GOLGOTA

(sau

Drumul Crucii)

- poem religios in XIV parti cu prolog si epilog -

Prolog
De nourii negri se-ntuneca zarea,
Se clatin de spaima si muntii si marea,
Nimic nu se vede: nici soare, nici luna;
Nimic nu se-aude: vreun cantec de struna
Doar dealul rasare ca negrul mormant
Ce-ascunde intr-ansul vreun dram de pamant.
Dar si-acesta-n zbucium suspina si plange
Cand are deasupra un trup ce se frange
De-a lumii durere, de-al lumii pacat,
De-a ei suferinta si dor ne-mpacat,
Luandu-si asupra-si multime de lacrimi
Ce umplu Paharul in noaptea de Patimi

I
Coloanele nalte ce sprijin palatul In care stapan e doar Pontiu Pilatul Se misca sa cada de urletul lumii,
Ce-arunca blestemul pe Capul Luminii
Plecata-I e fruntea, nainte-I, Pilatul
Sta lenes pe jiltul de aur. In spate,
Prin sluga ce-i spune cu stinsele-i soapte
Consoarta-i vesteste cosmarul din noapte:
Ca-n somn suferit-a durere cumplita
Din pricina Celui ce-asupra-I rostita
Va fi osandirea si-apoi, rastignit
Pe bratele Crucii, precum ticluit
E, de viclene minti si rau sa nu-I faca
Fiindc-a Lui moarte in suflet o seaca
Si-n chin a ei viata va sa si-o petreaca.

II
Multimea petrece pe-al chinului drum
Pe Cel ce spre Jertfa porneste acum ,
Purtand cu-anevoie o cruce de lemn
A carei povara arata un semn
Caci Crucea apasa, ca jugul suspini,
Vazand alba-I frunte ranita de spini
Prin sufletul Sfintei Marii fior trece
Cand pe-ultima cale pe Fiul petrece !

III
Urmand drumu-amar al Crucii, printre zidurile groase,
Il conduce-al lumii freamat, peste lespezile roase
De vechimea-atator veacuri, de orgii si de desfrau,
Ca si marea ce aduna apa neagr-a unui rau.
Maica Sfanta, care-n pantec ai purtat Lumina lumii,
Plangi si striga de durere cu-acel jalnic plans al mumii,
Care-si duce spre-ngropare primavara vietii sale!...
Si cu lacrimi ca de sange, tanguindu-se pe cale,
Vede cum, pe Mielul, Care, pentru cea dintaia oara,
Cadein genunchi Se lasa, sub a Crucii grea povara,
Iar din spate Il loveste biciul crudului ostas
Nestiind ca prin aceasta mortii s-a facut partas.

IV
Luandu-Si Crucea grea pe umeri Se ridica in genunchi
Stand alaturi, a Sa Maica, mainile, ca-ntr-un manunchi,
Dureros, si-le-mpreuna, cuprinzandu-I Sfanta Fata,
Lacrimi ii ineaca plansul, plansul stinge-a ei viata.
O, ce chip al suferintei se desfasura-nainte,
Si ce om poate s-arate, sa graiasca in cuvinte,
Cand, prin sufletul multimii, o prelunga suspinare,
Ca un vuiet de furtuna ce se-aude-n departare:
Asa este-al lumii geamat, asa este-a ei cainta,
Zguduind din temelie vreo farama de credinta
Ce-a aprins odinioara candela iubirii sfinte,
Cand nu Te vedeau pe Tine, intre ei fiind, Cuvinte!...
Suflete-mbracate-n zale si cu inimi ca de fier,
Vreti s-acoperiti lumina Celui ce Stapan e-n cer ?!
3

O, intoarceti voi privirea aratandu-va si fata,

Nelasand ca scutul vostru sa v-acopere viata!

