Creat de: Mariana Mungiu, anul III, grupa Engleză-Romînă

Legea Toubon vs. Legea Pruteanu

Legea promovată de Jacques Toubon, 4 august 1994, şi cea a lui George Pruteanu,
17 noiembrie 2004, vizau păstrarea unităţii limbii prin calchierea şi traducerea
împrumuturilor din alte limbi, precum şi instituirea unei norme privind corectitudinea
limbii.
Legea dată de Jacques Toubon în 1994 susţinea folosirea limbii franceze în
publicaţiile guvernamentale oficiale, în domeniul publicităţii, la locurile de muncă, în
contractele comerciale, în şcolile finanţate de guvern, precum şi în alte domenii publice.
Legea nu făcea referiri la comunicările de tip non-comercial, privat, pagini de web sau
publicaţii aparţinînd persoanelor fizice şi corpurilor private.
Unul dintre cele mai generale aspecte ale acestei legi era aceea că ea viza, în
special, publicitatea şi înştiinţările comunicate de interes public. Era obligatoriu ca orice
reclamă, publicaţie, înştiinţare, afişe sau postere să fie relatate, fie ele de tip oral, scris sau
audio-vizual, în limba franceză, indiferent de originea acestora (companiile străine erau
obligate să-şi traducă publicaţiile sau ambalajele produselor în limba fanceză cu caractere
de aceeaşi mărime): „Art.3.: Toute inscription ou annonce appossée ou faite sur la voie
publique, dans un lieu ouvert au ublic ou dans un moyen de transport en commun et
destinée à l’information du public doit etre formulée en langue francaise”.
Mai mult decît atît, legea specifica că toate persoanele publice legale au
obligativitatea să ia măsuri pentru folosirea limbii franceze în publicaţii, sau cel puţin în
rezumate ale publicaţiilor. În Franţa, este o cerere constituţională ca publicul să fie
informat despre acţiunile guvernamentale. Din moment ce limba oficială a Franţei este
franceza, se înţelege de la sine că publicului francez trebuie să i se ofere informaţia
oficială în limba franceză: „Art. 5.: Quels qu'en soient l'objet et les formes, les contrats
auxquels une personne morale de droit public ou une personne privée exécutant une
mission de service public sont parties sont rédigés en langue française. Ils ne peuvent

1
contenir ni expression ni terme étrangers lorsqu'il existe une expression ou un terme
français de même sens approuvés dans les conditions prévues par les dispositions
réglementaires relatives à l'enrichissement de la langue française.”
În plus, se stipulează ca absolut toate traducerile în limba franceză să fie la fel de
lizibile, audibile sau inteligibile ca originalul, provenit dintr-o limbă străină. Pe de altă
parte, restricţii majore au apărut şi în problema limbii franceze colocviale, ignorată de
foarte multe instituţii publice şi mai ales în mediile academice, unde unica limbă
acceptată era cea franceză, pentru că riscau să fie catalogate ca fiind neeligibile pentru
finanţări guvernamentale.
Pe scurt, această lege viza absolut toate ariile societăţii, fie ele economice,
aparţinînd domeniilor mass-media, educaţiei, politice, etc. Legea încerca stoparea
împrumuturilor brute din alte limbi în limba fraceză şi folosirea lor atît timp cît existau
echivalente ale acestora în limba maternă aprobate de Academia Franceză, în vederea
îmbogăţirii relative a limbii. Astfel, în domenii ca cea a tehnologiei şi informării s-a
apelat la traduceri în masă: „mouse”-„souris”, „computer”-„ordinateur”, „page”-
„fenêtre”şi altele.
Legea lui Pruteanu, publicată în Monitorul Oficial, în data de 17.11.2004, viza
folosirea limbii romîne în locuri, relaţii şi instituţii publice: „Art.1.: Pe teritoriul
Romîniei, orice text în limba romînă, cu caracter de interes public, indiferent de
dimensiuni, trebuie să fie corect gramatical, ortografic, ortoepic şi semantic - claritatea şi
proprietatea termenilor -, conform normelor academice în vigoare.” Argumentele
senatorului George Pruteanu au fost bazate pe problemele întîmpinate de o populaţie
majoritară, necunoscătoare de limbi străine, sau a folosirii unui jargon, în special
americanisme, care, crede acesta, ar duce la ieşirea din uz a unor variante romîneşti deja
existente în limbă.
Este clar că există o asemănare între cele două legi în ceea ce priveşte ţinta lor,
aceea a eliminării folosirii cuvintelor străine în situaţii în care ele nu ar fi necesare. În
plus, cele două legi tind să fie interpretate ca o manifestare a unui naţionalism forţat şi
inutil, a unei impotriviri a tendinţei actuale de globalizare, în special prin forţarea
traducerilor tuturor termenilor străini în limba naţională, chiar şi acolo unde acţiunea este
aproape imposibilă şi imprecisă: spre exemplu Pruteanu care ar fi dorit ca termenul „hot-

