BARBATUL CARE A PLANTAT POMI

de JEAN GIONO

Ca sa spui despre cineva ca este intr-adevar exceptional, ar trebui sa ai

posibilitatea sa-l observi de-a lungul timpului. Daca tot ceea ce face este lipsit de
egoism, daca tot ceea ce-l ghideaza in actiunile sale este o generozitate fara
pereche, daca cu certitudine nu exista nici un gand meschin al recompensei
imediate si, mai mult, lasa in urma sa un semn al treceri sale pe pamant, atunci,
fara nici o indoiala ai intalnit un OM .
Acum patru zeci de ani in urma am facut o excursie pe jos, pe crestele muntilor.
Un traseu nu tocmai cunoscut turistilor, intr-o regiune straveche a muntilor Alpi,
acolo unde acestia se contopesc cu o alta, Provence. De-a lungul intregii mele
peregrinari, prin aceaste tinuturi pustii nu am vazut altceva decat intinderi de
pamant golase si lipsite de culoare. Nimic nu crestea acolo decat levantica
salbatica.
Am traversat zona prin punctul ei cel mai larg si dupa trei zile de mers pe jos mam gasit in mijlocul unei dezolari fara pereche. Mi-am ridicat cortul langa
ruinele unui sat abandonat. Mi se terminase apa cu o zi inainte si trebuia sa-mi
gasesc provizii. Manunchiul acela de case, desi in ruina, ca un stup de viespi,
aminteau ca odinioara fusese viata buna si frumoasa si pe acolo si primavara ii
vizitase si pe ei. Ii vizitase, intr-adevar, dar aceasta fusese secetoasa. Cele cinci
sau sase case, fara acoperis, darapanate de vant si ploi, bisericuta cu turnul
daramat erau asemanatoare cu oricare alte case sau biserici din alte sate, doar ca
aici, toata viata disparuse.
Era o zi frumoasa de iunie, cu un soare puternic, dar peste acest tinut neocrotit,
atarnat de inaltul cerului, vantul batea cu o intensitate de neimaginat. Urla peste
case ca un leu ce fusese deranjat de la masa. A trebuit sa-mi mut tabara .
Dupa cinci ore de mers pe jos tot nu am gasit apa si nimic nu-mi dadea vreo
speranta ca as putea gasi vreun paraias sa-mi potolesc setea. Totul in jurul meu
era arid, incojurat de iarba aspra si uscata. La un moment dat am avut impresia
ca zaresc in departare o silueta mica si negricioasa, dreapta, pe care am
confundat-o cu trunchiul unui copac solitar. In orice caz am pornit spre ea. Era
un cioban. Cele trei zeci de mioare zaceau in jurul lui, pe pamantul ars de soare.
Mi-a dat sa beau apa din plosca lui si un pic mai tarziu, m-a luat acasa la el. Isi
scotea apa o apa extraordinar de buna- dintr-o fantana foarte adanca deasupra
careia si-a construit un vinci primitiv.
Barbatul vorbea putin. Asa erau cei care traiau singuri, dar se simtea totusi ca era
sigur pe el, si plin de incredere. Nu te asteptai la asa ceva in tinutul acela golas.
Locuia nu intr-o coliba ci intr-o casa solida, construita din piatra care purta inca

