Universitatea Transilvania, Facultatea de Litere, Braşov

Atitudini naţionaliste în „Omul fără însuşiri”

Student: Mungiu Mariana

Engleză-Romînă, Anul III
 Ca reprezentant al modernismului central-european, Musil a încercat în operele
sale, să prezinte, sau mai exact, să scoată în evidenţă situaţia reală a Austriei. În „Omul
fără însuşiri”, Austria este surprinsă în perioada dinaintea Primului Război Mondial, este
o lume aparent liniştită şi totuşi plină de controverse în ceea ce priveşte coexistenţa unor
valori ale vechii lumi habsburgice, impletite cu o viziune romantică, conservatoristă
asupra lumii, cu elemente ale modernităţii provenite din pozitivismul occidental. Ilinca
Ilian, vorbind despre misiunea de scriitor al lui Musil, afirma:
„Musil îşi concepe misiunea de scriitor ca inextricabil legată de punerea în
lumină a unor probleme fundamentale: axiologicul, sistematizarea ideilor, atingerea unui
nou stadiu antropologic, «viaţa justă». Asemenea peocupări par a aparţine unui moment
revolut [...] Premisa de la care pornim este că arta modernă, cînd nu este un pur exerciţiu
narcisic sau manierist, are drept scop principal găsirea unor alternative în faţa
fatalismului care face ca, mai devreme sau mai tîrziu, aparenta înaintare a faptelor să se
dovedească a fi o neîncetată reîntoarcere într-un cerc mereu reluat, iar iniţial agreabila
diversitate a fenomenelor să se transforme într-o implacabilă echivalenţă a acestora. ”1

Aşadar, rolul literaturii este acela de a rezolva probleme din realitatea imediată, de
a oferi posibile rezolvări pentru o situaţie în care valorile unei lumi se află într-o tranziţie,
în definitiv. Scriitorul are rolul de a oferi, prin intermediul literaturii, un model axiologic
care să structureze realul, să-l ajute în dobîndirea unei precizii. Or metoda optimă pe care
o găseşte Musil este romanul eseistic. În definitiv, aşa cum ni se sugerează în chiar opera
discutată, arta reprezintă reorganizarea datelor sensibilului.

Modernitatea operei lui Musil constă în faptul că el nu crează personaje care se

confruntă cu drama propriului destin, cu o individualitate bine definită, ci mai degrabă
personaje-tip. Ele sînt trăiesc într-o lume în care identitatea individuală oferită de vechea
ordine a comunităţii patriarhale se estompează treptat, sînt personaje care păstrează mici
reminescenţe ale acestei lumi. Dar aceste reminescenţe, odată internalizate, devin
inconştiente, iar personajele sînt puse în postura de a-şi găsi singuri propria identitate.
Bineînţeles, la Musil, nu este vorba de o criză a identităţii văzută în termenii definiţi de
diverşi antropologi ce au tratat în lucrările lor această problemă, aşa cum s-a manifestat
ea în ţările Europei occidentale, provocată de amploarea pe care a avut-o dezvoltarea
tehnologică, ce a rupt omul din mediul care-l definea ca individ. El face defapt o critică la
1
Ilian, Ilinca, Robert Musil şi reinventarea valorilor(I), Contrafort, 11-12 (133-134), nov-dec
adresa multitudinii de tipuri care coexistă în Austria perioadei pe care o analizează prin
evidenţierea pierderii unor certitudini politice venită din însăşi condiţia umană, aceea a
discrepanţei dintre suflet şi raţiune.

Una dintre temele predilecte ale operei lui Robert Musil este aceea a politicii şi a
aspectelor ei, pe care autorul ni le înfăţişează ca unele ce atrag după sine dificultăţi şi
controverse. Schimbările ce au loc în plan politic în secolul XIX au dus la un amestec
între mentalităţile vechiului Imperiu Habsburgic şi noua situaţie socio-politică, în care
burghezia începe să se afirme. Astfel, Austria este surprinsă ca un amestec de elemente
ale vechii lumi aristocratice (prezenţa castelelor, elemente de baroc predominante, luxul,
etc.) coexistă alături de cele venite dinspre modernism: prezenţa maşinilor, afirmarea
burgheziei pe propriile forţe:
„Pe hîrtie statul era denumit Monarhia Austro-Ungară şi uneori i se spunea
Austria; cu un nume, deci, la care renunţase printr-un jurămînt oficial solemn, dar pe
care-l păstra în toate chestiunile de ordin sentimental, ca semn că sentimentele sînt la fel
de importante ca şi dreptul constituţional şi că prepscripţiile nu reprezintă de fapt
adevăratele lucruri serioase în viaţă. Era, potrivit constituţiei sale, un stat liberal, dar care
era condus în chip clerical. Era condus în chip clerical, dar se trăia în el la modul liberei
cugetări. În faţa legii, toţi cetăţenii erau egali, dar desigur nu toţi erau cetăţeni. Avea un
parlament care se folosea în mod viguros de libertatea sa, dar care era de obicei ţinut
închis; dar exista de asemenea şi un codicil privind stările excepţionale, cu al cărui ajutor
statul se descurca fără parlament şi de fiecare dată cînd toată lumea începea să se bucure
de absolutismul existent, coroana decreta că acum statul trebuia să se administreze iarăşi
la modul parlamentar. Asemenea situaţii erau numeroase în statul acesta şi printre ele se
numărau şi acele conflicte naţionale care pe drept atrăgeau asupra lor atenţia Europei şi
care astăzi sînt complet greşit prezentate.”2

