Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CURS DREPT:
CUPRINS
D R E P TU LG E TO - D AC
1.1. Contextul istorico-politic
1.2. Organele centrale ale statului dac
1.3. Institutii juridice
1.3.1. Proprietatea la geto-daci
1.3.2. Capacitatea juridica a persoanelor
1.3.3. Familia
D U ALI S M U LJ U R I D I C I N D AC I A
2.1. Organizarea centrala
2.2. Organizarea locala
2.3. Sistemele de drept din Dacia romana
2.4. Capacitatea juridica a persoanelor
2.5. Dreptul succesoral
2.6. Judecata
2.7. Familia si casatoria
2.8. Proprietatea
2.9. Obligatiile
F O R M AR E AD R E P TU LU I R O M AN E S C
3.1. Premisele
3.1.1. Parasirea Daciei de catre romani
3.1.2. increstinarea daco-romanilor
3.1.3. Influenta crestinismului asupra dreptului cutumiar
3.1.4. Daco-romanii si epoca migratiilor
3.2. Sistemul normativ vicinal
3.2.1. Originea dreptului cutumiar romanesc
3.2.1.1. Teoria originii tracice a dreptului cutumiar romanesc
3.2.1.2. Teoria originii latine a dreptului cutumiar romanesc
3.2.1.3. Teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar romanesc
3.2.2. Principalele institutii juridice
3.2.2.1. Conducerea comunitatilor vicinale
3.2.2.2. Rudenia
3.2.2.3. Familia
3.2.2.4. Proprietatea
3.2.2.5. Sistemul pedepselor
3.2.2.6. Judecata
3.3. Legea tarii (ius valahicum) 3.3.1. Izvoarele dreptului feudal
3.3.2. Semnificatia notiunii ius valachicum
3.3.3. Caracterele lui ius valahicum
Organizarea teritorial-administrativa
2.1. Organizarea administrativ-teritoriala a Transilvaniei
2.1.1. Organizarea romanilor
2.1.2. Organizarea sasilor si a secuilor
2.1.2.1. Scaunele Sasesti
2.1.2.2. Scaunele Secuiesti
2.1.3. Organizarea ungurilor
2.2. Resedinta domneasca
2.3. Targurile si orasele
Administratia oraselor
2.4. Satele
Categorii de sate
Organizarea fiscala
3.1. Trasaturile generale ale sistemului fiscal
3.2. Institutiile fiscalitatii
3.3. Categoriile de dari
Justitia
4.1. Organizarea judecatoreasca
4.1.1. Justitia si sarcinile ei
4.1.2. Organizarea judecatoreasca
4.1.3. Instantele ecleziastice
4.2. Procedura de judecata
4.2.1. Obiectul procesului
4.2.2. Partile din proces
4.2.3. Chemarea in judecata
4.2.4. Fixarea termenului de judecata
4.2.5. Citarea
4.2.6. Sistemul probator
4.2.7. Martorii
4.2.8. Inscrisurile
4.2.9. Hotararile instantei
4.3. Infractiuni si pedepse
4.3.1. Infractiuni indreptate impotriva conducatorului statului
4.3.2. Infractiunile contra vietii
4.3.3. Infractiuni contra integritatii corporale
4.3.4. Infractiuni contra proprietatii
4.3.5. Infractiuni impotriva moralei
4.3.6. Infractiuni care impiedicau infaptuirea justitiei
4.3.7. Infractiunile indreptate impotriva religiei
4.4. Raspunderea. Raspunderea colectiva
4.4.1. Raspunderea solidara a obstii
4.4.2. Raspunderea familiala
4.4.3. Raspunderea personala
4.5. Pedepsele
4.5.1. Pedepsele corporale
4.5.2. Pedepse privative de libertate
4.5.3. Pedepse pecuniare
Obligatiile
2.1. Consideratii generale
2.2. Elementele constitutive ale contractului
2.2.1. Subiectele
2.2.2. Obiectul contractului
2.2.3. Pretul
2.2.4. Consimtamantul partilor
2.2.5. Prohibitii la vanzare
2.2.6. Forma contractului
2.2.7. Publicitatea
2.3. Inchirierea
2.4. Contractele reale
2.5. Delictele
2.6. Garantia obligatiilor
3.1. Rudenia
3.1.1. Rudenia naturala
3.1.2. Rudenia prin alianta
3.1.3. Infierea
3.1.4. Infratirea
3.1.5. Rudenia spirituala
3.2. Familia
3.2.1. Impedimentele la casatorie
3.2.2. Logodna
3.2.3. Zestrea
3.2.4. Divortul
3.3. Mostenirea
3.3.1. Generalitati
3.3.2. Mostenirea legala
3.3.2. Mostenirea testamentara
3.3.4. Mostenirea monahilor
DE LA CUTUMA LA PRAVILA
BIBLIOGRAFIE
OBIECTUL ISTORIEI DREPTULUI ROMANESC
Studiul istoriei dreptului romanesc este important din mai multe puncte de
vedere. Mai intai pentru ca se pune problema etnogenezei si a parcursului istoric
al poporului roman, iar dreptul, ca fenomen de suprastructura, se impleteste
organic cu viata social-economica si politica. Un al doilea motiv pentru care se
impune studierea istoriei dreptului romanesc este acela ca alaturi de dreptul
roman constituie alfabetul stiintei dreptului. Prin intermediul acestei discipline are
loc familiarizarea cu terminologia juridica, realizand semnificatia aparte a unor
concepte care au semnificatii diferite fata de vorbirea curenta. in al treilea rand,
fara a cunoaste evolutia istorica a institutiilor de drept, nu se pot intelege in toata
plenitudinea lor. in fine, aceasta disciplina releva in buna masura specificul
national al dreptului romanesc.
Titlul I
D R E PTU LAN TI C
Capitolul I
D R E P TU LG E TO - D AC
Puterea suprema in stat era detinuta de rege. Institutia regalitatii a tins sa devina
ereditara . Principiul ereditatii nu era absolut intrucat puteau veni la succesiunea
tronului fratii regelui si marele preot.
