Sunteți pe pagina 1din 6

Teacă Maria, Constanţa, Constanţa, clasa a VIII-a, Liceul Teoretic Ovidius, prof. coord. Trifan Deniz, maria.teaca16@gmail.com, 0773360302

Doar o altă dată

Am privit din nou seringa ce mi se odihnea în palmă. Conţinea 5 ml din unul dintre

cele mai puternice halucinogene, acelea care te putea duce pe culmele nebuniei dacă nu erai

atent. Ironic, îl puteai găsi destul de uşor, chiar şi într-un orăşel modest de pe coasta Suediei.

O sclipire bolnavă a lichidului m-a făcut să-mi gândesc mai bine decizia, nu pentru

prima dată. Chiar era o idee bună să te droghezi cu halucinogene, mai ales dintre cele

puternice? Probabil că nu. Dar tentaţia era una prea intensă, una care îmi fura nopţi de linişte,

de visare. Nu-mi puteam împărtăşi gândurile nici măcar stelelor, ele care fuseseră mereu

acolo să îmi asculte inima. Eram doar eu, o cameră goală, slab luminată de un bec ieftin şi o

seringă pe care o folosisem de atâtea ori încât avea mai multe şanse să îmi aducă moartea

decât dependenţa iremediabilă ce mă acaparase.

Nici nu îmi mai amintea prima dată. Nu mai ţineam minte ce mă adusese aici, ce mă

rupsese de viitorul strălucit ce mă aştepta. Totul era o ceaţă groasă, dulceagă, care mă trimitea

mereu în prezent, care nu mă lăsa să îmi jelesc trecutul. Iar eu îi ascultam îndrumările,

plecându-mă în faţa foametei ce mă stăpânea.

Ameţită de toate gândurile fragmentate ce îmi zburau prin minte, am decis să trec la

treabă; era şi aşa prea târziu să mă opresc. Fără măcar să clipesc, mi-am înfipt metalul rece

prin pielea caldă a gâtului, eliberându-i conţinutul în carotida pulsândă. Peste câteva secunde,

am zâmbit, pradă unei senzaţii de cădere liberă, uşoară, de parcă eram o pană găsindu-şi locul

în atmosfera caldă.

- Vrei o cafea?

Am auzit-o pe Mika strigându-mă din bucătărie şi, ca de obicei, am ignorat-o,

nesimţindu-mă în stare să îi ascult bârfele ce aveau să vină odată cu băutura. Plictisită, am

continuat să privesc emisiunea ce se derula pe ecranul televizorului vechi, chiar dacă nu prea

înţelegeam nimic. Era în spaniolă, limbă pe care nu o cunoşteam absolut deloc.

Brusc, am realizat că o emisiune în spaniolă nu are ce căuta pe un ecran al Rusiei.

Intrigată, am strigat-o pe Mika.

- Oi, Mika! Care-i treaba cu spaniolii ăştia la televizor?

Întrebarea mea a fost întâmpinată de linişte. Uşor nesigură pe mine, m-am ridicat,

îndreptându-mă spre bucătăria mică a apartamentului construit în stil japonez.

Teacă Maria, Constanţa, Constanţa, clasa a VIII-a, Liceul Teoretic Ovidius, prof. coord. Trifan Deniz, maria.teaca16@gmail.com, 0773360302

Cu cât avansam pe holul ce părea să se întindă pe mai mulţi metri decât de obicei, am

conştientizat prezenţa unor murmure slabe, repetitive. Impresia de biserică pusă sub vraja

rugăciunii devenea din ce în ce mai pronunţată, salbele făcându-mi fiori grei să îmi urce pe

spate.

- Mika?

Eşti acolo?

Îmi auzeam propria voce de parcă venea din alt trup, tremurând în bruscul întuneric ce

se aşternuse, un întuneric atât de des, încât nu-mi puteam vedea palma în faţa ochilor. Singura

lumină ce se distingea provenea din uşa întredeschisă a bucătăriei, palpând roşiatică. Propria-

mi respiraţie a devenit grea, forţată, şi îmi era greu să îmi controlez propriul corp. Voiam să

mă opresc din înaintat, să mă întorc la spaniolii din televizor, pe care acum îi auzeam acum

ţipând blasfemii, acoperind murmurele uşoare.

