Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Romano German
Romano German
Drept
Index legal Drept
SISTEMUL ROMANO - GERMAN
S-a remarcat faptul ca denumirea este conventionala, cu toata influenta hotaratoare a elementului romanic, cat si a celui germanic - in
procesul de formare al acestui mare sistem, deoarece un mare numar de sisteme nationale cuprinse in aceasta arie, nu isi gasesc sorgintea in
nici unul din aceste doua drepturi, ci reprezinta rezultatul exportului de legislatie practicat de state ce au detinut altadata intinse imperii
coloniale, ca Franta, Spania, Portugalia sau, in mai mica masura, Italia [1].
Desigur ca aceasta fizionomie contemporana este rezultatul unui proces istoric indelungat, sinuos, cu perioade de acumulari si de
salturi calitative, despre care se vor evoca doar cateva momente cardinale.
In acest sens, trebuie semnalat rolul pe care l-au avut universitatile medievale in procesul de sintetizare a dreptului, de formare a unei
doctrine juridice cu caracter universal. S-a apelat in acest scop la marele fond juridic pe care il reprezenta dreptul roman, la virtutile sale
incontestabile in raport cu diversele cutume locale. In receptarea dreptului roman, rolul esential avut de Corpus Juris Civilis al lui Iustinian,
codificarile care au avut loc in secolele al XV-lea si al XVI-lea, aportul glosatorilor si postglosatorilor la nasterea unui drept roman modernizat
cunoscut sub denumirea de "usus-modernus pandectorum" au pregatit terenul unor noi pasi unificatori in familia dreptului romano-germanic
cum au fost: codul bavarez din 1756, codul prusian din 1794, ca si codurile civile adoptate in secolul al XIX-lea, cum ar fi codul francez sau
codul austriac, codul german din 1900, ori codurile elvetiene din 1881, 1907 si 1911.
O influenta puternica asupra formarii sistemului de drept al statelor occidentale a avut-o si dreptul canonic catolic, cu partea sa de
"drept canonic uman" avand ca sursa principala "Opus juris canonici", elaborat in secolul al XVI-lea si format din reunirea mai multor acte
normative fundamentale ale bisericii catolice, precum decretul lui Gratian din anul 1150, "Decretaliile" papei Grigore al IX-lea s.a.
In afara izvoarelor traditionale, dreptul canonic catolic are si izvoare moderne. Principalul, pe care se bazeaza, de fapt, intregul drept
canonic actual, este asa numitul "Codex juris canonici", adoptat in anul 1917 si datorat papei Benedict al XV-lea, act care avea in vedere
transformarile care s-au produs in moravurile societatii occidentale.
"Inchegarea marelui sistem romano-germanic s-a infaptuit astfel in decursul multor secole, timp in care s-au diseminat diferite fonduri
normative. Dreptul roman, cutumele "barbare" si dreptul canonic - dar indeosebi cel dintai - au reprezentat in acest proces sursele cele mai
insemnate si mai bogate de principii si de norme. Sistemul rezultat nu se poate insa reduce la nici unul dintre acestea.
Sinteza care s-a produs a condus la aparitia unui drept nou, modern, care a stiut sa se degreveze de toate regulile medievale care ar fi
reprezentat frane in calea dezvoltarii societatii" [2].
Liniile initiale ale acestei sinteze nu pot fi intelese fara analiza celor doi mari pioni, sistemul juridic francez si sistemul juridic german,
cu privire la care mentionam doar cateva aspecte, in special din epoca moderna.
Istoria dreptului francez se imparte in trei perioade. Cea dintai, purtand denumirea de "ancien droit", se intinde de la origini pana la
data de 17 iunie 1789, cand s-a format Adunarea Constituanta. Cea de a doua - care este perioada revolutiei franceze - este cunoscuta sub
numele de "dreptul intermediar" si dureaza pana la inceputurile perioadei codificarilor napoleoniene.
In sfarsit, cea de a treia este cea inceputa in timpul imperiului si care continua si astazi, codurile elaborate sub Napoleon gasindu-si
aplicarea pana in zilele noastre.
Prin "ancien droit" (dreptul vechi) se inteleg numeroasele cutume aflate in vigoare pe intreg teritoriul de astazi al Frantei. Contradictiile
dintre cutume, caracterul fragmentar si incomplet al unora dintre ele au determinat necesitatea redactarii lor.
Astfel au aparut marile culegeri de cutume, denumite "cutumiere" dintre care amintim: "Marile cutumier al Normandiei" din secolul al
XIII-lea sau "foarte vechea cutuma din Bretania" (le tres ancienne cutume de Bretagne) din secolul al XIV-lea.
In anul 1454, regele Charles al VII-lea a emis celebra ordonanta din Montil les Tours, prin care a stabilit obligatia redactarii cutumelor,
ceea ce a condus la o activitate laborioasa care a durat mai mult de un secol si a avut ca rezultat stabilizarea cutumelor. In afara dreptului
cutumiar trebuie semnalate ordonantele (edicte declaratii, scrisori patente), acte normative emanand de la puterea regala, care isi gaseau
aplicare pe intreg regatul.
Revolutia franceza a furnizat substanta profundelor transformari legislative petrecute in perioada asa-numitului "drept intermediar".