Regele era conducatorul militar si judecatorul suprem, dar putea fi si mare preot;
disocierea puterii regale de cea religioasa nu era un principiu obligatoriu, ba
dimpotriva, ele puteau fi reunite unicefal.
In cadrul statului dac, autoritatea religioasa avea un rol deosebit de important
intrucat in spiritualitatea dacica se considera ca atat puterea regelui, cat si legile
sunt de origine divina.
In exercitarea atributiilor regele era ajutat de un corp de sfetnici, supus vointei
sale.
Din putinele izvoare istorice ele se deduce indirect faptul ca teritoriul statului era
impartit in unitati administrativ-teritoriale, dar si faptul ca au existat doua categorii
de dregatori locali: cei care exercitau atributii din ordin administrativ, iar altii care
detineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului.
Cutuma a fost primul izvor de drept. Statul presupune dreptul, deci dacii trebuiau
sa aiba reguli juridice. Ramane deschisa problema legilor scrise, atestate de
unele surse literare care afirma ca regele BUREBISTA pentru consolidarea
statului a elaborat legi cu un pronuntat caracter religios.
1.3.3. Familia
Informatiile sunt contradictorii: dupa unii antici familia la geti era poligama. in
schimb HORAtIU si OVIDIU, buni cunoscatori ai societatii geto-dacice, nu au
semnalat nimic despre o eventuala poligamie. Mai mult, Columna lui Traian
prezentand scene din viata geto-dacilor infatiseaza fiecare barbat dac insotit de o
singura femeie.
Nu putem concluziona ca a existat o evolutie a institutiei casatoriei de la
poligamie la monogamie sau ca s-au cunoscut ambele forme (cetatenii instariti
practicand poligamia, iar cei de rand monogamia). Poligamia a constituit o forma
a casatoriei la diferite popoare; este important ca in chiar culmea civilizatiei,
familia daca a fost monogama, situatie conforma cu echilibrul bio-psihic al fiintei
umane.
Cumpararea sotiei constituie o caracteristica si ea intalnita la alte popoare, acolo
unde sotia contribuia prin munca proprie la veniturile familiei. Acest obicei s-a
pastrat pana in zilele noastre la "targul de fete" de pe Muntele Gaina.
Sotia se afla sub autoritatea si puterea barbatului, putand fi pedepsita chiar cu
moartea de catre barbat pentru infidelitate.
Familia era patriliniara (descendenta copiilor se stabilea in primul rand dupa tata)
si patrilocala (sotia se muta in casa sotului).
Capitolul II
D U ALI S M U LJ U R I D I C I N D AC IA
Localitatile urbane erau colonii sau municipii. Coloniile erau centre urbane
puternic romanizate. Unele colonii se bucurau de ius italicum, deci locuitorii lor
nu plateau impozit. Municipiile aveau o conditie inferioara coloniilor, locuitorii lor
bucurandu-se de un statut juridic intermediar intre cetatenii romani si peregrini,
dar diferenta dintre acestia incepe sa se estompeze cu timpul. Cu o singura
exceptie , orasele din provincia Dacia au fost vechi asezari ale autohtonilor.
Organizarea si conducerea oraselor era asemanatoare cu celelalte orase din
imperiu. Conducerea oraselor era autohtona si se exercita de cetatenii romani
printr-un conciliu (asemanator senatului roman), cu atributii de coordonare a
activitatii administrativ-fiscale.
Magistratii superiori erau alesi timp de un an si aveau atributii executive si
judiciare.
Cea mai mare parte a populatiei din Dacia traia la sate, organizate fie dupa
sistemul roman in pagus (situate pe teritoriile dependente de colonii) si vicus
(celelalte sate), fie in forma lor traditionala a obstilor satesti.
Peregrinii deditici nu puteau dobandi nimic prin testament si nici nu puteau face
testament (potrivit legii romane nu aveau capacitate testamentara). Dar soldatii
romani, care intotdeauna s-au bucurat de privilegii, puteau sa-si instituie ca
mostenitori persoane peregrine sau latine.
2.6. Judecata
in perioada imperiului magistratii alesi in adunarile populare au fost inlocuiti de
functionari administrativi numiti de imparat. in fruntea piramidei administrative si
judecatoresti se afla imparatul, ca sef al statului si judecator suprem, urmand
prefectii pretorului si apoi guvernatorii sau sefii de provincie. Judecata are un
caracter public, este etatizata, solutionarea cauzei realizandu-se de catre
organele statului. Guvernatorul putea sa aplice si pedeapsa capitala (ius gladii).
in litigiile dintre un cetatean roman si un peregrin, acesta din urma era socotit pe
durata procesului ca si cand ar fi fost cetatean roman.
In epoca clasica, familia romana se axa in jurul puterii lui pater familias. Ulterior,
odata cu diminuarea puterii lui pater familias, in locul rudeniei agnatice, se
impune definitiv rudenia de sange (cognatio) atat pe linie masculina, cat si pe
linie feminina. inca din anul 118 se recunoaste dreptul de mostenire intre mama
si copil. Cat priveste casatoria, daca la inceput a fost cunoscuta doar casatoria
sine manu, mai tarziu, dupa razboaiele punice, s-a impus si casatoria cum manu
(fara putere parinteasca), sotia pastrandu-si legaturile de rudenie cu vechea
familie, singura conditie a incheierii ei fiind afectatio matrimonii (dorinta de a se
casatori) si honor matrimonii (convietuirea matrimoniala). Legea Micia prevedea
ca daca o cetateana romana se casatorea cu un peregrin, casatoria nu era
valabila si copilul dobandea situatia precara a tatalui.
2.8. Proprietatea
2.9. Obligatiile
Obligatia este definita ca un raport juridic in care o parte numita creditor poate sa
ceara altei persoane numita debitor sa dea, sa faca, sau sa nu faca ceva, sub
sanctiunea constrangerii statale.