Împotriva dorinţei arzătoare de a mă arunca pe podea, strângându-mi genunchii la

piept, am împins uşa glisantă acoperită de o pătură jilavă de Dumnezeu ştie ce, zămislind un

urlet. Mi-am închis ochii strâns, de parcă asta m-ar fi putut ajuta cu ceva…

Cădeam. Cădeam, cădeam, continuam să cad. Părea că asta făcusem de zile, de

săptămâni, ani, secole, eternităţi. Era o senzaţie uşoară, liniştitoare, să cazi cu ochii închişi, să

simţi că mai mult pluteşti decât te îndrepţi spre fundul unei prăpăstii abisale, unde aveau să-ţi

putrezească oasele. Dar căderea mea nu s-a terminat violent, ci a fost doar sentimentul că am

aterizat, că am ajuns la sol, că sunt în siguranţă.

Mi-am deschis ochii, privind în jurul meu. Eram într-un câmp întins, acoperit de o

zăpadă neobişnuită, mult prea strălucitoare, care părea să cânte. Note uşoare se agăţau de

fulgi de nea răvăşiţi în aer de vântul încet, răcoros, părând ca aveau să se piardă din moment

în moment.

M-am ridicat, ascultând atentă melodia slabă ce se transforma din secundă în secundă.

Simfonii curate, tonuri exotice sau chiar melodii petrecăreţe au dansat în aerul dulce, atât de

dens încât părea să se mişte în ritm cu muzica. Sub privirea mea, notele au căpătat culoare,

devenind forme picturale sărind în tandem. Zăpada a început să se ridice în valuri uşoare,

amestecându-se în nuanţele vii ale aerului, conturându-se în forme omeneşti.

Uimirea mea a fost de nemăsurat când muzica şi-a ales natura, stabilizându-se într-un

vals vienez plin de vitalitate, iar fulgii de nea au construit dansatori pastelaţi care mă invitau

cu expresii blânde. Ajutată de un cavaler scos din volume istorice, m-am ridicat de la pământ,

privindu-i cu ochi larg deschişi. Imediat ce m-am aflat pe propriile picioare, o mână rece s-a

Teacă Maria, Constanţa, Constanţa, clasa a VIII-a, Liceul Teoretic Ovidius, prof. coord. Trifan Deniz, maria.teaca16@gmail.com, 0773360302

aşezat pe talia mea, iar alta mi-a ridicat stânga în aer. Acum în poziţie de dans, m-am lăsat

condusă de bărbatul chipeş de lângă mine, ceilalţi urmându-ne imediat.

Convoiul a urmat muzica care ne atrăgea spre vest, ascultându-i fiecare schimbare de

tempo sau intensitate. M-am lăsat purtată de zăpadă, fiind hipnotizată de strălucirea ei

magică. Nici măcar atunci când oboseala a pus stăpânire pe mine nu m-am oprit, fiind decisă

-mi continui mişcările duioase, pure.

Pe când ziua părea să ajungă la un sfârşit, lumina devenind din ce în ce mai slabă, un

tremur uşor a pus stăpânire pe tărâmul ambiguu, clătinând figurile îngheţate. Am privit în jur,

încercând să identific sursa cutremurului, dar totul a fost în van. Mişcările dansatorilor au

devenit din ce în mai neîndemânatice, pierzându-si graţia, eleganţa. În scurt timp, au început

să se destrame, pierzându-şi culorile, lăsându-mă, din nou, singură în câmpul înzăpezit.

Încet-încet, lacrimi mi-au înceţoşat privirea. Întunericul s-a aşternut cuminte peste

strălucirea zăpezii, răpind-o din atmosfera acum lipsită de orice cântec. Cutremurul nu a

încetat nici o secundă, formând fiori terifiaţi în inima mea. Mi-am despărţit buzele, încercând

să urlu, dar am constatat că, în ciuda vibraţiilor corzilor vocale, nu eram capabilă să aud

zgomotele disperate. Mi-am ridicat speriată o mână la urechi, iar un lichid cald, vâscos mi-a

îmbrăcat degetele. Realizarea s-a aşternut asupra mea, făcându-mă să scot încă un urlet mut

pentru urechile mele lipsite de auz.