V
Pornind pe Drumul Crucii spre locul chinuirii
Vazandu-L, iti cutremuri launtrurile firii,
Asemeni unei ape intinse, linistite,
Ce-ncepe din adancuri noianul sa-si agite;
Scotand deasupra valuri cu creste inspumate,
Unindu-se-n talazuri, izbind cu rautate
In malurile sale ce tin a ei fiinta,
Ne-nduratoare, cruda, rostindu-si grea sentinta,
Caci sufletul multimii, ca marea-n tulburare,
Se zbate-n zvarcolire si cere indurare,
Celui ce duce Crucea nelegiuirii lor,
Rugand sa dea iertare intregului popor.
Soldatii stau in juru-I privind cum, istovit,
De greutatea Crucii parea ca e strivit,
Pe Fata, marii picuri de sange si sudoare,
Ii scalda Chipul palid cu-o trista-nviorare.
Dar, iata, de departe se-apropie agale,
Un om ce-avea c-avere doar tarina din vale,
L-au prins sa-I poarte Crucea in urma Lui, pe cale,
In vreme ce multimea Il plange-n mare jale!...

VI
O, pamantule, deschide-ti ale-adancurilor porti,
Pana cand morminte sfinte vrei in sanul tau sa porti?
Cum socoti ca cei ce-au viata sa-i inchizi,crezandu-i morti
Aruncand pe al lor crestet a-ntunericului sorti?
Da, cutremura-te-n spaima, sparge-a pieptului zavoare,
Seaca-ti susurul de ape-al cristalinelor izvoare,
Izbucneste-n plansu-amarnic, caci primisi intinaciune
De la fiii-neascultarii, jefuiti de rugaciune;
Dar, de vreme ce in tine se-odihnesc deopotriva
Trupul dreptului si-al celui ce luptatu-i-a-mpotriva,
Rabda nu un trup, ci neamul, ce-al faradelegii frate
Se facu ucigatorul Ziditorului a toate!
Asa purtandu-Si Crucea pe spatele adus
De greaua Sa povara plecandu-Se, supus,
O franghie Ii leaga grumajii Sai de Cruce,
Ce-n cruda osteneala cu greu o poate duce,
Dar sufera-n tacere si simte usurare
Cand se apropie-n taina cu unul din stergare,
Pioasa, credincioas,-o femeie din popor,
Cu-evlavie si mila stergand incetisor,
Insangeratu-I Chip de lovituri brazdat.
Racoarea apei naste un zambet preacurat.
CandFata Sa ramase pe panza-ntiparita
Intr-o icoana sfanta ce-n veci va fi slavita!

VII
Taria ca de plumb e si pare ca-i tocmita
Din flacari si pucioasa, ce arde netihnita
n tacerea ce se lasa incet, tot mai adanca,
Asemeni unui nour pe crestetul de stanca.
Dar cum tinuta-n haina tacerii-nfiorande
Era suflarea toata a lumii-nviforande
De frematarea care i-a zbuciumat simtirea,
Indata o cuprinde si spaima si-amutirea,
Vazand cum trupu-Acela, cu chipul la pamant
Cazu a doua oara, parand ca este frant
Sub bratele de lemnu ce stau incrucisate,
Ranindu-Se de pietre, lovit fiind din spate.
Se sprijina in brate, iar palmele ranite
Aproape ca zadarnic incearc-a fi unite
ntr-o ultima putere, caci ochii cu-ndurare
Privesc la ceru-albastru, sa-Si afle alinare.
Se-apleaca-n disperare si-a ei maini le intinde,
De intristarea care al ei suflet cuprinde,
Spre Fiul ce sub Cruce se zbate in durere,
Cercand cu anevoie si fara de putere
Sa Ii ridice Crucea, sa-I fie de-ajutor,
Cu ochii plini de lacrimi, privindu-L rugator,
Voind cu-o vorba numai, cu-o dulce mangaiere
S-acopere pe Mielul, ce-acum spre junghiere
Ca jertfa Se aduce pe-altarul mantuirii,
Bineplacuta Celui ce-n mantia iubirii,
Din veac imparateste, caci pentru noi trimis-a
Rascumparare sfanta, scapare-acum printr-ansa!