Capitolul III
F O R M AR E AD R E P TU LU I R O M AN E S C
3.1. PREMISELE
3.1.1. Parasirea Daciei de catre romani
Dreptul care a guvernat raporturile intre cei ramasi nu putea fi decat unul roman
vulgar impregnat de cutumele locale tolerate de sistemul juridic latin, la fel ca in
perioada stapanirii romane.
Dupa edictul de toleranta din 313, crestinismul s-a raspandit repede in tot
Imperiul roman, mai ales la orase, unde comunicatiile si schimbul de idei intre
oameni s-au realizat cu mare usurinta. Enclave de pagani au mai ramas la sate.
Paganus (provine de la pagus - sat) desemneaza locuitorii localitatilor rurale care
au ramas pagani, adica practicanti ai cultului zeilor. Pe teritoriul nostru
crestinismul a patruns inca din secolul I prin apostolul ANDREI in Dobrogea si a
ucenicilor apostolului PAVEL in nordul Dunarii. Crestinarea in masa a plugarilor,
pastorilor, mestesugarilor, de asemenea s-a realizat in secolulIV si inceputul
secolului V, prin intermediul misionarilor veniti in Dacia din dreapta Dunarii si din
Scythia Minor unde existau orase bine crestinate si care aveau deja episcopii.
Procesele de formare si crestinare a romanilor au fost complexe, indelungate,
desfasurandu-se paralel si sustinandu-se reciproc, poporul roman fiind singurul
popor nascut crestin, ceea ce se va reflecta si in sistemul juridic.
3.2.2.2. Rudenia
Putea fi de sange, prin alianta si spirituala (care cuprinde inrudirea rezultata din
participarea la Tainele Bisericii - nasia de cununie si cea de botez - si rudenia
cvasipagana a fratiilor - fratia de cruce, fratia de lapte etc.).
3.2.2.3. Familia
3.2.2.4. Proprietatea
3.2.2.6. Judecata
Titlul II
D R E PTU LF E U DAL
Sectiunea I
INSTITUTIILE DREPTULUI PUBLIC
Capitolul 1
DOMNUL. VOIEVODUL, PRINCIPELE SI GUVERNATORUL TRANSILVANIEI
1.1. Domnia - institutie centrala a dreptului cutumiar romanesc
Domnia este o institutie originala si autohtona, atribute ce deriva din procesul de
formare al statelor feudale romanesti. Nu putem nega, desi am subliniat
originalitatea si autohtonia sa, influentele bizantine asupra institutiei ca atare.
Nascandu-se ca popor crestin, avand mitropolii inca din 1359 si respectiv 1401,
fundamentarea divina a puterii politice de catre bizantini nu putea sa nu
influenteze conceptia romaneasca asupra domniei: puterea era considerata ca
fiind de sorginte divina.
In tarile Romane domnia a fost absolutista. Domnul a fost singur stapanitor, lipsit
de un organ de control, insa nu a fost despot (A. D. XENOPOL), atributele fiindu-i
relativizate prin sfatul domnesc, adunarea starilor si obiceiul pamantului.
Puterea domnului a fost personala, indivizibila si netransmisibila in plenitudinea
sa.
Chiar si in situatia in care tarile Romane au devenit vasale prin omagiile prestate
suveranilor puterilor mai mari, ele n-au devenit tari vasale de drept; pentru ca
vasalitatea era nominala. Vasalitatea s-a purtat asupra persoanei domnului si nu
a domniei in general.
Daca domnul era minor, bolnav, in imposibilitate de a conduce tara, lipsea din
scaun, in caz de fuga a domnului, de mazilire, se utiliza regenta, (cat timp
domnul a fost ales de tara si popor locotenenta domneasca). Regenta si
locotenenta domneasca desemneaza toate categoriile de loctiitori domnesti.
Din a doua jumatate a secolulal XVI-lea, regenta lasa locul locote-nentei
domnesti, datorata in principal fugii domnitorului ori mazilirii acestuia de catre
turci.
1.2.1. Voievodul
1.2.2. Principele
1.2.3. Guvernatorul
Capitolul II
ORGANIZAREA TERITORIAL-ADMINISTRATIVA
Geneza comitatelor, nucleul din care s-au dezvoltat acestea a fost cetatea
(castrum). Conducatorul cetatii, castelanul, era la inceput si conducatorul
comitatului. Nu toate cetatile regale au devenit centre de comitate, nu s-au
format comitate in jurul tuturor cetatilor regale. Comitatele erau asezate la
inceput pe cursul inferior sau mijlociu al apelor.
Se impune precizarea ca acestea au fost organizate pe rand in masura cuceririi
Ardealului de catre regalitatea maghiara, pe de o parte, iar pe de alta parte,
configuratia acestora a fost mereu schimbata in functie de modul in care a reusit
administratia maghiara sa se organizeze.
Comitele numea pe vicecomite. Comitatele erau conduse de un comite suprem,
numit de regele Ungariei; ele de fapt devin comitate senioriale, nobiliare, ne mai
servind interesele regale.
In Moldova ele au fost cunoscute sub numele de targuri, iar in tara Romaneasca
si Transilvania sub nume de orase.
Desi pozitia geografica a tarilor romanesti, pericolele reale la care au fost
expuse, nenumaratele razboaie purtate pe teritoriul lor, nu au creat conditii
favorabile dezvoltarii oraselor, totusi existenta acestora inca inainte de formarea
statelor independente nu poate fi contestata. in pofida greutatilor, necesitatile
economice, schimbul intern si extern de marfa, tranzitarea acestora prin tarile
noastre au impus dezvoltarea targurilor si a oraselor.
Iata ordinea vechimii lor medievale (dupa N. IORGA): Baia, Roman, Trotus,
Bacau, Suceava, Focsani, Buzau, Rucar, Dragoslave, Campulung, Barlad, Hotin,
Giurgiu.
Acelasi lucru se poate spune si despre vechiul pamant romanesc al Transilvaniei.