Din ce în ce mai înfricoşată, m-am trântit în noroiul umed, lipsit de orice urmă a

zăpezii moi ce obişnuia să îmbrace solul. Plânsete violente mi-au zguduit pieptul,

amestecându-se cu tremurul neîncetat al pământului într-o mişcare ameţitoare. Brusc, am

simţit cum negreala inconştienţei mi se amesteca în gândurile speriate, purtându-mă departe

de universul bolnav ce se autodistrugea.

Cu un geamăt uşor îndurerat, m-am ridicat de pe podeaua îmbrăcată într-un covor

moale, căldura lui părăsindu-mă. Simţindu-i lipsa aproape instantaneu, am privit în jur.

Se părea că adormisem în timp ce-mi făceam temele. Din nou.

Un râset uscat mi-a scăpat printre buze, făcându-mă să mă încrunt. Trebuia să încep să

beau ceva mai multă apă, altfel gâtul meu avea să ajungă şmirghel autentic.

- Destul cu trândăveala, am de terminat eseul ăsta… am şoptit cu o grimasă uşoară.

Dar, înainte de toate, am nevoie de nişte cafeină, am afirmat pe un ton ceva mai puternic.

Blestemându-mi prostul obicei de a vorbi cu mine însămi, m-am îndreptat spre

bucătăria modestă a apartamentului în care îmi duceam zilele liniştită. Motanul care mă

Teacă Maria, Constanţa, Constanţa, clasa a VIII-a, Liceul Teoretic Ovidius, prof. coord. Trifan Deniz, maria.teaca16@gmail.com, 0773360302

acompania în fiecare secundă a vieţii mele a apărut din ascunzătoarea sa din spatele unei

plante de interior, urmărindu-mi paşii leneşi cu un mieunat lung, ca o reclamaţie.

- Dar te-am hrănit acum… hm, oare cât timp a trecut de atunci?

O privire concentrată înspre ceasul de pe peretele bucătăriei m-a lămurit: 5 ore.

- Bine, poate am fost un pic neglijentă cu tine, iubirea mea, i-am declarat ghemotocului

de blană care, parcă sesizând accentul, a mieunat în protest. Un pic nu era nici pe departe un

termen potrivit pentru minutele de chin prin care mon lion a fost nevoit să treacă.

Ca o mamă responsabilă ce eram, am amânat doza mea de cafeină în favoarea

mulţumirii motanului neîndreptăţit. Imediat ce i-am oferit conserva pe care pur şi simplu o

adora frumos aşezată pe farfurioara lui preferată, am fost întâmpinată de un zgomot

debordând de satisfacţie.

- Cu plăcere, am şoptit critic spre animalul fericit, care ar fi putut măcar să îmi

mulţumească.

Spunându-mi că trebuia neapărat să-mi găsesc un prieten şi să mă opresc din a mai

vorbi cu pisica mea, mi-am pregătit un ceai. Speram ca aroma lui uşor ostilă să mă ajute să-

mi termin eseul.

- Mitch, tu ce crezi că e iubirea?

Întrebarea mi-a scăpat uşor printre buze, dezvăluindu-mi gândurile legate de tema mai

degrabă ciudată: 5 000 de cuvinte în care trebuia să ne exprimăm opinia despre iubire, ură,

furie sau orice alt sentiment care ne inspira. Ca o romantică incurabilă, desigur că alesesem

iubirea.

Un timp, m-am lungit cu reacţiile chimice ce se petreceau pe fundamentul iubirii,

incluzând substanţa care părea să o definească şi ce impunea o supradoză a acesteia. Apoi,

câteva pagini au fost umplute de interpretarea mea asupra acestor fapte. Şi totuşi, nimic nu a

fost de-ajuns să îndeplinească cerinţa spaţiului indicat. Aşa se face că îmi întrebam pisica

despre acest mister.