Sensul numeroaselor legi adoptate dupa 17 iunie 1789 a constat in inlaturarea mecanismului statului feudal si in crearea unui
mecanism propriu celui modern in conturarea cadrului juridic propice dezvoltarii relatiilor capitaliste.
Un moment de referinta in formarea marelui sistem ramano-germanic il reprezinta elaborarea si adoptarea codului civil al lui Napoleon,
cel mai raspandit act normativ aflat in vigoare in lumea moderna.
Napoleon nu a fost jurist, ca cei chemati sa redacteze codul adoptat intre anii 1803 si 1804, sub forma unui numar de 36 de legi, care
au fost reunite intr-un singur cod la 21 martie 1804. Dar, ca om de stat eminent, Napoleon a intuit necesitatea politica a legii civile, a luat
parte activa la dezbateri, s-a ghidat dupa ideea de bine, a impulsionat si a perorat, a dovedit vointa si tenacitate, a imprimat un stil. A dorit un
cod simplu, clar, logic si l-a avut. Multi recunosc in frazele scurte si limpezi, elocventa sa simpla, spiritul sau incandescent. Se spune ca
Stendhal citea zilnic pentru a-si imbunatati stilul, o pagina sau doua din codul civil. Despre aceasta creatie juridica insusi imparatul afirmase:
"adevarata mea glorie nu consta in a fi castigat 40 de batalii, Waterloo va sterge amintirea atator biruinte. Ceea ce va trai vesnic este codul
meu civil" [3].
In forma sa finala codul cuprindea 2.281 de articole si inlatura vestigiile oranduirii feudale din regimul proprietatii mobiliare si
imobiliare - dreptul de proprietate fiind "drept sacru si inviolabil de care nimeni nu poate fi privat decat in baza unei juste si prealabile
indemnizatii" - din raporturile succesorale, din relatiile de familie, promovand constant principiile de libertate, egalitate si fraternitate
promovate de revolutia franceza.
La codul civil s-au adaugat codul comercial (1806) si codul de procedura civila (1807), conturandu-se astfel dreptul privat francez, care
a fost apoi receptat in teritorii prin diferite cai de raspandire, cu un numar enorm de locuitori.
Astfel, legea franceza a fost introdusa prin forta armelor in teritorii supuse imperiului (Belgia, Luxemburg, o parte din Elvetia, din
Germania si Italia - pacea de la Amiens din 1802), infrangerea lui Napoleon neinsemnand abrogarea legislatiei napoleoniene.
Dreptul francez a fost receptat in unele tari datorita calitatilor sale incontestabile si ascendentei culturii franceze (Romania, Portugalia,
Spania, Egipt). Tarile care erau posesoarele unor vaste imperii coloniale (Spania, Portugalia, Olanda) au exportat legislatia provocand receptari
de gradele 2 si 3. Cel de-al doilea val al receptarii directe a dreptului francez s-a produs in prima jumatate a secolului nostru in colonii
franceze, acesta ramanand in vigoare dupa dobandirea independentei fostelor colonii [4].
Cel de-al doilea mare pilon al dreptului romano-germanic il reprezinta sistemul juridic german. Un moment de seama in procesul de
formare a sistemului german este reprezentat de codificarea realizata in Prusia in anul 1794 care cuprindea reglementari nu numai de drept
privat, dar si de drept constitutional, administrativ, penal si drept canonic. Acesta exprima insa o epoca pe cale de disparitie, intruchipand
spiritul statului politist.
Marea perioada de inflorire a dreptului german a ramas insa secolul al XIX-lea, cele mai insemnate realizari legislative ale acestui secol
au fost codul civil (Brgerliches Gesetzbuch - B.G.B.) promulgat in 1869 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1900 si codul civil general austriac
(Allgemeines brgerliches Gesetzbuch - A.B.G.B.).
Codul civil german (B.G.B.) - s-a apreciat - reprezinta unul dintre cele mai importante si originale monumente legislative ale marelui
sistem juridic romano-germanic prin elementele sale inedite, limbajul tehnicist pe care il promoveaza definirea unor concepte de baza,
structura sa originala. Astfel, codul consacra o parte generala care cuprinde toate principiile ce stau la baza reglementarii raporturilor civile;
foloseste termeni cu sens invariabil; reglementeaza in detaliu promovand o "cazuistica abstracta" dar si clauze generale ca mijloc de adaptare
la noi necesitati; are un grad de formalism mai redus in raport cu dreptul francez s.a.
Contributia adusa de dreptul german la configurarea marelui sistem romano-germanic nu se limiteaza la teritoriul Germaniei. Influenta
germana poate fi mentionata in Grecia, Elvetia, Danemarca, Norvegia, Japonia) s.a.
Cat priveste romanitatea dreptului nostru, se stie ca instaurarea stapanirii romane in Dacia - a introdus, alaturi de dreptul local nescris,
dreptul roman, cele doua randuieli juridice daca si romana, aplicandu-se paralel - in masura in care cutuma locala nu combatea principiile
generale ale dreptului roman - pentru ca apoi, in cadrul unui proces de intrepatrundere si de influentare reciproca, sa ia nastere un sistem de
drept nou, daco-roman, in cadrul caruia conceptele si institutiile juridice au dobandit noi functii si noi finalitati [5].