amprenta eforturilor sale de a reface tot ce fusese ruina in momentul sosirii sale
aici. Acoperisul era solid dar vantul care batea il facea sa sune ca vuietul marii
care-si sparge talazurile de tarm.
Locul parea a fi in regula. Vasele erau spalate, podeaua maturata, pusca unsa;
supa fierbea inca deasupra focului. Am observat ca omul era proaspat barbierit si
toti nasturii ii erau cusuti bine, iar hainele ii fusesera croite cu multa gija. Si-a
impartit supa cu mine si dupa aceea, cand i-am oferit si eu tutun, mi-a spus ca el
nu fumeaza. Cainele era si el linistit, aidoma stapanului sau, prietenos fara insa a
fi umil.
Am inteles de la bun inceput ca urma sa-mi petrec noaptea acolo; cel mai
apropiat sat era la o distanta de o zi si jumatate de mers pe jos. Ma
familiarizasem cu faptul ca satele care erau atat de rare in regiune. Erau patru
sau cinci catune imprastiate pe povarnisurile muntelui, la distanta unul de
celalalt , crescute parca din hatisurile albe ale stejarilor, acolo unde se terminau
drumurile de care. Erau locuite de carbunari iar traiul lor era precar. Familiile
inghesuite impreuna intr-o zona in care clima era deosebit de aspra atat iarna cat
si vara, nu gaseau nici o scapare din conflictul continuu in care erau implicate.
O ambitie nebuneasca in continua lor dorinta de a scapa de saracie atinsese
proportii de neimaginat. Barbatii isi duceau carutele incarcate cu carbune la
oras, apoi se intorceau. Cel mai puternic caracter se darama sub macinarea
continua a vietii. Femeile isi hraneau propriile lor necazuri . Exista o rivalitate in
toate: in pretul carbunelui, dar si cine avea dreptul sa stea in stranele din
biserica. Rivalitate in ce privesc virtutile dar si viciile, ca sa nu mai vorbim de
lupta continua dintre cele doua. Si peste toate patrona vantul, vantul acela fara
incetare care iti ruina nervii si toate simturile. Existau cazuri de sinucideri, de
pierdere a mintii, chiar si omucideri.
Ciobanul se duse sa aduca un saculet si rasturna din el pe masa o gramajoara de
ghinde. Incepu sa le inspecteze una cate una cu mare atentie, separand pe cele
bune de cele rele. Eu imi fumam pipa. M-am oferit sa il ajut. Mi-a spus ca era
meseria lui sa faca ce facea. Si intr-adevar, vazandu-l cat de concentrat era, n-am
mai insistat. Aceasta a fost toata conversatia pe care am purtat-o. Dupa ce a ales
o gramada destul de mare de ghinde le-a numarat zece cate zece, eliminand intre
timp pe cele mici, sau usor crapate, pentru ca acum le examina mai pe indelete.
Dupa ce a selectionat astfel o suta de ghinde s-a dus la culcare.
Era foarte odihnitor sa fi impreuna cu acest barbat. Am cerut permisiunea sa mai
raman sa ma odihnesc o zi. I s-a parut foarte normal - sau ca sa fiu mai exact,
mi-a lasat impresia ca nimic nu il putea uimi or surprinde. Odihna nu imi era
chiar necesara, dar eram curios si doream sa stiu mai multe despre el. A deschis
tarcul si si-a dus turma la pasune. Inainte de a pleca si- a bagat sacul cu ghindele
selectionate cu grija intr-o galeata cu apa.
Am observat ca in loc de ciomag purta o vergea din fier de grosimea degetului
meu cel mare si lunga cam de un metru si ceva. Dupa ce m-am odihnit un pic,
am ales o cararuie paralela cu cea pe care mergea el. Pasunea lui era in vale. Isi

lasa cainele sa aiba grija de turma iar el porni catre locul unde ma aflam eu. Mia fost teama ca o sa ma dojeneasca pentru ca ma aratasem atat de indiscret , dar
nu a fost deloc asa. Acesta era si drumul lui, asa ca ma invita sa-l insotesc daca
nu aveam altceva mai bun de facut.Urca spre capatul prapastiei, care era la o
distanta de aproximativ o suta de metri . Acolo incepu sa gaureasca pamantul cu
vergeaua de fier; in fiecare gaura planta apoi cate o ghinda. L-am intrebat daca
pamantul ii apartinea. Mi-a raspuns ca nu. Stia a cui era? Nu stia. Credea ca era
proprietatea comunitatii, sau poate ca apartinea oamenilor carora nu le pasa de
el. Habar n-avea al cui era pamantul. Isi planta cele o suta de ghinde cu cea mai
mare grija.
Termina de plantat cam pe la pranz. Presupun ca eram destul de insistent cu
intrebarile mele pentru ca mi-a raspuns la toate. Planta copaci in acest tinut
salbatec de trei ani. Plantase pana acum o suta de mii. Din cei o suta de mii se
astepta cam douazeci de mii sa-i piarda, sa fie distrusi de rozatoare sau, uite asa,
pur si simplu.Tot ii mai ramaneau zece mii de stejari care sa creasca acolo unde
alta data nu crestea nimic.
Acesta a fost momentul in care am inceput sa ma intreb cati ani avea. Desigur
avea peste cinci zeci de ani. Cincinci zeci si cinci , mi-a spus el. Il chema
Elezeard Bouffier. Odata a avut o ferma jos, in vale. Acolo isi dusese traiul. Isi
pierdu singurul fiu, apoi sotia. S-a retras apoi in singuratate unde placerea
traiului de zi cu zi o impartea cu oile si cainele sau.Credea ca pamantul acesta
tanjea sa aiba copaci. Si adauga ca daca tot nu avea vreo afacere de dus la capat,
se hotari sa repare aceasta stare de lucruri.
Cum la vremea aceea, in ciuda tineretii mele, duceam o viata solitara, stiam cat
de gentil trebuia sa ma port cu astfel de suflete singuratice. Dar tineretea mea ma
obliga sa ma gandesc la viitor si la propria-mi fericire. I-am spus ca in trei zeci
de ani cei zece mii de stejari ai sai or sa fie splendizi. Mi-a raspuns simplu ca
daca Dumnezeu l-a inzestrat cu viata, in cei trei zeci de ani va fi plantat mai
mult decat cei zece mii de stejari si ca cei zece mii de copaci ar putea fi
considerati ca o picatura de apa intr-un intreg ocean.
Mai mult, invatase cum sa reproduca rasaduri de fag si avea o sera de plantute
langa casa. Rasadurile pe care le proteja de oi printr-un gard de sarma erau
foarte frumoase. Se gandea ca in vale sa planteze mesteceni, pentru ca, mi-a
spus el, acolo era un soi de umezeala imediat sub scoarta pamantului.
A doua zi ne-am despartit.
In anul urmator a izbucnit primul razboi mondial (1914) in care am fost si eu
implicat timp de cinci ani. Un infanterist de abia daca mai are timp sa se
gandeasca la problema impaduririi. Ca sa spun adevarul, problema impaduririi
nu prea ma impresionase; ma gandeam la ea ca la un hobby, asa cum cineva
colectioneaza timbre. Asa ca am dat-o uitarii.
Razboiul se terminase, iar eu m-am trezit demobilizat si cu o puternica dorinta
de a respira aer curat. Si uite asa, fara nici un alt obiectiv decat acesta, ma trezi
luand din nou drumul catre tinuturile golase.