Toate orasele isi datoreaza existenta unei imigratii orasenesti straine, caci nici
ungurii n-au intemeiat ei insisi vreo obste oraseneasca. Cele mai multe orase au
fost infiintate de sasii.
Administratia oraselor
2.4. Satele
Categorii de sate
2.4.1. Satele libere - asupra lor domnul isi exercita doar o autoritate publica
deoarece conducerea administrativa apartinea obstii satului, adica "oamenilor
buni si batrani". Acest sfat al obstii avea loc in zilele de sarbatoare si cu
respectarea unor ritualuri bine cristalizate.
Locuitorii lor se numeau razesi in Moldova si mosneni in tara Romaneasca.
2.4.2. Satele aservite
Dupa cum tradeaza denumirea, acestea dependente, cu un alt statut juridic
decat cele libere. Satele aservite erau domnesti, boieresti si manastiresti.
2.4.2.1. Satele domnesti puteau fi si ele de doua feluri: unele care apartineau
domnului ca persoana fizica, dobandite prin mostenire sau prin cumparare si fata
de care domnul se comporta ca un stapan feudal; altele apartinand institutiei
domniei.
2.4.2.2. Satele boieresti. Fara indoiala, inca inainte de constituirea statelor
feudale, multe din sate au fost aservite sau cumparate de mari familii feudale. in
baza lui ius eminens, dupa constituirea statelor feudale, domnul le-a recunoscut
aceste drepturi de proprietate asupra satelor.
2.4.2.3. Satele manastiresti erau proprietatea manastirilor si erau administrate de
egumenul manastirii. Hrisoavele de imunitate privind satele manastiresti erau mai
largi decat in cazul satelor boieresti.
2.4.3. Sloboziile erau o categorie de sate ce se constituite in secolele XIV-XVIII
fie pe pamant domnesc, fie manastiresc / boieresc, din vointa domnului pentru
scopuri precis determinate. Acestor colonisti li se acordau prin hrisoave domnesti
scutiri la dari si de munci datorate proprietarului terenului pe un anumit timp
determinat, de la unul la zece ani, cu exceptia birului si a indatoririlor militare.
Capitolul III
ORGANIZAREA FISCALA
Organizarea fiscalitatii fiind una din cele mai importante compo-nente ale statului
ca institutie juridica (prin intermediul ei se realizau veniturile statului) a fost mereu
in atentia domnilor, incercandu-se diferite reforme pentru imbunatatirea acesteia
sub doua aspecte esentiale: in primul rand pentru obtinerea unor venituri tot mai
mari, iar in al doilea rand pentru evitarea evaziunilor fiscale.
Reforma fiscala a lui MATEI BASARAB, cunoscuta sub numele de reforma
talerului, a constat in urmatoarele:
- infaptuirea unui recensamant fiscal amanuntit;
- apoi aceasta suma rezultata a fost repartizata pe judete, in functie de
capacitatea stabilita pe fiecare judet, care la randul sau o repartiza pe sate,
categorii sociale si pe gospodarii.
Capitolul IV
JUSTITIA
4.1. Organizarea judecatoreasca
Conceptul de justitie in sensul cel mai larg, include atat sistemul organelor
acreditate cu infaptuirea ei, cat si activitatea desfasurata de aceste organe.
Pentru desfasurarea unui proces este necesara existenta unui conflict de drept
nascut prin incalcarea unor dispozitii cutumiare sau legale care ocrotesc anumite
valori sociale (viata, proprietatea etc.)
Asadar, era necesara existenta unui litigiu, a unui conflict intre parti. Litigiul
existent si dedus judecatii purta numele de galceava, pricina, treaba. in dreptul
cutumiar nu se facuse inca deosebire intre procesul penal si civil si de aceea
regulile de desfasurare erau la fel.
4.2.5. Citarea
4.2.7. Martorii
Martorii nu sunt parti in proces, dar au cunostinte despre fapte pe care partile
sau instanta le considera concludente in solutionarea cauzei. Marturia de grup
era mai relevanta probator si de aceea mijlocul de probatiune cel mai utilizat au
fost cojuratorii.
La origini conjuratorii erau persoane din intimitatea si universul social al
impricinatilor care cunosteau obiectul si natura conflictului, fiind interesate intr-o
rezolvare dreapta si globala a cauzei in vederea unei convietuiri armonioase.
Cojuratorii jurau ca cele afirmate de partea care i-a adus erau sau nu adevarate,
ei de fapt "dadeau legea". Conditia lor se apropia de cea a martorilor.
Numarul lor stabilit de instanta pentru a depune juramant in favoarea unei parti
era de 6 sau 12, daca acestia confirmau sustinerile, partea adversa putea aduce
un numar dublu pentru a combate pe cojuratorii din tabara adversa.
"Cartile de blestem" erau de fapt niste inscrisuri prin care se invoca puterea lui
Dumnezeu, care sa pedepseasca nu doar pe cel ce depune juramant fals, ci si
familia si rudele sale.
4.2.8. inscrisurile
4.3.4.1. Furtul ("furtisag", "furtusag") consta in luarea unui mobil din posesia altei
persoane in scopul insusirii pe nedrept; aceasta a fost infractiunea cea mai
frecventa in Evul Mediu. Nu se pedepsea furtul de consumatie momentana (furtul
cu burta) din livezi sau vii. in schimb, era mai grav pedepsit "furtul de fata".
4.3.4.2. Talharia ("jaf", "jac", "talhusag") este furtul prin violenta. Datorita gravitatii
se pedepseau si gazdele celor care savarseau astfel de fapte, in situatia in care
cunosteau imprejurarea ca cei gazduiti comit astfel de infractiuni.
4.3.4.3. incalcarea hotarelor consta in distrugerea, mutarea si nesocotirea
semnelor de hotar.
4.3.4.4. Incendierea caselor si holdelor sse pedepsea deseori numai pecuniar
prin plata dubla sau tripla a pagubei.