VIII
In piept se bate-amarnic si rupe-a ei vesminte
Multimea ce asupra-I rostit-a in cuvinte,
Sa-L rastigneasca-n locul acelui razvratit,
Talharul sa ia cerul si-al lui nemarginit,
De-acum sa isi petreac-al sau trai in bucurie,
Caci nimeni si nimic, nicicand cu vreo manie
Sa-i tulbure odihna, asupra-i nu se-abate,
De vreme ce pedeapsa nu-si poarta el in spate.
Revarsa, Israele, o dureroasa ruga,
Deschideti a ta rana prin care sa se scurga
Necuratia celor ce plang in tanguire,
Cerandu-si iertaciune la Cel ce mantuire
Avea sa daruiasca prin sfanta-I patimire,
Iertand in ceasul mortii intreaga omenire!
Barbatii si femeile cu inima zdrobita
Plangeau fara-ncetare Fiinta ce, robita
La jugul suferintei unui popor e pusa
Sa-i poarte-a lui pacate, Lumina neapusa!
Sa sufere ce neamul facut-a cu-ndarjire,
Necunoscand chemarea, nici sfanta lui slujire!
Dar cum cadea asupra-I amarnic suferinta
Fiicelor ce mila le tulbura fiinta,
Deodata Se intoarce si, ridicand privirea
Le spune ca desarta le este tanguirea,
Iar mila, plansul, jalea, ce-asupra Lui arunca,
Mai bine peste dansii ca intr-o grea porunca
Sa cada, caci veni-vor si zilele acele,
De stramtorare mare si chinuri mult prea grele,
Cand muntilor vor zice, strigand in invocare
S-acopere multimea, sa curme-a ei suflare
7

Si dealurile nalte pamantu-n rascolire

Sa stinga cea din urma a vietii lor sclipire.

IX
Din timpuri vechi, indepartate, prin negura atator ani,
Cand se vestise tuturora ca Cel ce nu cunoaste ani
Trup omenesc va lua si astfel va lumina o lume intreaga,
Cuvant cand va grai acelor care vor sti sa-L inteleaga,
Vazandu-I tainica chemare si auzindu-I vorba dulce,
Deabia atunci intunecarea si negura, ce le aduce
Posomorarea firii care, ii cuprindea ca-ntr-un vesmant,
O vor inlatura ca valul, ce-acoperea si ochiul sfant,
Ce inca lumina intr-ansii, ca o faclie-n intuneric,
De Creator fiind aprinsa, sa lumineze-n veci, feeric
Viata lor, caci ce podoaba si care dar este mai mare
Decat suflarea de viata, cuvantul si dreapta cugetare ?!
Dar cunoscand acestea toate, se-nvartosa a lor simtire,
Cuvinte grele Ii arunca, avand si focul in privire,
Caci fara mila isi indreapta sclipirea ochilor de gheata,
Cand, pentru cea de-a treia oara Se pravali iar a Lui Fata
ntr-o dureroasa rugaciune Isi ridica spre locul unde,
Printr-o minune ne-nteleasa, o necuprinsa tain-ascunde
Atat de nevazut in lume, printr-un mister in trup patrunde
Intinsuri neavand, nici vreme, pentru-a-ntreba: De cand, de unde?
Parea ca ceru-n clatinare se naruie deasupra Lui,
Ca soarele nu-si mai trimite-a sale raze nimanui;
Urcusul dealului ce duce la locul cruntelor dureri,
Din ce in ce mai greu il urca, luptand acum din rasputeri,
Ca pan la ultima suflare sa fie robul ce se face
Ascultator pana la moarte, smerit fiind de-atunci incoace
8

Si-nca ce moarte, vai, pe cruce, ca omul cel mai de pe urma,

El, Care este intre oameni, precum pastorul intr-o turma!
Deoparte-i Maica ce suspina, alaturi de femeia care,
Multimea grelelor pacate, fostu-i-au sterse prin iertare.
Aflandu-se pe langa ele si-alte femei mironosite
Cu parul ca intr-o marama, cazand in castanii cosite,
Priveau la Cel ce se indreapta cu pasii plini de maretie Caci nu-i din lumea-aceasta sfanta, slavita Lui imparatie -,
Voind de-acum ca impacare,-ntre om si intre-al lui Parinte
Ce-l zamisli din lutul negru, partas sa-l faca celor sfinte!

