaţiei şi astfel nu pot fi tranzacţionate la bursă. Ele , de asemenea, nu pot fi
transferate fără acordul celorlalţi acţionari. Acţiunile unei societăţi deschise pot
fi oferite spre vânzare publicului. Acţiunile se vând şi se cumpără, de regulă, la
bursa de valori. Preţul la care se vând şi se cumpără acţiunile unei societăţi la un
moment dat se numeşte cursul acţiunilor. Cursul acţiunii poate fi determinat
după formula:
D
CA = × 100 % ,
d'
unde: CA – cursul acţiunii;
D – dividendul obţinut de posesorul acţiunii;
d' – rata dobânzii.
5. Cooperativă de producţie este o întreprindere aflată în posesia a trei şi
mai mulţi cetăţeni, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a
unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului semnat de
aceştia. Cooperativa de producţie este persoană juridică şi răspunde pentru
obligaţiunile asumate cu patrimoniul întreprinderii. Cooperatorii poartă
răspundere pentru obligaţiile cooperativei de producţie în limitele cotelor care le
aparţin din patrimoniul cooperativei, iar dacă aportul respectiv este insuficient,
poartă răspundere suplimentară cu averea lor personală.
6. Întreprindere de arendă este întreprinderea înfiinţată de membrii
colectivelor de muncă ale întreprinderilor de stat (municipale) sau ale
subdiviziunilor lor structurale ce se reorganizează în scopul desfăşurării în
comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului şi
contractului de arendare a bunurilor statului (municipiului). Întreprinderea de
arendă este persoană juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu
patrimoniul întreprinderii. Membrii întreprinderii poartă răspundere pentru
obligaţiile lor în limitele cotelor (părţii) din patrimoniul întreprinderii care le
aparţin.
7. Întreprindere de stat şi municipală. Întreprinderea de stat se
înfiinţează şi se dotează cu bunuri de Guvern sau de organul administraţiei de
stat împuternicit pentru acest lucru. Întreprinderea municipală se înfiinţează şi se
dotează cu bunuri de organul de autoadministrare locală. Întreprinderea de stat şi
întreprinderea municipală sunt persoane juridice şi poartă răspundere pentru
obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor.
În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare
întreprinderea are dreptul de a constitui filiale şi reprezentanţe cu drept de a
deschide subconturi. Filială se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii
care este situată în altă parte şi care exercită unele din atribuţiile acesteia.
Reprezentanţă se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii care este
situată în altă parte şi care apără şi reprezintă interesele întreprinderii, încheie în
numele acesteia tranzacţii şi înfăptuieşte alte acţiuni de drept. Filialele şi
38
reprezentanţele nu sunt persoanele juridice. Acestora li se atribuie bunuri din
patrimoniul întreprinderii şi activează în baza regulamentului aprobat de
întreprindere. Şeful filialei (reprezentanţei) este numit de întreprindere şi
activează în temeiul mandatului ce i s-a eliberat. Filialele au balanţe proprii care
fac parte din balanţa centralizată a întreprinderii care le-a constituit.
Întreprinderea poartă răspundere pentru obligaţiile asumate de filiale şi
reprezentanţe, iar ultimele poartă răspundere pentru obligaţiunile întreprinderii.
Pentru coordonarea activităţii de antreprenoriat şi în scopul creării
condiţiilor favorabile pentru realizarea şi apărarea intereselor de producţie,
tehnico-ştiinţifice, sociale şi alte interese comune întreprinderile se pot uni în
diverse forme de asociaţii, uniuni, concerne ş. a. Crearea şi funcţionarea acestor
uniuni de întreprinderi prevede: intrarea şi ieşirea liberă din asociaţie în
conformitate cu contractul şi statutul acesteia; respectarea legislaţiei
antimonopol şi a altor acte normative; exercitarea relaţiilor dintre întreprinderile
asociaţie în bază de contract. Asociaţia este persoană juridică şi activează în
baza contractului şi a statutului respectiv. Asociaţia dispune de denumire,
patrimoniu, balanţă, conturi în instituţiile financiare, ştampilă şi alte atribute
necesare. Întreprinderile, care sunt participante ale asociaţiei, îşi păstrează
autonomia şi drepturile de persoană juridică sau fizică. Asociaţia nu poartă
răspundere pentru obligaţiunile întreprinderilor asociaţiei, iar întreprinderile nu
poartă răspundere pentru obligaţiunile asociaţiei.
Statul crează tuturor întreprinderilor condiţii juridice şi economice egale
de gospodărire, garantează respectarea drepturilor şi intereselor lor legitime,
contribuie la dezvoltarea concurenţei libere, asigură posibilităţi egale în
utilizarea resurselor tehnico-materiale, de muncă, financiare şi informative.
Orice întreprindere, indiferent de forma de organizare juridică şi de tipul
de proprietate, poate da faliment. Întreprindrea ca persoană juridică sau persoană
fizică, care nu este în stare să-şi achite creanţele în urma activităţii economice şi
administrative nereuşite şi termenul cărora a expirat, se declară falită.
Întreprinderea falită poate fi vândută, reorganizată sau unită cu alte întreprinderi,
ce desfăşoară o activitate eficientă.
În anii de tranziţie la economia de piaţă s-au produs schimbări esenţiale în
structura întreprinderilor, ce rezultă din tab. 4.1.
Tabelul 4.1
Numărul întreprinderilor în Republica Moldova
pe forme organizatorico-juridice
1998 1999 2000 2001 2002
Total, din care: 173020 193882 193814 285149 314370
Întreprinderi cu dreptul de persoană
fizică 129022 145435 148146 236459 262012
din acestea:
întreprinderi individuale 48807 55081 57226 58031 58473
gospodării ţărăneşti 80026 90148 90701 178208 203319

Tabelul 4.1 (continuare)

39
 alte întreprinderi 189 206 219 220 220
Întreprinderi cu dreptul de persoană
juridică 34470 37733 40753 43284 46267
din acestea:
societăţi pe acţiuni 6492 6569 6561 6448 6307
societăţi cu răspundere limitată 22915 25790 28659 31642 34578
cooperative de producţie 3027 3335 3496 3213 3319
întreprinderi de arendă 146 120 116 115 114
întreprinderi de stat 1587 1590 1544 1496 1439
întreprinderi municipale 119 145 208 257 307
alte întreprinderi 184 184 169 113 203
Uniuni de întreprinderi (necomerciale) 387 425 635 683 774

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, Statistica 2002, p. 262.

În condiţiile economiei de piaţă pentru a rezista la lupta de concurenţă şi a

obţine profituri mari are loc procesul de concentrare a capitalului în baza
integrării întreprinderilor. Integrarea economică a întreprinderilor (firmelor) se
manifestă în următoarele forme:
 integrare orizontală, care prevede gruparea întreprinderilor din ramura
respectivă ce produc acelaşi produs şi vizează o specializare pe plan
tehnologic. Astfel de integrare are ca scop reducerea costurilor de
producţie şi utilizarea raţională a capacităţilor de producţie;
 integrare verticală, care prevede reunirea întreprinderilor complementare
(de ex., întrunirea întreprinderilor ce produc legume cu fabricile de
conserve);
 integrare prin conglomerat prevede reunirea întreprinderilor ale căror
activităţi nu sunt legate direct, în scopul cuceririi noilor pieţe de
desfacere, ameliorării situaţiei financiare şi minimizării riscurilor în
afaceri. În ultimii ani în ţările dezvoltate a crescut numărul de
conglomerate de tip companie de holding, care controlează o gamă largă
de subunităţi.
Concentrarea capitalului şi integrarea întreprinderilor duce la formarea
întreprinderilor mari (businessului mare). Întreprinderile mari, în raport cu cele
mici şi mijlocii, au anumite avantaje: ele pot aborda cu succes rezultatele
progresului tehnico-ştiinţific; primesc credite privilegiate; dispun de capital
voluminos necesar pentru investiţiile capitale; au posibilitatea de a se
aproviziona cu factori de producţie deficitari în condiţii avantajoase; dispun de
resurse financiare proprii şi atrase ş. a. În acelaşi timp, întreprinderile mari au şi
unele dezavantaje: ele în unele cazuri contribuie la formarea monopolurilor;
aceste întreprinderi mai greu se acomodează la cererea pieţei; în întreprinderile
mari are loc restrângerea unor libertăţi şi drepturi pe care întreprinderile mici şi
mijlocii le exercită (în astfel de întreprinderi aceste libertăţi şi drepturi sunt
cedate întreprinzătorilor şi managerilor).
În economia de piaţă actuală creşte rolul întreprinderilor mici şi mijlocii
(micul business) în asigurarea consumatorilor cu mărfuri şi servicii necesare.
Avantajele micului business: pentru formarea micilor întreprinderi se cere

40
capital relativ mic; rotaţia capitalului în astfel de întreprinderi este accelerată;
aparatul administrativ în aceste întreprinderi este redus; aceste întreprinderi uşor
se adaptează la modificările cererii şi ofertei pe pieţele respective. Dezavantajele
micului business: întreprinderile mici, de regulă, nu pot regenera în întreprinderi
mari; aceste întreprinderi adeseori nu pot concura cu întreprinderile mari;
întreprinderile mici nu se bucură de facilităţi în atragerea creditelor pentru
investiţiile capitale.
Despre structura şi activitatea micului business în Republica Moldova ne
mărturisesc următoarele date statistice (tab. 4.2).
Tabelul 4.2
Principalii indicatori ai activităţii micului business în
Republica Moldova în anul 2001
Numărul Numărul mediu Cifra de afaceri
întreprinderilor scriptic de salariaţi
unit. structura,% persoane structura,% mln.lei structura,%
Total, din care: 20518 100,0 122954 100,0 9164,5 100,0
agricultura 774 3,8 9803 8,0 188,5 2,1
industrie 2583 12,6 21165 17,2 1248,5 13,6
construcţii 1224 6,0 10451 8,5 508,7 5,6
comerţ 9977 48,6 45209 36,8 5941,1 64,8
trasporturi 1241 6,0 7644 6,2 484,7 5,3
tranzacţii imobiliare 2197 10,7 12162 9,9 449,7 4,9
alte activităţi de
servicii 1289 6,3 6109 5,0 84,1 0,9
Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, Statistica 2002, p. 264.

După cum rezultă din tab. 4.2, aproape jumătate din întreprinderile mici
funcţionează în sfera de comerţ cu ridicata şi amănuntul, repararea
autovehiculelor, motocicletelor, a bunurilor casnice şi personale.

Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii

Rezultatele activităţii economice a întreprinderii se manifestă în bunuri

materiale şi servicii şi se exprimă în două forme: în formă natural-fizică şi în
formă bănească (valorică). Exprimarea fizică se face prin intermediul unităţilor
de măsurare natural fizice (metri, litri, perechi, tone etc.). Exprimarea bănească
(valorică) a rezultatelor activităţii economice a întreprinderii se manifestă prin
intermediul volumului de încasări băneşti în urma realizării mărfurilor şi
serviciilor.
Principalii indicatori în expresie bănească a activităţii întreprinderii sunt:
1. Cifra de afaceri, indicator care măsoară rezultatele la nivel
microeconomic, reprezentând volumul încasărilor întreprinderii din activitatea
proprie într-o perioadă de timp, încasări efectuate la preţul pieţei. Cifra de
afaceri însumează încasările obţinute din acte de comerţ: vânzări de bunuri
materiale; prestări de servicii; depuneri la banci şi instituţii financiare; acordarea

41
de credite; operaţiuni bursiere. Prin intermediul acestui indicator se apreciază
dimensiunea întreprinderii şi puterea economico-financiară.
2. Valoarea adăugată, indicator care măsoară eficienţa economică la
nivel micro şi macroeconomic. La nivelul întreprinderii valoarea adăugată se
determină ca diferenţă între încasările ei totale din vânzarea bunurilor materiale
şi a serviciilor către clienţi şi consumurile de factori de producţie, respectiv
plăţile făcute către furnizori. În componenţa valorii adăugate a întreprinderii
intră: salariile plătite; impozitele şi taxele; amortizarea; profitul. Cu alte cuvinte,
acest indicator cuprinde consumul factorului muncă şi a factorului capital fix şi
nu include consumul intermediar. La nivel macroeconomic valoarea adăugată se
determină prin scăderea consumului intermediar din produsul global brut.
3. Profitul brut sau profitul total este un indicator ce exprimă mărimea
profitului obţinut de către o întreprindere într-o anumită perioadă de timp. El se
determină prin scăderea din cifra de afaceri a întreprinderii a costului de
producţie.
4. Profitul net este indicatorul care reflectă partea din profitul brut al
întreprinderii, care rămâne după scăderea din acesta a impozitelor şi a altor plăţi
prevăzute de legislaţia în vigoare (dobânda la capitalul investit, chiria plătită
pentru clădiri, arenda, partea destinată rezervelor, donaţiile pentru scopuri
umanitare ş. a.).

Concepte-cheie

 întreprinderea  reprezentanţa întreprinderii

 funcţiile întreprinderii  asociaţie a întreprinderilor
 întreprinderea individuală  integrarea economică orizontală
 societatea în nume colectiv  integrarea economică verticală
 societatea în comandită  conglomeratul
 societatea pe acţiuni  businessul mic
 societatea cu răspundere limitată  businessul mare
 cooperativa de producţie  cifra de afaceri
 întreprinderea de arendă  valoarea adăugată
 întreprinderea de stat  profitul brut
 întreprinderea municipală  profitul net
 filiala întreprinderii

Rezumat

1. Întreprinderea reprezintă celula de bază a economiei naţionale în care se

desfăşoară îmbinarea factorilor de producţie în scopul creării bunurilor
materiale şi a serviciilor necesare satisfacerii nevoilor umane.

42
2. Întreprinderea ca unitate instituţională poate fi privită în mai multe aspecte:
ca organism economic, social, tehnico-productiv, dinamic, scopul final al
căreia este obţinerea profitului.
3. Ca unitate economică întreprinderea îndeplineşte următoarele funcţii: de
cercetare-dezvoltare, de producţie, comercială, financiar-contabilă, de
personal, de prelucrare a datelor şi activitate juridică, de previziune a pieţei şi
a activităţii de marketing.
4. Întreprinderile pot fi grupate după următoarele criterii: gradul de răspundere
patrimonială, obiectivul urmărit în activitatea lor, forma de proprietate,
ramura de activitate, dimensiunea lor şi după forma de asociere.
5. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare funcţionează
următoarele forme organizatorico-juridice de întreprinderi: întreprindere
individuală, societate în nume colectiv, societate în comandită, societate pe
acţiuni, societate cu răspundere limitată, cooperativă de producţie,
întreprindere de arendă, întreprindere de stat, întreprindere municipală.
6. Pentru a rezista la lupta de concurenţă şi a obţine profituri mari în economia
de piaţă contemporană se păstrează tendinţa de concentrare a capitalului în
baza integrării economice a întreprinderilor, care se manifestă în formă de
integrare orizontală, verticală şi conglomerat.
7. Principalii indicatori care caracterizează activitatea economică a
întreprinderii sunt: cifra de afaceri, valoarea adăugată, profitul brut şi profitul
net.

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi esenţa întreprinderii ca celulă de bază a economiei naţionale.

2. Care sunt aspectele întreprinderii ca unitate instituţională?
3. Ce factori interni şi externi influenţează asupra activităţii întreprinderii?
4. Caracterizaţi principalele funcţii ale întreprinderii.
5. Numiţi criteriile de clasificare ale întreprinderilor.
6. Analizaţi detaliat formele organizatorico-juridice ale întreprinderilor din
Republica Moldova.
7. Explicaţi deosebirile dintre societatea pe acţiuni şi societatea cu
răspundere limitată.
8. În ce cazuri întreprinderea poate fi declarată falită?
9. Analizaţi principalele forme de concentrare ale capitalului şi de integrare
economică a întreprinderilor.
10. Explicaţi care sunt avantajele şi dezavantajele businessului mare şi
businessului mic.
11. Faceţi analiza principalilor indicatori economici ai întreprinderii.

43
 Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, Editura Economică, 1997,

p. 120 – 126.
 Economie. Ediţia a V-a. Bucureşti, Editura Economică, 2000, p. 70 – 71.
 A. Cojuhari, V. Umaneţ. Bazele teoriei economice. Chişinău, Editura
Universitas, 1993, p. 157 – 163.
 Philip Hardwick ş. a. Introducere în economia politică modernă.
Bucureşti, Polirom, 2002, p. 42 – 48.
 Gh. Creţoiu şi a. Economie politică. Bucureşti, 1995, p. 127 – 149.
 Legea Republicii Moldova „Despre antreprenoriat şi întreprinderi”.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr. 21 – 22.

44
 Tema 5
Factorii şi costurile de producţie
Planul temei
1. Factorii de producţie tradiţionali: munca, natura, capitalul.
2. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor.
3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie.
4. Productivitatea factorilor de producţie şi legea randamentelor
neproporţionale.
5. Costul de producţie şi căile de reducere a lui.

Scopul temei: analiza factorilor de producţie şi explicaţia participării lor în

activitatea economică prin combinare eficientă pentru obţinerea reducerii
costurilor de producţie.

Obiectivele temei
 analiza aspectului cantitativ şi calitativ al factorilor tradiţionali de
producţie;
 evidenţierea particularităţilor neofactorilor de producţie;
 determinarea condiţiilor, modului şi proporţiilor în care se combină şi se
substituie factorii de producţie;
 determinarea productivităţii factorilor de producţie;
 explicarea esenţei legii randamentelor neproporţionale (legii
productivităţii marginale descrescânde);
 specificarea costurilor şi cheltuielilor de producţie;
 identificarea căilor de reducere a costurilor de producţie.

5.1. Factorii de producţie tradiţionali: munca, natura, capitalul

Teoria factorilor de producţie a fost dezvoltată în ştiinţa economică

pentru prima dată de economistul francez Jean Batist Say, reprezentant al
doctrinei liberalismului economic clasic. Aportul lui J. B. Say la dezvoltarea
ştiinţei economice constă în elaborarea unui şir de teorii şi concepte economice
noi, cum ar fi:
• teoria factorilor de producţie, prin care J. B. Say
înţelegea munca, capitalul şi pământul, remuneraţi respectiv prin salariu,
profit şi rentă. Această teorie care nu şi-a pierdut actualitatea şi valoarea
până în zilele noastre;
• J. B. Say primul a introdus în teoria economică
conceptul de „întreprinzător”. În viziunea lui întreprinzătorul este veriga
mecanismului economic, că anume el este organizatorul producţiei de
utilităţi, că el procură factori de producţie, îi combină în scopul obţinerii
produselor pe care apoi le vinde pe piaţă şi obţine un profit.

45
 Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase
în circuitul economic. Resursele productive la rândul lor se prezintă printr-o
enormă varietate de forme, cum ar fi: resurse materiale (construcţii, utilaje) şi
resurse nemateriale (servicii productive); resurse primare (potenţialul
demografic, resurse naturale) şi resurse derivate (echipamente, experienţă,
cunoştinţe).
Prin urmare, factorii de producţie reprezintă resursele economice
disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt atrase şi utilizate în
activitatea economică în scopul producerii de bunuri economice.
Munca ca factor de producţie, reprezintă activitatea umană specifică,
manuală şi/sau intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile,
cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se în acest scop de instrumente
corespunzătoare, mobilul acestei activităţi fiind producerea bunurilor
necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.
Munca, ca factor de producţie, are următoarele trăsături:
a) ea are caracter originar, în sensul că ea este intrinsec asociată
personalităţii, neputând fi reprodusă artificial şi nici disociată de persoana
prestatorului;
b) ea reprezintă un factor de producţie activ şi determinant, contribuind
la transformarea factorilor de producţie în bunuri economice;
c) munca omului se deosebeşte de activitatea animalelor prin aceea, că ea
este exercitată în mod conştient şi contribuie la crearea uneltelor de
producţie;
d) munca are dimensiuni cantitative şi calitative.
Factorul muncă e necesar de a fi analizat sub aspect cantitativ, structural şi
calitativ.
În raport cantitativ munca trebuie analizată în legătură cu populaţia, cu
factorul demografic în general. Dimensiunile populaţiei depind de procesele
demografice esenţiale (natalitatea, mortalitatea); se află sub incidenţa factorilor
economico-sociali (durata medie a vieţii, starea generală de sănătate, nivelul de
trai, reţeaua de cheltuieli pentru instruire şi ocrotirea sănătăţii, etc); dinamica
populaţiei este influenţată şi de migraţia internaţională.
În raport structural resursele de muncă se clasifică pe grupe de vârstă. Se
analizează, de obicei, trei grupe de vârstă: 0-15 ani; 16-59 ani; 60 ani şi peste.
Raporturile care se formează între ponderile celor trei grupe de vârstă stau la
baza analizelor economice în funcţie de care se apreciază optimul structurii
populaţiei. Potenţialul de muncă sau resursele de muncă a unei ţări se află în
legătură directă cu persoanele care au capacitate de muncă.
Populaţia activă cuprinde pe toţi membrii apţi de muncă ai societăţii,
având vârsta cuprinsă între limitele legale de muncă.
Populaţia ocupată cuprinde pe toate acele persoane care au un loc de
muncă, care prestează efectiv o muncă.
Există tendinţe de reducere a ponderii populaţiei active sub incidenţa
factorilor: a) de ordin demografic – întinerirea populaţiei în ţările în curs de
dezvoltare şi îmbătrânirea ei în ţările dezvoltate, scăderea mortalităţii infantile,
46
prelungirea duratei medii de viaţă etc.; b) de ordin tehnico-economic – nevoia de
cunoştinţe tot mai complexe şi prelungirea duratei de şcolarizare, mobilitatea
profesională etc.
Calitatea factorului muncă se află în relaţie de dependenţă atât de nivelul
de cultură generală şi de instruire profesională, cât şi de nivelul de dezvoltare
economică a ţării. Prin automatizarea şi informatizarea producţiei, locul şi rolul
omului în economie se schimbă – munca creativă devine factorul determinant
al vieţii economice.
Pentru a ridica eficienţa muncii, ca factor de producţie, e nevoie de
perfecţionat în continuu forţa de muncă.
Natura, ca factor de producţie, include toate resursele din natură, care
sunt folosite la producerea bunurilor economice (solul, aerul, apa, mineralele,
fondul silvic etc.). Toate resursele brute din natură intră în categoria factorului
natural al producţiei numit „pământ”. Pământul este punctul de pornire al
întregii activităţi economice. Natura oferă oamenilor: condiţii vitale de
existenţă; resurse naturale şi resurse primare de energie; spaţiu de desfăşurare a
activităţii umane.
Trăsăturile naturii ca factor de producţie:
a) natura are un caracter primar, originar. Elementele naturii nu sunt
reproductibile în mod artificial, deşi ştiinţa contemporană oferă omului
posibilitatea de a interveni în circuitul formării şi regenerării multora din
resursele naturale;
b) natura, ca factor de producţie, se manifestă în formă materială şi în formă
de energie;
c) natura se caracterizează prin raritatea resurselor;
d) natura dispune de dimensiuni cantitative şi calitative.
Elementul principal al naturii îl constituie pământul. În ştiinţa economică
un loc deosebit ocupă problema evaluării economice a pământului, a
resurselor naturale în general. În abordarea acestei probleme se are în vedere că
investiţiile încorporate solului de-a lungul timpului, în lucrări de amenajare,
ameliorare, irigaţii etc. duc la creşterea valorii economice a fondului funciar,
concretizate în aşa numit „pământ-capital”. Astfel, dintr-un dar exclusiv al
naturii, solul s-a transformat, datorită eforturilor depuse de om, într-un factor de
producţie al cărui comportament se apropie de cel al capitalului.
Noţiunea de capital a apărut în sec. XII şi a circulat cu mai multe
sensuri: fond, stoc de mărfuri, bani aducători de dobândă etc. În sec. al XIV-lea
primeşte înţelesuri şi mai variate: bogăţie, averi băneşti, valoare care sporeşte
etc. Sensul modern al noţiunii de capital a fost introdus de economistul francez
A. J. Turgot la finele sec. XVIII indicând că „ capitalul înseamnă mai mult decât
bani sau bunuri, respectiv şi participant la producerea de valoare şi profit”.
Economistul englez A. Smith pentru prima dată analizează capitalul fix şi
capitalul circulant. O definire foarte concisă şi precisă i-a dat mai târziu
capitalului Karl Marx în fundamentala sa operă „Kapitalul”, indicând că
„capitalul este valoarea care aduce plusvaloare”. De aici conchidem, că în sens

47
economic orice bun poate fi capital, dacă fiind utilizat creează o valoare mai
mare decât valoarea sa iniţială.
Capitalul ca factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor
economice acumulate – eterogene şi reproductibile – ale căror utilizare face
posibilă, prin reîntoarcerea lor în producţie, sporirea randamentului factorilor
primari de producţie sau cel puţin duce la uşurarea muncii.
În sens economic capitalul este un bun care aduce venit, sau, în expresia
clasică a lui K. Marx, capitalul este o valoare care aduce plusvaloare.
După cum menţionează P. Samuelson, capitalul constă în bunurile de
folosinţă îndelungată, produse, care sunt folosite în alte procese de producţie.
Unele mijloace de producţie au o durată de utilizare de câţiva ani, pe când altele
pot fi folosite un secol sau chiar mai mult. Principala proprietate a unui mijloc
de producţie o constituie faptul că el este în acelaşi timp o resursă care participă
la procesul productiv şi un rezultat al acestuia.
Există trei mari categorii de mijloace de producţie: structuri (fabrici,
locuinţe), echipamente (bunuri de consum de folosinţă îndelungată, cum ar fi
autoturisme, şi echipamente pentru producţie, cum ar fi maşini-unelte şi
calculatoare), stocuri de resurse şi bunuri finite (cum ar fi automobilele pe
care le vând distribuitorii autorizaţi).
Capitalul, ca factor de producţie, în practică, este numit „capital real”
După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc componentele
capitalului real el se grupează în: capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real, tehnic)
format din bunuri de lungă durată ce servesc ca instrument ale muncii oamenilor
în mai multe cicluri de producţie, care se consumă treptat şi se înlocuiesc după
mai mulţi ani de utilizare.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se
consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie
înlocuit cu fiecare nou circuit economic.
Capitalul productiv – fix şi circulant –este un capital în funcţiune. În
procesul circuitului capitalului în funcţiune el trece prin trei stadii: a) proces prin
care banii se transformă în capital productiv; b) utilizarea şi transformarea
capitalului productiv în bunuri-marfă; c) trecerea formei marfă în forma
bănească, însă cu un spor cantitativ, reprezentând valoarea adăugată.
Corespunzător celor trei stadii ale fluxului circular al capitalului, acesta
îmbracă trei forme – bani, bunuri-capital, marfă – fiecare din aceste forme
îndeplinind anumite funcţiuni. Dintre cele trei forme funcţionale ale capitalului,
numai una – bunurile-capital reprezintă capital real, funcţionează în calitate de
factori de producţie. Banii şi mărfurile funcţionează aici în calitate de capital
numai în legătură cu capitalul productiv şi exprimă forme derivate ale acestuia.
Reluarea permanentă a acestei mişcări reprezintă rotaţia capitalului, iar
timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintă durata de
rotaţie a capitalului.
Scoaterea din funcţiune este rezultatul deprecierii capitalului fix datorate
atât uzurii fizice cât şi a cele morale a acestuia.
48
 Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a
proprietăţilor lui tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive şi a
acţiunii factorilor naturali.
Uzura morală a capitalului fix, numită şi uzură involuntară, constă în
deprecierea valorică, sau valorică şi tehnică înainte de uzura sa fizică deplină,
datorită progresului tehnic.
O regulă de mult practicată în activitatea întreprinderilor din ţările
dezvoltate economic, acceptată şi de autorităţile fiscale, constă în stabilirea din
momentul achiziţionării echipamentului de producţie a unor cote anuale de
amortizare care ţin seama atât de efectele uzurii fizice cât şi ale uzurii morale a
capitalului fix. Volumul considerabil al capitalului fix acumulat în economie a
adus la constituirea unor fonduri de amortizare, care depăşesc cu mult
necesarul de cheltuieli pentru reparaţii şi înlocuiri.
Amortizarea reprezintă expresia valorică a uzurii. Mărimea anuală a
amortizării se determină raportând valoarea capitalului fix la durata normală de
funcţionare, în ani.
V V−r+d
A= ; sau A = ,
T T
unde: A – suma anuală a amortizării;
V – valoarea iniţială a capitalului,fix;
r – valoarea reziduală, adică valoarea recuperată după scoaterea din
funcţiune a capitalului fix;
d – cheltuielile făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;
T – timpul de funcţionare a capitalului fix.
În practica economică se aplică mai multe metode de amortizare a
activelor materiale imobilizate (capital fix): metoda amortizării constante sau
proporţionale; metoda regresivă şi metoda progresivă, etc.
În practica ţărilor se aplică, îndeosebi, metoda amortizării constante sau
proporţionale. Ea presupune calcularea amortizării în mod uniform – cu aceeaşi
normă de amortizare – pe întreaga perioadă de funcţionare a activelor
imobilizate. În cazul amortizării constante cheltuielile cu amortizarea sunt
repartizate egal pe întreaga durată de funcţionare (normată). Exemplu. Un
echipament valorează 60 000 lei, cu o durată de funcţionare de 5 ani, va avea
norma amortizării anuale de 20%. Astfel peste 5 ani amortizarea totală (I-ul an –
12000; al II-lea an – 24000; al III-lea an –36000; al IV-lea an – 48000; al V-lea
an – 60000) va fi egală cu valoarea iniţială a echipamentului.
Metoda de amortizare regresivă se caracterizează prin scăderea
continuă a normelor de amortizare, pe măsura creşterii gradului de uzură.
Amortizarea regresivă se calculează, fie prin aplicarea unei norme de amortizare
descrescătoare asupra valorii iniţiale, fie prin aplicarea aceleiaşi norme de
amortizare, nemodificată pentru întreaga perioadă, asupra valorii rămase din
fiecare an.
Norma de amortizare constantă ce se aplică asupra valorii rămase se
determină astfel:

49
 100
Na = ⋅ C,
Dn
unde: Na – norma de amortizare;
Dn – durata de funcţionare normală;
C – coeficientul de regresie.
Coeficientul de regresie are valori diferite în funcţie de durata
echipamentului: pentru durate de funcţionare până la 3-4 ani, coeficientul este
de 1,5; pentru durate de funcţionare între 5-6 ani, coeficientul este 2; iar pentru
durate de funcţionare peste 6 ani, coeficientul este 2,5.
Exemplu. Un echipament în valoare de 60 000 lei, cu o durată de
funcţionare normată de 5 ani va avea o normă de amortizare anuală egală cu
40%:
100 100
Na = ⋅C = ⋅ 2 = 40%.
Dn 5
Metoda de amortizare progresivă presupune creşterea de la an la an a
fondului de amortizare şi se bazează pe ideea că mijloacele de muncă suferă o
uzură tot mai accentuată pe măsură ce se apropie de limita de funcţionare
normată. Această metodă are o aplicare restrânsă întrucât presupune eforturi
financiare mai mari tocmai când activele materiale au o productivitate mai
scăzută.
În perioada actuală, caracteristic pentru ţările dezvoltate economic sunt,
mai ales, schimbările în structura capitalului fix, sporind în ritm rapid ponderea
echipamentelor cu grad ridicat de amortizare, a celor care îndeplinesc funcţii de
reglare şi control în cadrul proceselor de producţie.
Aceasta se explică prin faptul că o economie modernă şi eficientă se
caracterizează printr-o tot mai mare mobilitate şi adaptabilitate la cerinţele şi
exigenţele progresului tehnico-ştiinţific.

5.2. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor

Ca neofactori se consideră: progresul tehnico-ştiinţific; sistemul

informaţional; capitalul uman; abilitatea întreprinzătorului.
Ameliorarea calitativă a factorilor de producţie se înfăptuieşte prin
intermediul progresului tehnic. Progresul tehnico-ştiinţific, ca neofactor de
producţie, contribuie la: modernizarea şi diversificarea produselor,
perfecţionarea echipamentelor şi tehnologiilor de producţie; aplicarea noilor
surse de materie prime şi energetice; îmbunătăţirile în domeniul comercializării
bunurilor, al transportului şi comunicaţiilor; perfecţionarea metodelor de
organizare a producţiei şi a activităţii manageriale etc. Revoluţia ştiinţifică şi
tehnică actuală permite înlocuirea aproape totală a efortului fizic şi în măsură
sporită a celui intelectual.
Sistemul informaţional, ca neofactor de producţie, asigură: reglarea, fără
participarea nemijlocită a omului, a unor procese de producţie; conducerea de la
distanţă a unor maşini şi utilaje, programarea, lansarea şi urmărirea proceselor
de producţie; înlocuirea factorului muncă prin sistemul de maşini (robotizarea).