S-a apreciat ca mostenirea juridica daca si romana reprezinta "radacini profunde" ale vechiului drept romanesc, pe care poporul roman
le-a contopit intr-o sinteza originala, intregita cu norme juridice proprii, elaborate treptat in epocile juridice urmatoare [6].
Normele juridice obisnuielnice care s-au cristalizat in perioada feudalismului timpuriu au format un ansamblu unitar care a fost denumit
de catre romani Legea tarii, cu sensul de drept al unei societati organizate politic in tari. In epoca feudalismului dezvoltat "Legea tarii" a fost
principalul izvor de drept, dar in paralel s-a aplicat si dreptul scris in forma pravilelor bisericesti si laice sau a codificarii unor obiceiuri juridice.
Astfel, din secolul al XIV-lea, acestor pravile sau manuale bizantine - care transmit de fapt principiile dreptului roman li s-au alaturat
pravile romanesti precum: "Cartea romaneasca de invatatura" (1646) in Romania si "Indreptarea legii" datand din 1652 in Tara Romaneasca.
Pravilniceasca condica (1780), Legiuirea Caragea (1818), Codul Calimachi in Moldova inspirat din Codul civil austriac de la 1811, au
fost actele normative cele mai importante ce s-au aplicat in Principate pana la adoptarea Codului civil. De mentionat, de asemenea, si cele
doua Regulamente organice in Tara Romaneasca (1831) si in Moldova (1832), care au dat Principatelor o structura institutionala inspirata din
dreptul francez.
Dn acest moment, incepe o adevarata epoca de inserare a legislatiei franceze in Principatele Romane. Intre anii 1831 si 1864 in
ambele principate au aparut legi vadit inspirate din dreptul francez. Se traduce in romaneste si se adopta Codul comercial francez, ca lege
nationala in Muntenia (1840). In Moldova, acest cod nu a fost adoptat oficial ca lege, dar a fost tradus in limba romana si aplicat in practica
judiciara.
Prin decretul domnesc din 11 iulie 1864, Consiliul de stat, creat de curand de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, dupa modelul similar
francez - care mai tarziu avea sa se transforme in Consiliul legislativ -, a fost insarcinat cu elaborarea unui proiect de Cod civil, avand indicatia
de a urma modelul Codului francez si a modificarilor aduse acestuia prin Codul civil italian. Promulgat spre sfarsitul aceluiasi an, Codul a intrat
in vigoare incepand cu 1 decembrie 1865, reprezentand - cu toate aspectele criticabile - un moment de seama in procesul de creare a
Romaniei moderne.
Adoptarea in vremea lui Alexandru Ioan Cuza si din dispozitia sa a Codului civil, Codului penal, Codului de procedura civila si Codului de
procedura penala, precum si Constitutia din 1866 a constituit temelia sistemului de drept romanesc.
Evolutia si dezvoltarea acestui sistem, desigur cu accente specifice, a avut loc in cadrul marelui sistem de drept romano-germanic.
Dupa disparitia "sistemului mondial socialist", sistemul juridic din tara noastra - ca si sistemele juridice nationale ale celorlalte tari din
Europa de Est - si-a reluat locul in marea familie de drept romano-germanic, reprezentand un aspect important in istoria noastra
conetmporana.
In general, se considera ca sistemele juridice de traditie romanista (romano-germanica) se clasifica in: sisteme care cunosc o mai
pronuntata influenta franceza; sistemul germano-elvetiano-italian si sistemul tarilor nordice. Fiecare din aceste sub-sisteme se caracterizeaza
prin trasaturi ce le individualizeaza. Sistemele de inspiratie franceza (in care se incadreaza si dreptul civil roman) au ca model Codul civil
francez de la 1804, cod introdus in Belgia, Luxemburg, Italia, Portugalia, Spania, Venezuela, Porto-Rico, Panama s.a. Codul civil francez a
adoptat unele institutii din dreptul canonic (casatoria, filiatia) si altele din dreptul obisnuielnic.
Originea comuna a celor doua sisteme, care a determinat o anumita identitate de optica in acest mare sistem de drept, trasaturi
comune precum preponderenta legii scrise, existenta codurilor civile si comerciale, sistematizare si rigoare in conturarea ramurilor de drept
instituie o anumita fizionomie proprie familiei de drept romano-germanic, dreptului "continental" in primul rand in raport cu familia de
common-law. Iata in continuare o scurta analiza a principalelelor sisteme de drept provenite din familia romano - germanica.
Dupa cum se poate observa, acest proces de modificare a Codului, care a durat 14 ani, a
vizat indeosebi reforma relatiilor de familie, care aproape complet au schimbat "fizionomia" si
conceptual institutiilor mentionate.
In perioada anilor 1970-1990 Codul civil francez a suferit si alte modificari, care au avut
ca efect o reinnoire esentiala a dreptului civil francez. Reformele date prefigureaza un nou tip de
legislatie civila, marcand o "revolutie pasnica a dreptului civil contemporan", avand o deschidere
directa si asupra altor ramuri de drept. Anume in aceasta perioada legislatia civila franceza intra
in sfera sa sociologica.