X
Venit-a clipa cea mareata
Si ceasul cel mai sfant,
Cand Soarele dreptatii, Viata,
Lumina pe pamant,
Isi va trimite peste veacuri,
Cand oamenii vor fi
Tamaduiti cu Sfinte Daruri,
In veci nu vor muri.
Se zguduie-n taria nalta
Puterile ceresti
Si jalnic cerul tot tresalta
De glasuri ingeresti,
Ce stau in cete si privesc
Din slava cea senina,
La Chipul Cel imparatesc
Purtand a lumii vina.

De-a dreapta-I si de-a stanga vin

Doi ucigasi la moarte,
Ce-mpreuna cu Acesta-nchin
Necrutatoarea soarte,
Dar numai Lui e randuit
Far de pacat sa moara,
Caci orice om e mantuit
Prin El, de-odinioara,
Cand bratele pe lemnu-ntins-a,
Spre-a noastra izbavire,
Valtoarea patimilor stins-a
Dand lumii mantuire!
Ajuns-a Jertfa la Altar!
A Ei vesminte albe,
Sunt scoase de pe Trupu-I, dar,
Multimea chinu-si soarbe
In rasuflarea cea adanca
Ce-n zbucium s-a luptat
Cu indoiala care inca
Ramane ne-ncetat
In sufletele lor. De-acum
Il vor vedea intins
Pe cruce, luand al slavei drum
Spre cerul necuprins!

XI
Cuvantul ramase pe buze si limba-nclestata-n rostire
Cand brate pe bratele Crucii-si intinde spre-a Lui rastignire,
Calaul ridica ciocanul si sfartec-a palmelor carne
Sperand prin aceasta ca zidul credintei putea-va sa-l sfarme!

10

Puternic Ii tine-a Lui brate ce fostau pe lemn pironite,

Un altul, de teama sa nu mai fie in chinuri clintite,
In seaca durere si Chipul spre cer I se-ndreapta. Ce crunta
Ii este privirea acelui! Sarmanul, faptura marunta!
Privind cum loveste cu ura in capul pironului care
Strapunge a talpilor carne, te-nvaluie mila cea mare,
Cum stropii de sange improsca pamantul setos de dogoare,
Sorbind cu nesat ca s-adape nepotolita lui insetare.
Cu mana lui mare,-mbracat in zalele lucii de-arama
Ostasu-I petrece si cuiul ce trupul cu varful destrama.
Iar coiful scaldat e-n lumina, pe pieptu-i armura straluce,
Dar numai o clipa, caci astrul apune si slava se duce!
In plans isi inneaca durerea acela ce stie-a-ntelege
Ce-nseamn-a simti-n rastignire durerile mortii. Sa-nchege,
Prin scurgerea Sfantului Sange, prin frangerea Sfantului Trup
Pacatele celor ce-n strigat vesmintele firii isi rup!
Cununa din spini impletita raneste mereu al Lui crestet
Si pieptul brazdat e de rane, dar trupu-I, ce pare-a fi vested,
Cu sufletul iadul omoara, dand dreptilor sfanta-nviere
Si-arata-va, ca Cel ce facut-a pamantul si cerul nu piere!
Sapata e groapa in care va fi asezat cu-a Sa cruce,
mprejur stau femeile sfinte, dar cea careia Fiul Cel dulce
Pecete va pune pe inimi de fier sau de piatra, inalta
Spre cer rugaciune fierbinte, cand lacrimi ii scald-a ei fata.
Murind ca oricare pe cruce, sfarsitul gasindu-L asemeni
Cu-al celui ce-n chinuri plateste vreo mare greseala; te-ademeni
Crezare sa dai astor vorbe; caci firea divina-ntru slava
Putin se descopera-n lume, fiindca-i natura prea slaba;
A omului haina trupeasca oprindu-l sa vada lumina
Cea sfanta; de-aceea orbirea i-acopera mintea ca tina,
Blestemul, ocara si hula ii spumega-n cupa maniei
Si-i gata sa verse veninul pe ranile Jertfei, dar vie-i