50
 Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de
particularităţi ce privesc: producerea informaţiilor, gestionarea,
tranzacţionarea pe piaţă şi consumul specific al acestor resurse.
• producerea informaţiilor are caracter neîntrerupt şi
practic nelimitat;
• stocul de informaţii se extinde şi se îmbogăţeşte
continuu;
• informaţia nou produsă are caracter de unicat (nu este
reprodusă prin simpla repetare a procesului de producţie, fiind un rezultat
al actului creativ, intelectual);
• informaţia ca resursă este supusă unor reguli specifice de
gestionare, acces şi protecţie (protecţia dreptului de proprietate asupra
acestui bun se realizează prin licenţe,brevete, patente, mărci înregistrate
etc.)
• informaţia nou creată şi oferită pe piaţă cunoaşte un
proces specific de tranzacţionare (cumpărătorul nu-l deposedează, de
regulă, pe vânzător de utilitatea informaţiei respective sau de posibilitatea
de a o oferi pe piaţă şi altor beneficiari);
• informaţia cunoaşte un proces specific de consum
(consumul informaţiei nu are un caracter distructiv şi nici de uzură fizică,
ea rămâne în continuare o resursă disponibilă, utilizabilă, cunoscând doar o
uzură morală);
• stocul de informaţii disponibile şi refolosibile pot fi
integrate în fiinţa umană sub formă de cunoştinţe şi experienţă (capital
uman), iar altele sunt depozitate pe suporţi materiali, cum sunt: hârtia,
filmul, discul, benzile magnetice, circuitele integrate etc.
Capitalul uman, ca neofactor de producţie, include stocul de experienţă
şi cunoştinţe acumulate în fiinţa umană, care constituie un izvor al venitului
potenţial viitor pe baza serviciilor productive furnizate. În calitate de capital
uman serveşte măiestria profesională obţinută prin educaţie. La baza capitalului
uman se află investiţiile făcute anterior în sistemul de instruire. Economiştii
susţin că învăţământul este cea mai importantă ramură a economiei, cea mai
mare „industrie” a epocii noastre, atât prin dimensiunile şi importanţa producţiei
sale, cât şi prin transmiterea din generaţie în generaţie a experienţei acumulate,
îndeplinind funcţia de întreţinere şi dezvoltare a stocului de cunoştinţe.
Abilitatea întreprinzătorului, ca neofactor de producţie, este apreciată
ca un tip special de resursă umană, care se referă la capacitatea de a combina în
modul cel mai eficient natura , munca şi capitalul, la creativitatea şi iniţiativa de
a produce bunuri şi de a găsi noi căi de comercializare a acestora, la asumarea
riscului în activităţi economice. Economistul american C. McConnell atribuie
acestui factor următoarele funcţii:
• are iniţiativă în combinarea resurselor – pământ, muncă
şi capital – în producerea bunurilor şi serviciilor;

51
 • este cel care dirijează politica în firmă;
• este un novator – cel care încearcă introducerea de noi
produse, tehnologii şi instrumente sau de noi forme de organizare a
întreprinderii;
• este purtătorul riscului – răsplata pentru timpul, efortul şi
abilitatea sa poate fi profitul, dar şi pierderea şi chiar falimentul.

5.3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire

a acestora, ce poate fi privit sub aspect cantitativ, structural şi calitativ. Criteriul
de apreciere a raţionalităţii şi eficienţii combinării este natura însăşi a activităţii
economice.
Din punct de vedere economic prima şi cea mai importantă funcţie a
întreprinzătorului este asigurarea unei combinări optime a factorilor de
producţie.
Pentru realizarea acestei funcţii întreprinzătorul, mai întâi, va lua o
decizie privind:
• stabilirea volumului cheltuielilor, pe care urmează să le
efectueze pentru achiziţionarea unor cantităţi de factori de producţie în
funcţie de nivelul preţului de piaţă al acestor factori, în scopul obţinerii
unui volum maxim de bunuri. În acest caz scopul lui va fi maximizarea
cantităţii de bunuri realizate cu un volum dat al cheltuielilor de
producţie;
• determinarea nivelului producţiei, respectiv a cantităţii
de bunuri pe care doreşte să o producă şi combinarea, în anumite proporţii,
a factorilor de producţie, care să-i asigure cel mai redus cost, adică
minimizarea costului de producţie.
În al doilea rând, antreprenorul trebuie să aibă în vedere perioada de timp
în care urmează să se realizeze decizia aleasă. Din acest punct de vedere există:
• o perioadă scurtă de timp;
• o perioadă lungă de timp.
Într-o perioadă scurtă de timp, cantitatea unor resurse economice nu poate
fi schimbată şi adaptată rapid necesităţilor de producere a unor bunuri. Prin
natura lor, aceste resurse au un caracter fix, oferta, pe o perioadă scurtă de
timp, fiind perfect inelastică, cum ar fi de exemplu, clădirile, utilajele, unele
categorii de personal cu un grad înalt de calificare (personal managerial). Însă,
această cantitate poate fi schimbată prin modificarea cantităţii altor resurse
economice, cum ar fi: materiile prime, energia electrică, precum şi unele
categorii de personal. Totalitatea acestor resurse alcătuiesc factorul variabil de
producţie.
Aşadar, pe o perioadă scurtă de timp, o firmă poate realiza diferite
niveluri de producţie prin utilizarea, în anumite proporţii (combinaţii), a unui
factor variabil cu un factor fix. Totodată, un anumit nivel al producţiei poate fi

52
realizat numai printr-o combinare, într-o proporţie dată, a factorului variabil cu
cel fix.
Pe o perioadă îndelungată de timp, creşterea producţiei este posibilă
numai în condiţiile în care toţi factorii de producţie sunt variabili. În această
situaţie, un anumit nivel de producţie poate fi realizat prin combinări diferite ale
factorilor de producţie. De exemplu, cantitatea de 100 de unităţi din bunul X
poate fi realizată prin utilizarea, în cantităţi diferite, a doi factori de producţie –
muncă, măsurată prin numărul de lucrători (L) şi capital, exprimat prin
numărul unităţilor de capital utilizate (K). Astfel, putem spune, că producţia este
funcţie de muncă şi capital:
Q = f (L, K).
Substituirea este un fenomen propriu de înlocuire şi poate avea loc între
factorul muncă şi factorul capital sau factorul natural, între diferite elemente
componente ale factorilor de producţie (înlocuirea materiilor prime naturale cu
cele sintetice). Astfel, substituirea este posibilitatea de a înlocui o cantitate dată
dintr-un factor de producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de
producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.
Presupunem că aceşti doi factori pot fi substituiţi, în anumite proporţii,
pentru obţinerea celor 100 de unităţi din bunul X. Această substituire este
reliefată de rata marginală de substituirii (RMS). Considerând că munca
substituie capitalul, RMS este egală cu raportul dintre numărul unităţilor de
capital (K) înlocuite ( ΔK ) şi modificarea numărului de lucrători ( ΔL ), cu
semnul minus în faţa raportului, pentru a opera cu mărimi pozitive . Semnul
negativ al relaţiei se explică şi prin faptul că unul din factori creşte iar celălalt
scade.
Deci, în cazul substituirii capitalului (K) prin muncă,
ΔK
RMS = − ,
ΔL
iar dacă munca (L)se substituie prin capital (K),
ΔL
RMS = − .
ΔK
Rata marginală de substituire a capitalului prin muncă poate fi ilustrată
prin exemplul de mai jos (tab. 5.1):
Tabelul 5.1
Varianta L K RMS
A 1 8 –
B 2 5 3
C 3 3 2
D 4 2 1
Cele expuse în tab. 5.1 reprezintă o lege economică, şi anume, legea
tendinţei de reducere a gradului de substituire. Potrivit acestei legi, dacă un
factor de producţie este înlocuit de altul, atunci pentru o unitate din factorul de
producţie adiţional trebuie să se renunţe la o cantitate din ce în ce mai mică din

53
factorul de producţie care este înlocuit, pentru a obţine aceiaşi cantitate de
bunuri.
Conform legii productivităţii marginale descrescânde, producţia
marginală care revine unei unităţi adiţionale dintr-un factor de producţie se
reduce, ceea ce înseamnă că pentru realizarea celor 100 de unităţi din bunul X,
în cele patru variante de combinare a capitalului cu munca (A, B, C şi D),
productivitatea marginală a muncii (producţia marginală) care revine unui
lucrător suplimentar se reduce, în timp ce productivitatea marginală a capitalului
creşte.
Din punct de vedere economic, RMS reflectă costul oportun al unei
unităţi de muncă exprimate în unităţi de capital. Astfel, în varianta B, costul
oportun al angajării unui lucrător suplimentar este egal cu trei unităţi de capital;
în varianta C, cu două unităţi de capital, iar în varianta D cu o unitate de capital.
Aceasta înseamnă că, în raport cu productivitatea marginală a capitalului,
productivitatea marginală a muncii este, în varianta B, de 3 ori mai mare, în
varianta C, de 2 ori mai mare, iar în varianta D, productivitatea marginală a
muncii este egală cu productivitatea marginală a capitalului.
Rezultă ca RMS a capitalului (K) prin muncă (L) este egală cu raportul
dintre productivitatea marginală a muncii ( Qmar. ⋅ L ) şi productivitatea marginală
a capitalului ( Qmar. ⋅ K ).

Productivitatea factorilor de producţie şi legea randamentelor

descrescătoare

Pe o perioadă lungă de timp toţi factorii de producţie pot fi modificaţi. În

această situaţie, un anumit nivel de producţie poate fi realizat prin combinarea în
proporţii diferite a factorilor variabili.
La baza combinării factorilor de producţie stă legea randamentelor
neproporţionale şi legea randamentelor (productivităţii) marginale
descrescânde.
Productivitatea reprezintă un raport între rezultatele obţinute şi eforturile
depuse. Formele productivităţii: productivitatea fizică, valorică, brută, netă,
individuală, socială, globală, parţială.
Asupra sporirii productivităţii influenţează următorii factori: factorii
naturali, tehnici, economici, sociali, psihologici, structurali, factori ce decurg din
gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială.
Principalele forme de productivitate sunt: productivitatea muncii şi
randamentul capitalului. Productivitatea muncii – capacitatea forţei de muncă
de a crea într-o unitate de timp un anumit volum de bunuri, sau cantitatea de
timp pentru obţinerea unei unităţi de produs şi pot fi exprimate prin:
Q L
WL = şi WL = Q .
L
Pentru a alege cea mai bună investiţie, trebuie să determinăm profitul
corespunzător fiecărei variante pe care o avem la îndemână. Unul dintre cei mai
utili indicatori îl constituie randamentul capitalului, acesta reflectând câştigul
54
anual corespunzător fiecărei unităţi monetare investite. Profitul este venitul
rezidual dat de diferenţa dintre veniturile totale şi costurile totale.
Randamentul capitalului reprezintă, deci, necesarul de capital pentru
obţinerea unei unităţi de efect şi poate fi exprimat prin:
k
K= ⋅
Q
Schimbările care se produc în factorii de producţie şi influenţa lor asupra
volumului de producţie sunt reflectate în legea randamentelor
neproporţionale.
Legea randamentelor neproporţionale reflectă relaţia ce există între
volumul producţiei obţinute şi schimbările factorilor de producţie, între
producţia adiţională şi factorii adiţionali utilizaţi.
Există trei cazuri de randamente: randamente constante; randamente
crescătoare; randamente descrescânde. În cazul randamentelor constante, o
anumită creştere a volumului de producţie necesită o creştere corespunzătoare a
factorilor utilizaţi. În cazul randamentelor crescătoare o creştere proporţională a
volumului producţiei cere o mărire mai puţină decât proporţională a cantităţii de
factori de producţie utilizaţi. În cazul randamentelor descrescătoare, o mărire
proporţională a volumului producţiei obţinute implică o creştere mai mult decât
proporţională a cantităţii factorilor.
Astfel, sporurile de producţie sunt diferite în raport cu creşterea factorilor,
prin urmare există o funcţie de producţie, care leagă factorii de producţie şi
volumul de bunuri. Dacă am presupune că în procesul de producţie sunt utilizaţi
doi factori de producţie, apoi funcţia de producţie în acest caz ar putea fi
exprimată prin:
Q = f (L, K).
Afară de această lege există legea randamentelor (productivităţii)
marginale descrescânde, potrivit căreia mărimea cantităţii factorului variabil
(munca) duce la o creştere marginală a producţiei, care atinge un punct maxim,
după care are loc tendinţa de scădere a sporului marginal al producţiei până ce
devine negativ.
Această lege a fost cercetată de D.Ricardo şi de A.Turgot, referitor la
producţia agricolă, pentru a explica noţiunea de rentă funciară.
Potrivit legii randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde,
atunci când se utilizează un factor fix, iar cantitatea factorului variabil creşte,
productivitatea factorului variabil utilizat creşte până la un anumit nivel, după
care începe să se reducă.
Veridicitatea acestei legi este demonstrată de realitatea economică. Dacă
ea nu ar fi adevărată, ar însemna că pe o suprafaţă de un ha s-ar putea obţine
întreaga cantitate de produse agricole necesară populaţiei unei ţări.
Productivitatea unui factor de producţie reprezintă eficienţa utilizării
factorului respectiv şi poate fi exprimată prin productivitatea medie şi
productivitatea marginală.

55
 Productivitatea medie (W. M.) constituie, de fapt, producţia medie
(P.M.) şi este egală cu raportul dintre producţia totală (Q) şi cantitatea factorului
utilizat – număr de lucrători (L), unităţi de capital (K) etc.
Q
W.M. a muncii = ;
L
Q
W.M. a capitalulu i = etc.
K
Productivitatea marginală (Wmar.) a unui factor de producţie se
determină prin raportarea modificării producţiei totale (ΔQ) la modificarea
cantităţii factorului utilizat şi constituie, de fapt, producţia marginală.
∆Q
W a muncii = ;
mar. ∆L
∆Q
W a capitalulu i = etc .
mar. ∆K
Modelele teoretice de combinare a factorilor de producţie ne
demonstrează că pot exista un număr foarte mare de combinaţii între factorii de
producţie, dar realitatea ne arată că producătorul este ,de fapt, limitat.
Un rol important are perioada de timp. Într-o perioadă scurtă de timp, un
anumit nivel de producţie poate fi realizat numai printr-o combinare, într-o
proporţie dată, a factorului variabil cu cel fix. Pe o perioadă lungă de timp toţi
factorii de producţie pot fi modificaţi şi deci, un anumit nivel de producţie poate
fi realizat printr-o combinare în proporţii diferite ale factorilor variabili.
Dacă producătorul are posibilitatea alegerii între două sau mai multe
variante de combinare a factorilor, alegerea variantei optime va avea în vedere,
în primul rând, minimizarea costului fiecărui factor de producţie utilizat.

5.5. Costul de producţie şi căite de reducere a lui

În procesul activităţii economice un rol deosebit, în afară de procesul

alocării şi combinării factorilor de producţie , ocupă problema consumării lor.
De aceea, pentru fiecare întreprindere este important calcularea costului de
producţie.
Consumul factorilor de producţie înseamnă întrebuinţarea nemijlocită a
acestora la producerea de bunuri materiale, servicii, în cadrul cărora resursele
economice alocate se regăsesc într-o formă naturală concretă şi/sau valorică,
adică în preţurile rezultatelor obţinute.
Există deosebire în procesul de consum al factorilor de producţie. Astfel,
consumul factorului muncă presupune utilizarea potenţialului de muncă al
lucrătorului şi se regăseşte în rezultatele obţinute numai valoric, în expresie
bănească, prin salariu.
Consumul bunurilor capital, în cazul capitalului fix, se consumă în mai
multe acte de producţie, regăsindu-se în bunurile care se obţin numai valoric,
prin amortizare; în cazul capitalului circulant, acestea se consumă integral în
fiecare act de producţie şi se regăsesc în bunurile care se obţin atât valoric cât şi
material.

56
 Consumul resurselor naturale ca factor de producţie presupune
întrebuinţarea acestora la producerea de bunuri materiale şi servicii, regăsindu-
se în rezultatele obţinute valoric, prin preţul pământului (în agricultură) şi
material (minereuri, petrol etc.).
Deoarece, oriunde se desfăşoară activităţi de producţie există şi costuri,
conceptul despre costuri prezintă interes atât teoretic cât şi practic.
Spre exemplu, o firmă care dispune de un anumit volum de capital, muncă
şi materiale, produce o cantitate de bunuri Q. Firma îşi procură cele necesare de
pe pieţele de factori de producţie. O organizaţie interesată de profit este
permanent atentă la nivelul costurilor. Contabilii sunt cei care au sarcina de a
calcula costurile sale pentru fiecare nivel a lui Q.
Costul de producţie – expresia bănească a consumului de factori de
producţie. Costul de producţie poate fi privit în aspect contabil şi economic.
Costul contabil include cheltuielile băneşti pentru plata materiilor prime,
materialelor, combustibilului, energiei, salariilor, amortizării ş.a. Costul
economic include, în afară de costul contabil, cheltuielile care nu presupun plăţi
către terţi (consumul de muncă al proprietarului firmei, dobânzile cuvenite
capitalului propriu).
Analizând tab. 5.2 de mai jos (datele din coloanele 1 şi 4), observăm că
CT (cost total) creşte pe măsură ce Q sporeşte. Este normal să fie aşa, deoarece
ai nevoie de mai multe resurse ca să produci mai mult; iar ca să obţii rezultate
suplimentare ai nevoie de mai mulţi bani. Ca să produci două unităţi, te costă
110 lei, ca să produci trei unităţi te costă 130 de lei şi aşa mai departe.
Tabelul 5.2
Costuri totale, costuri fixe, costuri variabile
Cantitatea Costurile Costurile Costul total
(Q) fixe (CF) variabile (CV) (CT)
1 2 3 4
0 55 0 55
1 55 30 85
2 55 55 110
3 55 75 130
4 55 105 160
5 55 155 210
6 55 225 280
Din tab. 5.2 observăm că costurile totale se împart în costuri variabile
(CV) şi costuri fixe (CF).
Costurile fixe reprezintă cheltuielile pe care o firmă le face cu plata
chiriei corespunzătoare spaţiilor cu destinaţie productivă sau administrativă, cu
achitarea obligaţiilor contractuale ce decurg din achiziţionarea unor
echipamente, cu plata dobânzilor la împrumut, a sumelor necesare pentru
obţinerea diverselor autorizaţii etc. Aceste cheltuieli trebuie efectuate chiar dacă
firma nu produce nimic, iar mărimea lor nu se modifică odată cu volumul său de
activitate. Costurile fixe sunt prezentate în coloana 2 din tab. 5.2.

57
 Costurile variabile sunt acele cheltuieli ale căror mărime variază în
funcţie de volumul producţiei: cheltuieli cu achiziţionarea materialelor necesare
producţiei (de exemplul oţelul necesar fabricării automobilelor), salariile
muncitorilor care lucrează pe liniile de montaj, costul energiei electrice etc. Într-
un supermagazin salariul casierilor este un element de cost variabil, deoarece
managerii pot adapta programul de lucru al acestora în funcţie de fluxul
cumpărătorilor. Costul variabil este prezentat în tab. 5.2 în coloana 3.
Costul total (CT) reprezintă cheltuielile minime ce trebuie efectuate
pentru a produce o cantitate de bunuri Q. Costul total creşte atunci când Q
creşte:
CT = CF + CV.
În condiţiile economiei de piaţă se folosesc mai multe categorii de costuri,
aşa ca:
1) costul global, care cuprinde ansamblul cheltuielilor la fabricarea unui
volum de producţie dat. Costul global include: costul fix; costul variabil;
costul total;
2) costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitate de produs, care la fel
poate fi: fix, variabil, total.
CF CF
Costul unitar fix (CUF) este dat de raportul sau CUF = Q .
Q
Împărţind costul fix, care este o constantă, la volumul producţiei, care este o
variabilă crescătoare, obţinem un cost unitar fix din ce în ce mai mic. Aceasta
înseamnă că, pe măsură ce o firmă îşi sporeşte volumul vânzărilor, costurile
sale indirecte se repartizează la un număr din ce în ce mai mare de produse.
Costul unitar variabil (CUV) este egal cu raportul dintre costul
CV
variabil şi volumul producţiei CUV = Q .
3) costul marginal reprezintă mărimea sporului de cheltuieli necesare
pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de bun economic.
Conceptul de cost marginal este unul din conceptele fundamentale cu care
operează economia politică. Costul marginal reprezintă costul producţiei unei
unităţi suplimentare dintr-un anumit produs. Să presupunem că o firmă
produce 1.000 de compact-discuri la un cost total de 10.000 lei. Dacă costul total
al producerii unui număr de 1001 compact-discuri este de 10.006 lei, atunci
costul marginal al producerii celui de-al 1001-lea compact-disc este de 6 lei
Costul marginal=creşterea costului (∆ C)/creşterea producţiei (∆ Q)
Costul marginal =(10006-10000)/(1001-1000)=6/1=6 lei
Uneori costul marginal poate fi extrem de mic. Pentru un zbor cu avionul
la care există locuri neocupate, costul unui nou pasager este reprezentat pur şi
simplu de costul alimentelor şi băuturii oferite gratuit pe parcursul călătoriei; nu
estre necesar nici capital suplimentar (avioane), nici forţă de muncă suplimentară
(piloţi şi stewardese).
Alteori însă, costul marginal poate fi destul de ridicat. Să luăm cazul unei
societăţi de distribuţie a energiei electrice. În timpul unei zile caniculare de vară,

58
când toată lumea conectează climatizoarele, cererea de curent electric este foarte
mare, astfel încât societatea poate fi nevoită să pună în funcţiune şi generatoarele
mai vechi, care funcţionează cu costuri mai mari. Astfel, curentul electric
suplimentar obţinut are un cost marginal foarte ridicat.
4) costul de oportunitate. Una din tezele cardinale ale economiei politice
este acea a rarităţii resurselor. Aceasta înseamnă, că ori de câte ori dăm o
anumită destinaţie resurselor de care dispunem, renunţăm la posibilitatea de a le
folosi într-un alt mod. Luarea unei decizii ne costă, de fapt, posibilitatea de a face
altceva. Alternativa la care se renunţă poartă denumirea generică de cost de
oportunitate. Deciziile au un anumit cost deoarece, potrivit principiului rarităţii,
alegerea unui anumit lucru înseamnă renunţarea la altul. Costul de oportunitate
reprezintă valoarea bunului sau serviciului la care se renunţă.
Să luăm un exemplu, care este costul de oportunitate al absolventului unei
instituţii de învăţământ superior în S.U.A. (în 1993). Costul total al cursurilor
(taxe şcolare, manuale, transport) de instruire se ridică la aproximativ 12 000
dolari S.U.A.. Este oare acesta costul de oportunitate al absolvirii facultăţii?
Categoric nu. Mai trebuie luat în calcul costul de oportunitate al timpului dedicat
studiilor individual şi la clasă; salariul mediu al unui tânăr absolvent de liceu de
19 ani, care alcătuieşte 16 000 de dolari S.U.A.. Dacă adunăm atât cheltuielile
efective, cât şi câştigurile la care se renunţă, obţinem un cost de oportunitate al
absolvirii unei facultăţi de 28 000 de dolari anual (12 000 + 16 000), nu doar de
12 000 de dolari.
Noţiunea de cheltuieli în teoria şi practica economică cuprinde orice
consum de muncă vie şi materializată din cadrul unui proces economic, în
rezultatul căruia se produc bunuri şi servicii.
Elementul de bază în costul de producţie îl constituie cheltuielile de
producţie, care includ: cheltuielile pentru procurarea materiei prime şi a
materialelor de bază; cheltuielile pentru procurarea materialelor auxiliare;
cheltuielile pentru combustibil şi energie; cheltuielile în formă de amortizare;
salariile şi contribuţiile asupra salariilor, alte cheltuieli băneşti.
Cheltuielile pe care le poate efectua un agent economic cuprind:
• cheltuieli de fabricaţie – ele constituie consum de capital
fix şi circulant;
• cheltuieli de desfacere – consum de muncă vie şi
materializată, efectuate după depozitarea producţiei finite (păstrarea şi
ambalarea, transportul şi expedierea către clienţi);
• amenzile şi penalităţile (ele se suportă direct din profitul
rămas la întreprindere şi nu se includ în costurile de producţie) ş. a.
După modul de individualizare pe obiecte de calculaţie (materii prime,
salarii directe etc.), cheltuielile de producţie se clasifică în: cheltuieli directe şi
cheltuieli indirecte.
Cheltuielile directe sunt indisolubil legate de executarea unui produs sau
serviciu şi includ: materiile prime şi materialele directe, salariile directe,
impozitul pe salarii şi contribuţia în bugetul asigurărilor sociale de stat ş. a.

59
 Cheltuielile indirecte sunt generate de executarea simultană a mai multor
produse sau de secţii de fabricaţie comune diferitor produse sau servicii, fapt
pentru care aceste cheltuieli nu pot fi identificate ca aparţinând costului unui
anumit produs. La aceste cheltuieli se referă: reparaţiile, întreţinerile şi
amortizările utilajelor, consumul de energie, combustibil, apă, salariile
personalului de administrare, cheltuielile de poştă, telefon, corespondenţă etc.
Căile de reducere a costului de producţie sunt:
• reducerea cheltuielilor materiale;
• creşterea productivităţii muncii;
• reducerea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti;
• ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor;
• perfecţionarea echipamentului tehnic, a tehnologiilor de fabricaţie,a
activităţii de administrare, şi de gestiune şi conducere;
• stimularea materială.
În condiţiile economiei de piaţă o reducere reală a costurilor ar însemna:
restructurarea unor ramuri ale economiei naţionale şi a forţei de muncă, la nivelul
resurselor ţării şi a cerinţelor economiei de piaţă; fabricarea produselor competitive,
conform cerinţelor pieţii; evidenţa producţiei pe sisteme de calculatoare, având
zilnic imaginea clară a costurilor efectuate pe faze de producţie şi pe produse.
De asemenea, problema reducerii costurilor nu trebuie abordată dogmatic,
fiind în funcţie de anumite perioade de timp.

Concepte-cheie

 factorii de producţie  combinarea factorilor de producţie

 munca  substituirea factorilor de producţie
 natura  legea randamentelor neproporţionale
 legea randamentelor marginale
 capitalul descrescânde
 capitalul fix  costul de producţie
 capitalul circulant  costul total
 uzura fizică  costul fix
 uzura morală  costul variabil
 amortizarea  costul marginal
 neofactorii  costul de oportunitate
 abilitatea întreprinzătorului  costul unitar (mediu)

Rezumat

1. Munca a fost dintotdeauna şi a rămas factorul de producţie activ şi

determinant; prin intermediul ei sunt antrenaţi ceilalţi factori de producţie, se
realizează combinarea şi utilizarea lor eficientă.

60
2. Pământul sau factorul natural al producţiei se referă la toate resursele brute
din natură care pot fi folosite la producerea bunurilor şi serviciilor.
3. Capitalul – factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor economice
acumulate, a căror utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea lor în producţie,
sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau cel puţin duce la
uşurarea muncii.
4. Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format
din bunuri de lungă durată ce servesc ca instrumente ale muncii oamenilor în
mai multe cicluri de producţie, care se consumă treptat şi se înlocuiesc după
mai mulţi ani de utilizare.
5. Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se
consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care
trebuie înlocuit cu fiecare nou ciclu economic.
6. Neofactorii de producţie: progresul tehnico-ştiinţific, sistemul informaţiilor,
capitalul uman, abilitatea întreprinzătorului. Abilitatea întreprinzătorului este
capacitatea de a combina în modul cel mai eficient natura, munca şi capitalul,
creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi de a găsi noi căi de
comercializare a acestora, asumarea riscului în a întreprinde acţiuni
economice etc.
7. Combinare factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a
acestora, ce poate fi privit sub aspect cantitativ, structural şi calitativ.
8. Substituirea este posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de
producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile
menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei. Substituirea este reliefată de rata
marginală de substituiri (RMS).
9. Productivitatea reprezintă un raport între rezultatele obţinute şi eforturile
depuse. Principalele forme de productivitate sunt: productivitatea muncii şi
randamentul capitalului. Productivitatea muncii – capacitatea forţei de muncă
de a crea într-o unitate de timp un anumit volum de bunuri, sau cantitatea de
timp pentru obţinerea unei unităţi de produs şi pot fi exprimate prin:
Q L
WL = şi WL = .
L Q

10. Randamentul capitalului reflectă câştigul anual corespunzător fiecărei unităţi

monetare investite. Randamentul capitalului reprezintă, deci, necesarul de
capital pentru obţinerea unei unităţi de efect.
11. Legea randamentelor neproporţionale reflectă relaţia ce există între volumul
producţiei obţinute şi schimbările factorilor de producţie, între producţia
adiţională şi factorii adiţionali utilizaţi. Există trei cazuri de randamente:
randamente constante; randamente crescătoare; randamente descrescânde.
12.Potrivit legii randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde, atunci
când se utilizează un factor fix, iar cantitatea factorului variabil creşte,

61
 productivitatea factorului variabil utilizat creşte până la un anumit nivel,
după care începe să se reducă.
13. Productivitatea marginală (Wmar.) a unui factor de producţie se determină prin
raportarea modificării producţiei totale la modificarea cantităţii factorului
utilizat.
14. Costul de producţie – expresia bănească a consumului de factori de
producţie. Există: costul total, care reprezintă cheltuieli minime ce trebuie
efectuate pentru a produce o cantitate de bunuri; costul fix, care reprezintă
cheltuieli ce trebuie efectuate chiar dacă nu se produce nimic (mărimea lui nu
este influenţată de volumul producţiei); costul variabil, care reprezintă acele
cheltuieli ale căror mărime variază odată cu nivelul producţiei (cheltuielile cu
materia primă, salariile şi combustibilul); costul marginal, care reprezintă
costul producţiei unei unităţi suplimentare dintr-un anumit produs; costul de
oportunitate, care reprezintă valoarea bunului sau serviciului la care se
renunţă.

Probleme de recapitulare

1. Preţurile servesc drept indicator al rarităţii: ele transmit producătorilor

semnale referitoare la raritatea relativă a unor factori de producţie,
ajutându-i să aleagă combinaţia cea mai potrivită pentru înzestrarea cu
factori de care dispune societatea (P. Samuelson, Economics, pag. 301).
Explicaţi această concluzie.
2. Deoarece oferta de pământ este inelastică, pământul va fi utilizat
întotdeauna aşa cum consideră concurenţa că trebuie utilizat. Astfel,
valoarea pământului derivă în întregime din valoarea produsului obţinut,
şi nu invers. (P. Samuelson, Economics, pag. 299). Explicaţi această
concluzie.
3. Să presupunem că Dumneavoastră sunteţi cel care vă ocupaţi cu
distribuirea de băuturi şi produse alimentare în timpul evenimentelor
sportive găzduite de facultatea la care studiaţi. Gama sortimentului este
formată din crenvurşti, băuturi gen cola şi cartofi prăjiţi. De ce resurse
aveţi nevoie (capital, muncă, materiale)? Dacă cererea de crenvurşti
scade, ce măsuri luaţi pentru a reduce producţia pe termen scurt? Dar pe
termen lung? (aceeaşi sursă, pag. 137-138).
4. Când o firmă înlocuieşte un factor de producţie cu altul spunem că
are loc o substituire; aşa se întâmplă atunci când un fermier foloseşte
tractoarele în locul muncii brute în momentul în care salariile cresc. Care
din următoarele schimbări de comportament ale unei firme reprezintă o
substituire a factorilor de producţie, cu utilizarea aceleiaşi tehnologii , şi
care din ele reprezintă un progres tehnic?
a) Când preţul petrolului creşte, firma înlocuieşte instalaţiile care folosesc
petrolul cu cele care folosesc gazul drept combustibil.
b) O campanie care fabrică produse chimice decide să înlocuiască

62
 turbinele care funcţionează pe bază de cărbune cu turbine noi, care
funcţionează cu gaz, reducând astfel costurile cu 20%.
c) În perioada 1970-1995 în S.U.A. o tipografie a concediat 200 de
culegători şi a angajat 100 de operatori la calculator. (P. Samuelson,
Economics, pag. 137-138).
5. Costul de oportunitate ne ajută să înţelegem de ce studenţii se uită
mai mult la televizor în săptămâna de după examen decât în săptămâna
premergătoare examenelor. Vizionarea televizorului chiar înainte de
examen are un cost de oportunitate foarte ridicat, cealaltă variantă de
folosire a timpului (studiul) având o valoare mare prin faptul că ajută la
îmbunătăţirea rezultatului. După examene, timpul are un cost de
oportunitate scăzut (Samuelson, pag,156).
6. Identificaţi erorile existente în următoarele enunţuri:
a. Costul unitar este minim atunci când costul marginal este
minim.
b) Deoarece costurile fixe nu se modifică niciodată, costul unitar fix este
constant indiferent de volumul de producţie.
c) Costul unitar creşte odată cu cel marginal.
d) O firmă îşi minimizează costurile atunci când cheltuieşte la fel de mult
cu fiecare factor de producţie. (Samuelson, Exconomics, ediţia a XV-a,
pag.158).