Peisajul nu mi se paru schimbat. Totusi, peste satul parasit, am zarit in departare,

sus pe varful muntelui, un soi de ceata usoara, gri, ca un covor. Cum cu o zi
inainte ma trezi gandindu-ma la cioban, am inceput si acum sa ma gandesc la
ciobanul plantator de copaci. Zece mii de stejari ma gandi eu, este o
suprafata maricica. Dar eu vazusem prea multi oameni care au murit in timpul
celor cinci ani ca sa nu-mi imaginez ca poate Elezeard Bouffier ar fi putut muri
si el, mai ales ca la doua zeci de ani te uiti la semenii tai de cinci zeci ca la niste
oameni batrani care n-au nimic altceva de facut decat sa moara.
Nu murise. De fapt era destul de sprinten. Isi schimbase insa meseria. Acum
avea doar patru oi; dar in schimb avea o suta de stupi. Renuntase la oi pentru ca
ii amenintau copacii. Pentru ca , mi-a spus el, razboiul nu l-a tulburat de loc .
El continua sa planteze copaci orice s-ar fi intamplat.
Stejarii din 1910 aveau zece ani si erau mai inalti si decat mine si decat el.
Formau un spectacol extraordinar. Eram mut de uimire si cum el nu vorbea, am
petrecut intreaga zi plimbandu-ne in liniste prin padure. In trei din sectoarele ei
masura unsprezece km lungime si trei km latime. Daca ati putea sa va ganditi ca
toata aceasta lucrare a izvorat din manile si sufletul unui singur om, care nu a
avut la dispozitie nici o resursa tehnica, atunci intrega omenire ar putea fi
aidoma unui Dumnezeu, prinsa in alte coordonate decat cele ale distrugerii.
Isi urmarise planul cu tenacitate, iar acum fagii care imi ajungeau pana la umar
si se intindeau cat vedeai cu ochiul liber erau dovada vie a muncii sale. Mi-a
aratat un palc frumos de mesteceni plantat cu cinci ani in urma asta era in 1915
cand eu luptam la Verdun. Ii plantase pe toti in vale acolo unde presupusese el
pe buna dreptate - ca solul este mai umed la suprafata. Erau delicati ca niste
domnisoare dar foarte bine facuti.
Creatia se pare ca a izbucnit intr-un soi de reactie in lant. Nu se temea de ea; era
hotarat sa-si urmeze telul in toata simplitatea lui; dar pe masura ce ne apropiam
de sat am vazut paraiase care, de cand lumea se stiau secate. Aceasta era cea mai
impresionanta reactie in lant pe care o vazusem vreodata. Matcile secate
avusesera odinioara apa in ele. Unele din satele jalnice si triste pe care le-am
mentionat inainte fusesera construite pe locurile unor asezari Romane, a caror
urma inca se mai vedea; arheologii care au explorat locul au gasit carlige de
prins pesti, in timp ce in secolul XX era nevoie de cisterne pentru a asigura apa
menajera.
Si vantul imprastiase semintele. Asa cum apa a reaparut tot asa au revenit la
viata salciile, pasunile, gradinile, florile si o anumita dorinta de a trai. Insa
transformarea a avut loc atat de gradat incat devenise parte dintr-un tipar care nu
producea nici o mirare. Vanatorii care plecau in salbaticia muntelui in urmarirea
iepurilor si a mistretilor, cu siguranta observasera aparitia copaceilor dar o
atribuisera cine stie carui capriciu al naturii. Iata de ce nici unul nu facusera
legatura cu munca lui Elezeard Bouffier. Daca ar fi fost vazut multi i s-a fi opus.
Dar el era de nereperat. Cui din sat sau administratie i-ar fi trecut prin cap ca
exista o asa incapatanare izvorata dintr-o generozitate atat de mare?