Dreptul civil francez a servit ca model atat pentru multe state din Europa, precum si de pe
alte continente, de exemplu, pentru statele, foste colonii franceze. La acest capitol vor fi supuse
analizei sistemele de drept civil de inspiratie franceza din statele membre ale UE, facandu -se
referire cu precadere la Codurile civile din aceste state.
Belgia
In Belgia, legislatia civila, si in special Codul civil, au fost introduse in timpul ocupatiei
acestei tari de catre Napoleon. Chiar si dupa aproape 19 decenii de aplicare se simte influenta in
legislatia civila belgiana a Codului civil francez. Cu toate acestea, specialistii in materie sustin cu
certitudine ca dreptul civil belgian difera categoric de dreptul civil francez, acesta fiind efectul
unui proces de adaptare a Codului la cerintele specifice societatii belgiene. Mai este important de
mentionat ca diferentierea dintre aceste doua coduri se datoreaza nu atat reglementarilor
legislative, cat evolutiei jurisprudentei. Din momentul formarii Curtii de Casatie, practica
judiciara belgiana si-a urmat propria sa cale. De aceea, pe buna dreptate, se sustine ca "dreptul
belgian n-a fost facut de doctrina, ci de jurisprudenta". Aceasta practica este utila si accesibila
tarilor in tranzitie, cand legislatia poate deveni o piedica in dezvoltarea noilor relatii de piata.
Astfel, jurisprudenta poate servi un imbold pentru o aplicare justa si corespunzatoare starii de
fapt a lucrurilor.
Olanda
Daca prin esenta Codul civil olandez nu difera de cel francez, in forma prezentarii exista
o serie de deosebiri, indeosebi cu privire la structura sa generala. Astfel, Codul olandez este
impartit in patru carti: Despre persoane, Despre bunuri, Despre obligatii si Despre
probe si prescriptii. Incepand cu anul 1947, in Olanda s-a inceput elaborarea unui nou Cod civil,
aflat in lucru pana in zilele noastre. Munca asupra Codului civil olandez poate fi considerata
drept una din cea mai indelungate. Cartile I si a II-a cuprind dreptul persoanelor, al familiei si al
persoanelor juridice si au fost adoptate in 1970 si, respectiv, in 1976. Cartile a III-a, a V-a si a VI-
a cuprind Partea generala a dreptului patrimonial, bunurile si Partea generala a drepturilor
obligatiilor si au fost adoptate in 1977 de prima Camera a Parlamentului, urmand sa fie supuse si
celei de a doua. Intr-o situatie similara se afla si Cartile a IV-a si a VII-a.
Analiza Codului civil olandez conduce la concluzia ca acest cod se departeaza sub multe
aspecte de modelul francez, evoluand, indeosebi, sub influenta Codului civil german.
Italia
In Italia Codul civil este in vigoare din 24 aprilie 1942. Se sustine ca in marele sistem
romano - Germanic, dreptul italian ocupa un loc de frunte. Si aceasta se datoreaza nu numai
faptului ca insusi dreptul roman s-a nascut pe pamantul Italiei de astazi, ci si pentru ca dreptul
modern italian reprezinta, pe de o parte, un sistem juridic de drept privat, care, in linii mari, a
reusit sa pastreze principiile fundamentale ale sistemului romano-germanic, iar pe de alta parte -
reprezinta o remarcabila originalitate.
In evolutia dreptului civil italian se disting doua perioade: prima, caracterizata prin
puternica influenta a legislatiei franceze, care a durat aproximativ pana la mijlocul secolului
trecut; iar cea de a doua, dimpotriva - caracterizata prin tendinta de iesire de sub aceasta
influenta, care a fost marcata prin intrarea in vigoare, la 21 aprilie 1942, a Codului civil.
Codul civil italian a suferit schimbari esentiale in ceea ce priveste reglementarile relatiilor
de familie. In acest sens, legea italiana a eliminat o serie de principii si reglementari depasite,
facand loc ideii de egalitate intre soti.
Spania
Desi Codul civil spaniol, in fond, este inspirat din Codul civil francez, totusi el a fost
adoptat in 1889, dupa intrarea in vigoare a Codurilor italian si portughez, imbogatindu-se cu un
sir de reglementari din aceste acte normative. Printre particularitatile acestui Cod am putea
mentiona stabilirea majoratului civil la 23 de ani.
Codul civil spaniol este impartit in patru Carti: prima se refera la persoane, cea de a doua
la bunuri si proprietate, cea de a treia cuprinde diferite moduri de dobandire a proprietatii si cea
de a patra priveste obligatiile si contractele.
Portugalia
Dintre toate codurile civile, adoptate pe continentul european sub influenta dreptului
francez, cel mai discutat pentru originalitatea sa a fost Codul civil portughez, adoptat in 1807. In
primul rand, in multe cazuri continutul lui capata amprenta doctrinei, adica acest Cod civil capata
mai degraba aspectul unui tratat de drept civil decat al unei legi. Cu toate ca amprenta teoretica
in lucrare era impresionanta, Codul civil portughez nu se abatea, in marea majoritate a
dispozitiilor normative, de la modelul francez, motiv pentru care incadrarea sa in marele sistem
romano-germanic apare pe deplin justificata.