11

Prin sfanta Sa moarte dand pilda de credinta, nadejde, rabdare,

Caci spicul de grau nu se-arata, pan ce samanta-n pamantu-i nu moare.
Nici candela dalba lumina in jur nu da cata vreme
Nu arde cu foc untdelemnul, ce-atuncea se mistuie, geme!
Cum Cel ne-ncaput e de ceruri se-ntinde pe-o cruce de lemn,
Strangand cu putere pironul ce-I lasa in palme drept semn
Adancile rani sangerande spre-a lumii intregi marturie
Ca El tuturor daruit-a pe cruce de-atunci mantuire!

XII
De nourii negri se-ntuneca zarea,
Pe-ntinsul pamant e negura deasa
Si vanat e cerul cuprins ca-ntr-o plasa
Ce-si cerne-n adancuri pierzarea.
Se clatin de spaima si muntii si marea
A muntilor creste-n cadere se sfarma
A marilor valuri talazuri de-arama
Gonesc catre tarmuri cerand razbunarea!
Nimic nu se vede: nici soare, nici luna,
Ci totu-i cuprins in pacla din aer
Caci fumul si ceata din al cerului caier
Fumega-n groaza si se torc impreuna.
Nimic nu se-aude: vreun cantec de struna,
Tacerea-i adanca si-n mantia-i grea
Ascunde framantare si zbucium ce oprea
Si gandul, chiar si vorba oricui ar vrea s-o spuna.

12

Doar dealul rasare ca negrul mormant

Purtand pe-a lui coama trei cruci mari de lemn,
Cu trei trupuri. Doar Unul ramane ca semn
Al jertfei depline. Adancul tacand
Ascunde intr-ansul si-un dram de pamant,
Un pumn de tarana ce-odinioara a fost
Trecator pe-asta lume cautandu-si vreun rost,
Aflandu-si odihna si somnul cel bland;
Dar si-acesta-n zbucium suspina si plange
Caci una-i e truda si alta-i dorirea
Desi cuget n-are el simte durerea
Din spate. Suspina, se pare, cu lacrimi de sange
Cand are deasupra pe Cel ce Se frange,
Sfasiindu-si in cuie vesmantul trupesc,
Cu bratele-ntinse, pe cel omenesc
Si cel sufletesc cuprinde si-si strange
Trupul, de-a lumii durere, de-al lumii pacat
Cand fiece clipa e petrecuta in chin,
Cand amarul greselii ce picura lin
Se-aduna-n potirul din care-a gustat
A ei suferinta si dor ne-mpacat;
Dorit-a fierbinte veacuri de-a randul
Lumina sa vina in inimi si-n gandul
Cuprins de-ntuneric. Acum spanzurat,
Luandu-si asupra-si multime de lacrimi
Isi tintuie ochii-n adancul din cer,
Cuvintele-I calde iertare Ii cer
Pentru gurile care blesteme rostesc
Si umplu paharul in seara de Patimi.
E clipa cea sfanta in mainile Sale
Incredinteaz-al Sau Duh, lasandu-Se moale
Pe bratele crucii udata de lacrimi!