2
dog” să fie tradus în „un fel de cîrnat într-un fel de chiflă”. Or, această acţiune nu numai
că ar face îmbogăţirea lexicului mai greoaie, dar limba în sine s-ar afla în postura de a fi
depăşită de realităţile vremii, una în permanetă evoluţie şi progres în domeniul
tehnologic.
Mai mult, traducerea textelor, a reclamelor, ş.a.m.d. pe criterii de aspect
gramatical, ortoepic, sub aspectul punctuaţiei şi ortografiei, conform normelor academice
în vigoare, ar avea, în ambele cazuri, acelaşi efect de care vorbeam mai sus, pentru că
limba vorbită, mai ales, e dinamică şi influenţează, în timp, norma şi nu invers. Ca
exemplu, se poate lua cazul limbii romîne literare, care a fost nevoită să consemneze în
dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM) două forme de singular sau plural
la cuvinte ca „maieu”(maiou), „ghiuvetă”(chiuvetă), „coperţi”(coperte), ca urmare a
uzului extrem de frecvent în vorbire.
Vorbind despre diferenţele dintre cele două legi, s-ar putea observa că cea
franceză a fost mai consistentă în enunţarea şi elaborarea articolelor ei, precum şi
instituirea unui organ guvernamental care să pună în aplicare normele şi sacţiunile
necesare nerespectării legii respective. De cealaltă parte, legea lui Pruteanu, deşi a intrat
în vigoare, ea nu a beneficiat de existenţa unui astfel de organ de sancţiune, şi, deci, legea
nu şi-a servit scopul. Astfel că, în timp ce Franţa a reuşit să promoveze folosirea limbii
franceze în toate compartimentele, în Romînia, această lege s-a dovedit a fi inutilă şi, în
definitiv, extrem de periculoasă în condiţiile unei ţări în plină tranziţie.
În timp ce despre Franţa se poate spune că „şi-a permis” o astfel de măsură de
naţionalism în ceea ce priveşte protejarea limbii naţionale, în cazul Romîniei o astfel de
măsură este periculoasă, deoarece Romînia se confruntă cu o acţiune de „deschidere”
spre Europa. Or această lege nu ar face nimic altceva decît contrariul.
Indiferent dacă legea ar fi impus sanţiuni în cazul Romîniei, ea s-ar fi dovedit a fi
insuficientă şi împotriva firii dezvoltării societăţii actuale şi a relaţiilor permanente dintre
cetăţenii Romîniei cu alte naţionalităţi şi culturi. Mai mult, insăşi evoluţia naturală a
limbii romîne şi a împrumuturilor venite din afară a arătat că nu e nevoie de o măsură
forţată în direcţia traducerii şi naturalizării acestora. Dacă legea s-ar fi aplicat, ne-am fi
confruntat cu traduceri mot-a-mot ca cele din anii 1800, cînd cuvinte de genul „batistă”
erau traduse „mucisuflete”. Or, în situaţia de faţă a Romîniei, împrumuturile din alte

3
limbi s-au romînizat conform criteriului de scriere fonetice, astfel că termeni ca „sex
appeal”, „site”, etc. se scriu „sexapil” sau „sait”. Multe dintre aceste cuvinte care au intrat
în uzul limbii au într-adevăr echivalent în cele două limbi, dar folosirea acestor
împrumuturi împrospătează limba şi o sincronizează mersului vremii.
Cele două legi menţionează şi sancţiuni împotriva folosirii incorecte a limbii şi de
către vorbitorii nativi. Deşi exagerată, pentru că educarea şi culturalizarea populaţiei nu
se poate face decît prin acces direct şi liber la educaţie şi informaţie, ele ar fi pozitive în
sensul în care ar promova cunoaşterea şi folosirea cît mai corectă a propriei limbi, înainte
de a cunoaşte altele. Cu toate acestea, o astfel de măsură s-ar dovedi şi ea inutilă pentru
că factori precum aria geografică, realităţile din interiorul ei sînt o reală piedică în acest
sens. Locuitorii unei tări nu pot avea acces şanse egale la educaţie, cultură, informaţie,
etc. aşa cum realităţile au dovedit-o, şi prin urmare, aceste măsuri nu ar face nimic
altceva decît să înrăutăţească situaţia. Ele s-ar dovedi eficiente în cazul funcţionarilor de
stat şi ai reprezentaţilor politici, mai ales în situaţia Romîniei.
În cazul minorităţilor naţionale, legea franceză nu face excepţie, traducerea
tuturor actelor, documentelor, emisinilor radio sau televizate, a reclamelor, etc. fiind
obligatorie. Legea lui Pruteanu stipulează, însă, că minorităţile fac excepţie, ei fiind liberi
să publice în limba naţională. Aşadar, din acest punct de vedere, legea franceză încalcă
mai mult depturile omului privind libera exprimare.
În concluzie, cele două legi, cea de-a doua urmînd exemplul primei, au încercat
stoparea importului masiv de cuvinte în lexic din teama de a nu periclita însăşi identitatea
limbii naţionale, fără a ţine cont de urmările punerii în practică a acestora. Accentul s-a
pus pe lexic, ultimul compartiment al limbii, dealtfel, cel mai deschis la nou, deşi nu
acesta oferă autonomie limbii (fonetica, morfologia şi sintaxa fiind cele care conferă unei
limbi caracteristicile de bază şi unicitatea). În final, cele două legi nu au protejat limba,
ci s-au întors împotriva vorbitorilor acestora. Or o astfel de măsură forţată şi
conservatoristă nu ar fi dus la altceva decît să facă, în timp, ca limbile respective să
devină invechite, şi deci inutile în faţa realităţilor schimbătoare. Rezultatul nu ar fi fost
altul decît părăsirea/abandonarea limbii respective şi înlocuirea ei cu alta mai productivă.