Bibliografie

 Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus. Economie (Economics).

Economie politică. Ediţia a XV-ea. Traducere în limba română. Editura
Teora, 2001. Pag. 139 – 158, 302, 412 – 415.
 C. Gogoneaţă. Economie politică. Bucureşti, 1995, pag. 77 – 93.
 A. Cojuhari, V. Umaneţ. Bazele teoriei economice. Chişinău,
1993, p.16 – 24, 165 – 167.
 A. Cojuhari. Bazele ştiinţelor economice. Chişinău, 1998,
pag. 23 – 48.
 Economie politică. Coordonator V. E. Nechita. Editura Porto-Franco
Galaţi, 1991, pag. 68-122.
 N. Dobrotă. Economie politică. Bucureşti: Editura Economică, 1997, pag.
101 – 116, 127 – 137, 141 – 142.

63
 Tema 6
Esenţa, structura şi infrastructura pieţei. Concurenţa
Planul temei
1. Piaţa şi caracteristicile ei.
2. Cererea şi factorii ce determină mărimea ei. Legea şi elasticitatea cererii.
3. Oferta şi factorii ce determină mărimea ei. Legea şi elasticitatea ofertei.
4. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi echilibrul de piaţă.
5. Mecanismul formării şi modificării preţului. Tipurile de preţuri.
6. Concurenţa şi tipurile pieţelor concurenţiale.

Scopul temei: analiza conţinutului, tipurilor şi mecanismelor pieţei,

evidenţierea formelor pieţelor concurenţiale.

Obiectivele temei
 caracteristica esenţei, trăsăturilor şi funcţiilor pieţei;
 analiza mecanismelor de funcţionare a pieţei;
 evidenţierea elementelor infrastructurii pieţei contemporane;
 analiza cererii şi factorii care o determină;
 analiza legii cererii şi elasticitatea cererii;
 evidenţierea factorilor ce determină oferta;
 analiza legii ofertei şi elasticitatea ofertei;
 analiza deplasării curbei cererii şi curbei ofertei;
 caracteristica echilibrului de piaţă;
 evidenţierea esenţei, structurii şi funcţiilor preţului;
 analiza mecanismelor de formare a preţului;
 analiza tipurilor de preţuri;
 evidenţierea esenţei concurenţei şi metodelor de luptă concurenţială;
 analiza pieţelor cu concurenţă perfectă şi imperfectă.

6.1. Piaţa şi caracteristicile ei

Referitor la noţiunea pieţei există mai multe abordări. Majoritatea

economiştilor definesc piaţa ca locul unde sunt exercitate tranzacţiile de
cumpărare-vânzare, determinate de cerere şi ofertă. Unii economişti consideră,
că piaţa reprezintă ansamblul relaţiilor de schimb bazate pe legităţile producţiei
şi circulaţiei de mărfuri. Alţii sunt de părerea, că piaţa reprezintă mecanismul de
interacţiune dintre cumpărători şi vânzători, dintre cerere şi ofertă. Există la fel
în literatura de specialitate afirmarea, că piaţa reprezintă un sistem de
autoreglare a tuturor fazelor de reproducţie (producţie, repartiţie, schimb şi
consum). Întâlnim şi astfel de abordare potrivit căreia piaţa reprezintă sfera de
schimb din interiorul ţării şi dintre ţări.

64
 Apariţia pieţei2 este condiţionată de următorii factori:
- diviziunea socială a muncii şi specializarea în domeniul de producţie a
bunurilor materiale şi a serviciilor;
- autonomizarea economică a producătorului de mărfuri şi servicii în baza
proprietăţii private;
- libertatea economică a producătorului de a decide: Ce? Cum? Pentru cine
de produs?
Cele mai generale trăsături care caracterizează conţinutul pieţei sunt:
a) concurenţa liberă dintre producătorii de mărfuri şi proprietarii de resurse;
b) migrarea liberă a forţei de muncă, a resurselor şi a capitalului între ramuri şi
regiuni; c) realizarea mărfurilor pe preţuri de echilibru, care reflectă real
corelaţia dintre cerere şi ofertă.
Principalele mecanisme ale pieţei sunt: cererea, oferta, preţul şi
concurenţa.
În calitate de subiecţi ai pieţei se prezintă: producătorii de mărfuri şi
servicii, consumatorii (individuali şi colectivi), instituţiile financiare, statul şi
organele de administrare publică locală.
În linii generale piaţa exercită următoarele funcţii:
1) întreţine relaţia permanentă dintre producătorii de bunuri şi servicii şi
consumatorii acestora; asigură alocarea şi utilizarea eficientă a
resurselor materiale, umane şi financiare, determinând deciziile
agenţilor economici cu privire la producţie, repartiţie, schimb şi
consum;
2) autoreglează economia naţională, stabileşte independent proporţiile şi
echilibrul necesar propriei reproducţii la nivel micro şi
macroeconomic;
3) asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă, realizând interesele agenţilor
economici cu privire la utilizarea resurselor disponibile;
4) contribuie la formarea preţului de echilibru sub influenţa cererii şi
ofertei;
5) contribuie la asanarea economiei, deoarece piaţa îi susţine pe
întreprinzătorii rentabili şi îi pedepseşte pe cei necompetitivi.
Rolul economic al pieţei constă în următoarele realizări: ea asigură un
schimb echivalent şi reciproc avantajos pentru vânzători şi cumpărători; piaţa
contribuie la apropierea cheltuielilor individuale de cheltuielile de piaţă.
Producătorii de exercită cheltuieli individuale mai mici primesc un supliment, şi
invers; piaţa contribuie la accelerarea progresului tehnic, deoarece concurenţa
impune întreprinderea să aplice tehnică şi tehnologii noi; piaţa contribuie la
migrarea liberă a factorilor de producţie şi utilizarea lor eficientă la nivel mezo,
macro şi mondoeconomic.

2
Piaţa a apărut cu multe secole în urmă, ca punct de legătură între producţie şi consum,
atunci când funcţiile acestor două sfere economice s-au separat în timp şi spaţiu. În decursul
secolelor schimburile dintre producători şi consumatori s-au extins şi s-au perfecţionat. Piaţa
modernă din ţările avansate economic s-a constituit şi s-a consolidat în ultimele secole.
65
 În orice ţară economia naţională trebuie să dea răspuns la următoarele
probleme: în ce limite pot fi folosite resursele disponibile? ce fel de mărfuri şi
servicii trebuie produse? cum să fie produse aceste mărfuri şi servicii? cine sunt
destinatarii acestor produse? e capabil oare actualul sistem economic să se
adapteze la schimbările din structura necesităţilor consumatorului, la
modificările din resursele şi tehnologiile de producţie. La aceste probleme
fundamentale poate da răspuns numai sistemul de piaţă, care dispune de
următoarele avantaje:
- în primul rând, în condiţiile pieţei cumpărătorul, procurând sau ignorând
marfa, „votează” cu banii săi „pentru” sau „contra” producţiei acestei mărfi.
Piaţa verifică, în ultima instanţă, concordanţa sau neconcordanţa dintre volumul,
structura, calitatea producţiei (ofertei) şi nivelul, structura şi calitatea
consumului (cererei). Prin informaţiile oferite de piaţă, agenţii economici pot
acţiona în sensul realizării concordanţei relative dintre cerere şi ofertă;
- în al doilea rând, piaţa asigură o dezvoltare echilibrată, proporţională a
economiei naţionale, contribuie la stabilirea unei corelaţii dintre factorii de
producţie (muncă, capital, resurse naturale), între sferele şi ramurile economiei,
între producţie şi consum, între veniturile diferitor pături sociale ale populaţiei
etc.;
- în al treilea rând, în sistemul de piaţă cumpărătorii şi vânzătorii de
mărfuri, aflându-se în interacţiune de concurenţă, determină nivelul de preţuri la
produsele livrate şi gradul de utilizare a resurselor existente;
- în al patrulea rând, sistemul de piaţă e capabil să schimbe operativ
volumul şi structura ofertei adoptând-o la satisfacerea cererei. Această adaptare
se face pe contul schimbării volumului de producţie, precum şi schimbării
nivelului de preţuri (în sus sau în jos). În sistemul de piaţă sunt fabricate numai
produsele, în urma vinderii cărora se obţine un venit ce acoperă cheltuielile de
producţie, obţinându-se profitul normal. Dacă produsele nu aduc producătorului
de mărfuri profit normal, ele nici nu se fabrică;
- în al cincelea rând, sistemul de piaţă presupune o suveranitate a
consumatorului. Teama de a suporta pierderi sau de a da faliment impune
producătorii (firma) şi furnizorii de resurse să se conducă în activitatea lor
numai de cerinţele consumatorului. Totodată, sistemul de piaţă impune
consumatorul să aleagă cea mai raţională structură de consum, deoarece el îl
face pe consumator să sesizeze preţurile ce reies din cheltuielile reale;
- în al şaselea rând, concurenţa în sistemul de piaţă impune firmele să
aplice cheltuieli de producţie reduse, să aplice o tehnologie modernă pentru a
obţine o productivitate înaltă, să stimuleze dezvoltarea progresului tehnico-
ştiinţific;
- în al şaptelea rând, sistemul de piaţă contribuie la distribuirea resurselor
de muncă şi a celor materiale, concentrându-se acolo unde e cea mai mare
nevoie de ele;
- în al optulea rând, sistemul de piaţă, bazat pe concurenţă, îmbină
interesele personale cu cele publice. Firmele şi furnizorii de resurse, în goană

66
după profit, majorează mereu volumul de producţie, fapt ce conduce la
solicitarea cerinţelor publice (asigurarea populaţiei cu mărfuri şi servicii).
Trebuie să menţionăm că sistemul de piaţă nu poate, totuşi, rezolva
absolut toate problemele social-economice cu care se confruntă societatea:
şomajul, declinul economic, inechitatea economică şi socială ş. a. Aceste
probleme stringente pot fi rezolvate numai prin intervenţia statului în activitatea
economică. Reglementarea acestor probleme se efectuează prin intermediul
pârghiilor economice de stat (buget, impozite, taxe şi tarife, credite, investiţii,
emisiuni monetare ş. a.). Statul asigură şi orientarea socială a economiei, oferind
tuturor cetăţenilor posibilităţi egale de muncă, de realizare a veniturilor, de
asigurări sociale, de ocrotire a sănătăţii, condiţii sănătoase de muncă şi mod de
trai decent.
Multiplele forme de pieţe pot fi clasificate după următoarele criterii:
o după obiectul tranzacţiei. Dacă obiectul tranzacţiei vânzare-cumpărare e
prezent, atunci piaţa e numită reală; dacă acesta lipseşte, ea e considerată
fictivă. Piaţa reală exprimă cererea şi oferta de bunuri şi servicii care pot
satisface imediat o anumită necesitate socială. Piaţa fictivă (bursa)
presupune o confruntare dintre cererea şi oferta titlurilor de proprietate
asupra unora dintre aceste bunuri, fără ca acestea să fie prezente în
momentul tranzacţiei vânzare-cumpărare;
o după natura economică a bunurilor. Potrivit acestui criteriu piaţa poate fi
divizată: piaţa bunurilor de consum personal final şi piaţa factorilor de
producţie. Prima constă din ansamblul de vânzări şi cumpărări, cea de a
doua vine să satisfacă necesităţile personale, colective şi productive. Piaţa
factorilor de producţie include piaţa resurselor naturale (inclusiv
pământul), piaţa capitalului, piaţa muncii, piaţa de resurse informaţional-
ştiinţifice;
o după locul de desfăşurare a relaţiilor de schimb pot fi distinse următoarele
pieţe: pieţe locale, regionale, naţionale, internaţionale, mondiale;
o în dependenţă de timpul în care se desfăşoară tranzacţia de cumpărare,
pieţele pot fi: piaţă de termen, piaţă disponibilă de livrare, piaţă la
vedere etc.;
o după numărul şi importanţa relativă a participanţilor la tranzacţii de
schimb, pieţele pot fi divizate: pieţe de concurenţă perfectă sau pură şi
pieţe de concurenţă imperfectă (tip monopol, monopolistă, oligopol).
Toate aceste tipuri de pieţe formează un tot organic, ce îşi exercită
funcţiile într-o permanentă interacţiune directă sau indirectă în cadrul sistemului
economiei de piaţă.
Orice ţară care exercită tranziţia la economia de piaţă este nevoită să
creieze o anumită infrastructură, fără de care e imposibilă funcţionarea
economiei de piaţă.
Unul din elementele de bază a infrastructurii pieţei este crearea unui
sistem de burse. Bursa reprezintă o piaţă specială organizată de stat sau de
asociaţii private, unde se negociază operaţiuni de vânzare-cumpărare a
mărfurilor (bursa de mărfuri), se vând hârtii de valoare (bursa de valori), se
67
efectuează amplasarea lucrătorilor în câmpul muncii (bursa muncii). Deci, bursa
e locul unde se întâlnesc vânzătorii şi cumpărătorii în scopul încheierii diferitor
tranzacţii.
Un alt element al infrastructurii pieţei este crearea sistemului de bănci
comerciale. Actualmente în Republica Moldova funcţionează 20 de bănci
comerciale, care exercită multiple operaţiuni financiare şi acordă diferite servicii
clienţilor.
O premiză importantă a infrastructurii pieţei este constituirea unui sistem
de instruire a cadrelor, care vor putea acţiona fructuos în instituţiile economiei
de piaţă. Actualmente pregătirea şi perfecţionarea cadrelor pentru economia de
piaţă este exercitată în Republica Moldova în mai multe universităţi şi academii
publice şi particulare.
Funcţionarea normală a pieţei e imposibilă fără elaborarea cadrului
juridic: adoptarea legilor respective şi a actelor normative în diferite domenii de
activitate a instituţiilor economiei de piaţă.
Un element important al infrastructurii pieţei contemporane este crearea
sistemului de asigurare. Actualmente, în Republica Moldova pe lângă compania
de asigurare „ASITO” funcţionează circa 40 de companii particulare, care oferă
persoanelor fizice şi juridice diferite servicii de asigurare.
Sistemul infrastructurii de piaţă cuprinde la fel şi piaţa de informatică,
piaţa „tehnologiilor înalte”, piaţa de locuinţe şi altele, ce contribuie la formarea
şi funcţionarea economiei de piaţă contemporane.

6.2. Cererea şi factorii ce determină mărimea ei.

Legea şi elasticitatea cererii

Cererea este o categorie economică a producţiei de mărfuri. Ea se

evidenţiază în cadrul schimbului de mărfuri şi exprimă necesitatea sumară în
diferite mărfuri. Trebuie să deosebim cererea asupra mărfurilor de consum
personal, care revine de la populaţie, şi cererea asupra mărfurilor cu destinaţie
productivă, care revine de la agenţii economici.
Cererea constituie cantitatea de mărfuri sau servicii ce pot fi cumpărate
într-o unitate de timp la preţul curent. Trebuie menţionat faptul că preţul este
factorul primordial ce condiţionează cererea. Între preţ şi mărimea cererii se află
un raport invers proporţional, care este reflectat în legea generală a cererii:
micşorarea preţurilor cauzează majorarea cantităţilor de mărfuri solicitate pe
care le poate achiziţiona consumatorul şi invers – majorarea preţurilor
micşorează cantitatea cererii.
Pot fi distinse următoarele tipuri de cereri:
1. Cererea negativă – în situaţia când majoritatea mărfurilor de pe piaţă
nu se întreabă de consumatori şi aceştia din urmă caută să le ocolească, se dezic
de a le cumpăra. Necesitatea pentru aceste mărfuri, însă, rămâne, adică piaţa nu
este saturată.

68
 2. Lipsa totală a cererii există atunci când consumatorii nu au nici un
interes pentru o anumită marfă sau sunt indiferenţi faţă de ea.
3. Cererea camuflată – atunci când consumatorii au dorinţa de a
achiziţiona o marfă ce lipseşte pe piaţă. Există şi situaţii când mărfurile de un
anumit fel există pe piaţă, dar ele nu satisfac cerinţele sporite ale consumatorilor,
menţionându-se astfel cererea camuflată.
4. Cererea în scădere – când se reduce permanent interesul
consumatorului pentru un anumit fel de mărfuri sau pentru o marfă anumită.
5. Cererea neuniformă, exprimă oscilaţia cererii în dependenţă de timp
sau anotimp.
6. Cererea de deplină valoare – când circulaţia comercială la
întreprinderile ce satisfac piaţa este normală. De regulă, cererea de deplină
valoare prevede responsabilitatea întreprinderii pentru calitatea producţiei
fabricate, nivelul tehnologic şi de organizare a muncii la întreprinderea dată.
7. Cererea exagerată – când sunt produse cantităţi insuficiente de
mărfuri şi nu e satisfăcută cererea pieţei. Dacă o întreprindere nu poate sau nu
vrea să îndestuleze cererea pieţei, ea combate cererea prin diverse metode: prin
majorarea preţului, restrângerea reţelei de exploatare, limitarea producerii de
piese şi ansambluri de rezervă.
8. Cererea neraţională e considerată când mărfurile produse influenţează
sănătatea, deteriorând situaţia ecologică. În aceste cazuri se elaborează un sistem
de măsuri şi acţiuni pentru a combate creşterea cererii iraţionale.
Cererea se manifestă în trei forme: cererea individuală, cererea pieţei,
cererea agregată (totală).
Cererea individuală reprezintă cantitatea de produse pe care un individ
doreşte şi este capabil să o cumpere în timpul unei perioade date. Principalul
factor care influenţează cererea individuală este preţul. Cu cât preţul e mai înalt,
cu atât mai puţine mărfuri individul va fi în stare să le procure.
Informaţia cu privire la cerere poate fi reprezintată prin intermediul unui
tabel sau prin intermediul unei curbe a cererii (tab. 6.1 şi fig. 6.1). În tabelul
cererii (tab. 6.1) sunt prezentate cantităţile de mărfuri pe care le solicită
consumatorul la preţuri diverse şi într-un interval anumit de timp. Curba cererii
reprezintă grafic tabloul cererii. Dacă pe axa verticală marcăm preţurile
mărfurilor, iar pe axa orizontală – mărimile corespunzătoare ale cererii acestor
mărfuri, obţinem curba cererii, cu înclinare de sus în jos şi de la stânga la
dreapta, şi care reprezintă regula generală, că cu cât preţul e mai mare, cu atât e
mai mică cererea, şi invers.

69
 Tabelul 6.1 Preţul
Tabelul cererii 4,00 D
Preţul, Cantitatea
lei/buc cererii (buc.) 3,50
4,00 100 3,00
D
3,50 125 2,50
3,00 150 2,00
2,50 200 100 125 150 200 300
2,00 300
Cantitatea bunurilor cerute
Fig. 6.1. Curba cererii individuale
Linia DD reproduce informaţia conţinută în tab. 6.1 şi se numeşte curba
cererii individuale. Curba cererii individuale pentru un bun reprezintă relaţia
dintre cantitatea cerută de un individ şi preţul respectivului bun.
Asupra cererii individuale afară de preţ influenţează şi alţi factori, numiţi
determinanţi. Anume:
1. Gustul şi preferinţele individului. Asupra gustului şi preferinţelor
acestora influenţează calitatea mărfurilor, publicitatea reuşită şi succesele
activităţii de marketing, precum şi oferta de mărfuri noi. Când preferinţele
pentru anumite mărfuri cresc, cererea pentru aceste mărfuri sporeşte, iar
reducerea preferinţelor conduce la micşorarea cererii.
2. Venitul. Consumatorul (cumpărătorul) trebuie să fie în stare să plătească
pentru a-şi satisface cererea la anumite mărfuri, venitul constituind astfel
unul din factorii determinanţi ai cererii. Majorarea veniturilor conduce, de
obicei, la dorinţa cumpărătorului de a achiziţiona o cantitate mai mare de
diverse mărfuri, de aceea, micşorarea impozitului pe venit este una din
pârghiile de stimulare a economiei. Modificarea venitului impune
cumpărătorului modificarea felului şi calităţii mărfii procurate. Se
evidenţiază două feluri de mărfuri: mărfuri normale (prestigioase), cererea
pentru care creşte odată cu creşterea de venituri, şi invers; mărfuri
inferioare (cotidiane), cererea pentru care creşte numai în cazul când se
micşorează venitul.
3. Mărfurile ce se substituie reciproc şi cele complementare. Efectuând o
alegere raţională, cumpărătorul înţelege că unele mărfuri au calităţi
asemănătoare şi, prin urmare, pot fi substituite. Alte mărfuri se
exploatează concomitent, şi consumatorul, cumpărând una din acestea, va
cumpăra neapărat şi pe a doua, adică pe cea complementară. Din această
cauză schimbarea preţului la una din mărfuri influenţează cererea şi
pentru marfa care o substituie pe prima, deci, dacă preţul la o marfă din
această categorie se majorează, atunci se măreşte şi cererea pentru marfa
care o substituie. Preţul şi cererea pentru mărfurile complementare sunt în
raport invers proporţional, adică în caz că se majorează preţul la o marfă,
cererea pentru marfa complementară descreşte.
4. Aşteptările consumatorului. Asupra consumatorului influenţează şi
factorul de aşteptare a unor eventuale modificări ale veniturilor sau ale

70
 preţurilor. În acest sens aşteptarea unei majorări sigure a venitului are
efectul unei majorări realizate a venitului: se măreşte cererea pentru
mărfurile normale şi scade cererea pentru mărfurile inferioare, şi din
contra, aşteptarea unei scăderi a venitului determină consumatorul să evite
efectuarea cumpărăturilor ce ar putea fi amânate. Dacă consumatorul
sesizează că preţul la anumite mărfuri se va majora, cererea lor pentru
aceasta creşte, şi invers, dacă consumatorul aşteaptă o scădere a preţului,
cererea lui va fi în scădere.
5. Numărul de consumatori. Mărirea numărului de consumatori generează
o tendinţă de creştere a cererii, şi invers, micşorarea numărului de
consumatori face să scadă şi cererea.
Determinanţii ce influenţează cererea trebuie să fie examinaţi ţinând cont
de „condiţiile îngheţate”. Orice modificare a curbei cererii e determinată de toţi
factorii, cu excepţia preţului, şi rămân constanţi pentru perioada dată de timp,
examenându-se numai influenţa preţului asupra cantităţii cererii. Când se
schimbă unul din factori, apare o nouă relaţie dintre cerere şi preţ, ceea ce se
ilustrează prin deplasarea curbei cererii spre stânga sau spre dreapta.
6. Reclama şi publicitatea. Lipsa informaţiei privind preţul, performanţele
şi disponibilitatea unui bun este unul dintre factorii care îi împiedică pe
unii consumatori să beneficieze de respectivul bun. Deşi consumatorii pot
căuta şi singuri informaţiile necesare, acestea devin mai accesibile prin
reclamele plătite de vânzători, în parte şi de consumatori, prin preţul mai
mare al produsului cumpărat. Astfel, atât consumatorii, cât şi vânzătorii,
împart costul informaţiei şi ambele părţi au numai de câştigat. Pe lângă
rolul de furnizare de informaţii, cele mai multe reclame au scopul de a
determina consumatorul să cumpere bunurile unei anumite firme în dauna
celor concurente. Aceasta se realizează prin încercarea de a convinge
consumatorul că bunurile în cauză sunt mai potrivite sau de o calitate
superioară celor propuse de concurenţă, cu toate că de cele mai multe ori
produsele sunt similare sau au aceeaşi calitate.
Una din formele de manifestare a cererii este cererea pieţei. Cererea
pieţei pentru un anumit produs este suma cererilor consumatorilor individuali de
pe o piaţă relevantă. Se ştie, că la o piaţă apar mai mulţi cumpărători şi mai
mulţi vânzători. Admitem cazul, că la piaţa respectivă au sosit 200 de
cumpărători şi fiecare are intenţia de a procura acelaşi bun. În acest caz tabelul
cererii de piaţă va avea următoarea expresie (tab. 6.2).
Tabelul 6.2
Tabelul cererii de piaţă
Preţul, Cantitatea cererii, Numărul Cererea de piaţă,
lei/buc. buc. cumpărătorilor buc.
4,00 100 200 20000
3,50 125 200 25000
3,00 150 200 30000
2,50 200 200 40000
2,00 300 200 60000
71
 Pentru economia de piaţă o importanţă deosebită o are analiza cererii
agregate (cererii totale). Cererea agregată reprezintă valoarea totală a bunurilor
economice cerute în cadrul celor trei sectoare – privat, public şi internaţional.
Totodată, ea poate fi evidenţiată în termeni reali prin indicatorul macroeconomic
– venitul naţional real. Cererea agregată cuprinde: cheltuielile prevăzute de
populaţie pentru a cumpăra bunuri de consum; investiţiile economice planificate
de întreprinderile din sectorul privat; cheltuielile programate ale sectorului
public; soldul dintre valoarea exporturilor şi cea a importurilor (exportul net).
Nivelul cererii agregate poate fi modificat prin intermediul politicilor
macroeconomice, în special prin politica fiscală. Curba cererii agregate poate fi
ilustrată astfel (fig. 6.2).
Curba cererii agregate
determină nivelul de echilibru a Preţul DA
preţurilor şi a producţiei naţionale.
Curba cererii agregate este
influenţată de: atitudinea optimistă a
consumatorilor în legătură cu starea
economiei naţionale; reducerea
taxelor şi a impozitelor; scăderea
ratei dobânzii; creşterea ofertei Venitul naţional
monetare, creşterea exporturilor şi Fig. 6.2. Curba cererii agregate
reducerea importurilor etc.
Modificările, care se produc în cerere în dependenţă de modificările care
au loc în preţuri şi venituri, poartă denumirea de elasticitate a cererii. Procentul
modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a venitului se numeşte
coeficientul elasticităţii cererii. Coeficientul elasticităţii cererii în raport cu
modificarea preţului are următoarea expresie:
CECp=% modificării cererii/% modificării preţului.
În mod analogic se examinează şi elasticitatea cererii în raport cu
modificarea veniturilor consumatorului:
CECv=% modificării cererii/% modificării venitului.
În funcţie de mărimea acestui coeficient, cererea pentru diferite bunuri
poate fi: elastică, inelastică, unitară. Cererea elastică are loc în condiţiile când
CECp>1 (procentul de creştere a cererii întrece procentul de reducere a preţului);
cererea inelastică, când CECp<1 (procentul de creştere a cererii este mai mic
decât procentul de reducere a preţului); cererea unitară, când CECp=1
(procentul de creştere a cererii coincide cu procentul de reducere a preţului).

6.3. Oferta şi factorii ce determină mărimea ei.

Legea şi elasticitatea ofertei

Oferta reprezintă cantitatea de mărfuri şi servicii pe care producătorii

(vânzătorii) le pot oferi cumpărătorilor (consumatorilor) la preţuri curente într-o
anumită perioadă de timp.

72
 În funcţie de natura bunurilor se distinge: a) oferta de bunuri
independente (de ex., oferta de calculatoare, autoturisme, confecţii etc.);
b) oferta complementară, când din producţia unor bunuri principale (de ex.,
din care se pot fabrica conserve, salamuri etc.); c) oferta mixtă, când mai multe
bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere (de ex., cafea, ceai, lapte etc.).
Mărimea ofertei poate fi ilustrată pe baza tabelului şi curbei ofertei
(tab. 6.3 şi fig. 6.3).
Tabelul 6.3 Preţul
Tabelul ofertei S
Preţul, Cantitatea 4,00
lei/buc ofertei, buc. 3,50
4,00 300 3,00
3,50 200 2,50
2,00
3,00 150
2,50 125 300
2,00 100 100 125 150 200
Cantitatea ofertei
Fig. 6.3. Curba ofertei individuale
Tabelul ofertei şi curba ofertei reflectă interdependenţa dintre cantitatea
de mărfuri propusă pentru realizare şi nivelul preţului.
Raportul dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită de mărfuri şi
servicii constituie conţinutul legii generale a ofertei. Legea generală a ofertei
constă în următoarele: dacă preţul produsului creşte sau scade, atunci volumul
ofertei la fel creşte sau scade. Deci, între evoluţia preţului şi cantitatea oferită
există o relaţie directă.
Oferta, ca şi cererea, se manifestă în trei forme: individuală, de piaţă şi
agregată (totală).
Oferta individuală reflectă cantitatea de mărfuri sau servicii pe care le
propune producătorul (vânzătorul) sau firma pentru realizare la piaţă într-o
anumită perioadă de timp la preţuri curente.
Oferta pieţei constituie însumarea ofertelor individuale corespunzătoare
fiecărui nivel al preţului pe piaţa respectivă.
Atât oferta individuală, cât şi oferta de piaţă, afară de preţ, sunt influenţate
şi de alţi factori, numiţi determinanţi:
1. Schimbarea costului de producţie. Între nivelul costului de producţie şi
cantitatea oferită există o relaţie negativă. Reducerea costului de producţie
a unui bun determină creşterea cantităţii oferite, iar creşterea costului duce
la scăderea ofertei. Reducerea costului de producţie depinde: de aplicarea
tehnologiilor noi în procesul de fabricare a bunurilor; de nivelul preţului
la factorii de producţie (salariul, resursele materiale, materia primă etc.).
Costul de producţie reprezintă cel mai important factor care determină
modificarea ofertei.
2. Schimbarea preţurilor la mărfurile alternative (de ex., reducerea
preţurilor la carne de vită inevitabil va duce la majorarea ofertei carnei de
porc). Totodată, din producţia unor bunuri principale (de bază) rezultă o

73
 serie de produse secundare. Dacă preţul bunului principal creşte, celelalte
condiţii rămânând neschimbate, oferta de pe piaţa bunului secundar va
spori şi invers, dacă preţul se va reduce, oferta de pe piaţa bunului
respectiv va scădea.
3. Schimbarea în numărul firmelor care produc acelaşi bun. Dacă, de
ex., la piaţa respectivă au apărut mai multe firme (vânzători), atunci
evident oferta de bunul respectiv va creşte, însă dacă unele firme au dat
faliment, atunci oferta de bunuri analogice va scădea.
4. Schimbarea impozitelor, taxelor şi a subsidiilor. Majorarea impozitelor
şi taxelor pe profitul firmelor va reduce oferta şi invers, micşorarea
acestora va contribui la o creştere a ofertei. Subsidiile din bugetul statului
acordate firmelor la fel contribuie la creşterea ofertei.
5. Schimbările în aşteptările producătorilor (vânzătorilor). Dacă firma
aşteaptă reducerea preţului în viitor, atunci ea va majora în prezent oferta,
şi invers.
6. Schimbările în evenimentele social – politice şi naturale la fel
contribuie la modificarea ofertei în ambele direcţii.
Oferta agregată (totală) reprezintă cantitatea totală de bunuri economice
disponibilă pentru vânzare la un anumit nivel mediu al preţurilor şi într-o
perioadă de timp determinată. Mărimea ofertei agregate poate fi exprimată
printr-un indicator macroeconomic real cum ar fi, de exemplu, venitul naţional.
Preţurile majorate stimulează producătorii la producerea suplimentară de mărfuri
şi servicii, iar preţurile joase, dimpotrivă, contribuie la micşorarea volumului de
mărfuri în economia naţională. Curba ofertei agregate are următoarea expresie:
Preţul
D
SA AB – segment orizontal sau
keynesian;
BC – segment intermediar sau în
creştere;
C
CD – segment vertical sau clasic.

A B
Venitul naţional

Segmentul AB – numit orizontal sau keynesian, reflectă situaţia de

stagflaţie în economie, situaţia când o parte considerabilă de mijloace de
producţie şi de resurse de muncă nu-s utilizate. Segmentul BC numit segment
intermediar sau în creştere, reflectă situaţia când creşterea volumului real al
produsului naţional este însoţită de creşterea preţurilor asupra mărfurilor şi
serviciilor. Segmentul CD numit segment vertical sau clasic, care reflectă
ocuparea deplină a forţei de muncă, utilizarea tuturor capacităţilor de producţie,
funcţionarea economiei naţionale la nivelul potenţialului său productiv. Curba
ofertei agregate determină nivelul de echilibru al venitului naţional.
Oferta agregată este influenţată de următorii factori: a) schimbarea
preţurilor la resurse interne şi importate. Ieftinirea resurselor contribuie la
74
majorarea ofertei agregate, iar scumpirea acestora duce la scăderea ofertei;
b) schimbările în productivitatea muncii la nivel macroeconomic la fel
contribuie la majorarea ofertei agregate; c) schimbările în actele normative în
direcţia reducerii taxelor, ratei dobânzii la fel duc la creşterea volumului ofertei
agregate.
Oferta, ca şi cererea, dispune de elasticitate. Elasticitatea ofertei exprimă
dimensiunile sau gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau
a oricăreia din condiţiile ofertei. Elasticitatea poate fi evidenţiată prin
coeficientul elasticităţii ofertei, care are următoarea expresie:
CEOp=% modificării ofertei/% modificării preţului.
În funcţie de nivelul coeficientului elasticităţii ofertei la preţ, oferta poate
fi: elastică, inelastică, unitară.
Oferta elastică reflectă cazul, când unui anumit procent de modificare a
preţului îi corespunde o modificare mai mare a cantităţii oferite. În acest caz:
CEOp>1. Oferta inelastică se manifestă în cazul când procentul modificării
cantităţii oferite este mai mic decât procentul modificării preţului. Deci,
CEOp<1. Oferta cu elasticitate unitară are loc în condiţiile când unui procent
în modificarea preţului îi corespunde unul similar în schimbarea cantităţii
oferite. Deci, CEOp=1.