Ca sa aveti o idee clara a ceea ce reprezenta acest om, n-ar trebui sa pierdeti din
vedere faptul ca a muncit intr-o singuratate totala. Atat de mare a fost
singuratatea lui in acesti ani incat catre sfarsitul vietii pierduse obiceiul de a
comunica. Sau poate considera ca nu e necesar sa mai vorbeasca.
In 1933 a primit vizita unui padurar care il atentiona ca nu are voie sa aprinda
focul in fata casei pentru a preveni astfel un eventual incendiu al acelei paduri
crescute dintr-un capriciu al naturii . Atunci a fost pentru prima data cand
omul nostru, intr-o extraordinara naivitate a spus ca auzise de o padure care
crestea din propria sa dorinta. La vremea aceea Bouffier urma sa planteze fagi
pe un lot la o departare de vreo 12 km de casa sa. Ca sa nu se mai plimbe pana la
lotul cu pricina si inapoi acasa caci avea 75 de ani a planuit sa-si
construiasca o casuta de piatra pe plantatie. Anul urmator chiar o construi.
In 1935 o intreaga delegatie guvernamentala veni sa examineze padurea
crescuta din capriciul naturii. Era si o persoana oficiala de la Departamentul
Paduri printre ei, un deputat si tehnicieni. S-a discutat mult si ineficient. S-a
hotarat ca trebuie facut ceva si, din fericire, s-a facut doar acel lucru de care era
absolut nevoie: Intreaga padure a fost pusa sub protectia statului, iar fabricarea
carbunelui prin arderea copacilor a fost interzisa prin lege. Pentru ca era
imposibil sa nu fi atins de frumusetea acelor copaci care isi intinsesera mrejele
chiar si asupra deputatului.
Un prieten de al meu se afla printre oficialitatile acelei delegatii. Lui i-am
explicat intregul mister. Intr-o zi din saptamana urmatoare am mers impreuna sal vizitam pe Bouffier. L-am gasit muncind din greu la vreo 10 km de locul unde
avusese loc inspectia.
Prietenul meu padurarul cunostea adevaratele valori. Nu imi era prieten degeaba.
Stiu cum sa pastreze tacere de-a lungul vizitei. Am impartit pranzul impreuna cu
ciobanul si am petrecut cateva ore contempland peisajul.
In directia de unde veniseram, pantele muntelui erau acoperite cu copaci inalti
de 20-25 picioare. Mi-am amintit cum arata locul in 1913: un desert Munca in
deplina pace si asidua, aerul tare al muntelui, cumpatarea si, mai presus de toate,
seninatatea sufletului sau, l-au facut pe acest batran sa raspandeasca in jurul lui
un sentiment de respect si uimire. Era unul din oamenii binecuvantati de
Dumnezeu. Ma intrebam ce suprafata urma sa mai acopere cu copaci.
Inainte de a pleca, prietenul meu facu o simpla remarca si ii sugera anumite
soiuri de copaci care ar fi fost foarte potriviti pentru solul de aici. Nu intinse
coarda prea mult pentru ca , mi-a spus el mai tarziu, Bouffier stie mai bine
ce are de facut . La sfarsitul orei noastre de haladuiala prin padure, dadu glas
unui gand ce-l tot framanta in minte: Stie cu mult mai multe decat oricare
altul. Caci a descoperit calea minunata ce duce spre fericire .
Datorita acestui prieten al meu nu numai padurea dar si fericirea unui om a fost
pusa sub protectie. Delega trei padurari si baga atat de tare spaima in ei incat
acestia ramasesera imuni la toate sticlele de vin pe care carbunarii li le-ar fi
putut oferi ca mita.