In mentalitatea populara ideea justitiei private, nu exista. Nascut popor crestin, si-
a fundamentat existenta pe precepte biblice.
Pasul fundamental in "etatizarea" justitiei l-a constituit incriminarea la nivelul
obstilor a faptelor grave. Dupa constituirea statelor feudale acest proces s-a
amplificat fara insa a face abstractie de regulile stabilite pe cale cutumiara.
Urmare a intelegerii prin plata unei sume de bani sau a transferului de bunuri
mobile ori imobile din proprietatea faptuitorului catre victima sau rudele sale, se
rascumpara vina si astfel are loc exonerarea de raspundere. Compozitia s-a
practicat pe scara larga in istoria dreptului romanesc.
In evul mediu romanesc se cunosc doua forme de raspundere penala colectiva:
raspunderea solidara a obstii si raspunderea familiala.
Inceputurile oficializarii justitiei s-au datorat mai intai ideii de solidaritate, nascuta
la nivelul obstii in primul rand din necesitati de autoaparare a colectivitatii.
Obiceiul pamantului a consfintit principiul ca sarcina descoperirii autorilor
necunoscuti care au comis fapte penale revenea colectivitatii. in cazul in care
autorii nu erau descoperiti si prinsi, era antrenata raspunderea penala solidara a
intregii colectivitati, prin obligarea acesteia la plata dusegubinei (o amenda
substantiala).
Principiul obligativitatii descoperirii si prinderii infractorilor, precum si predarea lor
autoritatilor s-a dovedit foarte eficace, in unele zone cum ar fi Moldova sau
Oltenia, extinzandu-se asupra a 12 sate vecine cu locul unde s-a comis
infractiunea.
Autoritatea statala fiind interesata in identificarea autorilor, a acceptat aceste
norme cutumiare relative la raspunderea colectiva, si desi principiul nu a fost
preluat in pravile, el s-a aplicat constant generalizandu-se la intreg teritoriul tarilor
inclusiv in Transilvania.
4.5. Pedepsele
Sectiunea II
Capitolul 1
PERSOANELE
Categoria sociala a nobililor feudali (boierii) isi are sorgintea inca din perioada
feudalismului timpuriu, inainte de constituirea statelor feudale romane, prin
desprinderea din randul membrilor obstilor.
Ei sunt acei maiores terra (in tara Romaneasca), potentes viri (in Moldova) ori
nobiles in Transilvania atestati documentar in 1247 in Diploma cavalerilor ioaniti.
Erau de fapt fruntasii primelor organizatii politice-teritoriale romanesti, a caror
proprietate se va transmite din generatie in generatie.
Categoria cea mai veche de boieri a fost a acelora de dinaintea constituirii
statelor feudale.
Dupa constituirea statelor feudale numarul boierilor a crescut prin crearea
acestora de catre puterea centrala ca urmare a daniilor facute de domnitor sau
rege. si in cazul acestei categorii calitatea de boier se dobandeste prin nastere si
mostenire ca si situatia boierilor originari, cu proprietatea mostenita.
In dreptul nostru consuetudinar nu s-au constatat dispozitii foarte precise in ce
priveste statutul juridico-politic al boierilor, conceptul de boier in sine fiind lipsit de
rigoarea definitiilor juridice.
Ierarhizarile boierilor sunt relative, pentru ca rangul acestora este diferit de la o
etapa la alta dar si pentru ca situatia politico-juridica, privilegiile au fost diferite in
functie de autoritatea domneasca. Sub domni mai slabi autoritatea boiereasca a
fost mai mare, si invers.
Prin reformele lui CONSTANTIN MAVROCORDAT s-a dat un statut aparte
boierimii. Au fost considerati boieri numai cei aflati in dregatorii sau care fusesera
in dregatorii, precum si descendentii lor, fiind impartiti in trei categorii.
1. Primii 12 dregatori, pana la vel-comis (cel care insotea pe domn cand se
deplasa calare).
2. Dregatorii de la marele serdar (primul subaltern al marelui spatar), pana la
clucer (cel care strangea zeciuiala).
3. Mazilii.
Raportand conditia social economica a nobilimii feudale la categoria juridica a
capacitatii de folosinta, putem lesne constata ca acesteia i se recunostea o larga
capacitate de folosinta. Ca stapani de pamanturi, ca dregatori, nobililor-boierilor li
s-au recunoscut toate drepturile publice si toate drepturile private.
1.1.2. Episcopatul
1.1.3. Orasenii
1.1.4. Taranii
Taranii liberi dispuneau de o proprietate pe care o mosteneau din mosi-stramosi
in devalmasie, din care puteau iesi cerand partea lor "cat se va alege". Pamantul
devalmas constituia la origine o pro-prietate alodiala mostenita din stramosi sau
una donativa, pe care insa urmasii donatarului urmau sa o stapaneasca in
indiviziune, asemenea proprietatilor mostenite.
Numele sub care taranii liberi sunt cunoscuti in documente este variat: mosneni,
razesi, judeci, megiesi, cnezi etc., dar originea lor este unitara, explicandu-se
prin transformarile obstilor satesti care in parte au reusit sa-si pastreze
independenta in lupta cu patura de stapanitori feudali in continua ascensiune.
Daca in perioada feudalismului timpuriu taranimea libera din obstile satesti era
majoritara fata de taranimea aservita, in perioada feudalismului dezvoltat raportul
se inverseaza: taranimea dependenta devine majoritara. Denumirile paturii
aservite sunt multiple: vecini, rumani, tarani, iobagi, saraci, slugi, serbi, jeleri,
poslujici, coloni.
Dreptul pe care proprietarul il avea asupra serbului se transmite si asupra
urmasilor acestuia in paralel cu desfiintarea posibilitatii de stramutare a serbilor
de pe un domeniu pe altul. Acest drept de stramutare se materializa din punct de
vedere juridic in prerogativa stapanului de a-si revendica serbii si descendentii lor
oriunde s-ar fi refugiat. taranii dependenti se puteau casatori in mod legal, femeia
luand pozitia sotului, casatoria nu era conditionata de asentimentul stapanului de
mosie.