6.4. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi echilibrul de piaţă

Până acum am analizat în mod separat cererea şi oferta. Însă pentru a

stabili cum funcţionează piaţa e necesar să se studieze modul de interacţiune a
acestor două categorii. Interacţiunea dintre consumator şi vânzător pe piaţă este
în totală concordanţă cu principiul de alegere raţională, ceea ce presupune ca
cumpărătorii şi vânzătorii să ia decizii în dependenţă de veniturile şi cheltuielile
suplimentare. Interesele cumpărătorilor şi ale vânzătorilor se află în permanentă
stare de contradicţie. Vânzătorii ţin să obţină preţul maxim posibil pentru marfă,
iar cumpărătorii tind să plătească pentru aceeaşi marfă preţul minim posibil.
Rezolvarea acestei condiţii echilibrează piaţa şi în acest caz cantitatea cererii e
foarte apropiată de cantitatea corespunzătoare a ofertei. Pentru a ilustra
interacţiunea dintre cerere şi ofertă vom prezenta tab. 6.4.
Tabelul 6.4
Interacţiunea dintre cerere şi ofertă
Mărimea ofertei Preţul, lei/buc. Mărimea cererii Surplus(+), deficit (-)
300 4,00 100 +200
200 3,50 125 +75
150 3,00 150 0
125 2,50 200 -75
100 2,00 300 -200
E posibil oare ca preţul de piaţă să fie 4,00 lei bucata? Desigur că nu,
deoarece la aşa preţ cumpărătorii vor procura numai 100 bucăţi din bunul
respectiv, iar restul 200 de bucăţi vor fi de prisos. Totodată preţul de piaţă nu

75
poate fi nici 200 lei, deoarece vânzătorii la aşa preţ vor oferi pieţei numai
100 bucăţi. În acest caz cererea nu va fi acoperită. Preţul real al pieţei poate fi
numai 3,00 lei. Anume la un astfel de preţ cantitatea de mărfuri pe care
cumpărătorii sunt în stare să le procure este egală cu cantitatea de mărfuri pe
care vânzătorii le pot oferi pieţei. În
rezultat, la piaţa respectivă nu va fi Preţul D S
surplus şi nici deficit de marfă 4,00
respectivă. Acest preţ este numit de 3,50
echilibru sau preţ cliring. Deci, preţul 3,00 PE
de echilibru este punctul în care se 2,50
intersectează curba cererii cu cea a 2,00
ofertei. Reprezentarea grafică a
acestei situaţii este exprimată de 100 125 150 200 300
punctul de intersecţie al curbelor de Cantitatea
cerere şi ofertă (fig. 6.4). Fig. 6.4. Preţul de echilibru
Preţul de echilibru contribuie la echilibrarea pieţei. Echilibrul pieţei
înseamnă că toate mărfurile pe care le oferă vânzătorii sunt cumpărate, şi invers,
toate mărfurile pe care ar dori să le procure cumpărătorii sunt oferite de
vânzători. Prin urmare, echilibrul pieţei are loc atunci când nici cumpărătorii şi
nici vânzătorii nu au motive să-şi modifice cantitatea cererii sau a ofertei. Piaţa
în stare de echilibru prevede o egalitate a cantităţilor de cereri şi oferte în
condiţiile când acţionează preţul în vigoare.
În cazul când piaţa iese din starea de echilibru, ea tinde în mod automat
spre această stare de echilibru. Când cantitatea cererii depăşeşte cantitatea
ofertei, apare deficitul, care reprezintă cererea excedentară. În toate cazurile
când preţul curent este mai mic decât preţul de echilibru al pieţei, cantitatea
cererii înaintate va întrece oferta prezentată, dând naştere deficitului. Când apare
deficitul, se poate prezice că preţurile curente de piaţă se vor majora, atingând
preţurile de echilibru, deoarece în aceste cazuri vânzătorii au posibilitatea să
vândă cantităţi mai mari de mărfuri la preţuri majorate. Presiunea exercitată atât
de cumpărători, cât şi de vânzători, conduce la această majorare a preţurilor. Pe
parcursul majorării preţurilor cantitatea ofertei se măreşte, iar cantitatea cererii
se micşorează. În acest caz curbele cererii şi a ofertei se vor deplasa concomitent
spre punctul de intersecţie al lor, adică spre punctul de echilibru al pieţei.
Surplusul denotă oferta excedentară. În toate cazurile când preţul curent
de piaţă depăşeşte preţul de echilibru al pieţei, cantitatea ofertei va prevala
asupra cantităţii de cerere, ceea ce va crea un surplus sau o suprasaturare a
pieţei. De obicei, surplusul duce la micşorarea preţului de echilibru pe piaţă.
Suprasaturarea pieţei oferă cantităţi mai mari de mărfuri la preţuri reduse.
Tendinţa pieţei de a se autoregla, cu oscilaţii spre punctul de echilibru, permite
precizarea modului de reacţie a pieţei la diverse modificări ale cererii şi ale
ofertei. Se poate aştepta că anume preţurile vor regla piaţa, înlăturând orice
deficit sau surplus de mărfuri.
Să examinăm cum acţionează asupra pieţei şi preţului de echilibru
modificările cererei. Dacă creşte cererea, atunci apare deficitul, fapt ce
76
generează majorarea preţului de echilibru, iar reducerea cererii conduce la
apariţia surplusului de mărfuri, fapt ce provoacă şi reducerea preţului de
echilibru (fig. 6.5).

Preţul
Astfel, atâta timp cât piaţa se
D S autoreglează, reacţia ei la diverse
modificări poate fi prezisă: sporirea
pe1
cererii va conduce inevitabil la
pe PE majorarea preţului şi a cantităţii
mărfii vândute, iar micşorarea
pe2
cererii va conduce inevitabil la
micşorarea preţului şi a cantităţii de
Q1 Cantitatea
Qe Q3 mărfuri vândute.
Să vedem acum ce impact are
Fig. 6.5. Impactul modificării cererii
oferta asupra preţului de echilibru
asupra preţului de echilibru
şi a pieţei. Reglarea pieţei de către
ofertă este o reacţie promptă la schimbările situaţiei în piaţă. Creşterea ofertei
generează apariţia surplusului şi scăderea preţului de echilibru, iar reducerea
ofertei conduce la apariţia de deficit şi la scăderea preţului de echilibru (fig. 6.6).
Deci şi în cazul ofertei, atâta
Preţul D S timp cât piaţa îşi exercită funcţia de
autoreglare, reacţia ei poate fi
pe1 prevăzută.
Astfel, se pot face următoarele
pe PE concluzii:
pe2 − pieţele se află în stare de
echilibru în cazul când în
condiţiile acţionării preţurilor
Cantitatea
Q1
Q e
Q3 curente cantitatea cererii este
Fig. 6.6. Impactul modificării ofertei egală cu cantitatea ofertei
asupra preţului de echilibru prezentate;
− reprezentarea grafică a acestei stări a pieţei este punctul de intersecţie a
curbelor de cerere şi ofertă;
− creşterea cererei poate fi reprezentată în mod grafic prin deplasarea curbei
de cerere spre dreapta, ceea ce conduce la majorarea atât a preţului nou de
echilibru cât şi a cantităţii noi de echilibru (în măsura deplasării punctului
de echilibru spre dreapta pe curba ofertei);
− creşterea ofertei poate fi reprezentată în mod grafic şi prin deplasarea
curbei de ofertă spre dreapta, fapt ce conduce la o nouă creştere a
cantităţii noi de echilibru şi la micşorarea noului preţ de echilibru (în
măsura în care punctul de echilibru se deplasează spre dreapta pe curba
cererii);
− micşorarea cererii (deplasarea curbei cererei spre stânga) conduce atât la
micşorarea preţului nou de echilibru, cât şi a cantităţii noi de echilibru;

77
 − micşorarea ofertei (deplasarea curbei ofertei spre stânga) conduce la
creşterea preţului nou de echilibru şi la micşorarea cantităţii noi de
echilibru.
Prin urmare, în economia de piaţă modificarea preţului poate fi cauzată
numai de modificările cererii şi ofertei.

6.5. Mecanismul formării şi modificării preţului. Tipurile de preţuri

Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus

şi o poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta
îl prezintă pe piaţă. Astfel de preţ mai este numit preţ absolut. Alături de preţul
absolut există şi preţul relativ sau raportul de schimb, adică preţul bunului dat
exprimat în alt bun considerat etalon sau element de referinţă. De ex., dacă
considerăm preţ etalon salariul pe oră, atunci preţul relativ poate fi: 1 pâine =
0,5 salarii/oră; 1 kg carne = 5 salarii/oră. Analiza preţului relativ reflectă
evoluţia situaţiei economice a producătorilor şi consumatorilor.
Preţul include două componente: cheltuielile de producţie (costul) şi
profitul. Între aceste componente ale preţului există un raport invers
proporţional: creşterea costului duce la micşorarea profitului, şi invers.
Asupra evoluţiei preţului influenţează două grupe de factori: interni şi
externi. La factorii interni se referă: cererea consumatorilor (utilitatea atribuită
bunurilor de către cumpărător, capacitatea de plată a populaţiei consumatoare,
nevoile consumatorilor şi structurile cererei); oferta producătorilor (nivelul
costurilor unitare, abilitatea întreprinzătorului şi capacitatea de a obţine profit
cât mai mare, structurile ofertei şi posibilitatea producătorilor de a se raporta la
nevoile consumatorilor, preţul bunurilor pe alte pieţe); cantitatea de monedă
aflată în circulaţie (jocul liber al cererii şi ofertei, cererea şi oferta de bani, masa
monetară în circulaţie). La factorii externi se referă: intervenţia directă a
statului în reglarea preţului(stimulând cererea sau oferta de bunuri); măsurile
directe ale statului orientate spre menţinerea unor echilibre social-economice (pe
piaţa muncii, pe piaţa bunurilor agricole etc.); intervenţia întreprinderilor
monopoliste în procesul de formare a preţurilor administrate.
În economia de piaţă concurenţială preţul îndeplineşte următoarele
funcţii:
1. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor activităţii
economice. Preţul serveşte ca instrument de analiză şi fundamentare a
deciziilor privind introducerea noilor tehnologii, repartizarea şi utilizarea
resurselor, participarea la ciclul economic mondial.
2. Funcţia informaţională. Preţul serveşte ca un „sistem de semnale” care
coordonează deciziile agenţilor economici referitor la volumul resurselor
limitate pentru producători şi a bunurilor de consum pentru consumatori.
Anume preţul contribuie la elaborarea deciziilor privind alegerile
producătorilor şi cumpărătorilor pentru soluţionarea problemei
fundamentale: ce? cât? cum? pentru cine? să producă, respectiv să
achiziţioneze.
78
 3. Funcţia de stimulare. Preţul poate contribui la dezvoltarea producţiei sau
o poate stopa. Preţurile joase, care nu asigură o rentabilitate normală sau
aduc pagube, nu-i cointeresează pe producători să majoreze volumul de
producţie, şi invers.
4. Funcţia de recuperare a costurilor. Preţul trebuie să asigure agenţilor
economici compensarea cheltuielilor şi obţinerea unui anumit profit.
5. Funcţia de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între agenţii
economici, ramuri şi sectoare ale economiei naţionale. Agenţii economici,
ramurile şi sectoarele de activitate ale căror preţuri relative se micşorează
înregistrează pierderi de venituri şi patrimoniu; situaţia este inversă la cei
ale căror preţuri relative cresc.
După modul în care se formează şi se stabilesc, preţurile pot fi:
- preţuri libere, care se formează şi evoluează în condiţiile pieţei cu
concurenţă pură sau perfectă, în care nici unul dintre agenţii pieţei nu
poate influenţa nivelul şi dinamica preţului. Cu alte cuvinte, preţurile
libere sunt acelea, care se formează în urma confruntării cererii şi
ofertei;
- preţuri administrate, care se stabilesc prin deciziile organelor statale
şi ale altor centre de forţă economică (monopoluri, monopsonuri,
oligopoluri etc.);
- preţuri mixte, care se formează sub influenţa mecanismelor de piaţă
(cerere, ofertă, concurenţă) şi a mecanismelor dirijiste de reglementare
(cote de taxe şi impozite care se includ în preţuri, stabilirea nivelului
de preţuri etc.).
În economia de piaţă contemporană există mai multe tipuri de preţuri,
care pot fi clasificate în dependenţă de următoarele criterii:
♦ după natura şi obiectul pieţei există: preţuri la mărfuri corporale,
servicii; preţuri ale serviciilor (tarife); preţuri ale factorilor de
producţie; preţuri ale hârtiilor de valoare (cursuri);
♦ după natura şi obiectul schimbului există: preţuri industriale; preţuri
agricole; preţuri la obiectele de construcţie; preţuri la terenurile de
pământ;
♦ după specificul tranzacţiilor există: preţuri de bursă (cotaţie); preţuri
de licitaţie;
♦ după stadiul schimbului există: preţuri cu ridicata (en gros) şi preţuri
cu amănuntul (en detail);
♦ preţ marginal, care acoperă cheltuielile de producţie ale ultimei
partide de marfă absorbită de piaţa respectivă;
♦ preţ tare, care este aplicat în condiţiile încheierii contractelor
comerciale (preţul rămâne neschimbat în termenul contractului);
♦ preţ mobil, numit preţ de sezon (la produsele agricole, mărfuri
industriale de sezon);
♦ preţ riscant, preţ aplicat la utilizarea utilajului, unde cota de inovaţie e
substanţială;

79
 ♦ preţ închis, preţ care se formează pe piaţa fantomă.
Dinamica preţurilor în economia de piaţă este însoţită de două tendinţe: de
creştere şi de scădere. Aceste tendinţe sunt influenţate de următorii factori: de
nivelul şi dinamica costurilor; de cererea şi oferta de mărfuri destinate pentru
realizare; de capacitatea de cumpărare a monedei; de evoluţia preţurilor
mondiale.
În actuala economie de piaţă statul, în scopul prevenirii sau atenuării unor
dificultăţi economice, asigurării stabilităţii economice, sporirii eficienţei
utilizării resurselor, înlăturării unor tendinţe monopoliste şi oligopoliste, recurge
la o serie de măsuri de reglementare juridică şi normativă a funcţionării pieţei şi
a formării preţurilor la unele bunuri economice. Implicarea statului în procesul
de reglementare a preţului are loc atât direct, cât şi indirect.
Intervenţia directă a statului se referă la fixarea autoritară a preţului în
situaţii extraordinare (războaie, crize profunde şi durabile) şi la blocajul
preţurilor unor produse, respectiv politica preţurilor minime şi maxime.
Stabilirea unui nivel minim al preţurilor reprezintă, de regulă, o modalitate de
protejare a intereselor producătorilor. Preţurile minime se practică în condiţiile
excesului de ofertă; nivelul lor, de regulă, este superior preţului de echilibru.
Astfel de preţuri sunt larg aplicate în sectorul agrar. Preţurile maxime,
denumite şi preţuri plafon, se află sub nivelul celor determinate de preţul de
echilibru. Asemenea preţuri sunt stabilite atunci când cantitatea cerută este
superioară celei oferite, existând o penuire de produse. Eliminarea excesului de
cerere şi asigurarea echilibrului pieţelor implică măsuri de ordin economico-
financiar, care stimulează oferta pe termen lung (credite preferenţiale, scutiri
fiscale, tarife vamale etc.).
Intervenţia indirectă a statului asupra procesului de formare a preţurilor
se manifestă prin următoarele măsuri şi politici: achiziţionarea de către stat a
unor produse şi stocarea lor; acordarea de facilităţi la exportul unor bunuri;
practicarea unor politici selective de credite; acordarea diferitor subvenţii;
acoperirea unei părţi a cheltuielilor de comercializare a bunurilor etc.

6.6. Concurenţa şi tipurile pieţelor concurenţiale

Unul din mecanismele principale ale economiei de piaţă este concurenţa.

Concurenţa reprezintă un proces de confruntare specifică dintre agenţii
economici (vânzători) pentru atragerea de partea lor a clientelei
(cumpărătorilor). Concurenţa reflectă un raport de forţe între agenţii economici
pe piaţa bunurilor de consum şi servicii şi pe piaţa factorilor de producţie. În
cadrul concurenţei agenţii economici competitivi sunt avantajaţi şi câştigă, iar
cei necompetitivi suferă pierderi sau sunt eliminaţi din afaceri.
Concurenţa îndeplineşte mai multe funcţii care în ansamblu determină
rolul economic al ei:

80
  concurenţa stimulează iniţiativa, inovaţia, spiritul creativ al agenţilor
economici, duce la eliminarea industriilor învechite şi la extinderea celor
noi, la afirmarea progresului în toate ramurile economiei naţionale;
 concurenţa reprezintă calea cea mai reuşită de satisfacere a intereselor
producătorilor şi consumatorilor, deoarece ea impune producătorul să
reducă costurile de producţie, să majoreze volumul capitalului în scopul
obţinerii profiturilor majorate. Însă aceste acţiuni ale producătorului duc
la creşterea volumului de producţie şi la îndestularea cerinţelor
consumatorilor;
 concurenţa stimulează tendinţa de egalizare a înzestrării cu factori de
producţie a întreprinderilor, întrucât fiecare agent economic este înteresat
să aibă cheltuieli cât mai mici;
 concurenţa favorizează reducerea preţurilor, deoarece în lupta de
concurenţă câştigă acel agent economic care oferă mărfuri la preţuri mai
joase;
 concurenţa contribuie la îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor
prestate, deoarece calitatea serveşte ca instrument de luptă concurenţială
între agenţii economici;
 concurenţa, prin mecanismul preţurilor şi acţiunii legilor generale a cererii
şi ofertei, orientează activitatea economică, duce la repartizarea eficientă a
resurselor economice pe ramuri şi localităţi şi utilizarea lor profitabilă.
Funcţiile şi rolul economic al concurenţei sunt ilustrate în schema 1.
Schema 13

Concurenţa

Libera Agenţii aflaţi în Creşte volumul bunurilor.

iniţiativă competiţie sunt Se ameliorează calitatea. Se
stimulaţi să inoveze, reduc unele cheltuieli. Este
Libertatea devin creativi, îşi stimulat spiritul de
preţurilor asumă riscuri economisire

Creşte eficienţa

Mai bună satisfacere Economisirea Reorientarea

a nevoilor resurselor resurselor

Individual Progres economic General

Totodată, concurenţa provoacă şi unele efecte negative: ea împiedică

procesul de aplicare a tehnicii şi tehnologiilor noi la întreprinderile concurente;
ea duce la ciocniri de interese şi la risipă de resurse economice în lupta de
3
Economie. Ediţia a V-ea. Editura Economică. Bucureşti, 2000, p. 127.
81
concurenţă; ea poate contribui la apariţia monopolului în urma concentrării
producţiei.
Concurenţa este determinată de un set de factori care constituie mediul şi
structura concurenţială, printre care pot fi menţionaţi: numărul şi importanţa
vânzătorilor şi cumpărătorilor în economia naţională, în ramura sau localitatea
respectivă; gradul de diversificare a produsului; gradul de transparenţă a pieţei;
gradul de mobilitate a factorilor de producţie; facilităţile sau limitările
producătorilor la intrarea în ramura respectivă; gradul de libertate în
determinarea preţurilor, raportul dintre cerere şi ofertă; nivelul dezvoltării
economice; conjunctura politică internă şi externă; mentalitatea economică a
populaţiei.
Lupta de concurenţă între agenţii economici include două metode: de
natură economică şi de natură extraeconomică. Lupta de concurenţă de natură
economică include: reducerea cheltuielilor de producţie; reducerea preţurilor de
vânzare; ridicarea calităţii mărfurilor şi serviciilor; acordarea unor facilităţi
clienţilor; lansarea de noi produse; publicitatea; organizarea de servicii
postvânzare. Lupta de concurenţă de natură extraeconomică include: furtul de
informaţii de la concurenţi; răspândirea de informaţii false despre concurenţi;
cumpărarea unor specialişti de la concurenţi şi utilizarea lor în interesul propriu;
atragerea pe căi ilegale a unor surse de sponsorizare ş. a.
În funcţie de aceste metode de luptă concurenţială, concurenţa poate fi
divizată în: concurenţă loială şi concurenţă neloială. Concurenţa loială prevede
folosirea nediscriminatoare de către agenţii economici a metodelor luptei de
concurenţă (concurenţa de natură economică). Concurenţa neloială prevede:
descreditarea produselor concurentului; aplicarea informaţiei false faţă de
concurent; organizarea spionajului industrial, corupţie, acte de diversiune etc.
În ţările cu economie de piaţă există două tipuri de concurenţă: perfectă şi
imperfectă.
Concurenţa perfectă presupune asemenea raporturi de piaţă încât: toţi
vânzătorii (producătorii) îşi vând toată producţia la preţul pieţei, iar toţi
cumpărătorii (consumatorii) pot cumpăra la preţul pieţei atât cât doresc, fără a-l
influenţa.
Piaţa cu concurenţă perfectă are următoarele trăsături:
⇒ atomicitatea participanţilor, situaţia când există pe piaţă un număr
mare de vânzători şi cumpărători de putere concurenţială egală sau
apropiată, astfel încât nici unul din ei să nu poată influenţa în favoarea
sa cantităţile de mărfuri oferite sau cerute, şi nici preţul la acestea;
⇒ omogenitatea produselor pe piaţa cu concurenţă perfectă. Produsele
trebuie să fie omogene, pentru ca cumpărătorului să-i fie indiferent de
la ce vânzător procură marfa;
⇒ intrarea liberă noilor producători în ramură, să nu existe bariere
juridice sau instituţionale de mobilitate a factorilor de producţie;

82
 ⇒ elasticitatea pieţei. Piaţa cu concurenţă perfectă trebuie să fie elastică,
adică adaptarea fără restricţii a ofertei la cerere şi invers în raport cu
modificarea preţului;
⇒ transparenţa pieţei, situaţia când toţi participanţii pieţei sunt
informaţi referitor la cerere, ofertă, calitate, preţ etc.
Piaţa cu concurenţă perfectă e considerată numai în cazul, dacă toate
aceste cinci trăsături sunt prezente în mod simultan. Dacă cel puţin lipseşte una
din trăsăturile sus-numite, atunci avem situaţie de piaţă cu concurenţă
imperfectă sau impură.
Pe piaţa cu concurenţă perfectă preţul se formează la nivelul punctului de
intersecţie dintre curbele cererii şi ale ofertei, situaţie în care cantităţile cerute
sunt egale cu cele oferite.
Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în trei forme: piaţă de
monopol; piaţa cu concurenţă monopolistică; piaţa cu concurenţă de oligopol.
Piaţa de monopol presupune existenţa unui singur producător (vânzător)
ce produce şi ţine la control oferta unor valori de producţie sau de consum. O
întreprindere e considerată în situaţie de monopol atunci, când este singura
producătoare a unui bun, nefiind concurată de alţi producători interni sau
externi. Dacă pe piaţa unui bun sau serviciu omogen există un număr mare de
producători, puşi în faţa unui singur cumpărător, care fixează volumul de
producţie şi preţul de cumpărare, atunci apare situaţia de piaţă de monopson,
iar dacă un singur producător intră în relaţii de schimb cu un singur cumpărător,
atunci apare situaţia de piaţă de monopol bilateral.
Monopolul apare în urma intensificării concurenţei imperfecte,
concentrării şi centarlizării capitalului. Monopolul se manifestă în următoarele
forme: monopoluri naturale (deţinerea sau controlul unor resurse cu calităţi
deosebite); monopolul asupra mărcii comerciale; monopolul tehnologic (generat
de proprietatea asupra patentului noului produs); monopolul reducerii costurilor
de producţie (firmele concurente nu pot rezista la costuri de producţie
marginale); monopolul instituţional, generat de funcţionarea unor firme supuse
controlului de stat (apă, gaze, energie electrică etc.).
Piaţa de monopol are următoarele trăsături:
⇒ existenţa unui vânzător la nivel de ramură. În realitate rolul de
monopol îl poate juca proprietarul unor izvoare de apă minerală, a unei
fabrici de materiale de construcţie specifice, a unui lot de vii unicale
etc.;
⇒ în piaţa de monopol lipsesc substituenţi adecvaţi. De ex., firma-
monopol de dobândire şi prelucrare a diamantelor practic nu are
alternative;
⇒ în piaţa de monopol are loc fixarea preţului de către firmă, care, de
regulă, acoperă costurile de producţie şi aduce un profit respectiv.
Preţurile stabilite de firmă constituie preţuri de monopol. Preţurile de
monopol pot fi în unele cazuri mai joase de preţul de echilibru al

83
 pieţei, deoarece firma obţine profituri ridicate în urma realizării unui
volum mai mare de mărfuri;
⇒ în condiţiile pieţei de monopol firma are posibilitate de a alege atât
preţul, cât şi cantitatea de bunuri ce urmează a fi produse şi vândute;
⇒ piaţa de monopol, de regulă, blochează intrarea în ramura respectivă a
altor firme. De ex., monopolul natural de asigurare a consumatorilor cu
apă, gaze, energie electrică va bloca intrarea altor firme în acest
domeniu de activitate.
Piaţa cu concurenţă monopolistică reflectă acea situaţie de pe piaţă,
când vânzătorii şi cumpărătorii pot influenţa raportul dintre cerere şi ofertă,
nivelurile de preţuri în intenţia de a obţine profituri mari şi stabile. Concurenţa
monopolistică reprezintă un segment important al concurenţei imperfecte şi se
defineşte prin existenţa concomitentă a diferenţierii produselor şi a unui număr
mare de vânzători.
Piaţa cu concurenţă monopolistică are următoarele trăsături:
⇒ pe piaţa cu concurenţă monopolistică există mai mulţi producători,
produsele cărora sunt similare, dar neomogene, fapt ce-i permite
furnizorului să influenţeze preţul, preferinţele consumatorului şi
cantitatea produsă. De ex., în industria de confecţii a S.U.A. există 32
de firme, care coasă costume şi paltoane pentru bărbaţi. Între aceste
firme are loc o luptă de concurenţă monopolistică;
⇒ piaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează prin diferenţierea
produselor în dependenţă de calitatea mărfurilor şi forma de deservire
(prin utilitate, prin performanţele tehnico-economice, design etc.);
⇒ intrarea noilor firme în piaţa cu concurenţă monopolistică este relativ
uşoară, deoarece în ramură activează mai multe firme, fapt ce face
imposibilă subordonarea lor reciprocă;
⇒ efectuarea unui control limitat asupra preţurilor. Consumatorii preferă
să procure mărfuri şi servicii de la anumiţi vânzători, chiar dacă
preţurile sunt relativ mai majorate;
⇒ concurenţa monopolistică se desfăşoară în temei în afara preţurilor (în
dependenţă de nivelul costurilor de producţie, reclamei, calitatea
mărfurilor, semnele de firmă etc.). Firma monopolistă poate exercita o
putere de monopol datorită dreptului conferit de marca de fabricaţie.
Maximizarea profitului pe piaţa cu concurenţă monopolistică se obţine la
acel volum al producţiei la care costul marginal este egal cu venitul marginal.
Analiza concurenţei monopoliste evidenţiază că în condiţiile actuale se
extinde tot mai mult concurenţa prin produse, care asigură consumatorului cel
mai înalt grad de satisfacţie.
Piaţa cu concurenţă de oligopol reprezintă o formă de concurenţă
imperfectă, care, de regulă, cuprinde o ramură sau domeniu de activitate. O
ramură se caracterizează prin concurenţă de oligopol dacă un număr mic de
producători domină producţia şi vânzarea unui produs. Oligopolistă poate fi
considerată orice firmă produsele căreia sunt omogene, iar unităţile economice

84
sunt de dimensiuni mari (industria metalelor feroase, aluminiului etc.) sau care
produce bunuri diferenţiate, dar care domină împreună ramura respectivă (de
ex., firmele mari din ramura de producţie a automobilelor).
Piaţa cu concurenţă de oligopol are următoarele trăsături:
⇒ piaţa cu concurenţă de oligopol cuprinde un număr limitat de
producători (3 – 7 firme), care deţin o parte importantă din piaţa de
desfacere respectivă;
⇒ pătrunderea pe o piaţă de oligopol este, dacă nu imposibilă, cel puţin
dificilă. Oligopolul se protejează prin diferite bariere şi restricţii;
⇒ în piaţa cu concurenţă de oligopol există controlul general al preţurilor,
interdependenţa şi incertitudinea. În condiţiile de oligopol fiecare
producător poate fixa volumul de produse şi volumul de vânzări, însă
preţul de realizare şi profitul fiecăruia depinde de deciziile celorlalţi
producători.
Oligopolurile pot fi grupate în: oligopoluri concentrate şi oligopoluri
antagoniste. Oligopolurile concentrate sunt întemeiate pe acorduri secrete şi se
manifestă în formă de cartel (acorduri între producătorii de produse omogene
referitor la nivelul de preţuri şi la divizarea pieţelor de desfacere). Oligopolurile
antagoniste se află într-o concurenţă continuă atât prin jocul de preţuri, cât şi
prin schimbări de caracteristici ale produsului. Metodele de concurenţă
antagonistă sunt diverse: majorarea volumului de vânzări, lansarea produselor
noi prin publicitate (reclamă), demonstrarea calităţii produselor realizate,
vânzarea produselor în rate pe termen lung, spionajul economic, şantajul, acte de
diversiune, corupţie etc.
În ţările cu economie de piaţă are loc reglementarea funcţionării pieţei
prin promovarea unor acţiuni de menţinere, restaurare sau consolidare a
mediului economico-legislativ necesar desfăşurării normale a concurenţei.
Aceste reglementări cuprind două direcţii: prima – reglementarea juridică a
tranzacţiilor comerciale şi a concurenţei în scopul controlului şi limitării
tendinţelor monopoliste; a doua – supravegherea respectării măsurilor luate de
legislativ privind desfăşurarea concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste.

Concepte-cheie

 piaţa preţul de licitaţie

 piaţa liberă  concurenţa
 piaţa reglementată
 piaţa bunurilor de
consum
 piaţa muncii
 piaţa capitalului
 piaţa hârtiilor de
valoare
 piaţă mondială
legea concurenţei
concurenţa de natură economică
concurenţa de natură extraeconomică
concurenţa loială
concurenţa neloială
concurenţa perfectă
85
  cererea, cererea
agregată
 oferta, oferta
agregată
 elasticitatea cererii
 elasticitatea ofertei
 preţul de echilibru
 echilibrul pieţei
 preţul liber
 preţul administrat
concurenţa imperfectă
piaţa cu concurenţă de monopol
monopsonul
piaţa cu concurenţă monopolistă
piaţa cu concurenţă de oligopol
oligopolul concentrat
oligopolul antagonist
măsurile antimonopol

Rezumat

1. Piaţa este o categorie a economiei de schimb, ce reflectă un sistem de

relaţii vânzare-cumpărare între diferiţi agenţi economici şi un mecanism
complex al cererii, ofertei, preţului şi concurenţei.
2. Principalele funcţii ale pieţei sunt: realizarea relaţiilor permanente dintre
producătorii şi consumatorii de bunuri materiale şi servicii; asigurarea
alocării şi utilizării eficiente a resurselor materiale, umane şi financiare;
asigurarea echilibrului dintre cerere şi ofertă şi formarea preţurilor de
echilibru.
3. Cererea pentru un bun reprezintă cantitatea din acel bun pe care consumatorii
doresc şi pot să o achiziţioneze într-o perioadă de timp. Cererea depinde de
un număr de factori, cum ar fi: preţul bunului, venitul, preferinţele şi
aşteptările cumpărătorilor, precum şi publicitatea făcută bunului respectiv.
4. Curba cererii ilustrează relaţia dintre cantitatea cerută dintr-un bun şi preţul
acestui bun. În conformitate cu legea generală a cererii curbele cererii au
pante negative, însemnând că o creştere a preţului conduce la o scădere a
cantităţii vândute, şi invers.
5. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ măsoară variaţia cererii atunci când
preţul se modifică. Elasticitatea în funcţie de venit măsoară modificarea
cererii la o variaţie a venitului.
6. Oferta pentru un bun reprezintă cantitatea din acel bun pe care firmele
individuale sunt dispuse să o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de
timp. Oferta depinde de: preţul bunului, preţul bunurilor alternative, preţul
factorilor de producţie, costurile de producţie etc.
7. Curba oferetei ilustrează relaţia dintre cantitatea oferită dintr-un bun şi preţul
bunului. În conformitate cu legea generală a ofertei curbele ofertei au pante
pozitive, însemnând că o creştere a preţului conduce la o sporire a cantităţii
de bunuri oferite.