Singurul pericol impotriva acestor copaci a fost in timpul razboiului din 1939.
Masinile functionau cu gazogen (provenit din arderea copacilor) asa ca niciodata
nu erau destui copaci. In 1910 s-au taiat masiv stejari, dar zona era atat de
departe de orice cale ferata incat s-a hotarat ca nu renta sa se faca defrisari aici.
Ideea a fost abandonata. Ciobanul nu lua la cunostinta pericolul si isi continua
munca meticulos, ignorand razboiul din 39 asa cum il ignorase si pe cel din 14.
L-am revazut pe Elezeard Bouffier pentru ultima data in 1945. Avea 87 de ani.
Am pornit-o la drum. Acum, in ciuda dezastrului in care razboiul aruncase tara,
exista un autobuz care facea traseul intre valea Durance si munte. Faptul ca nu
mai recunosteam nimic din primele mele peregrinari prin zona le-am atribuit
vitezei cu care circula autobuzul. Mi se parea chiar ca drumul ma ducea spre alte
tinuturi. Doar numele satului ma facu sa-mi dau seama ca sunt in aceeasi zona
care alta data era doar ruina si disperare.
Autobuzul ma lasa la Vergon. In 1913 acest catun format din zece sau
douasprezece case numara trei locuitori. Erau fapturi salbatice, care se urau una
pe cealalta, traind din jocuri murdare pe care si le faceau unii altora, prea putin
indepartati, (atat moral cat si fizic ), de conditiile in care traiau oamenii
preistorici. Si peste toate, doar urzici ce se hraneau din ce mai ramasese din
casele lor parasite. Viata lor era sub orice speranta. Nu faceau nimic altceva
decat sa-si astepte moartea o situatie care rar te poate duce pe calea virtutii.
Totul se schimbase. Chiar si aerul. In locul vanturilor aspre si uscate care ma
atacau, acum batea o adiere incarcata de mirosurile padurii. Dinspre munte se
auzea un susur ca de apa; era vantul printre crengile copacilor. Ce ma mira cel
mai tare fu chia sunetul apei ce cadea intr-un bazin. Am vazut ca fusese
construita o fantana si ceea ce ma emotiona cel mai mult cineva plantase un
tei langa ea, un tei care avea probabil 4 ani, deja plin de frunze, simbol de
necontestat al vietii.
Pe langa toate acestea, Vergon purta semnele de necontestat ale muncii ceea ce
insemna ca speranta revenise. Ruinele au fost curatate, peretii darapanati au fost
demolati si cinci case restaurate. Acum erau 28 de locuitori, dintre care patru
erau tineri casatoriti. Casele noi erau proaspat tencuite si inconjurate de gradini
unde legumele si florile cresteu talmes balmes, verze si trandafiri, praz si gura
leului, telina si anemone. Acum arata ca un sat unde oricui i-ar fi placut sa
locuiasca.
De aici mi-am continuat plimbarea pe jos. Razboiul de abia incheiat nu lasa inca
pe deplin ca viata sa infloreasca, dar Lazar iesise din mormant. Spre poalele
muntelui am vazut campuri de secara, iar in vaile inguste pajistile erau inverzite.
Din acel moment, comunitatii ii trebuira opt ani ca sa infloreasca si sa prospere.
Pe locul ruinelor pe care le-am vazut in 1913, acum erau ferme ingrijite, bine
tencuite, dovada a unei vieti fericite si comfortabile. Albiile vechi ale raurilor
adunau apele ploilor si ninsorilor aduse de padure. Matca lor a fost canalizata. In
fiecare ferma apa adunata in fantane si bazine uda covoare de menta proaspata.
Pas cu pas satul a fost reconstruit. Oamenii din vale, acolo unde pamantul costa

mai mult, s-au stabilit aici, aducand cu ei tinerete, freamat, spirit de aventura.
De-a lungul drumurilor intalneai barbati si femei voiosi, baieti si fete care faceau
casa buna cu rasul si descopereau placerea picnicurilor. Amintindu-mi de
populatia dinainte, de nerecunoscut acum cand isi duceau existenta in comfort,
mai bine de zece mii de oameni isi datorau fericirea lui Elezeard Bouffier.
Gandindu-ma ca un singur om inzestrat doar cu propriile lui resurse fizice si
morale a fost in stare sa creeze acest tinut al Canaan-ului rasarit dintr-un pustiu,
am convingerea ca, in ciuda oricarui lucru, omenirea este admirabila. Si cand
mai pun la socoteala si maretia de nezdruncinat a spiritului si tenacitatea care l-a
determinat sa-si duca la indeplinire telul, ma copleseste un imens respect fata de
acest taran batran si nescolit care a putut sa infaptuiasca o munca demna de
Dumnezeu insusi.
Elezeard Bouffier a murit in liniste in 1947 la azilul din Banon.