1.1.5. Robii
Patura cea mai de jos a populatiei aservite o formeaza robii, sunt considerati mai
mult obiecte decat subiecte de drept. in tara Roma-neasca si Transilvania robii
erau numiti tigani, iar in Moldova atat tigani cat si tatari (robi in Moldova pana in
secolulal XV-lea). in Transilvania pana in secolulal XIII-lea patura robilor numiti in
documente servi ancilla, era alcatuita din cele mai de jos elemente ale taranilor
aserviti, iar dupa navalirea tatarilor, tiganii adusi de acestia au avut o pozitie care
oscila intre cea de tigan si sclav.
Priviti ca lucruri ei sunt in general considerati imobile prin destinatie, dovada
rezulta din faptul ca in documentele din Transil-vania, robii sunt pomeniti alaturi
de celelalte bunuri nemiscatoare (mosii, vii, paduri), iar in tara Romaneasca si
Moldova instrainarile de robi erau supuse dreptului de preemptiune.
Robii care savarseau delicte puteau fi predati de stapanii lor partii vatamate
printr-un fel de abandon noxal, iar daca un rob omora un altul era fie dat in
schimbul acestuia, fie condamnat la moarte daca era recidivist. in cazul in care
delictele savarsite de robi prezentau o gravitate deosebita, erau judecati in sfatul
domnesc.
In fapt, situatia robilor nu se deosebeste prea mult de cea a sclavului antic, cu
excluderea dreptului stapanului de a omori scla-vul. Ei puteau fi vanduti-
cumparati sau schimbati de catre stapan, cu sau fara familie fara a se putea
opune unor asemenea tranzactii. Desi teoretic robii se puteau casatori, in fapt
uniunea lor nu avea o valoare legala si de aceea copiii de robi puteau fi despartiti
de parintii lor, iar sotiile de sot. Robii puteau fi eliberati de catre stapan prin acte.
1.2. Incapacitatile
Exercitiul capacitatii juridice cunostea unele limitari, datorita varstei, sexului, starii
mentale etc. in sistemul cutumiar romanesc, incapacitatea datorata varstei lua
sfarsit odata cu casatoria, cand tinerii intrau in randul oamenilor. Pubertatea si
nubilitatea nu erau stabilite la o anumita varsta, ci ca si in conceptia sabiniana se
fixa de la caz la caz, existenta lor materializandu-se in dreptul de a lua parte la
hora satului ce deschidea posibilitatea alegerii partenerului de viata.
Varsta inaintata nu constituia o diminuare a capacitatii juridice.
Persoanele incapabile din cauza starii mentale se aflau sub supravegherea
parintilor si in lipsa acestora in tutela bunicilor sau a fratilor mai mari.
Desi potrivit cutumelor romanesti femeia era socotita inferioara barbatului, totusi
daca aceasta dovedea capacitati apreciabile sau era mai bogata decat sotul, se
situa pe acelasi plan social cu acesta.
Dreptul cutumiar facea si o alta deosebire referitoare la capaci-tatea juridica:
intre pamanteni / oamenii pamantului / romani si straini. Cu toate acestea
cutumele romanesti s-au aratat foarte umane fata de straini, recunoscandu-le
libertatea cultului religios si dreptul de a face comert.
Strainii puteau obtine impamantenirea prin boierire ca urmare a unor servicii
aduse statului sau prin casatoria cu o pamanteana, dupa ce in prealabil
imbratisase religia viitoarei sotii. Dupa dobandirea impamantenirii strainii
dobandeau toate drepturile civile si politice. Strainilor li se aplica legea lor
nationala, dar dupa cat se pare, in lipsa de descendenti, succesiunea revenea
statului.
1.3. Numele
Capitolul II
OBLIGATIILE
2.1. Consideratii generale
2.2.1. SUBIECTELE
Subiecte ale contractului de vanzare-cumparare puteau fi orice persoane care
aveau capacitatea juridica necesara, intre care sa se realizeze acordul de vointe,
dar potrivit dreptului cutumiar, in cazul vanzarii unui pamant al casei parintesti, in
baza dreptului de preemtiune (protimisis) era nevoie si de consimtamantul
prealabil al rudelor si vecinilor. in caz contrar acestia puteau cere anularea
contractului, restituind pretul cumparatorului ("aruncarea banilor").
2.2.3. PRETUL
Un alt element al contractului este pretul. Acesta putea fi stabilit in bani, in lucruri
sau in bani si lucruri. Faptul este lesne de inteles, daca avem in vedere
imprejurarea ca in acea vreme moneda, chiar daca exista, era totusi o raritate,
nu era un bun aflat in casa fiecaruia.
2.2.4. CONSIMTAMANTUL PARTILOR
In fine, un alt element al contractului era consimtamantul partilor. Acesta trebuia
sa fie neviciat de dol, eroare sau violenta, oferta vanzarii si acceptarea ei
trebuind sa se realizeze in deplina cunostinta de cauza. Asa se explica faptul ca,
in chip stereotip, in documentele vremii, apar precizarile ca vanzarea s-a facut
"fara impresurare sau asuprire", ori "de buna voie si nesilit de nimeni".
2.2.7. PUBLICITATEA
Publicitatea contractului de vanzare-cumparare, ca de altfel a tuturor categoriilor
de contracte pe care le vom preciza mai jos, se realiza prin aldamas, adica a
unei petreceri cu bautura la care participau martori anume alesi ori intamplatori,
pentru a se pastra mai bine in amintire incheierea contractului si prin darea
mainii.
2.3. INCHIRIEREA
Desi nu a avut raspandirea contractului de vanzare-cumparare, contractul de
inchiriere a fost prezent in viata economica medievala, cutumele romanesti
reglementandu-l sub influenta dreptului roman.