86
8. Echilibrul de piaţă este definit ca o stare în care nu sunt generate forţe
economice capabile să modifice starea existentă. Pe piaţa unui bun sau a unui
serviciu se spune că s-a stabilit un echilibru atunci când cererea pentru bunul
sau serviciul respectiv este egală cu oferta lui pe piaţă.
9. Analiza cererii şi a ofertei poate fi folosită pentru a ilustra interacţiunea
dintre pieţe. De ex., o scădere a ofertei care face să crească preţul unui bun va
fi de natură să mărească preţul bunurilor de substituţie şi să micşoreze preţul
bunurilor complimentare. Scăderea ofertei va reduce, de asemenea,
disponibilitatea bunurilor furnizate simultan şi va determina astfel creşterea
preţurilor acestora.
10.Preţurile de piaţă sunt o consecinţă a raporturilor dintre cerere şi ofertă, adică
ele se stabilesc printr-un dialog permanent dintre vânzători şi cumpărători.
Preţul de piaţă este determinat de volumul de muncă, utilitatea produselor,
cerere şi ofertă, raritate. În condiţiile pieţei contemporane de rând cu preţurile
de piaţă se aplică şi preţurile administrate (stabilite de stat şi întreprinderi
monopoliste).
11. Piaţa concurenţială include: piaţa cu concurenţă perfectă şi piaţa cu
concurenţă imperfectă. Modelul pieţei cu concurenţă perfectă presupune
existenţa mai multor cumpărători şi vânzători, libertatea intrărilor pe piaţă şi
a ieşirilor de pe piaţă, mobilitatea perfectă a factorilor de producţie,
cunoaşterea perfectă a pieţei şi omogenitatea produselor.
12.Piaţa cu concurenţă de monopol reprezintă piaţa unui bun sau serviciu care e
oferit de un singur furnizor şi pentru care nu există un bun sau serviciu
înlocuitor apropiat.
13.Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă un segment important al
concurenţei imperfecte şi se defineşte prin existenţa concomitentă a
diferenţierii produselor şi a unui număr mare de vânzători.
14. Concurenţa de oligopol presupune existenţa unui număr mic de producători
care domină producţia şi vânzarea unui produs din ramura respectivă. În
condiţiile concurenţei de oligopol are loc recunoaşterea faptului, că dacă
întreprinderea oligopolistă va modifica strategiile de preţ sau pe cele care nu
privesc preţul, va trebui să facă faţă unei reacţii din partea rivalilor.

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi noţiunea pieţei.

2. Ce funcţii îndeplineşte piaţa.
3. Determinaţi criteriile de clasificare a pieţelor.
4. Explicaţi conţinutul legii generale a cererii.
5. Ce factori influenţează asupra cererii?
6. Analizaţi formele de elasticitate a cererii.
7. Expilcaţi conţinutul legii generale a ofertei.
8. Analizaţi factorii ce influenţează asupra ofertei.
87
9. Analizaţi formele de elasticitate a ofertei.
10.Explicaţi conţinutul noţiunilor „preţ de echilibru” şi „echilibrul de piaţă”.
11. Desenaţi un tabel al echilibrului de piaţă şi explicaţi cauzele deplasării
curbelor cererii şi ofertei.
12.Analizaţi conţinutul preţului şi formele lui de manifestare.
13. Explicaţi conţinutul reglementării directe şi indirecte ale statului asupra
preţurilor.
14.Explicaţi noţiunile de „concurenţă perfectă”, „concurenţă de monopol”,
„concurenţă monopolistică” şi „concurenţă de oligopol”.

Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, Editura Economică, 1997,

p. 65 – 76, 153 – 163, 168 – 209.
 A. Cojuhari, V. Umaneţ. Bazele teoriei economice. Chişinău, Editura
Universitas, 1993, p. 61 – 81, 176 – 179.
 C. Gogoneaţă. Economie politică. Bucureşti, 1995, p. 54 – 67, 100 – 118.
 Dicţionar de economie. Coordonator Niţă Dobrotă. Bucureşti, 1999, p. 94,
117 – 119, 152 – 153, 185 – 186, 199 – 200, 363 – 365.
 Legea Republicii Moldova „Despre apărarea concurenţei”. Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr. 166 – 168 din 31 decembrie
2000.

88
 Tema 7
Piaţa factorilor de producţie şi formarea veniturilor factoriale
Planul temei
1. Piaţa muncii şi salariul.
2. Piaţa capitalului real şi dobânda.
3. Piaţa funciară şi renta.
4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale.

Scopul temei: cunoaşterea studenţilor cu formele pieţelor factorilor de

producţie şi a veniturilor obţinute de la utilizarea acestora.

Obiectivele temei
 determinarea esenţei pieţei muncii;
 analiza cererii şi ofertei pe piaţa muncii;
 analiza funcţiilor bursei de muncă;
 determinarea criteriilor de formare a salariului;
 evidenţierea formelor de salarizare;
 analiza particularităţilor naţionale ale salariului;
 dinamica salariului în Republica Moldova;
 determinarea structurii pieţei capitalului real;
 analiza cererii şi ofertei pe piaţa capitalului real;
 analiza dobânzii şi factorii care o determină;
 evidenţierea particularităţilor pieţei funciare;
 analiza cererii şi ofertei pe piaţa funciară;
 analiza formelor de manifestare a rentei funciare;
 analiza preţului asupra terenurilor de pământ şi factorii care influenţează
asupra pământului;
 evidenţierea conţinutului profitului şi formelor lui de manifestare;
 rata şi masa profitului şi factorii ce influenţează asupra dinamicii acestora.

7.1. Piaţa muncii şi salariul

Economistul francez din sec. XIX J.B.Say a formulat teoria celor trei
factori de producţie (munca, capitalul şi natura), utilizarea cărora aduce la
formarea pieţelor respective (piaţa muncii, piaţa capitalului şi piaţa resurselor
naturale) şi la generarea celor trei venituri fundamentale: salariul, dobânda
(profitul) şi renta.
Piaţa muncii reprezintă un ansamblu de relaţii în cadrul cărora se
confruntă cererea cu oferta de muncă, au loc negocieri privind angajarea de
lucrători, mărimea salariului care trebuie plătit şi condiţiile de muncă, pe care
trebuie să le creeze agenţii economici.
 Obiectul tranzacţiilor pe piaţa muncii îl constituie forţa de muncă, care se
vinde şi se cumpără ca orice alt bun economic. Piaţa muncii include următoarele
mecanisme de bază: cererea de muncă, oferta de muncă şi preţul muncii
(salariul).
Cererea de muncă (forţă de muncă) reprezintă cantitatea de muncă
salariată pe care agenţii economici sunt dispuşi s-o achiziţioneze într-o anumită
perioadă de timp. Această cantitate depinde de numărul locurilor de muncă
disponibile.
Cererea de muncă poate fi elastică sau inelastică. Cu cât elasticitatea
cererii în funcţie de preţ a unui bun este mai mare, cu atât va fi mai mare şi
elasticitatea cererii pentru munca folosită la producerea bunului respectiv. De
ex., o creştere a salariilor minerilor va conduce la o creştere a preţului la
cărbune. Această creştere de preţ va determina o scădere mai mult decât
proporţională a cantităţii cerute de cărbune şi, în consecinţă, o scădere
importantă în cantitatea de muncă cerută. Cu cât costul muncii are o pondere
mai mare în costul total, cu atât mai mare va fi elasticitatea cererii de muncă.
Dacă salariile reprezintă o proporţie mare din costul total, o creştere a salariilor
va conduce la o creştere substanţială a costului total. Prin urmare, producţia va fi
redusă şi vor fi angajaţi mai puţini muncitori.
Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii pe care o poate efectua
populaţia aptă de muncă ce doreşte să se angajeze la un moment dat. Oferta de
muncă nu include persoanele ocupate în gospodăria casnică, militarii, studenţii
şi alte persoane care desfăşoară activităţi nesalariate.
Oferta muncii are următoarele particularităţi: ea se formează într-o
perioadă de timp mai îndelungată (în decursul unei noi generaţii); constituirea
ofertei muncii nu se desfăşoară exclusiv pe principii economice, ea este supusă
şi legilor demografice; oferta de muncă are o mobilitate relativ redusă (migrarea
forţei de muncă este limitată din mai multe motive); populaţia activă este
dispusă să participe la muncă în funcţie de vârstă, sex, starea sănătăţii, condiţiile
de muncă etc.; resursele de muncă nu se pot conserva (orice neparticipare la
muncă înseamnă pierdere atât pentru individ, cât şi pentru societate).
Oferta de muncă, ca şi cererea, poate fi elastică sau inelastică. Oferta de
muncă pentru un anumit domeniu de activitate va fi elastică, din moment ce o
creştere a salariului din acel domeniu va determina un număr de muncitori să se
transfere din alte domenii către acesta. Elasticitatea, totuşi, va fi diferită în
funcţie de durata perioadei de timp avută în vedere. Cu cât durata va fi mai
mare, cu atât elasticitatea ofertei va fi şi ea mai mare.
În calitate de subiecţi ai pieţei de muncă pot fi:
− ofertanţii de muncă (persoanele purtătoare a forţei de muncă);
− sindicatele şi alte organizaţii ale salariaţilor, oficii de agenţi de plasare;
− patronatul, agenţii economici (purtători al cererii de muncă sau a ofertei
de locuri de muncă);
− statul, care poate influenţa raportul dintre cererea şi oferta de muncă prin
politica de investiţii, bugetară, fiscală, de credit, etc.
 Din punct de vedere al cererii şi ofertei de muncă, piaţa muncii poate fi
divizată în: piaţa muncii cu cerere limitată şi piaţa muncii cu ofertă limitată.
Piaţa muncii cu cerere limitată are permanent un potenţial mare de rezervă de
forţe de muncă. Asemenea pieţe ale muncii se întâlnesc în prezent în mai multe
ţări subdezvoltate. Piaţa muncii cu ofertă limitată se manifestă prin gradul
ridicat de utilizare a forţei de muncă. În condiţiile acestei pieţe: lipseşte
concurenţa dintre angajaţi şi şomeri; angajarea forţei de muncă este garantată;
există un deficit al forţei de muncă.
Piaţa muncii se consideră echilibrată, dacă volumul cererii de muncă
corespunde volumului ofertei de muncă (fig. 7.1).

Dm Punctul de intersecţie a curbei

Sm cererii cu cea a ofertei indică nivelul
de echilibru dintre cantitatea cerută şi
cantitatea oferită de muncă, căruia îi
Se corespunde salariul de echilibru.
Un element important al pieţei
muncii este bursa muncii, care
Fig. 7.1 reprezintă o instituţie ce îndeplineşte
Dm – cererea de muncă; funcţia de intermediar dintre
Sm – oferta de muncă; antreprenori şi salariaţi în procesul de
Se – salariul de echilibru. angajare a forţei de muncă. În
majoritatea ţărilor bursele de muncă
sunt instituţii statale şi sunt dirijate de ministerul muncii, iar în unele ţări astfel
de burse au statut de instituţie privată. Principalele funcţii ale bursei de muncă
sunt: înregistrarea şomerilor; înregistrarea locurilor de muncă vacante; angajarea
la lucru a şomerilor; studierea conjuncturii pieţei de muncă şi prestarea
informaţiei respective; testarea persoanelor care doresc să fie angajate în câmpul
de muncă; orientarea profesională a şomerilor; acordarea indemnizaţiilor de
şomer.
Piaţa muncii joacă un rol semnificativ în stabilitatea şi dezvoltarea
economiei naţionale: asigură orientarea ocupării eficiente a forţei de muncă la
nivel de firmă, ramură şi economie naţională în ansamblu; oferă posibilitatea
satisfacerii cerinţelor economiei naţionale în forţă de muncă; oferă informaţie
privind concordanţa cererei cu oferta de muncă de care se ţine seama în
elaborarea politicilor de pregătire a cadrelor, de orientare profesională a
tineretului, de restructurare a învăţământului; influenţează asupra pieţei
capitalului, pieţei bunurilor materiale şi a serviciilor şi a echilibrării în ansamblu
a economiei naţionale.
Unul din mecanismele principale ale pieţei muncii îl constituie preţul
muncii (salariul). În sens larg salariul reprezintă venitul care revine
lucrătorului în schimbul muncii sale sau plata pentru remunerarea muncii. În
sens îngust salariul reprezintă plata pentru forţa de muncă utilizată în diferite
domenii de activitate. Referitor la noţiunea salariului există diferite abordări. De
ex., liberalii clasici consideră, că salariul natural reprezintă minimul necesar
pentru existenţa salariatului şi familiei sale, care nu poate fi depăşit în jos
întrucât existenţa salariatului devine imposibilă, şi nici în sus, pentru că
antrenează creşterea natalităţii, ceea ce ar conduce la creşterea ofertei de muncă
şi ca urmare la o scădere a salariului la nivelul său natural. În viziunea liberalilor
neoclasici salariul nu este plata pentru muncă, ci reprezintă o sumă ce
corespunde unui anumit raport dintre utilitatea pe care o are munca pentru
salariat şi pentru capitalist, când discutilitatea şi productivitatea sa marginală
sunt egale. Actualmente este larg aplicată abordarea, că salariul reprezintă o
expresie a raportului dintre sindicate, puterea politică şi presiunea şomajului.
Salariul depinde de următoarele criterii de bază: importanţa muncii
salariatului pentru firmă, ramură, societate; nivelul de calificare a lucrătorului şi
complicitatea muncii; cantitatea muncii; calitatea muncii; rezultatele muncii;
acoperirea cheltuielilor de reproducţie a forţei de muncă. Statul aplică măsuri de
reglementare a relaţiilor de muncă: stabileşte condiţiile pentru folosirea forţei de
muncă, durata muncii şi a concediilor, securitatea muncii, executarea
contractului de muncă; intervine asupra condiţiilor de remunerare a muncii,
stabileşte procedura de fixare a salariilor în domenii de activitate; exercită rolul
de arbitraj în relaţiile dintre salariaţi şi patronat.
Trebuie de deosebit salariul nominal şi salariul real. Salariul nominal
este cantitatea de bani care revine lucrătorului pentru un anumit timp de muncă
(oră, zi, săptămână, lună, an). Mărimea salariului nominal depinde de: preţul
forţei de muncă, care se creează pe piaţa muncii sub influenţa cererii şi ofertei;
situaţia economică care se creează la diferite faze ale ciclului economic (la faza
declinului economic salariul scade, iar la faza avântului – creşte); politica
statului şi a antreprenorilor în domeniul de salarizare. Statul determină minimul
salariului, iar antreprenorii determină salariul în dependenţă de posibilităţile
firmei.
Salariul real reflectă cantitatea de mărfuri şi servicii, care pot fi procurate
în baza salariului nominal. Salariul real reprezintă capacitatea de cumpărare a
salariului nominal. Salariul real depinde de: mărimea salariului nominal; nivelul
de preţuri asupra mărfurilor şi serviciilor; mărimea impozitelor; capacitatea de
cumpărare a banilor. Salariul real nu creşte în aceeaşi proporţie ca şi salariul
nominal. De ex., salariul nominal poate să crească, însă salariul real poate să
rămână la acelaşi nivel sau chiar să scadă, dacă vor spori preţurile la bunurile
economice şi vor creşte impozitele şi alte plăţi obligatorii.
Salariul se manifestă în următoarele forme principale:
1) salariul pe unitate de timp este salariul prin care plata pentru muncă
se face în funcţie de timpul lucrat (oră, zi, săptămână, lună, an).
Unitatea de măsură a salariului pe unitate de timp este preţul minim al
unei ore de muncă. De ex., în S.U.A. plata minimă pe oră constituie
6,25 dolari, în Anglia – 3,20 lire sterline;
2) salariul în acord (cu bucata) este o formă de salarizare prin care
remunerarea lucrătorului se face în raport cu cantitatea de bunuri
produse. Salariul în acord poate fi exprimat: a)în acord direct, când
 salariul se stabileşte după un tarif constant; b) în acord progresiv, când
tariful pe unitate de produs se majorează în anumite proporţii în
dependenţă de gradul de îndeplinire a sarcinii; c) în acord premial,
când salariatul primeşte diferite premii pentru rezultate obţinute în
muncă; d) în acord global, când o formaţiune de lucrători (brigadă)
îndeplineşte un volum de lucru la termenul stabilit pentru care
primeşte salariul respectiv;
3) salariul colectiv este salariul stabilit în urma negocierilor dintre
patronat şi sindicate la nivel de ramură de activitate;
4) salariul social este acea parte din venitul naţional, care este destinată
pentru plata accidentelor de muncă, bolilor profesionale şi altor plăţi
cu caracter social.
Salariul are tendinţa de diferenţiere, care este condiţionată de:
− inegalitatea lucrătorilor. Lucrătorii se deosebesc după capacităţile
fizice şi intelectuale, după nivelul de instruire şi pregătire. Salariile
sunt cu atât mai mari cu cât pentru îndeplinirea unei funcţii au fost
necesare mai multe studii care solicită timp şi costuri de pregătire;
− neomogenitatea felurilor de muncă. În economie există munci
prestigioase şi mai puţin prestigioase, munci de inovaţie, conducere,
organizare cu rezultate diferite în funcţie de natura lor şi căror le
corespund remuneraţii diferite;
− inegalitatea pieţelor de muncă. În diferite pieţe de muncă
coraportul dintre cererea şi oferta de muncă este diferit, ce inevitabil
influenţează asupra diferenţierii salariului.
Salariul la fel diferă în mare măsură de la o ţară la alta, adică au loc
deosebiri naţionale. Deosebirile naţionale ale salariului sunt condiţionate de
următorii factori: a) nivelul diferit al valorii forţei de muncă (în ţările economic
dezvoltate cheltuielile pentru reproducţia forţei de muncă sunt mai majorate
decât în ţările subdezvoltate); b) nivelul diferit de intensitate a muncii (munca
mai intensivă creează într-o unitate de timp o valoare mai mare, deci şi salariul
este mai majorat); c) nivelul diferit al productivităţii muncii (în ţările dezvoltate
productivitatea muncii e mai înaltă decât în ţările slab dezvoltate, deci şi salariul
e mai ridicat); d) nivelul diferit de organizare a muncitorilor în sindicate (la
întreprinderile mari, unde acţionează sindicatele, nivelul salariului e mai sporit
decât la firmele unde organizaţiile sindicale lipsesc sau se manifestă insuficient).
În Republica Moldova salariul este reglat de legislaţia în vigoare şi are
tendinţa de creştere (tab. 7.1).
Tabelul 7.1
Dinamica salariului în Republica Moldova (lei)
1995 1998 2000 2002
(august)
 Total, din care: 143,2 250,4 407,9 688,5
agricultura, economia vânatului şi silvicultura 103,6 140,6 251,7 359,3
pescuitul 136,2 201,6 338,5 365,6
industria 220,0 423,5 683,4 1064,2
construcţiile 206,6 362,4 539,8 904,5
comerţul cu ridicata şi cu amănuntul 156,7 165,7 394,6 622,2
hotelurile şi restaurantele 172,2 230,2 357,8 656,2
Tabelul 7.1 (continuare)
transporturile, depozitare şi comunicaţii 193,0 376,5 635,0 1143,3
activităţile financiare 484,7 1135,4 2353,1 2533,1
tranzacţiile imobiliare 179,5 336,3 554,0 885,8
administraţia publică şi apărare;
asistenţa socială obligatorie 231,6 392,0 517,7 1027,0
învăţământ 119,4 183,7 247,7 373,3
sănătatea şi asistenţa socială 126,5 183,5 230,1 437,1
alte activităţi de servicii colective, sociale şi
personale 131,6 227,4 295,8 480,2

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. DSS al Republicii Moldova. Chişinău:
Statistica, 2002, p. 105; Situaţia economică a Republicii Moldova în ianuarie-
septembrie 2002. DSS al Republicii Moldova. Chişinău, 2002, p. 57.

7.2. Piaţa capitalului real şi dobânda

Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se formează în

procesul atragerii şi plasării fondurilor băneşti, relaţii rezultate din confruntarea
cererii şi ofertei de capital.
Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor
economici la un moment dat şi nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte.
Cererea de capital are următoarele componente: capitalul solicitat pentru
investiţii; resursele suplimentare destinate pentru funcţionarea capitalului
împrumutat şi pentru plata dobânzilor; mijloacele necesare pentru formarea de
rezerve.
Oferta de capital reflectă totalitatea mijloacelor băneşti disponibile
pentru plasament la un moment dat şi la un anumit preţ (dobândă). Oferta de
capital include: economiile care se formează în perioada dată (la întreprinderi);
capitalul eliberat dintr-un împrumut sau dintr-o folosire anterioară; capitalurile
băneşti care devin disponibile pentru un interval de timp.
Piaţa capitalului privită în sens îngust reflectă confruntarea cererii şi
ofertei de capital real, iar în sens larg – ea cuprinde toate posibilităţile de
procurare ale capitalului, respectiv pieţele de credit şi titlurilor de valoare.
Piaţa capitalului cuprinde două componente principale: piaţa capitalului
pe termen scurt şi piaţa capitalului pe termen mijlociu şi lung. Piaţa capitalului
pe termen scurt (numită piaţă monetară) cuprinde relaţiile care se formează în
domeniul atragerii şi plasării fondurilor pe termen scurt (până la un an). Astfel
de piaţă deserveşte operaţiunile interbancare şi efectuează operaţiuni cu active
financiare care au scadenţă scurtă (cambii, bilete de ordin, certificate de
depozit). Piaţa de capital pe termen mijlociu şi lung (numită piaţă financiară)
cuprinde relaţiile în legătură cu atragerea şi plasarea de fonduri pe termen
mijlociu (1 – 5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Piaţa pe termen mijlociu şi
lung include următoarele componente: piaţa financiară formată din piaţa
acţiunilor, obligaţiunilor şi altor titluri financiare pe termen lung; piaţa
împrumuturilor pe gaj de titluri pe termen lung (lombardul); piaţa ipotecară.
Unul din mecanismele de funcţionare a pieţei de capital este dobânda.
Dobânda reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat
într-o activitate economică şi apare sub formă de excident în raport cu capitalul
avansat. În sens restrâns dobânda reprezintă un excident ce revine proprietarului
de capital cu împrumut. În sens larg dobânda reprezintă un excident ce revine
proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii normale.
Dobânda îndeplineşte următoarele funcţii: influenţează asupra procesului
de deplasare a factorilor de producţie şi folosirea lor eficientă; serveşte ca
pârghie de stimulare a firmelor şi a populaţiei în economisirea unei părţi din
venituri; serveşte ca modalitate de a asigura băncilor recuperarea cheltuielilor
efectuate şi realizarea unui profit normal; serveşte ca instrument de redistribuire
a veniturilor.
Pentru deponenţi dobânda apare ca un venit obţinut de la bancă în contul
sumelor depuse, iar pentru agenţii economici, care procură credite, dobânda
apare sub formă de cheltuieli de producţie, care se includ în costul total de
producţie.
Dobânda totală (brută) se divizează în următoarele componente: a) primă
de risc, care constituie o compensare a riscului la care este supus plătitorul.
Prima de risc depinde de volumul de capital împrumutat şi de termenul şi
condiţiile de restituire; b) cheltuielile de gestiune suportate de împrumutător
pentru a controla solvabilitatea împrumutului; c) dobândă pură, ceea ce rămâne
din dobânda brută (totală) după scăderea primei de risc şi a cheltuielilor de
gestiune.
Mărimea absolută a dobânzii constituie masa dobânzii (D). Masa
dobânzii este direct proporţională cu mărimea creditului acordat, durata lui şi
rata dobânzii (d′ ). Rata dobânzii este raportul procentual dintre masa dobânzii
D
şi capitalul împrumutat ( d' = C × 100 % ). În dependenţă de forma de calcul
dobânda poate fi simplă sau compusă. Dobânda simplă reprezintă remunerarea
plătită sau primită pentru serviciul unui capital în condiţiile în care acesta nu
este capitalizat. Dobânda simplă se calculeată astfel: Ds =d '×C , unde:
Ds – dobânda simplă; d′ - rata dobânzii; C – capitalul dat cu împrumut (sau
creditul). Dobânda compusă reprezintă remunerarea plătită sau primită pentru
serviciul unui capital în condiţiile capitalizării sale. Dobânda compusă
presupune transformarea dobânzii primite în capital, ajungându-se astfel să se
calculeze dobânda la dobândă. Dobânda compusă se calculează astfel:
D = C(1+d′ )n, unde: d′ - rata dobânzii; n – numărul de ani; C – capitalul dat cu
împrumut.
 Rata dobânzii se manifestă în două forme: rată nominală şi rată reală.
Rata nominală a dobânzii reprezintă taxa dobânzii exprimată la cursul curent,
fără a ţine cont de inflaţie. Rata reală reprezintă taxa nominală a dobânzii
calculată în dependenţă de nivelul inflaţiei. De ex., rata nominală a dobânzii este
de 13%, iar inflaţia în decursul anului a crescut cu 6%. În acest caz rata reală a
dobânzii va constitui 7% (13-6).
Rata dobânzii este influenţată de următorii factori:
 rata profitului. Rata dobânzii trebuie să fie mai mică decât rata
profitului, deoarece în caz contrar întreprinzătorii nu vor valorifica
investiţii;
 cererea şi oferta de capital de împrumut. Dacă creşte cererea de capital,
atunci creşte şi dobânda, iar dacă sporeşte oferta de capital, atunci
dobânda are tendinţa de scădere;
 riscul pentru cei ce acordă capital de împrumut. Cu cât riscul este mai
mare, cu atât şi dobânda este mai ridicată, şi invers;
 inflaţia. Inflaţia, de regulă, contribuie la majorarea ratei dobânzii;
 conjunctura economică. În perioada de relansare economică, în scopul
stimulării investiţiilor de capital, rata dobânzii scade, iar în perioada de
recesiune ea creşte.
Rata dobânzii diferă de la o ţară la alta, ceea ce are ca efect deplasarea
capitalurilor disponibile în căutarea celei mai ridicate ratei ale dobânzii şi
reorientarea fluxurilor de capital pe ţări în dependenţă de mărimea ratei
dobânzii.

7.3. Piaţa funciară şi renta

În economia de piaţă în rând cu piaţa muncii şi piaţa capitalului

funcţionează piaţa funciară (piaţa resurselor naturale). Piaţa funciară include
aceleaşi mecanisme ca şi restul pieţelor: cererea, oferta, preţul, concurenţa. Însă
spre deosebire de restul pieţelor, piaţa funciară este inelastică, deoarece volumul
resurselor naturale este relativ limitat. Cererea faţă de resursele naturale are
tendinţa de creştere în urma sporirii progresului tehnico-ştiinţific, iar oferta de
resurse naturale este inelastică faţă de modificarea preţului, deoarece resursele
au caracter limitat (fig. 7.2).
D
Renta

Utilizarea raţională a D
1 S
resurselor naturale aduce la apariţia
E1
rentei economice. Renta R1
economică reprezintă venitul ce
revine posesorului oricărui factor E
de producţie neregenerabil. Renta R
funciară este plata pentru folosirea
serviciilor legate de pământ. Renta
apare ca o recompensă încasată de Suprafaţa de pământ
proprietarii respectivi pentru Fig. 7.2. Dependenţa rentei economice de
cererea la terenurile de pământ
transferarea temporară a dreptului de
folosinţă altor persoane. Realizarea
rentei economice presupune existenţa simultană a următoarelor condiţii: bunul
respectiv să fie limitat cantitativ; bunul respectiv să nu poată fi înlocuit cu un alt
bun; oferta bunului să fie inelastică în raport cu cererea.
Renta economică se manifestă în următoarele forme:
1. Renta funciară (sau renta pământului). În condiţiile sistemului de
producţie feudal renta funciară se manifesta în trei forme: renta în muncă –
situaţia cănd ţăranul şerb era obligat să lucreze pe pământul moşierului un
anumit număr de zile pe săptămână sau an; renta în produse – situaţia când
ţăranul şerb dădea moşierului o parte din produsul creat sub formă de
produse agricole; renta în bani – situaţia când ţăranul şerb plătea
proprietarului funciar o sumă de bani pentru pământul arendat. În condiţiile
economiei mixte renta funciară îmbracă două forme: a) renta funciară
absolută,care reprezintă suma încasată de proprietarul funciar de la arendaş,
drept chirie pentru terenul arendat, indiferent de calitatea şi poziţia acestuia;
b) renta funciară diferenţială, care se formează pe baza deosebirilor de
fertilitate a terenurilor şi a poziţiei faţă de centrele de aprovizionare şi
desfacere. Arendaşii care arendează loturi de pământ mai fertile primesc un
profit suplimentar, care este însuşit în formă de rentă diferenţială de
proprietarii funciari. Acest supliment de profit apare în baza diferenţei dintre
preţul producţiei agricole de pe loturile slabe şi preţul individual de pe
loturile bune. În sectorul agrar preţurile se formează pe baza cheltuielilor de
pe loturile mai puţin fertile, deoarece loturile bune nu-s în stare să satisfacă în
deplin cerinţele populaţiei în produse agricole. Despre mecanismul de
formare a rentei diferenţiale ne mărturiseşte tab. 7.2.
Tabelul 7.2
Formarea rentei funciare diferenţiale
producţieCheltuieli de factori de

(unit. monet.)Profitul
Volumul producţiei (tone)

Preţul unei Preţul total al

tone (un. mon.) producţiei (un. mon.)
Categoria de teren

Renta diferenţială
individual

individual
de piaţă

de piaţă

slab 100 20 4 30 30 120 120 0

mediu 100 20 5 24 30 120 150 30
bun 100 20 6 20 30 120 180 60
 Renta diferenţială pot obţine şi arendaşii terenurilor de pământ (indiferent
de categoria terenurilor), care aplică cheltuieli suplimentare de factori de
producţie pe terenurile respective.
2. Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de proprietarii unor
suprafeţe de teren de pe care se obţin produse în cantităţi limitate şi care sunt
foarte solicitate de consumatori (cultivarea anumitor soiuri de poamă, fructe,
legume, etc.). aceste produse se realizează, de regulă, la un preţ de monopol
relativ înalt.
3. Renta minieră apare în ramurile de extracţie şi exprimă plata exercitată de
arendaş proprietarului pentru terenul arendat şi exploatarea zăcămintelor
aflate în subsolul acestuia.
4. Renta din construcţii se formează sub influenţa cererii şi ofertei faţă de
terenurile de construcţie şi poziţia lor în centrele urbane. Astfel de rentă
influenţează asupra preţului de chirie a locuinţelor.
5. Renta de raritate reprezintă suma de bani ce revine posesorului de factori de
producţie sau de alte bunuri economice rare, pentru a căror utilizare se
plăteşte un preţ mai ridicat.
Mărimea rentei influenţează direct asupra preţului pământului. Pământul,
ca şi orice alt factor de producţie, se vinde şi se cumpără pe piaţa factorilor de
producţie. Preţul pământului este renta capitalizată la dobânda zilei. Formula
R
preţului pământului: Pp= = d ' ×100 % , unde: Pp – preţul pământului; R – renta; d′
- rata dobânzii. Evoluţia şi dinamica preţului asupra pământului depinde de
următorii factori:
 cererea şi oferta de terenuri agricole. Creşterea cererii duce la
ridicarea preţului asupra pământului şi respectiv a rentei funciare;
 cererea şi oferta de produse agricole legate de sporirea numerică a
populaţiei şi a volumului de materie primă necesar pentru industria
prelucrătoare. Creşterea cererii faţă de produsele agricole contribuie la
sporirea preţurilor asupra acestor produse şi la creşterea preţului asupra
terenurilor de pământ;
 mărimea şi evoluţia rentei. Creşterea rentei funciare inevitabil duce
la ridicarea preţului la terenurile de pământ;
 posibilitatea folosirii alternative a pământului (construirea unui
stadion, bazin, cazino etc.) poate să aducă proprietarului o rentă mai
mare decât anterior;
 rata dobânzii. Preţul pământului se află în raport invers proporţional
cu dinamica ratei dobânzii;
 ameliorarea poziţiei terenurilor agricole (investirea suplimentară de
capital în sistemul de irigare, în îngrăşăminte minerale, în tehnologii
noi agricole etc.).