13

XIII
Jertfelnic nalt, urcand maret, cu fruntea catre norii care
Se infasoara tot mai des spre-a cerului cu lungi fuioare,
Din rasarituri la apusuri se impletesc brazdand vazduhul,
Lasand o raza palpainda spre Cel ce-acum isi dete Duhul
Parintelui Ceresc.
O, jertfe necuvantatoare puse oarecand pe-altar
Al vostru sange iertaciune aduse pentru neam ca dar;
Varsatu-s-a-ndelung pe pietre, tocmite una peste alta
Din rau in bine pentru Israel schimbatu-i-au chiar soarta
Prin glas dumnezeiesc.
Acum Ma voi scula - grait-a Domnul si Ma voi pune intru mantuire
Indrazni-voi intru El! Prin cruce,-ntr-adevar, spre izbavire,
Gandit-a Domnul Savaoth, prin Sfatul voii Sale nalte,
El este Fiul Sau ce luat-a greseala neamurilor toate
In trupu-I omenesc.
In cea din urm-a Sa graire, pe cruce, capul intr-o parte
Plecatu-L-a si, mort cu trupul, trezi-n multime zbucium foarte!
Privindu-le toate acestea se intorceau batandu-si pieptul
Oameni ce fost-au martori la rastigniri. Dar numai Dreptul
Cu nume-mparatesc,
Ce sta intre cei doi talhari - din care unul s-a cait
Muri intai si-a Sale oase nu s-au zdrobit, precum e profetit,
Ci doar cu sulita in coasta,-L-mpunse si indata
Sange si apa curse lin, ca dintr-un sfant izvor ce-adapa
Tot neamul omenesc.
Lespezile mari de piatra pravalitu-s-au deodata
Si-ale dreptilor zeci trupuri vii acum ca altadata,
S-au facut vazute-aievea. Iar ostasii la pamant
Au marturisit ca Dreptul este Fiul Celui Sfant,
Al Tatalui Ceresc
14

Dar, pe cruce, rastignite, nu erau ingaduite

Sa raman-aceste trupuri ci, mormanturi randuite
Asteptau pe-acestia toti. Deci, lasandu-se-ntuneric
Au venit la trupu-Acesta un invatator si-un sfetnic,
Tematori de Cel Ceresc
Cat credeai, Pilate, oare ca va sta pe cruce-ntins
Cu-ale Sale brate, care, a zidit cer necuprins ?!
Si a stelelor multime,-ntr-o ninsoare argintie
Ca un fulger de lumin,-a troienit-o-n vesnicie
Zamislind o lume-ntreaga!
Il stiai fara de vina si de-aceea poruncit-ai
Ca sa fie de pe cruce coborat precum voit-ai;
Si in clipa cand intr-Insul nici o vina n-ai aflat,
Iar in fata tuturora mainile ti le-ai spalat,
Libertate vrand a-I da.
Iata-ncet barbati-acestia desfac mainile-I din cuie
Si picioarele asemeni; iar o scara nalta suie,
Sprijinita de-a Lui cruce pentru a-L putea cuprinde
Petrecandu-I panza alba dupa umeri; si-a-L desprinde
De pe lemnul pironirii.
Pogorat de pe-a Sa cruce si in giulgiu nou de in
Sfetnicul si-nvatatorul L-au infasurat. Suspin
A Sa Maica si femeile ce urmatu-L-au pe Dansul
La altarul suferintei sa Il vada. Numai plansul
A putut sa-nnece chinul.
Nesecat izvor de lacrimi ai, o, Maica Prea Curata,
Spre-a varsa pentru Viata ce-n mormantul nou de piatra
Se coboara, se aseaza; El, ce dat-a inviere
Multor oameni ce din viata au trecut, iar acum piere
Fara urma de suflare.
In pamant Te-asezi cu Trupul; iar in iadul cel cumplit
Imbracat in slava, Doamne, dezrobesti pe cel robit,
Si cu dansul impreuna pe acei ce Te-asteptau
15

Ridicandu-i la viata din mormanturi se sculau

Sa se-arate marturie!