Contractul de inchiriere se prezenta sub diferite forme: inchirierea lucrurilor, a
fortei de munca sau a unor lucrari in sensul contractelor de antrepriza.
O alta forma a contractului de inchiriere si cu o aplicabilitate mai frecventa era
contractul de arenda. Se arendau diferite bunuri, cum ar fi: terenuri arabile, livezi,
pasuni, crasme. Boierii sau persoanele arendau drepturi regaliene (domnesti)
cum ar fi: minele, ocnele, vamile.
2.4. CONTRACTELE REALE
Dintre contractele reale, adica acele contracte pentru a caror for-mare pe langa
acordul de vointa al partilor este necesara si remiterea materiala a lucrului, care
este obiectul prestatiei uneia dintre parti, folosite in Evul Mediu si reglementate
de cutuma, mentionam: contractul de depozit, imprumutul si contractul de
schimb.
Frecvent practicat era contractul de depozit. Explicatia raspandirii lui rezida in
incertitudinile si nesigurantele societatii medievale datorata pericolelor de tot
felul. Acesta era si motivul pentru care pieirea bunurilor prin forta majora, caz
fortuit nu implica nici o raspundere din partea depozitarului si nici a
mostenitorului acestuia. in schimb, era interzis depozitarului sa foloseasca ori sa
consume bunul lasat in depozit, raspunzand de riscurile pieirii acestuia din culpa
sa.
Contractul de schimb, constand in transferul proprietatii unui bun in schimbul altui
bun de la o parte contractanta la alta, a fost utilizat in Evul Mediu romanesc.
Cutuma i-a dat o reglementare asemana-toare contractului de vanzare-
cumparare. in general, obiectul con-tractului de schimb consta in terenuri, mosii,
sate, robi, pravalii, tarani dependenti etc. Erau determinate de necesitati
economice pentru o mai buna administrare a acestora.
Contractul de imprumut (comodat) s-a practicat frecvent odata cu aparitia
monedei. imprumuturile de bani insotite de stipularea unei dobanzi erau strans
legate de acumularea capitalului comercial si camataresc. O particularitate a
contractului de imprumutului de bani era aceea ca restituirea se putea face si in
echivalent, adica prin bu-nuri imobile ori mobile, raportandu-se valoarea la
sumele de bani imprumutate. Obiceiul pamantului nu a plafonat cuantumul
doban-zilor.
Contractul de donatie este un contract cu titlu gratuit prin care una dintre parti
transmite un drept din patrimoniul sau in patrimoniul celeilalte fara a primi un
echivalent. Asadar o parte isi mareste patrimoniul sau, iar cealalta isi diminueaza
patrimoniul (saraceste).
Dupa cum am mai precizat, liberalitatile erau frecvente in Evul Mediu. Ele se
faceau de catre conducatorul statului sau de catre persoane particulare, avand
ca obiect atat bunuri imobile, cat si bunuri mobile. Au fost situatii in care obiectul
unui astfel de contract erau patrimonii intregi.
Specificul liberalitatilor consta in aceea ca in general acestea se realizau in
scopul fidelitatii depline si pentru slujbe credincioase ori pentru servicii militare.
2.5. Delictele
Garantiile personale erau acele garantii prin care se garanta de catre terte
persoane numite chezasi care se angajau in numele debito-rului fata de creditor
ca, in situatia in care acesta nu putea executa contractul, ele personal se obligau
la executarea contractului. Explicatia garantiilor personale o gasim in sentimentul
de solidaritate ce caracteriza diferite familii si in Evul Mediu.
Capitolul III
RUDENIA. FAMILIA. MOSTENIREA
3.1. Rudenia
Principial, rudenia ca legatura existenta intre doua sau mai multe persoane, era
stabilita in functie de apartenenta la un anumit neam. Aceasta se facea fie pe
cale naturala prin nastere, fie pe cale artificiala prin infiere. Unele aspecte
deosebite prezenta rudenia spirituala generata de actele sacramentale.
Linia de rudenie este sirul de persoane intre care exista rudenie. Ea se poate
prezenta sub doua forme: dreapta si colaterala.
Rudenia naturala sau rudenia "de sange" era stabilita patriliniar: in principal dupa
tata, "apoi dupa mama si numai in lipsa tatalui opera doar rudenia dupa mama".
Nu trebuie sa se inteleaga prin aceasta ca rudenia dupa mama era ocultata (vz.
impedimentele la casatorie), ci ca in comunitate descendentii se defineau drept fii
(fiicele) lui .
Gradele de rudenie ce se socoteau ca apropiate, deci cu efecte in ceea ce
priveste impedimentele la casatorie si vocatia succesorala, erau pana la cel de-al
saptelea sau chiar al optulea.
In linie dreapta gradul se calculeaza dupa numarul nasterilor intervenite, iar in
linie colaterala tot dupa acelasi criteriu, insa se "urca" pana la ascendentul
comun si se coboara de la acesta pana la cel care intereseaza.
Rudenia in linie colaterala este legatura de rudenie dintre doua persoane care,
fara de a depinde una de alta, au un autor comun. Sunt in rudenie colaterala fratii
intre ei, verisorii primari intre ei etc.
in canoanele bisericesti, iar apoi in cele pravilele laice (care le-au avut ca reper
pe cele dintai), au fost analizate intr-un mod minutios inrudirile posibile,
preocupare ce a avut ca reper stabilirea prohibitiilor la casatorie.
Rudenia prin alianta sau afinitatea este determinata de casatorie. Sotii cu toate
ca nu sunt rude, intre fiecare in parte si rudele celuilalt sau intre rudele lor se
creeaza o anumita legatura, o apropiere cu efecte in plan moral si religios. Astfel,
cu titlu de exemplu, socrii erau asimilati cu parintii (L. P. MARCU).