La 1 iunie 1967 in Portugalia a intrat in vigoare un nou Cod civil. Este semnificativ ca
acest Cod se indeparteaza de la predecesorul sau prin forma si se apropie de legislatia germana si
cea franceza din acest timp.
Influenta Codului civil german se manifesta prin introducerea unei Parti generale,
caracteristice legislatiei germane. Cartea a II-a se refera la dreptul obligatiilor, urmat de materia
contractelor speciale, dreptul de proprietate, uzufructul, uzul si abitatia, emfiteoza, superficia,
servitutile. Cartea a III-a este dedicata dreptului familiei, iar ultima reglementeaza dreptul
succesoral.
Codul civil german, cunoscut indeosebi dupa initialele denumirii sale B.G.B., reprezinta
unul dintre cele mai importante, dar si cele mai originale monumente legislative ale marelui
sistem juridic romano-germanic. Elementele inedite, limbajul tehnicist pe care il promoveaza,
anumite particularitati in definirea unor concepte de baza, structura sa originala, toate acestea il
fac sa difere esential de Codul civil francez, asigurandu-i o pozitie deosebita in cadrul sistemului
de drept continental.
Principala particularitate a B.G.B. in raport cu Codul civil francez este structura acestuia,
care contine o Parte generala, aplicabila celeilalte parti, mai numita si Parte speciala. Partea
generala a Codului 8 civil german cuprinde cele mai importante principii, care stau la baza
reglementarii raporturilor civile.
Structural, Codul civil german include 5 carti, dupa cum urmeaza: Cartea I - Partea
generala; Cartea a II-a - Dreptul obligatiilor; Cartea a III-a - Drepturile reale; Cartea a IV-a
- Dreptul familiei si Cartea a V-a - Mostenirea.
Codul civil german se mai deosebeste de alte coduri si prin cazuistica sa abstracta. In
conceptia autorilor B.G.B.-lui, codul trebuie sa reglementeze in detaliu toate efectele, sa
cuprinda toate aspectele ce s-ar putea infatisa instantelor. In vederea atingerii acestui scop, Codul
civil german evita formularile generale, foarte rar contine definitii, precum si evita regulile cu un
continut desfasurat, foarte frecvent intalnite in Codul civil francez.
Sensul acestei clauze este ca incheierea, perfectarea, talmacirea contractelor trebuie sa se bazeze
pe prevederile legii si increderea reciproca. Pornind de la aceste cerinte, in Germania instantele
desfasoara o adevarata opera de creatie, dincolo de continutul textului, dezvoltand ceea ce se
numeste o "jurisprudenta echitabila". In acest mod in dreptul german jurisprudenta a dezvoltat si
a concretizat teoria abuzului de drept, recurgand la clauza generala a bunelor moravuri.
Astfel putem afirma ca sistemul clauzelor generale din B.G.B. reprezinta, in fond, o
adevarata supapa in mainile judecatorului modern, care gaseste deschisa posibilitatea de a ocoli
textele neconvenabile in numele unor principii generale de larga aplicare. Tinand cont de faptul
ca deseori legiuitorul nu reactioneaza rapid la modificarile ce au loc in sfera relatiilor private,
existenta unor asemenea clauze generale o gasim foarte utila.
Grecia
In aceasta tara este aplicat Codul civil grec din 1946, Cod care se inscrie in categoria
actelor normative de inspiratie germana, si anume din operele pandectistilor germani,
reproducand textual multe din articolele B.G.B.-ului.
Unicul domeniu ce delimiteaza Codul civil grec de cel german este cel referitor la
reglementarile relatiilor de familie, care au fost influentate puternic de Biserica Ortodoxa.
Austria
Codul civil austriac (mai numit si A.B.G.B.) este considerat unul dintre cele mai vechi
coduri civile, inca in vigoare pe continentul european. Codul austriac nu este voluminos: cele
1502 de articole sunt cuprinse in trei parti. Prima parte vizeaza dreptul persoanelor, incluzand
materia casatoriei, raporturile dintre parinti si copii, precum si curatela. Cea de a doua parte
cuprinde dreptul bunurilor cu materia drepturilor reale, inclusiv regimul succesiunilor. Partea a
treia include dispozitii comune cu privire la dreptul persoanelor si al bunurilor, reprezentand
materia consolidarii si modificarii drepturilor si obligatiilor, stingerii acestora, prescriptiei
extinctive si uzucapiunii.
Ungaria
Asemenea Codului civil francez sau B.G.B., Codul civil austriac, in perioada dintre anii
1867-1918, pe timpul Imperiului austro-ungar, s-a aplicat si pe teritoriul Ungariei. Acest Cod a
fost utilizat chiar si dupa destramarea Imperiului o perioada de timp in Ungaria. Elaborarea
Codului civil ungar a inceput in 1953, proiectul fiind amplu dezbatut in forurile stiintifice si
universitare, precum si in instantele judiciare.