XIV
Iat-al Domnului Arhanghel, vestea mai presus de fire
Ii aduce Prea Curatei cum, ca Cel ce fara zile
Trup ca al fapturii sale va lua spre mantuire,
La a vremii implinire din Scripturi si Proorocie.
O, ce tainica minune! O, ce minunata Taina!
Sa se-mbrace El cu lutul, cu a trupului grea haina ?!
Da! Mai mult decat aceasta: sa-l ridice din caderea
n care crunt, demult cazuse, daruindu-i invierea!
Pruncul Se-ntarea cu Duhul si sporea-n intelepciune
Incat, carturarii vremii, minunandu-se de unde
Va fi dobandit-o oare, se-ntrebau far a-ntelege
Ca a Lui Dumnezeire, orice lucru sa dezlege
Ii era la indemana! Iar la varsta barbatiei
Vrand a se supune legii, primi semnul curatiei,
Al Botezului in rau, ce demult il fiintase
Inaintemergatorul si-a Lui Cale o gatise!
Si lucrarea Sa-ncepu: prin minunile slavite
Ziditorul spre zidire isi rosti a Lui cuvinte,
Caci si valurile marii, si-a smochinului mladite
S-au supus fara cartire; ori cu maini preaiubitoare
Lanurile de-aur, nalte, au simtit fiorul dulceal binecuvantarii Lui. Sau cand nunului a duce
Sase vase ce-a lor apa,-n tain-a prefacut-o-n vin,
Si-asa nuntii chip cerescu datu-i-a prin semn divin.
Omul firava plamada si framantatura noua,
Il facu din lutul moale si, asa precum si noua,
16

Din a Sa viata, viata daruitu-i-a Cuvantul

L-a tocmit dup-al Sau Chip. Caci Sfantul
A voit sa il aseze chivernisitor a toate
Celor pamantesti, ce fost-au numai pentru el create
Necinstitu-s-a faptura, neascultand Faptuitorul,
Iar spre-a-o-nnoi, la vreme, s-a-ntrupat Mantuitorul!
In Fiinta Lui puterea o purta din vesnicie
Si in trupul Sau luat-a a greselilor urgie;
Prin cuvantu-I boli cumplite si al sufletului chin,
Le-a tamaduit degraba. Dar al mortii vechiu spin
Ce femeii precum scrie intepatu-i-a calcaiul,
Acum mortilor sculare le dadu. El insa-ntaiul
Este Cel ce din vointa-I patimi si rastignire
Pentru toti a suferit, inviind spre biruire!
Pe pamant invatatura cea mantuitoare-aduse
Si cu ea lumina sfanta-n al lor suflet le aprinse,
Caci o alta-n orice vreme, n-o ajunge niciodata
ncepatura ei e sfanta, cum si Sfant e al ei Tata.
Minti prealuminate insa n-au rabdat ca El, drept Rege
Sa le fie; nici ca Fiul Celui Sfant, ce a Lui Lege
Din Cereasca-Mparatie s-o aduca pe pamant:
Legea dragostei ce-mbraca pe cel pacatos, pe sfant!
In giulgiu dalb, purtat pe brate, spre nou mormant Te duc de-acum
Cei doi barbati cucernici, Doamne, plangand, ei merg pe acest drum;
Jur imprejur suspine, lacrimi se-aud in preajma Ta Cuvinte,
Vedere-aceasta n-o-nteleg cum morti-i inviai nainte!
Ajunse, s-a cutremurat suflarea si firea-ntreaga s-a clatit,
A cerului coloane-nalte-n vesmantul negru s-au gatit
De-o trista sarbatoare,-n care toti ingerii cantau Prohodul!
Sa-nvie Dumnezeu! Sa iasa, din a grauntelui pieire, rodul!

17

Epilog
Viata in mormant e pusa; pamantul Il primeste-n spaima
Si zbuciumat e in adancuri nepricepand ce fel de taina
Mai poate fi aceasta cand, doar prin cuvant a fost facut,
Iara in clipa asta-ntr-insul e mort ?! Din Tatal Cel Nascut
Primeste moartea pentru toti. Cu sufletul in iad pogoara,
Rupand a chinurilor lanturi, a sarpelui putere-omoara.
Lumina sfasie deodata o mantie atat de grea
Ce-ntinsa peste dreptii care, nadejdea pavaza era.
Indata Duhul Lui spre slava,-n a cerului imparatie
Se-ntoarse lang-al Sau Parinte; de unde-o clipa despartire
N-a cunoscut, fiind Unime, desi sunt Trei Persoane Sfinte:
Marire intru cele-nalte si slava Tie, Sfant Cuvinte!
29 aprilie 1988
Bucuresti
- prelucrat si actualizat pana in 10 Aprilie 2014
Sfarsit si lui Dumnezeu lauda!
Cezar-Gavril Dumitrescu, preot

18