3.1.3. infierea
3.1.4. infratirea
Este generata de impartasirea unor Taine ale Bisericii: Botezul si Nunta. Mai
precis, intrarea in comunitatea crestina se facea prin botezare, pentru credinta
neofitului depunand marturie nasii, care deveneau parinti spirituali. Rudenia
aceasta determina legaturi foarte puternice, superioare chiar paternitatii firesti,
naturale. O prima consecinta este in planul la incheierii casatoriei, calculul
gradelor de rudenie ce atrageau impedimente fiind acelasi cu cel de la rudenia
naturala.
Paternitatea spirituala impunea rigori atat nasilor (ocrotirea, indrumarea celor
botezati ca si botezarea copiilor finilor), cat si finilor (ascultare, cadorisire).
Forme minore de infratire, nereglementate oficial, au fost fratia de cristelnita
(copiii botezati in aceeasi apa erau considerati frati) si fratia de lapte (copii
alaptati de aceeasi doica) (L. P. MARCU); insa ele nu aveau nici o relevanta
juridica sau spirituala.
3.2. Familia
3.2.2. Logodna
3.2.3. Zestrea
Patrimoniul dat la incheierea casatoriei in posesia si uzufructul barbatului cu
scopul sustinerii sarcinilor casatoriei il constituia zestrea.
3.2.4. Divortul
3.3. Mostenirea
3.3.1. Generalitati
Descendentii sunt cei coboratori in linie directa din acelasi autor comun. intre ei,
cei mai apropiati trec inaintea celor mai indepartati. Dar, daca un descendent de
primul grad a murit inaintea lui de cuius, copiii lui vin prin reprezentare, in
concurs cu unchii si matusile. Descendentii isi imparteau bunurile per capitas, iar
daca unul din ei decedase anterior lui de cuius, si lasase urmasi, mostenirea se
impartea pe tulpini prin reprezentare si apoi pe capete.
Copilul din afara casatoriei (copilul natural) venea numai la succesiunea mamei
sale si a rudelor acesteia (si reciproc), nu si a tatalui. infiatul se bucura de
aceleasi drepturi ca si copilul rezultat din casatorie.
Ascendentii (parintii, bunicii si strabunicii defunctului) inlaturau in general pe
colaterali de la mostenire.
Colateralii cu vocatie succesorala erau atat cei privilegiati (fratii si surorile), dar si
cei ordinari pana la gradul IV (verisorii primari).
b). Sotul supravietuitor. Drepturile succesorale ale so-tului supravietuitor nu pot fi
prezentate cu precizie. Cota ce ii revenea varia intre 1 si 1 din masa succesorala.
c). Autoritatea publica (domnul) culegea mostenirea in lipsa testamentului sau a
rudelor lui de cuius.
Mostenirea fara succesori devenea desherenta, adica trecea in patrimoniul
domnului, ulterior al domniei.
Titlul III
DE LA CUTUMA LA PRAVILA
6. Pravilele tiparite
Prima pravila tiparita in secolulal XVI-lea este Pravila de la Ieud (Maramures). Se
considera ca a fost tiparita la Brasov de catre diaconul CORESI in anul 1563.
Secolul al XVII-lea se evidentiaza in mod cu totul aparte prin tiparirea marilor
pravile romanesti, in principal laice. in 1640 este tiparita Pravila de la Govora (a
fost tiparita in manastirea cu acelasi nume) sau Pravila cea Mica, o traducere in
limba slavona realizata de MIHAIL MOXA (MOXALIE). Poarta denumirea de
Dreptatoriu de lege. Este de fapt o legiuire bisericeasca; reglementeaza
Spovedania si impartasanie, Casatoria etc.
Iata si care sunt izvoarele juridice scrise ale materiei:
IZVOARE
1. Acte judiciare din tara Romaneasca (1775 -1781), ed. G. Cront e. a., Ed.
Academiei R. S. R., Bucuresti, 1973.
2. CANTEMIR, Dimitrie, Descrierea Moldovei, trad. Petre Pandrea, Ed. Minerva,
Bucuresti, 1981.
3. Carte romaneasca de invatatura -1646, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R.,
Bucuresti, 1956.
4. Codul Calimach, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucuresti, 1958.
5. Constitutiile Aprobate ale Transilvaniei, [ed. a II-a], trad. Al. Herlea, V. sotropa,
Ioan N. Floca, Ed. Dacia, Cluj, 1997.
6. Crestomatie pentru studiul istoriei statului si dreptului R. P. R., vol. II,
Feudalismul I, Ed. Academiei R. P. R., Bucuresti, 1958.
7. DICULESCU, Vl., Viata cotidiana a tarii Romanesti in documente. 1800 -1848,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1970.
8. Documenta Romaniae Historica, A (Moldova), 5 vol.; B (tara Roma- neasca), 7
vol.; C (Transilvania), 1 vol.; Bucuresti, 1966 -1977.
9. Documente privind istoria Romaniei, A (Moldova), 11 vol.; B (tara
Romaneasca), 13 vol.; C (Transilvania), 6 vol.; Bucuresti, 1951-1960.
10. Indreptarea legii -1652, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucuresti, 1952.
11. Legiuirea lui Caragea, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., 1955.
12. Manualul juridic al lui Andronache Donici, ed. crit., Ed. Academiei R.P.R.,
Bucuresti, 1959.
13. Manualul legilor sau asa numitele Cele sase carti adunat de pretutin- deni si
prescurtat de vrednicul de cinstire pastratorul de legi si judecator in Salonic
Constantin Harmenopulos, trad. Ion Peretz, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti,
1921.
14. Pravila cea mica (de la Govora), in vol. Collectiune de legiuirile vechi si cele
noui care sau promulgat de la 1 ianuarie 1875 si pana la finele anului 1885, vol.
III, ed. ingrij. Mihai Bujoreanu, Tipografia Academiei Romane (Laboratorii
Romani), Bucuresci, 1885.
15. Pravila ritorului Lucaci, Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti, 1971.
16. Pravilniceasca condica, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucuresti, 1957.
17. Texte romanesti din secolul al XVI-lea. Pravila lui Coresi, ed. crit., Ed.
Academiei R. S. R., Bucuresti, 1982.