Codul civil ungar, din punct de vedere structural, se deosebeste putin de Codul civil
german si de cel austriac. Astfel, legiuitorul maghiar a renuntat la conceptia Partii generale,
Codul debutand in 1960 cu o Parte de dispozitii preliminare. In aceste dispozitii se constata doar
scopul Codului si se precizeaza modul in care are loc exercitarea drepturilor si obligatiilor,
accentuandu-se faptul ca se interzice abuzul de drept. Partea a doua este consacrata materiei
persoanelor, Partea a treia - reglementarii proprietatii, Partea a patra - dreptului obligatiilor, iar
ultima Parte - dreptului succesoral.
In primele organizari juridice (in Orientul antic), normele juridice se gasesc in stransa
legatura cu regulile religioase, obisnuielnice. Codul lui Hamurabi, Legile lui Manu, Codul lui
Mu atesta acest lucru. Nu exista inca suficienta discriminare intre normele juridice si cele
extrajuridice. Astfel, in cartea sfanta a persilor, Zend - Avesta, se intalnesc prescriptii cu caracter
religios, moral, ceremonial, juridic, prescriptii superstitioase, sfaturi practice etc. Este momentul
in care dreptul nu s-a delimitat, nu si-a conturat un ansamblu de forme care sa-l reprezinte.
Mai tarziu, la romani, dreptul cutumiar n-a avut prea mare intindere, data fiind grija
jurisconsultilor Romei de a reglementa raporturile sociale prin legi scrise.
In dreptul international public, cutuma este un izvor principal de drept (alaturi de tratat).
Cutuma internationala este o exprimare tacita a consimtamantului statelor cu privire la
recunoasterea unei reguli determinate, ca norma de conduita obligatorie in relatiile dintre ele[8].
Statutul Curtii Internationale de Justitie mentioneaza expres cutuma ca "dovada a unei practici
generale, acceptate ca drept". Observam ca si in domeniul dreptului international public cutuma
isi pastreaza elementul material, constand dintr-o practica constanta a statelor.
In cadrul procesului sinuos si complex de reconstructie si integrare europeana care a urmat mentionam, in primul rand, adoptarea
Tratatului privind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului - C.E.C.O. - la 18 aprilie 1951, intrat in vigoare la 25 iulie 1952. Apoi,
Tratatul privind Comunitatea Economica Europeana si Tratatul privind instituirea Comunitatii Europene a Energiei atomice, semnate la Roma, la
data de 25 martie 1957 impreuna cu Tratatul C.E.C.O., au constituit cadrul legislativ fundamental al integrarii economice europene. O faza
decisiva a procesului integrarii europene a inceput odata cu semnarea de catre membrii Comunitatii Europene la 7 februarie 1992, a Tratatului
de la Maastricht privind instruirea unei Uniuni Europene. Obiectivul major al Uniunii vizeaza organizaarea coerenta si solidara a relatiilor intre
statele membre si intre popoarele lor.
In asigurarea coerentei si continuitatii actiunilor intreprinse in scopul indeplinirii obiectivelor Uniunea dispune de un cadru institutional
unic perfectionat si adaptat, constituit, in principal, de Consiliul european, Parlamentul european, Consiliul, Comisia si Curtea de Justitie.
Tratatul de la Maastricht a prefigurat bazele unei noi Europe, care reprezinta mult mai
mult decat un spatiu economic omogen. Filosofia care a prezidat intelegerile incheiate la
Maastricht si-a propus sa readuca intr-un cadru unitar si supranational cele trei mari aspecte
tipice ale suveranitatii statale: moneda, siguranta interna si justitia; politica
externa si apararea. Traditionalelor politici deja de competenta comunitara, cum ar fi
agricultura, concurenta, li se adauga altele: de la sanatate la transporturi, de la mediu la politica
sociala, industria, educatia, cultura. Europa decide astfel sa renunte progresiv la dimensiunea
nationala si in sectoarele mai delicate, cum ar fi: politica externa si securitatea.
Intr-o atare situatie, constructia juridica vizeaza o tipologie noua, a carei structura a putut
fi uneori asemuita fie unei ordini de tip federal, fie uneia de tip confederal. In orice caz,
consideram ca pentru a putea vorbi despre o tipologie juridica noua este nevoie mai intai
de existenta unei vointe autonome, care comanda procesul decizional juridic, vointa care nu
reprezinta o simpla suma aritmetica a vointelor individuale ale statelor. In acest proces, statele se
angajeaza sa se supuna unei vointe juridice distincte de a lor. Uniunea Europeana imbina, intr-o
dialectica specifica, supranationalul cu nationalul, in cadrul unei ordini cu determinatii
calitative noi.
In afara unei vointe autonome care comanda creatia juridica, noua tipologie implica si
existenta unor prescriptii fundamentale, a unor principii generale care sa comande directiile
esentiale ale construirii si dezvoltarii ordinii juridice comunitare.
Dreptul comunitar originar isi are izvoarele, mai intai, in tratatele constitutive - cel de
la Paris si tratatele de la Roma, apoi in tratatele si acordurile care au modificat si adaptat pe cele
constitutive[9] si, in sfarsit, in protocoalele si conventiile pe care Curtea de Justitie le defineste
ca avand forta imperativa.
Dreptul comunitar derivat este alcatuit din actele unilaterale ale institutiilor comunitare.