7.4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale

 Unul din rezultatele finale de utilizare eficientă a factorilor de producţie
este obţinerea profitului. Profitul se prezintă ca un excedent de venit obţinut
prin vânzarea bunurilor realizate de un agent economic peste costul acestora.
Privit în sens larg, profitul reprezintă diferenţa între veniturile şi cheltuielile
efectuate de către o unitate economică, iar în sens restrâns reprezintă o formă a
produsului net, care se autonomizează în procesul de utilizare a unei părţi din
valoarea nou creată.
În practica contabilă profitul este privit ca un rezultat financiar pozitiv al
unei firme, ca o diferenţă dintre încasările şi cheltuielile firmei date.
Referitor la natura economică a profitului există mai multe abordări: unii
economişti consideră că profitul este un venit cuvenit o recompensă pentru
aportul agenţilor economici la progresul tehnico-economic, economisirea
resurselor, satisfacerea unor nevoi sociale; alţii sunt de părerea că profitul
reprezintă o remunerare a capitalului sau a proprietarilor capitalului pentru
contribuţia pe care o aduc la existenţa şi progresul societăţii; a treia afirmă că
profitul este o formă de manifestare a plusvalorii creată de muncitori şi însuşită
în mod gratuit de proprietarii capitalului; a patra grupă de economişti
menţionează că profitul reprezintă expresia sintetică a eficienţei activităţii
oricărei unităţi economice.
Profitul poate fi divizat în profit normal şi supraprofit (profitul peste cel
normal). Profit normal e considerat acel profit, care recuperează toate
cheltuielile agentului economic. La acest nivel de profit firmele nu sunt
încurajate nici să intre în afacere, dar nici să o părăsească. Supraprofitul
reprezintă excidentul de profit peste cel normal, considerat mai remunerativ, mai
stimulativ pentru agentul eonomic. De ex., dacă o firmă este monopolistă sau
oligopolistă şi deci are o putere oarecare pe piaţă, ea ar putea să obţină un profit
peste cel normal pe termen lung folosind bariere la intrare care să restricţioneze
accesul unor firme noi.
Profitul exercită următoarele funcţii:
 funcţia de stimulare a iniţiativei şi a riscului. De ex., dezvoltarea şi
lansarea unui nou produs pe piaţă poate fi o reuşită ori un eşec. Astfel, riscul
poate fi asociat cu rezultatul incert atât al activităţii deja existente, cât şi a
celor novatoare. Un program reuşit va genera pentru firmă un profit peste
normal;
 funcţia de orientare generală a activităţii economice. Profitul este
scopul final al oricărei activităţi economice. Firma, care nu obţine profit,
practic nu poate funcţiona;
 funcţia de autofinanţare a firmei. Asigurarea procesului de dezvoltare a
firmei are loc din contul profiturilor obţinute;
 funcţia de sursă de venit. Din contul profiturilor întreprinderilor are loc
formarea surselor de venituri atât în bugetul de stat, cât şi în bugetele locale;
 funcţia de cultivare a spiritului de economisire. În scopul majorării
profitului firma exercită măsuri de economisire a resurselor materiale,
financiare şi de muncă.
 Profitul se manifestă în următoarele forme:
1. profitul brut – diferenţa dintre venitul total al firmei şi costul de
producţie total;
2. profitul normal – câştigul minim acceptat de agentul economic pentru
desfăşurarea unei activităţi (salariul întreprinzătorului pentru munca
proprie, dobânda la capitalul propriu, chiria pentru utilizarea
încăperilor firmei etc.). Profitul normal, de regulă, este inclus în costul
total al producţiei;
3. profitul pur (profitul net) – diferenţa dintre profitul brut şi profitul
normal. Profitul pur reprezintă acea parte din profitul brut care rămâne
după plăţile impozitelor şi altor plăţi obligatoare;
4. profitul de monopol – profit obţinut de agenţii economici care deţin
poziţii monopoliste în domeniul de producţie sau desfacere şi care
realizează produsele lor la preţuri de monopol;
5. dividend – formă specifică de profit încasată de acţionari (posesorii de
acţiuni) din contul veniturilor societăţii pe acţiuni.
Mărimea profitului îţi găseşte expresia în masa şi rata profitului. Masa
profitului reprezintă suma absolută a câştigului obţinut de o firmă, ramură sau
economia naţională în ansamblu. Rata profitului reprezintă raportul dintre masa
P
profitului şi costul de producţie. Formula ratei profitului: p′ = × 100 % , unde:
CP
p′ - rata profitului; P – masa profitului; CP – costul de producţie. În practica
cotidiană sunt utilizate şi alte expresii ale ratei profitului, cum ar fi:
P
− rata comercială a profitului: pc′ = CA × 100 % , unde: pc′ - rata comercială
a profitului; P – masa profitului; CA – cifra de afaceri;
P
− rata economică a profitului: pe′ = × 100 % , unde: pe′ - rata economică
ATF
a profitului; P – masa profitului; ATF – activele totale ale firmei (proprii
şi împrumutate);
P
− rata financiară a profitului: pf′ = × 100 % , unde: pf′ - rata financiară a
AP
profitului; P – masa profitului; AP – activele proprii ale întreprinderii.
Masa şi rata profitului sunt influenţate de următorii factori:
 nivelul productivităţii muncii. Cu cât productivitatea muncii este
mai înaltă, cu atât mai mult firma majorează masa profitului;
 de nivelul costurilor de producţie. Costul de producţie şi profitul
se află în raport invers proporţional: dacă creşte costul, atunci profitul
scade, iar dacă costul de producţie se reduce, atunci creşte profitul;
 de mărimea şi dinamica preţurilor de vânzare. Dacă cresc
preţurile la mărfurile fabricate, iar costurile de producţie rămân
neschimbate, atunci masa profitului va avea tendinţa de sporire, şi invers;
 de volumul, structura şi calitatea activităţii economice, de
nivelul activităţilor de marketing şi management;
  de distribuirea echitabilă a veniturilor factoriale între posesorii
factorilor de producţie;
 de viteza de rotaţie a capitalului. Cu cât timpul destinat pentru
aprovizionare, producere şi realizare a mărfurilor va fi mai scurt, cu atât
mai repede firma va obţine profitul aşteptat.

Concepte-cheie

 piaţa muncii  piaţa funciară

 cererea muncii  renta economică
 oferta muncii  renta diferenţială
 preţul muncii  renta absolută
 salariul  renta de monopol
 salariul nominal  renta minieră
 salariul real  renta de raritate
 salariul pe unitate de timp  preţul pământului
 salariul în acord  profitul
 salariul colectiv  profitul economic
 salariul social  profitul contabil
 piaţa capitalului real  profitul normal
 dobânda  profitul brut
 dobânda nominală  profitul pur
 dobânda reală  profitul de monopol
 masa dobânzii  masa profitului
 rata dobânzii  rata profitului

Rezumat

1. Piaţa muncii reflectă relaţiile în cadrul căreia se confruntă cererea cu oferta

de muncă. Obiectul tranzacţiilor pe piaţa muncii îl constituie forţa de muncă,
care se vinde şi se cumpără ca orice altă marfă.
2. Principalele mecanisme ale pieţei muncii sunt: cererea, oferta, preţul muncii
(salariul) şi concurenţa. Cererea de muncă reflectă cantitatea de muncă
solicitată de agenţii economici, care dispun de locuri de muncă disponibile.
Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii care poate fi oferită de
posesorii forţei de muncă într-o anumită perioadă de timp.
3. Componentă importantă a pieţei muncii este bursa de muncă, unde are loc
înregistrarea şomerilor şi a locurilor de muncă vacante, orientarea
profesională şi recalificarea şomerilor, acordarea indemnizaţiilor de şomer.
4. Unul din mecanismele principale ale pieţei muncii este preţul muncii
(salariul). Există salariu nominal, care reflectă cantitatea de bani ce revine
 lucrătorului pentru munca exercitată şi salariul real, care exprimă cantitatea
de mărfuri şi servicii care pot fi cumpărate în baza salariului nominal.
Salariul se manifestă în următoarele forme: salariul pe unitate de timp, în
acord, colectiv şi social.
5. Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se constituie în procesul
atragerii şi plasării fondurilor băneşti. Piaţa capitalului cuprinde două
componente: piaţa capitalului pe termen scurt şi piaţa capitalului pe termen
lung.
6. Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor
economici la un moment dat şi la nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o
suporte. Oferta de capital reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti
disponibile pentru plasament la o anumită dobândă.
7. Un rol important în piaţa de capital joacă dobânda, care reprezintă un venit
însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică şi
apare sub formă de excident în raport cu capitalul avansat.
8. Dobânda influenţează asupra procesului de deplasare a factorilor de
producţie şi folosirea lor eficientă; serveşte ca pârghie de stimulare a firmelor
şi a populaţiei în economisirea unei părţi din venituri; contribuie la
recuperarea cheltuielilor bancare şi la redistribuirea veniturilor băneşti ale
agenţilor economici.
9. Piaţa funciară include aceleaşi mecanisme ca şi restul pieţelor, însă spre
deosebire de alte pieţe ea este inelastică deoarece volumul resurselor naturale
este relativ limitat. Cererea faţă de resursele naturale are tendinţa de creştere
în urma sporirii progresului tehnico-ştiinţific, iar oferta de resurse este
inelastică faţă de modificarea preţului, deoarece resursele naturale au caracter
limitat.
10.Utilizarea raţională a resurselor naturale aduce la apariţia rentei economice,
care reprezintă venitul ce revine proprietarului oricărui factor de producţie
neregenerabil. Renta economică se manifestă în următoarele forme: renta
funciară, de monopol, minieră, din construcţii, renta de raritate.
11. Mărimea rentei influenţează direct asupra preţului pământului, care are
tendinţa de creştere. Sporirea preţului asupra terenurilor de pământ este
cauzată de: creşterea cererii referitor la produsele agricole; evoluţia rentei;
posibilitatea folosirii alternative a pământului; dinamica ratei dobânzii şi de
ameliorarea terenurilor agricole.
12. Unul din rezultatele finale ale utilizării eficiente a factorilor de producţie este
obţinerea profitului, care reprezintă un excident de venit obţinut de agentul
economic peste costul de producţie. Profitul exercită următoarele funcţii: de
stimulare a iniţiativei şi a riscului; de orientare generală a activităţii
economice; de autofinanţare a firmei; de sursă de venit în bugetul de stat şi
cel local; de cultivare a spiritului de economisire.
 Probleme de recapitulare

1. Ce reprezintă piaţa muncii şi care sunt mecanismele ei de funcţionare?

2. Care-i esenţa şi funcţiile bursei de muncă?
3. Care este obiectul şi subiecţii pieţei muncii?
4. Ce reprezintă salariul şi care sunt criteriile de salarizare?
5. Analizaţi formele de salariu care există în Republica Moldova.
6. Numiţi factorii care influenţează asupra diferenţierii salariului şi
deosebirilor naţionale între salarii.
7. Caracterizaţi dinamica salariului în Republica Moldova.
8. Ce reprezintă piaţa capitalului real şi care sunt mecanismele de
funcţionare a acesteia?
9. Ce reprezintă dobânda şi care sunt funcţiile ei?
10.Analizaţi factorii care au impact asupra masei şi ratei dobânzii.
11.În ce constă specificul pieţei funciare?
12.Analizaţi principalele forme de manifestare a rentei economice.
13.Ce factori influenţează tendinţa de creştere a preţului asupra terenurilor de
pământ?
14.Ce reprezintă profitul şi care sunt funcţiile lui economice?
15.Analizaţi factorii care influenţează dinamica masei şi ratei profitului.

Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, Editura Economică, 1997,

p. 234 – 266, 383 – 400.
 Economie. Ediţia a V-ea. Bucureşti, Editura Economică, 2000, p. 169 –
194.
 A. Cojuhari, V. Umaneţ. Bazele teoriei economice. Chişinău, Editura
Universitas, 1993, p. 171 – 175, 185 – 188.
 Philip Hardwick ş. a. Economie politică modernă. Bucureşti, Polirom,
2002, p. 359 – 396.
 C. Gogoneaţă. Economie politică. Bucureşti, 1995, p. 68 – 77, 120 – 128.
 M. Grosu. Economie politică. Chişinău, Evrica, 2001, p. 77 – 104, 119 –
125.
 Legea Republicii Moldova „Despre plata muncii”. Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. Nr. 50 – 52 din 11 aprilie 2002.
 Strategia ocupării forţei de muncă. Monitorul Oficial al Republicii
Moldova. Nr. 66 – 68 din 23 mai 2002.
 Hotărârea Guvernului Republicii Moldova „Despre majorarea salariilor
lucrătorilor din sfera bugetară”. Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Nr. 200 – 203 din 19 septembrie 2003.
 Tema 8
Piaţa resurselor financiare
Planul temei
1. Piaţa financiară şi structura ei.
2. Piaţa de capital: concepte, trăsături, structură. Cererea şi oferta de
capital.
3. Piaţa monetară, cererea şi oferta de monedă.
4. Sistemul de credit: esenţa, formele, funcţiile.
5. Sistemul bancar şi politica monetară a Băncii Centrale (cazul Republicii
Moldova).
6. Piaţa valutară.

Scopul temei: analiza pieţei financiare şi a componentelor ei: piaţa de

capital, piaţa monetară şi piaţa valutară.

Obiectivele temei
 înţelegerea esenţei, structurii şi a instrumentelor pieţei financiare;
 cunoaşterea mecanismului de funcţionare a pieţei financiare;
 cunoaşterea structurii şi a mecanismelor de funcţionare a pieţei
capitalului;
 cunoaşterea valorilor mobiliare – instrumente ale pieţei de capital;
 înţelegerea funcţionării pieţei de obligaţiuni şi acţiuni;
 înţelegerea funcţionării pieţei monetare;
 cunoaşterea cu sistemul bancar al Republicii Moldova: nivelurile de
bănci, funcţiile băncilor;
 cunoaşterea cu sistemul de credit şi rolul lui în transformarea banilor în
capital;
 înţelegerea esenţei politicii monetar-creditare promovată de Banca
Naţională a Moldovei;
 înţelegerea funcţionării pieţei valutare: cunoaşterea cu noţiunile de
convertibilitate şi curs valutar.

8.1. Piaţa financiară şi structura ei

Piaţa financiară reprezintă ansamblul relaţiilor dintre ofertanţii şi

utilizatorii de fonduri băneşti, pe termen scurt, mediu şi lung. Ea asigură
sistemul de legături complexe dintre persoanele fizice, juridice şi guvern, care
au fonduri băneşti disponibile şi cei care au nevoie de aceste fonduri.
Totodată, piaţa financiară constituie cadrul în care se comercializează
hârtiile de valoare (valorile mobiliare) sub forma:
- efectelor comerciale (cambiile),
- sub forma activelor financiare, adică a titlurilor de credit (obligaţiuni
emise de întreprinderi sau guvern pe diferite termene) şi titlurilor de
 proprietate (acţiunile societăţilor),
- ori sub alte forme, cum ar fi, certificatele de trezorerie ş. a.
Conform Legii Republicii Moldova privind cambia nr. 1527-XII din 22
iunie 1993, cu modificări şi completări ulterioare „cambia este un titlu de
credit care reprezintă o creanţă scrisă, întocmită conform prevederilor
acestei legi, ce oferă posesorului acesteia dreptul cert şi exigibil de a cere la
scadenţa creanţei de la debitor, iar în caz de neonorare a acestei cereri şi de
la alte persoane obligate prin cambie, achitarea sumei de bani indicate.”
Cambiile se emit în calitate de instrumente de plată pentru mărfuri livrate
şi servicii prestate. Astfel cambiile sunt instrumente de credit comercial, adică
titluri negociabile de comerţ care fac dovada existenţei unei creanţe privind o
anumită sumă care trebuie să fie plătită la o anumită dată.
În literatura de specialitate noţiunea de activ este abordată din mai multe
puncte de vedere:
a) În plan juridic, activul este definit ca totalitatea drepturilor cu conţinut
economic, aflate în proprietatea unei persoane fizice sau juridice. Exemple de
active patrimoniale pot fi: bunurile corporale şi necorporale.
b) Ca noţiune contabilă, activul reprezintă o parte a bilanţului ce
demonstrează mărimea mijloacelor de care dispune o firmă pentru desfăşurarea
activităţii sale. În componenţa activului intră:
1. bunuri corporale, aşa-numite tangibile, adică care pot fi transmise
(pământ, clădiri utilaje etc.);
2. bunuri necorporale, aşa-numitele active intangibile (brevete, mărci de
comerţ, vechimea firmei, imaginea firmei);
3. drepturi patrimoniale formate din titluri de valoare (cambii, obligaţiuni,
acţiuni,bilete de ordin);
4. alte drepturi băneşti în numerar sau în cont.
c) În sens economic, activul desenează un bun care are valoare pentru
deţinătorul său.
Activul în sens economic poate prezenta:
1. valoare de schimb (marfa);
2. valoare de investiţii sau valoare-capital, care fiind utilizată aduce un
venit.
Exemple:
1. bunurile de echipament, numite şi bunuri de capital (maşini, utilaje,
instalaţii), servesc la crearea producţiei şi permit prin, vânzarea lor,
obţinerea de profit;
2. pământul pus în exploatare aduce rentă, iar locuinţele – chirii;
3. bonurile de tezaur produc dobânzi;
4. acţiunile dau dreptul la dividende.
În raport cu natura procesului de valorificare, activele pot fi:
1. reale – bunuri corporale (tangibile) şi necorporale (intangibile);
2. financiare, care sunt materializate în înscrisuri (hârtii sau înregistrări în
cont), care consacră drepturile băneşti ale deţinătorului lor, precum şi drepturile
acestuia asupra unor venituri viitoare rezultate din valorificarea activelor
respective (dobânzi, dividende).
Activele financiare reprezintă corespondentul monetar al activelor reale
şi ele relevă caracterul dual al economiei de piaţă:
1. economia reală, care include procesele materiale de producere a
bunurilor şi serviciilor pentru consumul individual sau pentru reluarea
producţiei;
2. economia financiară (simbolică), adică procese de tip informaţional,
reprezentate de mişcarea banilor şi a hârtiilor de valoare.
Activele financiare se clasifică:
1. active bancare – rezultate din operaţiunile specifice băncilor şi
instituţiilor asimilate. Specificul pentru aceste active, care produc dobânzi, este
că ele nu au caracter negociabil, dar prezintă un grad ridicat de siguranţă (risc
redus);
2. active nebancare – rezultate din operaţiuni de investiţii (plasament) şi
sunt concretizate în titluri de valoare cu caracter negociabil. În această categorie
se includ activele de capital şi activele monetare.
Activele de capital, rezultă din plasamente pe termen lung şi dau dreptul
la obţinerea unor venituri viitoare (dobânzi, dividende). Ele sunt negociabile pe
piaţa de capital. Activele monetare rezultă din plasamente pe termen scurt şi
sunt negociabile pe piaţa monetară. Specificul lor – grad înalt de lichiditate,
respectiv posibilitatea transformării operative şi pe o bază de continuitate în
fonduri băneşti.
Certificatele de trezorerie (bonurile de trezorerie) reprezintă o valoare
mobiliară (hârtii de valoare),care sunt emise de tezaurul public (Trezoreria
Centrală de Stat). Trezoreria Publică este împuternicită să execute Bugetul la
partea de venituri şi cheltuieli. Pe lângă aceste funcţii trezoreria mai are un
serviciu de execuţie a veniturilor şi cheltuielilor tuturor persoanelor juridice cu
caracter public. Prin urmare acestea îşi păstrează disponibilităţile în depozit la
tezaurul public. Prin urmare, pe baza acestor depozite de mijloace băneşti
trezoreria poate emite bonuri de tezaur. Resursele procurate în acest mod
constituie pentru stat un important mijloc de finanţare ce poate fi utilizat fie
pentru acoperirea golurilor temporare de casă ale bugetului administraţiei
centrale de stat, fie pentru acordarea unui sprijin financiar întreprinderilor
publice sau colectivităţilor locale confruntate cu situaţii de deficit bugetar.
Astfel resursele de trezorerie, constituie astfel, reprezintă un împrumut pe
termen scurt (până la un an) contractate de stat prin emisiunea unor bonuri de
tezaur. Bonurile de tezaur trebuie răscumpărate de către stat la scadenţă, dar
obligatoriu pe parcursul anului bugetar în care a fost contractat împrumutul,
plătind totodată o dobândă.
Principalele operaţiuni efectuate pe piaţa financiară sunt:
1. Constituirea depozitelor bancare (deschiderea conturilor) şi acordarea de
credite, deci deschiderea de conturi pe termen scurt, mediu şi lung pentru clienţii
societăţilor bancare.
 Ansamblul relaţiilor de credit, pe diferite termene, care se derulează prin
intermediul unor mijloace care nu au caracter negociabil, constituie piaţa
bancară.
2. Comercializarea activelor comerciale şi financiare. Acestea reprezintă
tranzacţii care facilitează finanţarea directă şi indirectă prin transferul titlurilor
comerciale şi financiare negociabile şi constituie piaţa hârtiilor de valoare.
Prin aceste activităţi, piaţa financiară:
- asigură transferul fondurilor băneşti de la cei care au un surplus, către cei
care au nevoie de aceste fonduri băneşti;
- reduce costul transferurilor, datorită specializării şi utilizării unor mijloace
moderne;
- reprezintă un mijloc eficient şi echitabil de realocare a resurselor
financiare şi nonfinanciare de către guvern;
- asigură transferul de fonduri către cele mai profitabile domenii de
activitate;
- stimulează mişcarea capitalurilor în direcţia restructurării şi modernizării
economiei naţionale.
Unele din operaţiunile efectuate pe piaţa financiară vizează o perioadă
scurtă de timp, până la un an, iar altele vizează perioade şi mai îndelungate de
timp.
În funcţie de acest criteriu, piaţa financiară este compusă din:
- piaţa monetară;
- piaţa capitalului.
Fiecare din aceste componente cuprind mai multe segmente de piaţă
specializate. Aceste două componente ale pieţei financiare se deosebesc şi prin
faptul că pe piaţa monetară se utilizează, de regulă, active comerciale
(cambiile), iar pe piaţa capitalului - active financiare, în special acţiuni şi
obligaţiuni.
În acelaşi timp, între cele două pieţe, precum şi între diferitele segmente
ale acestora, există o strânsă interdependenţă. Aceasta înseamnă că, în anumite
condiţii, creditele pe termen scurt se pot transforma în credite pe termen mediu
şi lung, că activele bancare se pot transforma în active financiare, că
obligaţiunile se pot transforma în acţiuni etc.
Datorită acestui fapt Guvernul poate să influenţeze, prin intermediul celor
două componente ale pieţei financiare volumul investiţiilor, gradul de ocupare,
volumul şi structura producţiei, nivelul preţurilor etc.
Fluxul general al fondurilor între instituţiile financiare şi componentele
pieţei financiare se prezintă astfel:
 Schema 1
Fluxurile instituţiilor financiare

Menţionăm, că în literatura de specialitate piaţa financiară este definită ca

ansamblul pieţei de capital şi a pieţei monetare.
Din punct de vedere a sferei de cuprindere, în literatura economico-
financiară s-au structurat două concepţii referitoare la piaţa capitalului:
concepţia anglo-saxonă şi concepţia continental-europeană (franceză). În
concepţia anglo-saxonă, piaţa de capital formează împreună cu piaţa monetară
piaţa financiară. În acest context piaţa de capital este sinonimă cu piaţa
valorilor mobiliare şi asigură investirea capitalurilor pe termen mediu şi lung.
Piaţa monetară realizează atragerea şi plasarea capitalurilor pe termen scurt
prin intermediul pieţei interbancare, a pieţei scontului, a pieţei efectelor de
comerţ, a pieţei certificatelor de depozit, a pieţei eurovalutelor etc.
În concepţia continental-europeană, piaţa de capital are o structură
complexă care cuprinde: piaţa monetară, piaţa ipotecară şi piaţa financiară.
Unele ţări din Europa centrală (România, de exemplu) pun în evidenţă
concepţia anglo-saxonă, potrivit căreia piaţa de capital este o componentă a
pieţei financiare. Acest punct de vedere este susţinut şi de autori.

8.2. Piaţa de capital: esenţă, trăsături, instrumente şi structură.

Cererea şi oferta de capital

Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin

intermediul cărora capitalurile disponibile şi dispersate din economie sunt
dirijate către agenţii economici sau către orice structuri publice şi private care
solicită fonduri. Piaţa de capital funcţionează ca un mecanism de legătură între
cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital (investitorii) şi cei care au
nevoie de capital (emitenţii).
Fluxurile de capital dintre emitenţi şi investitori sunt puse în evidenţă de
emisiunea şi tranzacţionarea unor instrumente specifice, respectiv, valorile
mobiliare. Astfel piaţa de capital poate fi definită formal ca „loc de întâlnire” a
vânzătorilor şi cumpărătorilor de valori mobiliare.
Piaţa de capital are următoarele trăsături:
1. este o piaţă deschisă, în sensul că plasamentul este efectuat în marea
masă a investitorilor, iar tranzacţiile cu valori mobiliare au caracter public;
2. produsele pieţei sunt instrumente pe termen mediu (1-5 ani) şi lung
(peste 5 ani). Pe piaţa de capital banii sunt investiţi pe o perioadă mai mare de
un an, în timp ce pe piaţa monetară, resursele sunt utilizate pentru finanţări pe
termen scurt (până la un an);
3. valorile mobiliare, ca produse ale pieţei, se caracterizează prin
negociabilitate (posibilitatea transmiterii către alte persoane pe baza
mecanismului cerere-ofertă cu respectarea legislaţiei) şi transferabilitate. Ele
pot fi transferate de la un posesor la altul, oferind investitorului posibilitatea de a
vinde oricând produsul respectiv la un preţ specific condiţiilor pieţei, sau care
rezultă din negociere la un moment dat;
4. tranzacţionarea valorilor mobiliare nu este directă, ci intermediară.
Intermediarii au un rol important în ceea ce priveşte punerea în contact a
emitenţilor cu investitorii sau a investitorilor ce deţin valori mobiliare în
portofoliu cu cei care doresc să le cumpere. Riscul investiţiei aparţine
întotdeauna investitorilor şi nu emitenţilor.
Schema 2
Poziţia intermediarilor pe piaţa de capital