- Tu eşti adultul, tu trebuie să ştii. Eu nu înţeleg treburile astea ale voastre cu ataşarea

emoţională, mi-a răspuns el, continuându-si apoi festinul.

Cu o mişcare hotărâtă a capului, i-am aprobat cuvintele. Dar era ceva ce nu înţelegeam

nici eu.

-

Mitch, când ai învăţat să vorbeşti?

Teacă Maria, Constanţa, Constanţa, clasa a VIII-a, Liceul Teoretic Ovidius, prof. coord. Trifan Deniz, maria.teaca16@gmail.com, 0773360302

Întrebarea mea a fost întâmpinată de o tăcere adâncă. O privirea aruncată siluetei

ciocolatii de pe podea mi-a confirmat bănuielile: eram atât de singură încât începeam să-mi

aud propriul motan vorbind. Devenea deja absurd.

Am oftat încetişor, după care am ales să-mi închei scurta pauză. Cu aceiaşi paşi leneşi,

m-am îndreptat spre dormitorul confortabil, reluându-mi locul pe podea. Privind concentrată

ecranul uzat al laptopului, am început să tastez începuturile unei noi idei: afecţiunea dintre

om şi animal. Era o relaţie modelată de acţiuni, nu de vorbe, ceea ce impunea o

compatibilitate la nivelul personalităţii, al stării de spirit dominante.

După ce am despicat firu-n patru cu o determinare pe care nu ştiam că o am şi am

ingerat un total de 4 căni de ceai, am putut privi mândră eseul printându-se la mica

imprimantă pe care o aveam. Zgomotul care, în general, mă scotea din sărite era acum o

mângâiere pentru timpanele mele. Nu acelaşi lucru se poate spune si despre Mitch, care nu a

încetat să protesteze pe tot parcursul procesului de tipărire.

Acelor secunde încărcate de triumf au urmat obiceiurile de seară, la fel de obositoare ca

niciodată. Apoi, cu un zâmbet mulţumit, m-am lăsat să cad în abisurile inconştienţei la ora 3 a

dimineţii.

Treptat, am coborât din reveria indusă de drog. Era un proces uşor, cu care mă

obişnuisem deja. Părea că aluneci pe un tobogan, dar nu în viteză, ci uşor, ca şi cum ai fi fost

susţinut de un norişor pufos.

Cu mintea încă prinsă în mrejele ameţelii, mi-am analizat halucinaţiile. Cea care

amestecase aproximativ 4 culturi fără nici o legătură între ele era una obişnuită, probabil

compusă din fragmente din propriile amintiri şi unele scenarii din filme sau cărţi. A doua

dintre ele care mă surprinsese, fiind mai lipsită de sens şi context decât în general. Şi totuşi,

fusese chiar amuzant să dansez cu un cavaler al vremurilor pierdute.

Însă a treia a avut puterea să-mi aducă lacrimi în ochi. Fusese atât se uzuală, de

domestică, încât mă făcea să cred că era o amintire. O amintire dulce, plină de căldura unei

lumi pe care o abandonasem, cuprinsă în propriile vicii si curiozităţi bolnave.

Cu un râset scurt, lipsit de orice sclipire de amuzament, m-am ridicat de pe cimentul

aspru. Oasele şi-au anunţat protestele prin trosnituri puternice, dar am ignorat durerea, dând-o

uitării împreună cu asprimea ce-mi îmbrăca gâtul. Eram într-un stadiu mai prost decât de

obicei, dar nu era în jur nimeni destul de puternic încât să mă scoată din necaz.

Teacă Maria, Constanţa, Constanţa, clasa a VIII-a, Liceul Teoretic Ovidius, prof. coord. Trifan Deniz, maria.teaca16@gmail.com, 0773360302

- Şi-acum… ce se presupune că ar trebui să fac? am întrebat aerul gol din jurul meu,

gândindu-mă că, poate, cineva avea să mă lămurească.