Institutiile comunitare sunt abilitate sa adopte o serie de acte - regulamente, directive, decizii,
recomandari, avize. Art. 14 CECA[10], art. 189 CEE si art.161 CEEA enumera aceste acte in
raport de natura si efectele pe care le produc[11].
- Directivele apar uneori ca acte preparatorii ale legilor si reglementarilor nationale ele
lasa instantelor nationale competenta privind forma si mijloacele prin care sa se
reglementeze in vederea atingerii scopului "recomandat" (principiul subsidiaritatii).
Trebuie sa retinem insa faptul ca puterea Curtii este cu atat mai reala cu cat aceasta, spre
deosebire de ordinea juridica interna, nu are o contrapondere institutionala sau functionala.
Este in afara discutiei faptul ca nu poate fi antamat discursul teoretic asupra existentei
posibile a unei tipologii juridice noi atata timp cat nu se poate stabili atasamentul normelor
acestui tip de drept la un numar de principii. Unitatea acestei totalitati de norme nu poate fi
realizata decat in conditiile consecventei tuturor normelor fata de ideile conducatoare pe care le
degaja principiile generale. Este larg acceptat faptul ca un principiu general de drept poate fi de
natura constitutionala, de natura legala sau poate fi dedus pe cale de interpretare.
Crearea normelor si aplicarea lor implica existenta (si, deci, cunoasterea) prescriptiilor cu
vocatie de expansiune, in raport cu cazurile concrete. In general, recunoasterea acestor principii
s-a facut pe cale de interpretare - fie doctrinara, fie judiciara. Doctrina a sesizat preocuparea
permanenta a Comisiei CE de a asigura specificitatea dreptului comunitar si de a garanta
transpunerea principiilor de drept national in principii juridice comunitare. O asemenea
transpunere poate fi realizata cu minima conditie ca principiul avut in vedere sa poata
fi conciliat cu structura si obiectivul dreptului comunitar.
Din natura Comunitatilor si din chiar ideea de Piata Comuna au fost extrase cateva
principii: solidaritatea intre statele membre, echilibrul institutional, nediscriminarea si
egalitatea de tratament, proportionalitatea si preferinta comunitara.
- izvoare primare, in care sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar (tratatele de instituire a celor trei
Comunitati europene, Actul unic european si Tratatul de fuziune din 1967, deciziile si tratatele de aderare, Tratatul de la Maastricht etc.);
- izvoare secundare, categorie ce cuprinde actele adoptate de institutiile comunitare in scopul aplicarii prevederilor Tratatului,
regulamente, directive, decizii. Acestea au un caracter juridic obligatoriu, dar nu pot contraveni dreptului primar;
- izvoare tertiare, care pot include acele regulamente, directive, decizii ce dobandesc forta juridica din regulile de drept comunitar
secundar;
- jurisprudenta Curtii comunitare de Justitie, intrucat in numeroase probleme Curtea de Justitie completeaza si precizeaza dispozitiile
Tratatului, concomitent cu asigurarea respectarii lor;
- regulile dreptului international, care desi nu au o natura obligatorie, ele sunt aplicate ca reguli de drept cutumiar sau ca principii
generale de drept;
- dreptul national, care uneori poate constitui izvor al dreptului comunitar prin referiri fie exprese, fie implicite.
Natura juridica in general si identitatea Comunitatii europene au constituit problema fundamentala ce s-a pus in doctrina dupa ce a
fost instituita prima dintre Comunitatile europene, respectiv C.E.C.O.
Curtea de Justitie a subliniat specificitatea Comunitatilor europene astfel: "instituind o Comunitate pe o durata nelimitata, dotata cu
atributii proprii, cu personalitate, capacitate juridica, cu o capacitate de reprezentare internationala si mai ales cu puteri reale izvorate dintr-o
limitare a competentei sau un transfer de atributii de la state la Comunitate, acestea si-au limitat, desi in domenii restranse, drepturile lor
suverane si au creat un corp de drept aplicabil resortisantilor lor si lor insisi" (hot. Costa c. Enel, 1964). Dat fiind aceasta specificitate,
Comunitatile europene, Uniunea Europeana sunt ireductibile la multiplele teorii federaliste, internationaliste, supranationale, constituite in
incercarea de a explica natura lor juridica.
Astfel Comunitatile nu au gradul de integrare a unui stat federal, ele isi au originea si statutul intr-un tratat, act de drept international
si nu intr-o constitutie, act de drept intern. Statul federal monopolizeaza in principiu calitatea de subiect de drept international pe care statele
membre i-o abandoneaza, lucru care nu s-a intamplat in cazul Uniunii Europene.
In cadrul tezei internationaliste se considera ca oricare ar fi particularitatile lor, comunitatile europene raman in intregime in campul de
aplicare al dreptului international ca organizatii internationale cu caracteristici proprii.
S-a obiectat insa faptul ca raporturile dintre statele membre ale Uniunii Europene ies total de sub incidenta dreptului international
pentru a fi guvernate de un drept propriu.