Piaţa de capital oferă modalităţi de investire, respectiv de atragere a

capitalului, diferite de cele specifice sistemului bancar. Ca o alternativă la
constituirea depozitelor bancare, investitorii por achiziţiona valori mobiliare, iar
emitenţii pentru a nu apela la credite bancare pot atrage capitaluri prin emisiune
de acţiuni şi obligaţiuni.
Obţinerea de fonduri pentru investiţii în active pe termen lung evidenţiază
contribuţia importantă pe care pieţele de capital le au asupra dezvoltării
economice:
1. eficienţa, competitivitatea şi solvabilitatea
sectorului financiar;
2. mobilizarea economiilor financiare;
3. solvabilitatea sectorului societăţilor comerciale;
4. descentralizarea proprietăţii şi distribuirea avuţiei;
 5. accesul societăţilor noi şi în formare la finanţarea
prin acţiuni.
În măsura în care acţiunile şi obligaţiunile reprezintă forme de investiţii
viabile şi relativ sigure cu un venit atractiv pe termen lung, ele îndeplinesc două
funcţii:
1. acţiunile generează un stimulent de a economisi şi investi, spre
deosebire de consum, ori de a cumpăra terenuri şi proprietăţi imobiliare (prin
aceasta alimentând speculaţiile din acest sector) sau de a căuta alternative de
investiţii mult mai profitabile în străinătate;
2. obligaţiunile concurează cu depozitele bancare ce pot fi subiect al
controlului ratelor dobânzii. Acest lucru exercită o presiune de a menţine ratele
„controlate” ale dobânzii mai aproape de ratele de „piaţă”, ceea ce este posibil să
reflecte inflaţia şi penuria de fonduri.
Aşadar, instrumentele principale care activează pe piaţa capitalului sunt
acţiunile şi obligaţiunile, ele, la rândul lor, formând pieţe corespunzătoare.
Acţiunile sunt titluri financiare emise de o firmă (societate comercială,
companie) pentru constituirea , mărirea sau restructurarea capitalului propriu.
Pentru firmă, emisiunea de acţiuni reprezintă o principală cale de mobilizare a
fondurilor proprii. Totalul acţiunilor emise de o firmă constituie capitalul
social.
La emisiune, acţiunile au o anumită valoare nominală sau paritară, care
rezultă din împărţirea capitalului social la numărul de acţiuni emise. Numărul de
acţiuni deţinut de o persoană fizică sau juridică este materializat în certificatul
de acţiuni, care trebuie să conţină următoarele informaţii:
1. valoarea nominală;
2. numele companiei emitente;
3. numărul acţiunilor emise;
4. un număr de identificare a titlului (asociat fiecărei acţiuni);
5. un număr de înregistrare dat de organul de control al pieţei financiare;
6. un desen greu de reprodus, care are menirea de a împiedica falsificarea
certificatului;
7. semnătura persoanei autorizate din partea firmei emitente;
8. data;
9. numele persoanei fizice sau juridice care poate utiliza certificatul de
acţiuni, dacă acţiunile sunt nominative;
10. numărul de acţiuni la care se referă certificatul.
Caracteristicile acţiunilor:
1. acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare
nominală;
2. acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social;
3. acţiunile sunt indivizibile;
4. acţiunile sunt instrumente negociabile, ele putând fi transmise altei
persoane în virtutea legii cererii şi ofertei.
 După modul de identificare a deţinătorului acţiunii se deosebesc acţiuni
nominative şi acţiuni la purtător.
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie
sau în formă dematerializată (înscris electronic, adică înregistrări pe suport
magnetic), prin înscrieri în cont. Înscrierile trebuie să îndeplinească anumite
standarde referitoare la imprimarea, înscrierea, securitatea, astfel încât să se
evite falsificarea lor. Acţiunile dematerializate pot fi numai acţiuni nominative.
În cazul acţiunilor la purtător nu se specifică numele deţinătorului, iar
acestea se materializează în formă fizică. Ele se pot transmite fără nici o
formalitate, cel care le deţine fiind recunoscut ca acţionar.
După drepturile pe care le generează, acţiunile se grupează în acţiuni
ordinare şi acţiuni preferenţiale.
Acţiunile ordinare reprezintă fracţiuni egale ale capitalului social şi
conferă drepturi egale deţinătorilor lor. Acestea reprezintă dovada participării la
societate. Atunci când persoana cumpără acţiuni ale unei societăţi, ea
dobândeşte drepturi şi obligaţiuni ca asociat:
- răspundere limitată – dacă societatea va da faliment, răspunderea
acţionarilor va fi limitată la valoarea investiţiei lor;
- transferul acţiunilor – acţionarii au dreptul de a vinde, tranzacţiona, sau
transfera acţiunile altor persoane;
- declararea dividendelor – când societatea emitentă declară dividendul,
acţionarul are dreptul la acest dividend;
- rapoartele anuale – acţionarul are dreptul să primească o situaţie anuală a
societăţii;
- repartizarea activului şi lichidarea – dacă societatea trebuie să fie dizolvată
sau dacă dă faliment, acţionarii au dreptul la repartizarea activului rămas, după
acoperirea pasivului exigibil (care este cerut legitim);
- dreptul comun în materie, care impune oricărei societăţi pe acţiuni să
înregistreze emisiunile de acţiuni în Registrul Comerţului şi să ţină evidenţa
acţionarilor într-un Registru al Acţionarilor.
Deoarece evidenţa acţionarilor este dificilă şi aproape imposibilă în cazul
acţiunilor tranzacţionate, sunt create instituţii specifice ce au drept unic obiectiv
de activitate ţinerea Registrelor Acţionarilor.
Principalele drepturi pe care le conferă acţiunile ordinare sunt: dreptul la
vot şi dreptul la dividend.
Dreptul la vot.
Numărul de voturi este dat de numărul acţiunilor (exemplu: fiecare
acţiune ordinară îndreptăţeşte deţinătorul la un singur vot. Dar există
posibilitatea ca prin actul constitutiv să se stabilească un alt raport între numărul
acţiunilor deţinute de o persoană fizică sau juridică şi numărul voturilor aferente.
Spre exemplu: toţi acţionarii care depăşesc procentul de 30% din totalul
acţiunilor societăţii vor avea pentru acţiunile ce depăşesc 30% drept la vot în
următoarea proporţie: 1 vot la 3 acţiuni). Concentrarea unui mare număr de
voturi în mâna unui singur acţionar reprezintă o pârghie prin intermediul căreia
se poate, în ultimă instanţă dicta politica societăţii.
 Dreptul la dividend.
Principalul drept patrimonial al acţionarului ordinar este dreptul de a
primi dividende. Potrivit normelor legale în vigoare dividendele se vor plăti
acţionarilor proporţional cu cota de participare la capitalul social, dacă prin actul
constitutiv nu s-a prevăzut altfel. În procesul distribuirii dividendelor legea dă
posibilitate societăţilor comerciale să-şi stabilească singure politica
dividendelor: dividendele se distribuie numai dacă se înregistrează profit.
Adunarea Generală a Acţionarilor este organul care decide în funcţie de politica
investiţională şi actul constitutiv al societăţii, dacă se vor distribui sau nu
dividende. Practica internaţională arată, de exemplu,că societăţile tinere, în plină
dezvoltare, sau cele care încearcă să-şi conserve capitalul nu plătesc, de regulă,
dividende acţionarilor ordinari.
Pentru emitenţi, emisiunea de acţiuni ordinare este modalitatea cea mai
simplă de atragere a capitalului din exterior, deoarece nu presupune o plată la
scadenţă, spre deosebire de un împrumut.
Investitorul are ca scop fructificarea capitalului investit, aşteptând mai
multe categorii de venituri posibile, ca: dividendul, câştigul din capitalizare
(dacă societatea are un potenţial ridicat), câştigul din speculaţie (diferenţa dintre
preţul de vânzare şi cel de cumpărare.
Unele investiţii în acţiuni pot fi considerate mai sigure sau conservatoare,
în timp ce altele sunt foarte riscante sau speculative.
Menţionăm, că investiţia în acţiuni, comparativ cu alte instrumente, este
una din cele mai riscante investiţii.
Acţiunile preferenţiale.
Acţiunile preferenţiale conferă posesorului lor calitatea de coproprietar şi
asigură o rentabilitate minimă pe baza unui dividend fix care, de regulă, se
plăteşte înaintea dividendelor la acţiunile ordinare.
Deţinătorii acţiunilor preferenţiale nu beneficiază de dreptul la vot (în
afara cazului în care a fost dispus altfel prin contractul preferenţial).
Conform actului constitutiv acţiunile preferenţiale pot conferi titularului
diferite drepturi:
1. dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra profitului distribuibil al
exerciţiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări.
Nivelul dividendului poate fi exprimat printr-o sumă fixă, sau în mărime
procentuală şi reprezintă suma ce trebuie plătită la sfârşitul anului financiar.
Dacă rata dividendului este exprimată procentual, procentul se aplică la valoarea
nominală a acţiunii şi nu la valoarea de piaţă a acesteia. De exemplu, o acţiune
preferenţială cu o rată a dividendului de 8% şi cu o valoare nominală de 10.000
de lei generează un dividend fix de 800 lei / acţiune anual;
2. drepturile recunoscute acţionarilor ordinari, cu excepţia dreptului de vot.
Acţiunile preferenţiale sun considerate valori mobiliare cu venit fix. Din
acest grup fac parte şi obligaţiunile societăţilor comerciale, de stat, municipale şi
ale autorităţilor centrale şi locale, dacă se emit la o rată fixă a dobânzii.
 Pentru a face acţiunile preferenţiale mai atractive, societăţile emitente şi
societăţile de valori mobiliare stabilesc anumite caracteristici pentru ele, care
sunt:
- rata dividendelor;
- clauza de răscumpărare (ori de nerăscumpărare);
- clauza de convertibilitate (ori de neconvertibilitate);
- clauza de cumulativitate (ori de necumulativitate);
- clauza de participare;
- rata modificabilă;
- clauza de returnabilitate;
Fiecare dintre acestea are efecte asupra structurii financiare a societăţii.
Rata dividendului.
Dividendul trebuie să fie competitiv faţă de alte valori mobiliare cu venit
fix. Pentru a concura cu valorile cu venit fix într-o perioadă în care rata
dobânzilor este ridicată, emitenţii sunt nevoiţi să stabilească pentru o acţiune
preferenţială o rată a dividendului foarte ridicată.
Clauza de răscumpărare.
Dacă societatea consideră că ratele dobânzilor vor scădea în câţiva ani şi,
prin urmare, ea va putea atrage capital la o rată a dividendului mai scăzută, în
viitorul nu prea îndepărtat, emitentul poate prevedea o clauză de răscumpărare.
Clauza de convertibilitate.
Această clauză permite deţinătorului de acţiuni preferenţiale să-şi
convertească acţiunile din preferenţiale în ordinare, momentul ales depinzând, în
mare măsură, de preţul acţiunilor ordinare. Convertibilitatea este exprimată în
rata de conversie, adică câte acţiuni ordinare pot fi obţinute pentru fiecare
acţiune preferenţială. De exemplu, în cazul ratei de conversie egală cu 2 la 1,
atunci fiecare acţiune preferenţială poate fi convertită în două acţiuni ordinare.
Rata de conversie este stabilită de Adunarea Generală a Acţionarilor. De
exemplu, dacă preţul de piaţă al unei acţiuni preferenţiale este 1000 de lei /
acţiunea, iar preţul de piaţă al unei acţiuni ordinare este de 500 de lei / acţiunea,
atunci rata de conversiune este 2 la 1, iar cele două categorii de acţiuni se află la
paritate.
Clauza de cumulativitate.
Dacă societatea emitentă care are în circulaţie acţiuni preferenţiale cu
clauză de cumulativitate nu a obţinut profit, apoi nici deţinătorii de acţiuni nu
vor primi dividende. Dividendul cuvenit se acumulează în toţi anii în care se
înregistrează pierderi şi se plăteşte integral în primul an în care se înregistrează
profit. Dacă acţiunea preferenţială este necumulativă şi societatea emitentă într-
un an nu obţine profit, dividendul aferent este pierdut pentru totdeauna.
Clauza de participare (la profit).
Societăţile emitente care obţin un profit variabil (pozitiv, mare, zero), pot
oferi o acţiune preferenţială participativă, care oferă posibilitate deţinătorului
de a obţine un dividend suplimentar. În aşa caz, dacă societatea înregistrează
pierderi, deţinătorii unei astfel de acţiuni nu va primi dividende, iar dacă
înregistrează profit primesc rata prestabilă a dividendului plus un dividend
suplimentar dacă acţiunile preferenţiale conţin clauza de participare.
Acţiunea preferenţială la o rată modificată.
O formă mai nouă de acţiune preferenţială este cea cu rata modificabilă
caracterizată prin aceea că rata dividendului este stabilită periodic, fiind legată,
de regulă, de nivelul dobânzilor la obligaţiunile emise de stat. Schimbarea şi
actualizarea ratei dividendului, pentru a reflecta ratele dobânzilor curente
contribuie la menţinerea valorii de piaţă a acţiunilor aproape de preţul său de
emisie.
Acţiunea preferenţială returnabilă.
Returnabilitatea există numai la acţiunile preferenţiale cu rată modificată.
Această clauză îi permite deţinătorului să decidă momentul cel mai potrivit
pentru a primi un preţ convenabil.
Astfel, fiecare acţiune preferenţială poate fi în parte răscumpărabilă,
convertibilă, cumulativă sau participativă sau poate combina unele din aceste
caracteristici (cumulativă şi participativă).
Atât pentru investitori, cât şi pentru emitenţi cunoaşterea acestor
caracteristici sunt necesare pentru a face un plasament cât mai reuşit.
Interesul investitorului de a cumpăra o acţiune, imediat după emiterea ei,
este motivat de:
1. dividendul pe care-l aduce această acţiune;
2. creşterea valorii de piaţă în raport cu preţul ei de achiziţie.
Evaluarea acţiunilor.
Valoarea unei acţiuni poate fi considerată sub următoarele aspecte:
1. Valoarea nominală (VN), egală cu rezultatul împărţirii capitalului
social (CS) la numărul de acţiuni (N) emise:
CS
VN = .
N
Valoarea nominală este o valoare convenţională, pe baza căreia este
împărţit capitalul între asociaţi. În funcţie de această valoare, este prevăzută prin
statut o remunerare de bază a acţionarilor.
2. Valoarea de piaţă este preţul la care se efectuează schimbul de acţiuni.
Această valoare se prezintă sub forma cursului bursier. Cursul este rezultatul
raportului cerere-ofertă, care este influenţată de situaţia economico-financiară a
emitentului, caracterizată prin rata de creştere a rezultatelor financiare; evoluţia
pieţei bursiere naţionale şi internaţionale.
Pentru un investitor pe piaţa de capital, decizia de investire este
influenţată de informaţiile pe care le poate obţine privind evaluarea acţiunilor lor
la un moment dat . În acest scop este necesar de efectuat evaluarea financiară a
acţiunilor.
Evaluarea financiară se realizează pe baza unor indicatori financiari,
cum ar fi:
a. Profitul pe acţiune (PPA), care exprimă capacitatea emitentului de a
obţine profit, şi se calculează după relaţia:
 Pn
PPA = ,
N
unde: PPN – profitul pe acţiune;
Pn – profitul net (calculat după plata impozitului pe profit);
N – numărul total de acţiuni existente pe piaţă.
b. Dividendul pe acţiuni (DPA), calculat atât ca dividend brut repartizat
cât şi dividend net:
Pnr
DPA = ,
N
unde: DPA – dividendul pe acţiune;
Pnr – profitul nerepartizat acţionarilor;
N – numărul total de acţiuni existente pe piaţă.
Dividendul pe acţiuni reprezintă, pentru posesorul acţiunii, venitul produs
de investiţia sa.
c. Randamentul unei acţiuni, este produs atât de dividend, cât şi de
creşterea valorii de piaţă a acţiunii:
D + C1 − C 0
R= × 100 .
C0

Profitabilitatea unei acţiuni se poate determina cu relaţia:

D1 + P1 − P0
rp1/0 = × 100 ,
P0
unde: rp – rata profitului unei acţiuni;
D – dividendul;
P – preţul de piaţă al acţiunii;
1 – perioada curentă;
0 – perioada de bază.
Obligaţiunile sunt instrumente de credit, pe termen mediu şi lung, emise
de societăţi comerciale sau de organisme ale administraţiei de stat centrale şi
locale. Obligaţiunile certifică deţinătorului dreptul de a încasa o dobândă şi de a
recupera suma investită dintr-o dată la scadenţă sau în tranşe pe durata de viaţă.
Obligaţiunile sunt titluri de creanţă negociabile asupra societăţii, ca şi acţiunile,
dar se deosebesc de acestea printr-o serie de caracteristici:
1. caracterul rambursabil al capitalului mobilizat prin emisiunea şi
vânzarea acestora;
2. scadenţa acestora;
3. dobânda, în general fixă, ca preţ al închirierii capitalului financiar;
4. durata de viaţă.
Toate elementele menţionate mai sus, individualizează obligaţiunile în
cadrul portofoliului de titluri şi determină metode diferenţiate de gestiune a lor.
Emitenţi ai obligaţiunilor sunt statul şi administraţiile publice locale,
precum şi agenţii economici care îşi procură pe această cale resurse
împrumutate, renunţând la creditul tradiţional.
Investitorii pe piaţa obligaţiunilor sunt persoanele fizice şi juridice din
ţară şi din străinătate, care deţin capitaluri băneşti temporar disponibile.
 Clasificarea obligaţiunilor se face după mai multe criterii:
1. După modul de identificare a deţinătorului, obligaţiunile pot fi:
• la purtător, caz în care drepturile conferite revin posesorului;
• nominative, având specificat numele posesorului.
2. După forma în care sunt emise:
• materializate, emise pe suport de hârtie;
• dematerializate, emise prin înscriere în cont, pe suport magnetic.
3. După tipul de venit pe care îl generează:
• obligaţiuni cu dobândă, care sunt emise la valoare nominală, se
rambursează la scadenţă şi generează venituri din dobânzi;
• obligaţiuni cu cupon zero, denumite şi obligaţiuni cu discount (sau cu
reducere), ce sunt emise la un preţ de emisiune mai mic decât valoarea
nominală care este plătită la scadenţă.
4. După gradul de protecţie:
• obligaţiuni garantate cu anumite active;
• obligaţiuni negarantate, emisiunea lor se bazează pe încrederea de
care se bucură societatea emitentă şi nu sunt garantate cu activele fixe
ale societăţii.
În practica internaţională, piaţa obligaţiunilor s-a diversificat foarte mult,
utilizându-se alături de obligaţiunile clasice, noi tipuri de obligaţiuni:
a. Obligaţiuni de participaţie, în cadrul cărora rata dobânzii şi preţul de
rambursare sunt fixate la un nivel minim în momentul emisiunii, dar acestea pot
fi majorate în conformitate cu rezultatele financiare obţinute de debitor.
Deţinătorul obligaţiunii este protejat împotriva pierderii prin garantarea unui
câştig minim;
b. Obligaţiuni convertibile în acţiuni. Deţinătorul obligaţiunii se
foloseşte de acest drept atunci când veniturile din dividende depăşesc dobânzile
atribuite;
c. Obligaţiuni indexate. Emitentul îşi asumă obligaţia de a actualiza
valoarea acestor titluri în funcţie de un indice, de comun acord cu investitorul
(indexarea se aplică asupra dobânzii, asupra preţului de rambursare, asupra
ambelor elemente).
Emisiunea de valori mobiliare este considerată a fi un mijloc de finanţare
a cheltuielilor publice. În ţările cu economie de piaţă, plasamentul în valori
mobiliare emise de stat este considerat fără risc, deoarece răscumpărarea lor de
către emitent este sigură.
Unele titluri emise de stat sunt investiţii pe termen lung şi se
tranzacţionează pe piaţa capitalurilor, iar altele, emise pe termen scurt (sub 1 an)
– se regăsesc pe piaţa monetară.
Principalele tipuri de valori mobiliare emise de stat sunt:
a. bilete de tezaur, cu rolul de a acoperi împrumuturi pe termen scurt efectuate
de guvern. Acestea au scadenţe de până la un an, sunt emise la intervale
regulate (săptămânal, lunar, etc.) de către trezoreria statului, nu sunt
purtătoare de dobânzi, fiind vândute cu discount (sub valoarea nominală).
Cumpărătorii de bilete de tezaur sunt investitorii instituţionali (bănci şi
 instituţii financiare) care participă la licitaţiile organizate de trezoreria
publică;
b. bonuri de tezaur, care sunt valori mobiliare emise pe perioade de la unu la
zece ani. Împrumutul contractat prin emisiune de bonuri de tezaur acoperă
cheltuielile generale ale bugetului de stat. Acestea se vând la licitaţie sau prin
subscripţie directă, putând fi achiziţionate atât de instituţii, cât şi de persoane
particulare;
c. obligaţiuni de stat, emise de trezorerie, având scadenţe între zece şi treizeci
de ani şi fiind purtătoare de dobândă. Spre deosebire de bonurile de tezaur
care se emit pentru a acoperi deficitul bugetar, în cazul obligaţiunilor de stat
împrumutul are o destinaţie cunoscută, concretă şi singulară;
d. obligaţiuni municipale (comunale), care sunt emise de unităţile
administrativ-teritoriale (judeţ, raion, oraş, comună). Emisiunea de
obligaţiuni se realizează în scopul dezvoltării economice şi urbane. Creditele
obţinute prin emisiune de obligaţiuni sunt o componentă a datoriei publice
locale.
Obligaţiunile, ca titluri negociabile, sunt caracterizate de următoarele
elemente tehnice:
a. Valoarea nominală este raportul dintre suma reprezentând împrumutul
lansat pe piaţă şi numărul obligaţiunilor emise:
I
VN = ,
N
unde: VN – valoarea nominală;
I – mărimea împrumutului;
N – numărul obligaţiunilor.
Valoarea nominală este o valoare convenţională stabilită la emisiunea
obligaţiunilor.
b. Cursul obligaţiunii este preţul de piaţă al acesteia:
P
C= ×100 ,
VN
unde: C – cursul obligaţiunii;
P – valoarea de tranzacţionare pe piaţă a obligaţiunii.
Cursul se exprimă în procente şi poate fi egal, mai mare sau mai mic decât
valoarea nominală. O obligaţiune având un curs de 100% este denumită „la
paritate”.
Interesul pentru deţinerea unei obligaţiuni este dat de:
1. valoarea actuală a încasărilor succesive (anuale) de cupoane
(dobânzi) şi a sumei de rambursat (suma de revânzare a obligaţiunii);
2. mărimea dobânzilor acordate;
3. valoarea de rambursat, care este adesea superioară valorii nominale
sau valorii de emisiune a obligaţiunii pentru a o face mai atractivă pe
piaţa de capital.
Valoarea actuală este echivalentul de azi al unor sume de bani ce vor fi
primite într-un număr de ani, în funcţie de maturitatea obligaţiunii. Acest
echivalent în bani, ţine cont de posibilitatea de fructificare a unei sume
disponibile azi, prin plasarea la o anumită rată a dobânzii pe durata de viaţă a
obligaţiunii, ce va fi cumpărată azi şi pe care vrea să o vândă peste „n” ani:
C1 C2 Cn R
Pn = + + ... + +
1 + r (1 + r) 2
(1 + r) (1 + r) n
n

unde: Ci – cupoane succesive (dobânzi);

R – valoarea de piaţă a obligaţiunii;
R – factor de actualizare – este asimilat ratei de dobândă la care
poate fi plasată (pe piaţa de capital) o unitate monetară.
Cursul bursier al obligaţiunii
În condiţiile unei pieţe libere de capital când profitabilităţile diferitor
tipuri de investiţii financiare tind să se egaleze, relaţia de calcul a profitabilităţii
C
r= ,
Pn
determină modificarea preţului de cumpărare a obligaţiunii Pn.
Presupunem că rata de cupon a unei obligaţiuni de 1000 lei este de 25%,
iar rata dobânzii pe piaţă este de 30%, atractivitatea pentru cumpărarea acestui
titlu se va declanşa, atunci când rata profitabilităţii acesteia va fi tot de 30%.
Deci:
Valoarea nominală a obligaţiunii = 1000 lei;
Cuponul anual = 1000·25% = 250 lei;
Rata profitabilităţii 30%;
Preţul de cumpărare va fi:
250
30% =
Pn , de unde
250
Pn = = 833 ,3 lei.
30 %

Pentru a interesa pe cumpărători, obligaţiunea în valoare nominală de

1000 lei va trebui să se schimbe pe un preţ mai mic (833,3 lei), oferind astfel o
profitabilitate corespunzătoare celei de piaţă. Cursul bursier al obligaţiunii se va
ajusta astfel încât rata de profitabilitate pe care o furnizează să urmărească
evoluţia ratei dobânzii de piaţă.
Structura pieţei de capital
Diversitatea produselor tranzacţionate, a procedurilor şi tehnicilor de
vânzare-cumpărare a valorilor mobiliare, precum şi modalităţile diferite de
finalizare a tranzacţiilor sau modul de formare a preţului valorilor mobiliare au
impus structura pieţelor de capital în raport de diferite criterii:
a) Privită prin prisma producerii şi comercializării valorilor
mobiliare piaţa de capital cuprinde două segmente: piaţa primară şi piaţa
secundară.
Piaţa primară – piaţa pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt
negociate pentru prima dată. Prin intermediul pieţei primare se pun în evidenţă
mişcările de capitaluri dintr-o economie, generate de către emitenţi, în calitatea
lor de solicitatori de capitaluri. Această piaţă permite finanţarea agenţilor
economici. Participanţii pe piaţa primară, în cadrul căreia se vând şi se
cumpără valori mobiliare nou emise, sunt:
− solicitatorii de capital: statul şi colectivităţile locale, întreprinderile
publice şi cele private;
− ofertanţii de capital: persoane particulare, agenţii economici, bănci, case
de economii, societăţi de asigurare;
− intermediarii: societăţi de valori mobiliare, bănci comerciale, societăţi de
investiţii financiare, care asigură vânzarea titlurilor.
Piaţa primară are rolul de a transforma activele financiare pe termen scurt
în capitaluri disponibile pe termen lung.
Piaţă secundară – piaţă pe care sunt tranzacţionate valori mobiliare
aflate deja în circulaţie. Piaţa secundară furnizează lichiditate pentru investitorii
care doresc să-şi schimbe portofoliile înainte de data scadenţii.
Piaţa secundară asigură, prin intermediul bursei de valori mobiliare şi al
pieţelor extrabursiere4, atât buna funcţionare a pieţei primare, cât şi lichiditatea
şi mobilitatea economiilor. Investitorii au posibilitatea de a negocia, în orice
moment, acţiunile şi obligaţiunile deţinute în portofoliu sau pot cumpăra noi
valori mobiliare.
Piaţa secundară concentrează cererea şi oferta derivată, care se manifestă
după ce piaţa valorilor mobiliare s-a constituit.
Piaţa secundară este o piaţă organizată care asigură operatorilor
următoarele avantaje:
- oferă informaţiile referitoare la produsul ce urmează a fi tranzacţionat;
- informaţiile despre produs şi despre emitent sunt difuzate în marea masă a
investitorilor;
- oferă informaţii privind nivelul şi mişcarea preţului de piaţă.
Cele două segmente de piaţă se intercondiţionează. Piaţa secundară nu
poate exista fără piaţa primară şi, totodată, funcţionarea pieţei primare este
influenţată de capacitatea pieţei secundare de a realiza transferabilitatea valorilor
mobiliare şi transformarea lor în lichidităţi.
b) După obiectul tranzacţiei se deosebesc:
− piaţa acţiunilor – piaţa pentru acţiuni comune (simple) şi preferenţiale
ale corporaţiilor private;
− piaţa obligaţiunilor – piaţa pentru instrumente de datorie;
− piaţa contractelor la termen (Futures -viitoare) – piaţa pe care valorile
mobiliare se tranzacţionează pentru livrare şi plata viitoare. Valorile
mobiliare ce fac obiectul contractului pot fi deja în circulaţie sau pot fi
emise înainte de scadenţa contractului. Dacă un contract la termen este
tranzacţionat la ghişeu, prin negocieri, se numeşte contract forward ori

4
Piaţa extrabursieră funcţionează ca piaţă de negocieri pe care sunt tranzacţionate valori
mobilate emise şi necotate la bursă, cum sunt: acţiunile emise de societăţile ce nu întrunesc
condiţiile de admitere la cota bursei, acţiunile societăţilor care nu sunt interesate să solicite
admiterea la cota bursei, obligaţiunile guvernamentale şi municipale, etc. Piaţa extrabursieră
se mai numeşte piaţa „la ghişeu”. Piaţa extrabursieră este alcătuită dintr-un sistem de relaţii
între firme de brokeri/dealeri şi între astfel de firme şi clienţii lor.
 contract anticipat (piaţa forward);
− piaţa opţiunilor (Options) – piaţa în care se tranzacţionează valori
mobiliare pentru livrare condiţionată. Contractul este executat la
opţiunea deţinătorului. Cele mai des întâlnite tipuri de contracte de opţiuni
sunt: opţiunile call (de cumpărare) şi opţiunile put (de vânzare). O
opţiune de cumpărare permite cumpărătorului să cumpere o anumită
valoare mobiliară, de la vânzătorul sau emitentul opţiunii, la un anumit
preţ, înainte sau la o anumită scadenţă. O opţiune de vânzare permite
deţinătorului să vândă o anumită valoare mobiliară, către emitentul
opţiunii, la un anumit preţ, la un moment viitor. Contractul de opţiuni nu
este obligatoriu a fi executat.
Instituţiile structurale ale pieţei mobiliare sunt:
a) Comisia de Stat a Valorilor Mobiliare;
b) casele de brokeraj;
c) bursa de valori.
Bursa de valori este o organizaţie cu drepturi de persoană juridică de
participanţi profesionişti la piaţa valorilor mobiliare. Bursa de valori asigură:
încheierea tranzacţiilor cu valori mobiliare (hârtii de valoare); concentrarea
cererii şi ofertei la valori mobiliar ; determinarea cursului la valori mobiliare.
Bursa de valori mobiliare reprezintă segmentul cel mai important al pieţei
secundare de capital. Fiecare tranzacţie este generată de interesele vânzătorilor şi
cumpărătorilor şi, la rândul ei, produce efecte asupra cursului valorilor mobiliare.
Concentrând o mare parte a cererii şi ofertei de valori mobiliare, bursa asigură
lichiditatea şi mobilitatea capitalurilor.
Cererea şi oferta de capital
Mişcarea fondurilor în economie se poate realiza în două modalităţi:
- prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către
acestea a resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri
– finanţare indirectă;
- prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri pe piaţa
financiară – finanţare directă.
În cazul finanţării directe se pun în circulaţie titluri financiare şi, o dată
cu ele, se stabileşte o reţea de relaţii între emitenţii de titluri, care reprezintă
cererea de fonduri şi cumpărătorii acestora, cei ce prezintă oferta de fonduri.
Cererea de capital aparţine unor operatori cum sunt: societăţi industriale şi
comerciale publice şi private, alte categorii de agenţi economici, instituţii
financiar-bancare şi de asigurări, instituţii publice, guverne, organisme
financiar-bancare de pe piaţa internaţională.
Cererea de capital se poate grupa în:
a. cerere structurală de capital;
b. cerere legată de factori conjuncturali.
Cererea structurală este determinată de nevoia finanţării unor acţiuni
economice în diverse ramuri de activitate, achiziţionarea bunurilor de investiţii
şi finanţarea unor programe de dezvoltare, constituirea şi majorarea fondurilor
financiare ale instituţiilor şi organismelor financiar-bancare naţionale şi
internaţionale.
Cererea conjuncturală este efectul insuficienţii sau indisponibilităţii
resurselor interne, restricţiilor excesive în acordarea creditelor, nevoilor
financiare generate de deficitul bugetar şi de cel al balanţei de plăţi externe.
Cererea este perturbată de factori cum sunt: fluctuaţia preţurilor, creşterea
ratei dobânzii, nerambursarea la termen a împrumuturilor.
Exponenţii cererii sunt debitori pe piaţa financiară. Aceştia pot fi grupaţi
astfel:
a) după activitatea desfăşurată:
− guverne centrale şi locale;
− întreprinderi publice şi particulare fără profil financiar;
− bănci comerciale şi alte instituţii bancare;
− instituţii monetare centrale etc.
b) după scopul urmărit:
− finanţarea industriei şi gospodării comunale;
− transport şi servicii publice;
− petrol şi gaze naturale;
− bănci şi finanţe;
− organizaţii internaţionale;
− scopuri generale.
Oferta de capital provine din economisire, adică din tot ce rămâne în
posesia deţinătorilor de venituri, după ce îşi satisfac necesităţile de consum.
Oferta de capitaluri aparţine deţinătorilor de capitaluri: societăţi comerciale,
bănci, case de economii, societăţi de asigurare, case de pensii, persoane
particulare. Oferta este reprezentată de disponibilităţi băneşti temporar libere
pentru care se caută un plasament cât mai avantajos. Nivelul ofertei este direct
influenţat de procesul de economisire. Economiile devin ofertă pe piaţa de
capital numai dacă posesorii lor sunt satisfăcuţi de modalitatea de fructificare,
adică dacă piaţa asigură rentabilitatea cerută de investitori.
Investitorii se împart în două mari categorii:
a) individuali – persoane fizice sau juridice care fac tranzacţii modeste pe
piaţa titlurilor financiare, având un impact redus asupra preţului zilnic al
valorilor mobiliare;
b) investiţionali – societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni
mari. Aceştia cuprind: băncile, societăţile de asigurare, societăţile de investiţii,
organizaţiile care gestionează fondurile de pensii. Această categorie de
investitori exercită o influenţă semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi
cursului bursier.
Cererea şi oferta sunt două dimensiuni ale procesului „economisire-
investire” supuse influenţei directe şi indirecte a unor riscuri multiple: riscul
opţional al investirii, adică decizia de plasament; riscul afacerii, adică
incertitudinea produselor pe care le poate oferi piaţa de capital; riscul pieţei,
adică evoluţia preţurilor valorilor mobiliare în viitor; riscul lichidităţii, adică
restrângerea posibilităţilor de transformare rapidă şi fără pierderi în numerar a
valorilor mobiliare deţinute; riscul creditului, când creditorul nu-şi poate onora
angajamentul de răscumpărare a obligaţiunilor; riscul schimbului cadrului
legislativ, care vizează atât piaţa valorilor mobiliare, cât şi modificarea
legislaţiei economice şi financiare.

8.3. Piaţa monetară, cererea şi oferta de monedă

Piaţa monetară este piaţa capitalurilor pe termen scurt, fiind reprezentată

de piaţa interbancară şi de piaţa titlurilor de creanţă negociabile. Pe piaţa
interbancară operează Banca de Emisiune, băncile comerciale, băncile
specializate, trezoreria publică ş. a. Tranzacţiile pe această piaţă îmbracă forma
„acordării-rambursării” creditelor. Pe piaţa titlurilor de creanţă negociabile,
operatori sunt toţi agenţii economici. Instrumentele negociate sunt: certificatele
de depozit (titluri negociabile ce atestă existenţa unui depozit în cont), biletele
de trezorerie (emise de trezoreria publică), titlurile de termen scurt (emise de
instituţii şi societăţi financiare).
Piaţa monetară funcţionează în paralel cu piaţa mărfurilor, asigurând
mijloacele necesare derulării tranzacţiilor de pe piaţa resurselor economice şi
bunurile de consum, precum şi fondurile de credit pe termen scurt necesare
diferiţilor agenţi economici. Funcţionarea acestei pieţe este strâns legată de
oferta şi cererea de bani. Sistemul de bănci comerciale constituie centrul vital al
acestei pieţe.
Piaţa monetară îndeplineşte funcţia de compensare a excedentului şi
deficitului de lichiditate prin oferta şi cererea de credite pe o perioadă de timp
scurtă (zile, săptămâni, luni, până la un an), sau prin vânzarea şi cumpărarea
hârtiilor de valoare specifice acestei pieţe, care se prezintă, îndeosebi, sub forma
efectelor comerciale (cambiilor). Indiferent de forma comercială în care se
prezintă, cambia comercială îndeplineşte nu numai funcţia de instrument de
credit comercial şi de mijloc de plată, ci şi funcţia de instrument de credit
bancar. Aceasta înseamnă că un agent economic, care deţine în portofoliu
cambii de la partenerii săi, se poate prezenta la o bancă şi obţine, pe baza lor, un
credit pe termen scurt.
Piaţa monetară se află în echilibru când cererea monetară este egală cu
oferta monetară. Dacă presupunem că mărimea ofertei monetare este egală cu
M1 (bani în numerar aflaţi în circulaţie şi depozitele băneşti din conturile curente
operabile prin cecuri), la un moment dat ea este perfect inelastică. Tot în acelaşi
moment, cererea monetară (Dm) depinde de nivelul ratei dobânzii, venitului,
stocului de avuţie, preţurilor şi al gradului de incertitudine.
În situaţia în care oferta monetară rămâne constantă, cererea de monedă
poate creşte ca urmare a modificării unui sau unor factori, cum ar fi: creşterea
preţurilor, a veniturilor, a gradului de incertitudine. În această situaţie, fixarea
unei rate a dobânzii de 20% va avea ca rezultat un excedent de cerere monetară
de X u.m. Acest excedent poate fi diminuat prin majorarea ratei dobânzii sau
prin creşterea ofertei monetare.
 Piaţa monetară constă din ansamblul tranzacţiilor cu moneda, din
confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă în funcţie de preţul ei
(rata dobânzii). Piaţa monetară se află în stare de echilibru, când, la un anumit
nivel al ratei dobânzii cantitatea de moneda oferită este egală cu cea cerută.
Cererea de monedă depinde de factorii obiectivi şi subiectivi. Astfel, cererea de
monedă va condiţiona masa monetară în circulaţie, care va depinde de:
a) volumul total al schimburilor de mărfuri şi servicii, şi de viteza de rotaţie
al unităţii monetare (M = TP/V);
b) de amploarea creditului, adică de raportul între vânzările pe datorie şi
plăţile făcute în contul creditelor ajunse la scadenţă;
c) volumul creditului de consum;
d) comportamentul agenţilor economici faţă de monedă, de intensitatea
înclinaţiei lor spre lichiditate.
e) cererea de monedă este influenţată şi de posibilităţile oferite de sistemul
bancar-financiar.
Oferta de monedă înseamnă punerea diferitelor instrumente monetare în
circulaţie. Moneda începe să existe atunci când părăseşte depozitele Băncii
Centrale şi ale altor instituţii emitente; ea îşi încetează existenţa când revine la
acestea.
Oferta de monedă nouă, de regulă, este legată de o operaţiune de
creditare, ceea ce înseamnă monetizarea unei creanţe bancare. Procesul de
rambursare a unui efect de comerţ (cambia) sau a unei datorii în favoarea unei
bănci, echivalează cu o reducere a masei monetare.
Diferite componente monetare sunt create şi puse în circulaţie de:
a) băncile comerciale;
b) Trezoreria Publică;
c) Banca Centrală (în Republica Moldova – Banca Naţională a Moldovei –
BNM).
Un rol important în lărgirea ofertei monetare îl are multiplicatorul monetar:
D 1
Mm = = ,
R r
unde: Mm – multiplicatorul monedei de cont;
D – depozite la vedere;
R – rezervele bancare;
r – rata rezervelor obligatorii.
Exemplu 1, la o rată obligatorie egală cu 20%, multiplicatorul monetar va
fi egal cu 5. Aceasta înseamnă că fiecare unitate aflată în circulaţie se va
multiplica de 5 ori, adică banii de cont vor creşte de cinci ori.
1 1
Mm = = = 5.
R 0,20
Exemplu 2. la o rată obligatorie egală cu 8%, multiplicatorul monedei de
cont va fi egal cu 12,5.
1 1
Mm = = =12 ,5.
R 0,08
 Cu cât rata obligatorie de rezervă este mai mică cu atât multiplicatorul
monetar este mai mare. Acest fenomen îi dă posibilitate Băncii Centrale să
folosească rata obligatorie de rezervă ca un instrument de politică monetară.

8.4. Sistemul de credit: esenţa, funcţiile, formele

Creditul constă în transformarea de bunuri, pe un timp limitat, fixat

dinainte şi numit scadenţă, contra unei sume de bani, numită dobândă.
Creditul este o activitate de bază înrt-o bancă. Această activitate poate
genera profituri pentru bancă, dacă este practicată corect, dar care poate duce şi
la pierderi. Astfel, creditul este unul din elementele de bază a pieţei monetare.
O modalitate prin care băncile realizează venituri este de a da cu
împrumut (sau a plasa) banii depozitaţi. Băncii i se plăteşte dobândă pentru
sumele date cu împrumut; rata dobânzii percepute pentru împrumuturi va fi mai
mare decât rata dobânzii plătite la depozite. Diferenţa dintre aceste două rate ale
dobânzii se numeşte marjă, şi constituie o sursă importantă pentru venitul
băncii.
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori:
- masa sau suma absolută a dobânzii – D;
- rata dobânzii ca venit anual, exprimat în %, care se notează cu d′ .
D
d' = ×100 %.
C
Principiile de creditare. Creditarea nu este o ştiinţă exactă; nu este
posibil ca prin utilizarea unei formule sau aplicarea unei teorii să se garanteze că
suma acordată unui client va fi rambursată cu dobânda aferentă. Există, totuşi,
principii generale de creditare care, dacă sunt aplicate consecvent, permit
reducerea riscului implicat în creditare. Aceste principii se referă la:
- solicitantul creditului (debitorul);
- cererea de creditare (obiectivele urmărite);
- rambursare (rate şi termene);
- dobânzi şi comisioane bancare (remunerarea creditului);
- garantarea (modalităţi de asigurare).
Ca subiecţi ai creditului sunt: creditorul şi debitorul.
Sursele creditului: mijloacele băneşti disponibile ale întreprinderii;
mijloacele băneşti disponibile din bugetul de stat; mijloacele băneşti disponibile
ale populaţiei concentrate în băncile de economii; mijloacele băneşti disponibile
acumulate pe contul diferitor fonduri publice.
Funcţiile creditului:
1) funcţia de distribuire şi redistribuire a mijloacelor băneşti disponibile;
2) funcţia de transformare a banilor acumulaţi în investiţii capitale;
3) funcţia de susţinere a micului business;
4) funcţia de sporire a vitezei de rotaţie a monedei şi de reducere a masei
monetare în circulaţie;
5) funcţia de accelerare a procesului de realizare a mărfurilor;
6) funcţia de îmbunătăţire a consumului;
 7) funcţia de extindere a activităţii economice externe;
8) funcţia de reducere a deficitului bugetar.
Formele de credit:
a) credit bancar acordat în formă bănească de către instituţiile bancare;
b) credit comercial acordat în formă de mărfuri şi servicii de către agenţii
economici.
Sistemul de credit include mai multe tipuri:
1) credite acordate în dependentă de subiectul de proprietate (credite
private, credite de stat sau public);
2) credite acordate în dependenţă de termenul de realizare (creditul pe termen
scurt (până la un an), mijlociu (între 3-5 ani), lung (peste 5 ani), fără
termen);
3) credite acordate în dependenţă de modul de garanţie a lor (credite
personale (pe bază de încredere personală), reale (pe baza unei garanţii).
Garanţiile sunt de mai multe feluri, de unde şi denumirea creditului:
credit pe amanet – garanţia constă dintr-un bun mobiliar; credit de
lombard – garanţia constă din hârtii de valoare, respectiv din efecte
private sau publice; credit pe ipotecă – garantat de bunuri imobiliare
(pământ, construcţii, clădiri).
4) credite acordate în dependenţă de forma de utilizare a lor
(credite productive şi neproductive);
5) credite acordate în dependenţă de realizarea teritorială (credite interne,
regionale, externe).
Termenele şi condiţiile creditării sunt cuprinse într-un contract de credit şi
privesc: obiectul creditării, termenul de rambursare (scadenţa), eşalonarea
ratelor, perioada de graţie (dacă există), dobânda (modul de calcul şi
distribuţia în timp), garanţia ce va fi acordată, condiţiile cărora trebuie să se
conformeze clientul (de exemplu, să furnizeze băncii situaţii financiare la
intervale regulate şi să nu acorde vre-un activ drept garanţie unui terţ),
cazurile care ar face ca împrumutul să devină scadent pentru rambursare
imediată (cum ar fi: imposibilitatea clientului de a rambursa o rată la timp şi
utilizarea creditului în alt scop decât cel aprobat etc.)
Perioada de graţie în care clientul nu trebuie să ramburseze nici o rată
(menţionăm, că totuşi, în această perioadă dobânda trebuie plătită) îi dă
posibilitate clientului de a realiza venituri de pe urma activului nou cumpărat,
înainte de a trebui să înceapă rambursarea ratelor scadente.
Principalele instrumente ale creditului: creanţa; bilet de ordin; trată;
cambie; gaj.
8.5. Sistemul bancar şi funcţiile lui. Politica monetară a
Băncii Centrale (cazul Republicii Moldova)

Sistemul bancar al Republicii Moldova include: Banca Naţională a

Moldovei, băncile comerciale şi alte instituţii de creditare.
Situaţia din sistemul bancar al Moldovei a evoluat în condiţiile tranziţiei
de la un sistem administrativ de comandă la economia de piaţă.
 În anul 1991 Parlamentul Moldovei a aprobat legile „Cu privire la Banca
Naţională (de Stat) a Moldovei”, Nr. 599- XII din 11 iunie 1991 şi „Cu privire la
bănci şi activitatea bancară”, Nr. 601-XII din 12 iunie 1991, cu modificările şi
completările ulterioare, care au pus baza actualului sistem bancar al ţării.
În iulie 1995 Parlamentul a adoptat noile legi bancare „Cu privire la
Banca Naţională a Moldovei” şi „Legea Instituţiilor financiare”, elaborate de
către BNM în conformitate cu standardele mondiale la recomandarea şi cu
concursul activ al experţilor Departamentului Juridic al FMI. Aceste legi includ
elemente noi şi moderne îndreptate spre consolidarea rolului BNM în formarea
şi implementarea politicii monetare şi valutare şi conţin baza legală pentru un
sistem bancar sigur şi durabil.
Astfel, în Republica Moldova, ca şi în majoritatea ţărilor din Occident,
sistemul bancar al Moldovei este de două niveluri. Primul nivel – Banca
Naţională de Stat a Moldovei (BNM) şi nivelul doi – băncile comerciale.
Pe primul nivel se situează Banca Naţională a Moldovei (BNM), care este
banca centrală a ststului şi organul unic de emisie monetară. BNM determină
politica monetară, creditară, valutară şi supraveghează activitatea băncilor
comerciale. Legea din 1991 prevedea că BNM este subordonată numai
Parlamentului, exercitându-şi funcţiile în mod independent de organele
executive. Noua lege „Cu privire la Banca Naţională a Moldovei” aprobată în
1995 deplasează accentele spre o bancă centrală mai independentă, stipulând că
Banca Naţională este o persoană juridică publică autonomă şi responsabilă
faţă de Parlament. Acest fapt are o importanţă crucială, deoarece elimină
tentarea Guvernului de a finanţa cheltuielile publice prin metoda inflaţionistă,
destabilizând economia.
Capitalul statutar al BNM în anul 1996 era egal cu 20 milioane lei, în anul
2000 – 50 milioane lei, iar din anul 2001 – 100 milioane lei.
Există trei tipuri de licenţe de bază acordate de către BNM băncilor
comerciale: licenţă tip A, tip B şi tip C, eliberate în conformitate cu cerinţele
privind capitalul normativ total al băncilor.
În conformitate cu „Legea Instituţiilor financiare”şi începând cu 1
ianuarie 2002 pentru a primi licenţă de tip A o bancă comercială are nevoie de
un capital normativ minim egal cu 32 milioane lei, pentru licenţa B – 64
milioane lei (dublu faţă de cuantumul minim), pentru licenţa de tip C – 96
milioane lei (triplu faţă de cuantumul minim).
Dacă începând cu 1 ianuarie 1997 capitalul minim necesar pentru
primirea licenţei de tip A era de 4 milioane lei, apoi BNM a majorat treptat
capitalul minim, stabilindu-l în anul 2002 la nivelul indicat mai sus. Politica
BNM privind majorarea capitalului minim necesar este îndreptată spre
protejarea clienţilor-depozitar şi consolidarea sistemului bancar.
Funcţiile BNM sunt următoarele:
- determină şi promovează politica monetară şi valutară a statului;
- acţionează ca bancher şi agent fiscal al statului;
- efectuează analiza economică şi monetară şi pe baza ei înaintează
propuneri Guvernului şi aduce la cunoştinţa publicului aceste rezultate;
 - licenţiază, efectuează supravegherea şi reglementarea activităţii
instituţiilor financiare;
- oferă credite băncilor şi statului;
- efectuează supravegherea sistemului de plăţi în republică şi contribuie la
funcţionarea eficientă a sistemului de plăţi interbancare;
- deţine monopolul asupra emisiei valutei naţionale;
- păstrează şi gestionează rezervele valutare ale statului;
- din numele Republicii Moldova ia asupra sa obligaţia executării
operaţiunilor, legate de participarea Republicii Moldova la activităţile
organismelor publice internaţionale, în sfera bancară, creditară şi
monetară în corespundere cu condiţiile contractelor internaţionale;
- elaborează balanţa de plăţi ale statului.
Din punct de vedere a spaţiului efectuării acestor funcţii, ele pot fi:
1) interne (operaţiuni cu băncile comerciale; operaţiuni cu hârtii de valoare;
operaţiuni cu bugetul de stat);
2) externe (prezentarea intereselor ţării în relaţiile financiare cu
străinătatea; primirea creditelor străine; determinarea cursului unităţii
monetare; eliberarea licenţelor pentru exercitarea operaţiunilor cu valuta
străină).
Băncile comerciale. Banca reprezintă o instituţie financiară care atrage
de la persoane fizice sau juridice depozite sau echivalente ale acestora,
transferabile prin diferite instrumente de piaţă, şi care utilizează aceste mijloace
total sau parţial pentru a acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi
risc.
Băncile îndeplinesc două tipuri de operaţiuni:
a) operaţiuni pasive (formarea mijloacelor proprii, primirea depozitelor,
exercitarea operaţiunilor de casă a întreprinderilor şi instituţiilor);
b)operaţiuni active (acordarea de credite solicitanţilor, investiţiile bancare,
operaţiunile factoring şi leasing, operaţiuni de trust; repartizarea
hârtiilor de valoare ş.a.).
Clasificarea băncilor comerciale după diverse criterii:
- după felul de formare a capitalului statutar: de stat, mixte, societăţi pe
acţiuni şi societăţi cu responsabilitate limitată;
- după apartenenţa capitalului statutar: de stat, private, mixte, străine;
- după felurile de operaţiuni efectuate: universale, specializate;
- după sfera de influenţă în activitatea bancară: republicane, regionale;
- după orientări de ramură: agricole, industriale etc.
Una din operaţiunile importante ale băncilor comerciale este oferirea de
credite. Deoarece această operaţiune este riscantă, ele au dreptul să stabilească un
coeficient de risc pentru creditele:
- standarde – 2%;
- supravegheate – 5%;
- substandarde – 30%;
- dubioase – 75%;
- compromise – 100%.
 Politica monetară a Băncii Naţionale a Moldovei
Politica monetară elaborată de BNM reprezintă un ansamblu de măsuri
orientate spre echilibrarea pieţei monetare, reducerea nivelului inflaţiei,
stabilizarea pieţei valutare, consolidarea sistemului bancar în contextul unei
stabilităţi macroeconomice relative. În temeiul Legii Republicii Moldova cu
privire la Banca Naţională a Moldovei, obiectivul principal al BNM pentru anul
2003 este de a realiza şi a menţine stabilitatea monedei naţionale (leul
moldovenesc a fost introdus la 29 noiembrie 1993) prin crearea condiţiilor pe
pieţele monetare, de credit şi valutară, bazate pe principiile funcţionării economiei
de piaţă. Pentru atingerea acestor obiective BNM elaborează şi promovează
Politica Monetară şi valutară, orientată spre asigurarea stabilităţii preţurilor şi, ca
rezultat, reducerea nivelului inflaţiei.
Rolul politicii monetare constă în realizarea obiectivelor generale ale
politicii economice. Pe plan intern aceasta însemnă reglarea cererii de monedă de
schimb şi de piaţă, iar pe plan extern, asigurarea echilibrului balanţei de plăţi.
Instrumentele clasice ale politicii monetare sunt: taxa rescontului,
operaţiuni pe piaţa deschisă (open market), rata rezervelor obligatorii.
Scontarea constă în achiziţionarea de către o bancă a creanţelor de la
clienţii săi, la vedere şi înainte de scadenţă, oferindu-le acestora suma de pe
înscrisul în cauză, din care se scoate dobânda aferentă pentru durata de timp
cuprinsă între momentul achiziţionării creanţei şi scadenţa ei (scont). Mai departe
banca comercială poate să ia credit de la banca centrală, însă aceasta din urmă va
achiziţiona efectele de comerţ deja scontate, înregistrând în contul băncii
prezentatoare valoarea lor, diminuată cu suma corespunzătoare taxei de rescont
(operaţiunea se numeşte rescontare). Nivelul ratei rescontului modifică nivelul
creditului şi costul lui, ceea ce va influenţa masa monetară în circulaţie şi rata
dobânzii pe piaţa capitalului.
Cumpărarea şi vânzarea titlurilor pe piaţa deschisă la fel modifică masa
monetară în circulaţie, conform politicii monetare promovate de Banca Centrală.
Rata obligatorie de rezervă este foarte eficace, întrucât afectează imediat
multiplicatorul monetar şi este stabilită de banca centrală asupra depozitelor
deschise la băncile comerciale, influenţând masa monetară.
Toate aceste instrumente utilizate de Banca Centrală contribuie la
promovarea de către aceasta din urmă a unei politici a banilor ieftini sau a unei
politici a banilor scumpi, în dependenţă de obiectivul urmărit.
De la introducerea monedei naţionali şi până în prezent BNM utilizează cu
succes instrumentele clasice de politică monetară.
În ultima perioadă BNM utilizează în continuare, pe baze competitive şi în
condiţii de transparenţă, instrumentele de piaţă aplicate anterior în vederea dirijării
lichidităţii sistemului bancar:
- operaţiunile de piaţă deschisă, inclusiv operaţiunile REPO şi REPO reverse
cu HVS;
- atragerea de depozite de la bănci;
- rezervele obligatorii;
- facilităţi de lombard;
- creditele overnight (de peste noapte, tranzacţie pe termen până la începutul
zilei următoare de lucru ori de vineri până luni) şi altele în scopul ajustării
condiţiilor pieţei monetare în intervale scurte de timp şi funcţionării eficiente a
sistemului de plăţi în timp real.
Programul monetar, spre exemplu, pentru anul 2003 prevede:
a) creşterea masei monetare reieşind din volumul PIB nominal de
25200 milioane lei şi viteza de circulaţie a banilor în mărime de 3,14.
Calculăm masa monetară:
PIB 25 .200
M= = =8.025 m ln . lei .
V 3,14
b) baza monetară se calculează pornind de la mărimea programată a masei
monetare şi creşterea multiplicatorului monetar până la 2,10 la sfârşitul anului
2003.
Calculăm baza monetară:
M 8.025
Mb = = = 3.820 m ln . lei ,
Mm 2,10
unde: Mm – multiplicatorul monetar, calculat de BNM.
c) gradul de monetizare a economiei naţionale pentru anul 2003 va fi la
nivel de 31,8 la sută ca urmare a sporirii cererii de bani condiţionată de creşterea
economică de 6,0 la sută în termeni reali.
Calculăm gradul de monetizare a economiei naţionale:
M 8.025
Grad monet. = × 100% = × 100% = 31,8% .
PIB 25.200
Notă:
A. Masa monetară include agregatele:
1. Rezervele obligatorii ale băncilor comerciale în BNM;
2. Rezervele băncilor comerciale pe conturi corespondente în BNM;
3. MO – bani lichizi în circulaţie;
4. Depozitele la vedere;
5. Mijloace de finanţare a investiţilor capitale;
6. Mijloace în decontări;
7. M1 = 3 + 4 + 5 + 6;
8. Depozite la termen ale populaţiei;
9. M2 = M1 + 8;
10. Hârtii de valoare;
11. M3 = M2 + 10;
12. Mijloace în valută;
13. M4 = M3 + 12.

Structura masei monetare în Republica Moldova este aproximativ

următoarea: bani în circulaţie – 49 %, depozitele la vedere – 16 %, depozite la
termen – 24 %, depozitele în valută străină – 11%.
B. Baza monetară include banii în circulaţie plus rezervele bancare.
Altfel spus, baza monetară este egală cu cantitatea de bancnote şi monedă
aflate în circulaţie plus cantitatea păstrată de sistemul bancar, cunoscută sub
denumirea de „stoc de bani cu putere mare de cumpărare”.
 8.6. Piaţa valutară

Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare

cu valute. Obiectele pieţei valutare: vânzarea cumpărarea valutelor
convertibile; vânzarea-cumpărarea monedelor de cont, sau invers. Cererea de
valută este destinată: pentru extinderea activităţii economice; pentru obţinerea
profitului; pentru protecţia cursului de schimb a monedei naţionale; pentru
operaţiuni de import; pentru operaţiuni de export; pentru dezvoltarea
turismului. Oferta de valută se creează pe baza:
– depozitelor bancare şi conturilor valutare a agenţilor economici;
– a banilor persoanelor fizice şi juridice ca agenţi economici;
– exportului de bunuri şi servicii;
– atragerii creditelor şi investiţiilor străine.
În condiţiile economiei de piaţă contemporane, când are loc intensificarea
procesului de globalizare, creşte rolul şi dinamismul pieţei valutare. Piaţa
valutară se caracterizează prin următoarele trăsături:
- liberalizarea comerţului mondial, implicând accelerarea plăţilor
internaţionale şi deplasare mai evidentă a valutelor între ţări;
- întărirea rolului devizelor internaţionale şi concomitent concurenţa dintre
ele ( dolar S.U.A., EURO);
- sporirea ponderii valutelor ţărilor vest-europene, concomitent cu
declanşarea atragerii valutelor ţărilor est-europene pe piaţa valutară;
- mărirea ponderii creditului extern în totalul fluxurilor internaţionale de
capital;
- integrarea tot mai puternică a pieţelor valutare internaţionale în cadrul
economiei mondiale integrate.
O condiţie esenţială a funcţionării pieţei valutare este convertibilitatea
monedelor. Convertibilitatea reprezintă dreptul rezidenţilor şi
nerezidenţilor de a schimba moneda naţională cu altă monedă străină, în
mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă, fără nici o restricţie.
Existenţa regimului de monedă convertibilă necesită îndeplinirea mai
multor criterii economico-financiare, şi anume:
- un grad relativ stabil într-o perioadă şi ulterior o tendinţă de creştere
pentru puterea de cumpărare a unităţii băneşti;
- crearea de bunuri economice pentru export competitive sub aspectul
calităţii, structurii şi preţului;
- echilibrarea balanţei externe pe termen lung;
- lichidarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale de către rezidenţii şi
nerezidenţii din ţara respectivă;
- existenţa unui curs valutar unic relativ stabil;
- corelarea diverselor forme de convertibilitate etc.
Mecanismul de funcţionare a convertibilităţii se bazează pe respectarea
anumitor elemente strategice, cum ar fi:
- stabilirea unui curs de schimb real;
 - stabilitate financiară în economia naţională;
- liberalizarea preţurilor;
- eliminarea restricţiilor în utilizarea monedei naţionale;
- crearea rezervelor valutare ale ţării.
Ţinând cont de condiţiile stabilite de Fondul Monetar Internaţional (FMI),
convertibilitatea monedelor naţionale are diferite grade:
- convertibilitate limitată – dar pentru anumite categorii de operaţiuni;
- convertibilitate limitată internă – moneda naţională se schimbă în
interiorul ţării pe valuta intrată în ţara respectivă;
- convertibilitate deplină sau oficială – schimbarea monedei naţionale pe
alte monede naţionale, eliminând orice restricţii;
- monede libere utilizabile – au convertibilitate totală şi sunt folosite pentru
decontări internaţionale ( dolarul S.U.A., EURO, D.S.T.).
Funcţionarea pieţei valutare presupune stabilirea unui curs valutar. Cursul
valutar – preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă monedă
naţională cu care se compară valoric. Cursul valutar depinde de două grupe de
factori:
1) factorii interni (ritmul de creştere a PIB, evoluţia preţurilor, volumul
masei monetare, nivelul ratei dobânzii; situaţia social - politică din ţară);
2) factorii externi (raportul dintre cerere şi ofertă de valută pe piaţa externă;
starea balanţei de plăţi externe; conjunctura economiei mondiale).
Exprimarea cursului valutar se face atât prin metoda de cotare directă, cât
şi prin metoda de cotare indirectă.
Cotarea directă constă în faptul că preţul unei unităţi fixe ( 1, 10, 100,
1000 etc) de valută străină, adică 1 dolar SUA, se exprimă în valută naţională: de
exemplu: dolar SUA = 14,5 lei MLD.
Cotarea indirectă constă în faptul că preţul unei monede naţionale se
exprimă în valută străină. Această metodă de cotare este utilizată pe pieţele
valutare din Anglia, Canada; Australia.
Operaţiunile pe piaţa valutară, după conţinutul lor sunt:
- operaţiuni la vedere (spot);
- operaţiuni la termen (forward).
Operaţiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărarea sau
vânzarea de valută ce trebuie schimbată, efectiv, în limitele unui timp de
maximum 48 ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei.
Operaţiunile valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi
cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul
contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen ulterior
(scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiat
contractul.
La rândul lor operaţiunile valutare la termen sunt de două feluri:
- operaţiuni simple presupun cumpărarea de către un operator a unei
valute la o anumită dată, ca operaţiune la vedere, iar această valută este vândută
în aceeaşi zi ca operaţiune la termen.
- operaţiunile complexe (Swap) exprimă tranzacţia dintre două părţi
pentru a preschimba o cantitate anumită dintr-o monedă, pe o cantitate din altă
monedă, urmând ca după o perioadă de timp, fiecare din părţi să restituie
cantităţile de monedă cu care s-a efectuat schimbul „swap”.

Concepte-cheie

 piaţa financiară  piaţa opţiunilor (options)

 efectele comerciale  piaţa contractelor la termen (futures)
 cambia  piaţa monetară
 activele financiare  multiplicatorul monetar
 titlurile de credit  creditul
 titlurile de proprietate  rata dobânzii
 obligaţiunile  creditul bancar
 acţiunile  creditul comercial
 certificatele de trezorerie  creditul pe ipotecă
 piaţa de capital  banca centrală
 valorile mobiliare  banca comercială
 valoarea nominală (paritară)  licenţa
 acţiunile nominative  taxa scontului
 acţiunile la purtător  piaţa deschisă (open market)
 dividendul  rata obligatorie de rezervă
 acţiunile simple  creditele overnight
 acţiunile preferenţiale  masa monetară
 dobânda  baza monetară
 cursul bursier  gradul de monetizare
 piaţa primară  piaţa valutară
 piaţa secundară  cursul valutar
 piaţa extrabursieră convertibilitatea
Rezumat

1. Piaţa financiară reprezintă ansamblul relaţiilor dintre ofertanţii şi utilizatorii

de fonduri băneşti, pe termen scurt, mediu şi lung. Ea asigură sistemul de
legături complexe dintre persoanele fizice, juridice şi guvern, care au fonduri
băneşti disponibile şi cei care au nevoie de aceste fonduri.
2. Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin
intermediul cărora capitalurile disponibile şi dispersate din economie sunt
dirijate către agenţii economici sau către orice structuri publice şi private
solicitatoare de fonduri. Piaţa de capital funcţionează ca un mecanism de
legătură între cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital
(investitorii) şi cei care au nevoie de capital (emitenţii).
3. Fluxurile de capital dintre emitenţi şi investitori sunt puse în evidenţă de
emisiunea şi tranzacţionarea unor instrumente specifice, respectiv, valorile
mobiliare.
4. Acţiunile sunt titluri financiare emise de o firmă (societate comercială,
companie) pentru constituirea , mărirea sau restructurarea capitalului propriu.
Pentru firmă, emisiunea de acţiuni reprezintă o principală cale de mobilizare
a fondurilor proprii. Totalul acţiunilor emise de o firmă constituie capitalul
social.
5. Evaluarea acţiunilor. Valoarea unei acţiuni poate fi considerată sub
următoarele aspecte: valoarea nominală (VN), egală cu rezultatul împărţirii
capitalului social (CS) la numărul de acţiuni (N) emise şi valoarea de piaţă
– preţul la care se efectuează schimbul de acţiuni. Această valoare se prezintă
sub forma cursului bursier. Cursul este rezultatul raportului cerere-ofertă,
care este influenţată de situaţia economico-financiară a emitentului,
caracterizată prin rata de creştere a rezultatelor financiare; evoluţia pieţei
bursiere naţionale şi internaţionale.
6. Obligaţiunile sunt instrumente de credit, pe termen mediu şi lung, emise de
societăţi comerciale sau de organisme ale administraţiei de stat centrale şi
locale. Obligaţiunile certifică deţinătorului dreptul de a încasa o dobândă şi
de a recupera suma investită dintr-o dată la scadenţă sau în tranşe pe durata
de viaţă. Obligaţiunile sunt titluri de creanţă negociabile asupra societăţii, ca
şi acţiunile, dar se deosebesc de acestea printr-o serie de caracteristici.
Valoarea nominală a unei obligaţiuni este raportul dintre sumă reprezentând
împrumutul lansat pe piaţă şi numărul obligaţiunilor emise, cursul
obligaţiunii fiind preţul de piaţă al acesteia.
7. Piaţa primară – piaţa pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt
negociate pentru prima dată. Prin intermediul pieţei primare se pun în
evidenţă mişcările de capitaluri dintr-o economie, generate de către emitenţi,
în calitatea lor de solicitatori de capitaluri. Această piaţă permite finanţarea
agenţilor economici.
8. Piaţă secundară – piaţă pe care sunt tranzacţionate valorile mobiliare aflate
deja în circulaţie. Piaţa secundară furnizează lichiditate pentru investitorii
care doresc să-şi schimbe portofoliile înainte de data scadenţii.
9. Piaţa monetară este piaţa capitalurilor pe termen scurt şi mediu, fiind
reprezentată de piaţa interbancară şi de piaţa titlurilor de creanţă
negociabile. Pe piaţa interbancară operează Banca de Emisiune, băncile
comerciale, băncile specializate, trezoreria publică ş. a. Tranzacţiile pe
această piaţă îmbracă forma „acordării-rambursării” creditelor.
Creditul constă în transformarea de bunuri, pe un timp limitat, fixat
dinainte şi numit scadenţă, contra unei sume de bani, numită dobândă.
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi
indicatori:
− masa sau suma absolută a dobânzii –D;
 − rata dobânzii ca venit anual, exprimat în %, care se notează cu d′ .
10. Banca reprezintă o instituţie financiară care atrage de la persoane fizice sau
juridice depozite sau echivalente ale acestora, transferabile prin diferite
instrumente de piaţă, şi care utilizează aceste mijloace total sau parţial
pentru a acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc.
11. Politica monetară este o politică macroeconomică pe care
guvernul o realizează prin gestionarea banilor, a creditelor şi a
sistemului bancar naţional. Elementele de bază ale politicii
monetare sunt: operaţiunile pe piaţa liberă (deschisă „open market”),
politica ratei scontului şi rata obligatorie de rezervă.
12. Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare cu
valute. Obiectele pieţei valutare: vânzarea cumpărarea valutelor
convertibile; vânzarea-cumpărarea monedelor de cont, sau invers.

Probleme de recapitulare

1. Care sunt principalele operaţiuni efectuate pe piaţa financiară?

2. Numiţi trăsăturile pieţei de capital.
3. Explicaţi funcţionarea instrumentelor principale care activează pe
piaţa capitalului.
4. Clasificaţi acţiunile după diverse criterii.
5. Indicaţi trăsăturile comune şi deosebirile dintre obligaţiuni şi
acţiuni.
6. Determinaţi profitabilitatea unei acţiuni la Firma Y dacă se ştie:
 capitalul social = 200 mln. lei;
 numărul acţiunilor = 20.000;
 cifra de afaceri = 200 mln. lei
 costul total = 180 mln. lei ( în anul curent);
 impozitul pe profit = 20 %;
 dividendul = 50 % din profitul net;
 preţul de piaţă curent a crescut cu 25 % faţă de perioada de
bază.
7. Determinaţi preţul de cumpărare (bursier) al obligaţiunii dacă se
ştie că:
− valoarea nominală a obligaţiunii = 1000 lei;
− cuponul anual = 1000·30% = 300 lei;
− rata profitabilităţii 35%.
8. În condiţiile unor rate ale dobânzii mai mari şi ale unor averi mai
mici, cheltuielile sensibile la variaţia dobânzii – în special
investiţiile – vor avea o tendinţă de scădere sau de creştere?
9. Presiunea exercitată de banii scumpi, prin reducerea cererii
agregate, va duce în cele din urmă la micşorarea venitului,
producţiei, numărului locurilor de muncă şi inflaţiei. Explicaţi
 această relaţie.
10. Enumăraţi instrumentele de politică monetară ale Băncii Centrale.
Explicaţi modul în care fiecare dintre ele modifică rezervele
bancare şi masa monetară. Cât de eficient este fiecare în
controlarea (a) rezervelor, (b) masei monetare,(c) ratelor dobânzii
(d) producţiei, (e) preţurilor.
11. Determinaţi multiplicatorul monetar în două condiţii: a (când
rata obligatorie de rezervă este egală cu 28 % şi b) când rata
obligatorie de rezervă este egală cu 10 %. Explicaţi politica Băncii
Centrale în aceste două cazuri.
12. Determinaţi dobânda încasată de banca comercială, dacă se dă:
• creditul = 200 mii lei;
• rata dobânzii = 29 %;
• termenul de creditare = 8 luni.

Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, 1997, p. 356 – 363,

415 – 438.
 C. Gogoneaţă. Economie politică. Bucureşti, 1995, p.
140 – 146, 147 – 155.
 A. Cojuhari, V.Umaneţ. Bazele teoriei economice.
Chişinău, 1993, p. 127 – 136.
 Gabriela Anghelache. Bursa şi piaţa extrabursieră. Bucureşti,
2000, p. 11 – 24, 29 – 45, 51 – 55, 97 – 103.
 Gheorge Negoescu. Bursa de mărfuri şi valori. Galaţi, 1997, p. 7 –
12, 16 – 17, 37, 39.
 Paul A. Samuelson, Wiliam D. Norddhaus. Economie politică.
Titlul original:Economics. Traducerea din limba engleză s-a făcut
după ediţia originală publicată în S.U.A. în anul 1995. Bucureşti,
2001, p. 584 – 594, 604 – 630.
 Băncile şi operaţiunile bancare. Coordonator prof. dr. Lucian C.
Ionescu. Bucureşti, 1996, p. 71 – 105, 113 – 129.
 Legea Cambiei. Nr. 1527-XII, din 22 iunie 1993 (cu modificări şi
completări).
 Legea cu privire la Banca Naţională de Stat a Moldovei. Nr.599-
XII din 11 iunie 1991. Acte normative cu privire la problemele
economice şi bugetare. Chişinău, 1992, p. 130 – 142.
 Lege cu privire la bănci şi activitatea bancară. Nr.601-XII din
2 iunie 1991. Acte normative cu privire la problemele economice
şi bugetare. Chişinău, 1992, p. 144 – 153.
 Legea instituţiilor financiare. Nr. 550-XIII, din 21 iulie 1995, MO
din 1 ianuarie 1996( cu modificări şi completări).
 Legea privind circulaţia hârtiilor de valoare şi burselor de valori.
Culegere de acte normative privitor la activitatea economică,
financiară şi bancară. Chişinău, 1996, p. 40 – 56.