Teoriile supranationale releva in cadrul Uniunii Europene "reorganizarea suveranitatilor", inlaturarea conceptiei traditionale a
indivizibilitatii suveranitatii si conchid ca Comunitatile europene intra in specia organizatiilor supranationale. S-a argumentat apartenenta
comunitatilor europene la organizatii de tip "autonom" deoarece: a) revizuirea tratatelor necesita o interventie a institutiilor comunitare; b)
institutiile comunitare au competente proprii, exclusive de orice interventie a statelor; c) ele dispun de o putere normativa, care nu implica, in
mod necesar, interventia statelor pentru a produce efecte. In acest caz, se stabileste o legatura directa intre Comunitati si resortisantii lor; d)
organele de decizie statueaza in numeroase cazuri cu majoritate calificata.
Comunitatea a fost calificata ca putere publica "comuna" si, ca atare, independenta, desigur, de state; dar, prin organizarea sa aceasta
putere ramane legitima deoarece "exercita in comun suveranitatile" si face sa fie suportabile inevitabilele limitari de suveranitate inerente
construirii sistemului comunitar (G.Issac).
In aceasta optica, Comunitatile reprezinta un ansamblu specific bazat pe o repartizare a competentelor suverane intre acestea si
statele membre, competentele comunitare fiind exercitate in comun in cadrul sistemului institutional comunitar. In acest sens se poate vorbi
de o integrare (J.P. Jacque).
In acest context, sistemul normelor juridice comunitare a fost caracterizat de catre Curtea de Justitie ca "o ordine juridica proprie,
integrata sistemului juridic al statelor membre si care se impune jurisdictiilor lor".
- calitatea de ordine juridica, ceea ce inseamna ca normele juridice comunitare formeaza un ansamblu organizat si structurat de norme
juridice avand propriile sale izvoare, dotat cu proceduri apte sa le emita, sa le integreze, precum si sa constate si sa sanctioneze, daca este
cazul, incalcarile;
- ordinea juridica comunitara este proprie, fiind autonoma in raport cu ordinea juridica internationala intemeiata in principal pe ideea
de cooperare, ca urmare a mentinerii integrale a suveranitatii. De asemenea, ordinea juridica comunitara este relativ autonoma fata de
dreptul intern al statelor membre (Curtea de Justitie nu aplica reguli de drept intern, nu e competenta sa verifice legalitatea unui act sau a
unei masuri interne, ea nu are misiunea de a da interpretare dreptului intern etc.). S-a considerat ca, in realitate, este preferabil ca relatiile
dintre ordinea juridica interna si ordinea juridica comunitara sa fie privite in termeni de cooperare, cu respectarea trasaturilor proprii fiecaruia
dintre ele, avand in vedere ca: jurisdictiile nationale au sarcina sa aplice dreptul comunitar; unele norme comunitare necesita o interventie a
autoritatilor nationale pentru a avea deplina lor eficacitate; sunt efectuate retrimiteri de catre dreptul comunitar la dreptul national;
- ordinea juridica comunitara este integrata sistemului juridic al statelor membre si se impune jurisdictiilor lor. Aceasta trasatura
explica raporturile dintre ordinea juridica comunitara si ordinea juridica interna si ea a fost abordata in literatura juridica utilizandu-se expresii
diferite ca: aplicabilitate directa, aplicabilitate imediata, efect direct, efect imediat, existand o anumita ambiguitate terminologica, ceea ce
solicita precizarea continutului termenilor folositi. Astfel, s-a precizat ca:
- aplicabilitatea directa a dreptului comunitar desemneaza ca eficacitatea regulilor sale nu ar putea fi subordonata anumitor formalitati
pentru introducerea acestuia in ordinea interna a statelor membre si cu atat mai putin transformarii sale in drept intern;
- efectul direct al dreptului comunitar, releva posibilitatea de invocare a normelor comunitare in fata instantelor statale;
[1] V.D. Zlatescu, op. cit., pag. 28-138; R. David, op. cit., pag.33-155
[5] E. Cernea, E. Molcut, Istoria statului si dreptului romanesc, Ed. Sansa, Bucuresti, 1991, pag.24
[6] N. Iorga, Les origines et l'originalit du droit populaire roumain, Paris, 1935, pag. 118
[8] Gh. Moca, op.cit., p.32; Gr. Geamanu, op. cit., vol. I, p. 29. A. Bolintineanu, A. Nastase, op.cit., p. 39;
R. M. Besteliu, op.cit., p. 47 - 54.
[9] Tratatul si actul de aderare al Danemarcei, Irlandei si Marii Britanii (ianuarie 1972), al Greciei
(1979), al Spaniei si Portugaliei (iunie 1985), Actul unic european (iulie 1981) etc.
[10] CECA: Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului; CEE: Comunitatea Economica Europeana;
CEEA: Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (Euroatom).
[11] Uneori acestor acte li se alatura si asa-numitele "deliberari ale Adunarii" si "programele generale"
Potena va fi ca la 20 de Ai probleme de barbatie? Medicii romni: "Respiraie Mai bun decat botoxul? Mai bun decat botoxul?
Un truc nltur pungile de
ani!Produs folosit de actorii Iata o metoda vicleana de neplcut dispar pentru Mama de 57, arat de 35, Mama de 57, arat de 35,
sub ochi i ridurile
filmurilor pentru aduli a rezolva problema! totdeauna, dac bei ..." fr operaie fr operaie
Drept
Search