Păstrarea monarhiei în fruntea statului, denumit de autor „Kakania”, venea din

lipsa secularizării în această zonă a Europei, deşi venirea la putere în 1887 a Partidului
Social-Creştin a făcut ca dreptul divin al monarhiei să scadă. Cu toate acestea,
catolicismul a devenit unul naţionalist, militînd activ pentru superioaritatea Austriei în
faţa celorlalte ţări. Interesant este de urmărit faptul că, deşi un stat liberal, Austria era în
continuare subordonată monarhiei. Întrebarea care cred că merită pusă este să vedem ce
elemente au dus la apariţia acestui naţionalism fervent, şi în ce măsură acţionează ele în
„Omul fără însuşiri”.

2
Musil, Robert, Omul fără însuşiri, Ed. Univers, Bucureşti, 1995
 Problema patriotismului este pusă în „Omul fără însuşiri” încă de la începutul
romanului, cînd naratorul îl descrie pe Ulrich: „Patriotismul constituia în Austria un
subiect cu totul special [...] Căci austriecii au fost şi ei victorioşi în toate războaiele
istoriei lor, dar după cele mai multe din aceste războaie au trebuit să cedeze ceva.” Prin
urmare, influenţele iluministe venite din Franţa sînt respinse pe motiv că se află la baza
„democraţiei materialiste” al cărei specific e delimitarea diferitor arii din viaţă în sisteme
de valori autonome şi absolute. Toate acestea au dus la o închidere faţă de tot ce venea
dinafară, o respingere a capitalismului pe care-l considereau nociv, venit din sensibilitatea
creştin-socială pe care o adopaseră: „[...] aşa stăteau lucrurile în Kakania şi în această
privinţă Kakania era, fără ca lumea să ştie asta, statul cel mai progresist dintre toate [...]”.

Monarhia Austriei era una dinastică, deci mentalitatea de tip paternal era una ce
domina păturile înalte ale societăţii. Astfel se explică mîndria cu care se vorbea despre
împăratul lor: „Lui îi venise în minte primul expresia împărat al păcii atunci cînd ştirea
stimulatoare venise din Germania. Ea se legase de la început de imaginea unui
conducător în vîrstă de 88 de ani, un adevărat părinte al popoarelor sale, şi a unei domnii
neîntrerupte de 70 de ani. Aceste două imagini purtau în chip firesc trăsăturile bine
cunoscute ale imperialului său stăpîn, însă gloria care plutea deasupra lor nu era cea a
Majestăţii sale, ci izvora din realitatea superbă că patria sa avea suveranul cel mai bătrîn
şi cu domnia cea mai lungă din lume”. Exemplul lui Leisndorf este, defapt, exemplul
tuturor, pentru că toţi din Kakania erau stăpîniţi de acest tip de mîndrie naţionalistă. Dacă
celelalte „popoare” ale Europei deveniseră deja în mare democraţii, Austria îşi păstrase
vechea conducere şi asta îi asigura de o continuitate, şi deci de o stabilitate pe care ei o
considerau extrem de importantă. Chiar şi burghezia, care în alte ţări au adus odată cu ele
schimbarea, marea revoluţie industrială şi ideea că fiecare om îşi poate dobîndi succesul
pe propriile puteri, aici lucra împreună cu aristocraţia pentru un bine comun, şi anume
păstrarea monahiei. Ei erau fraţi şi surori „laici”, care deşi îmbrăţişaseră meserii ca cele
de fizicieni, tehnicieni, politicieni, etc. ei îşi păstraseră cu mîndrie statutul de oameni
credincioşi, slujbaşi, toţi participînd în felul lor la binele statului.
 Înfiinţarea „Acţiunii Paralele” aduce în prim plan personaje diferite, toate unite
pentru realizarea unui singur scop. Este aici vorba despre acea căutare a unei identităţi
proprii în condiţiile în care ei se simt ameninţaţi dinafară. Or, toate schimbările care se
produceau la acel moment la nivel continental, nu făceau nimic altceva decît să ameninţe
vechea ordine din Austria. Iniţiativa îi aparţinuse contelui Liesndorf, iar întîlnirile aveau
loc în salonul pus la dispoziţie de către Diotima. Ei nu fac altceva decît să promoveze o
politică guvernată de sentimente, şi nu de concepte raţionale, logice, care sînt deteriorate.
Toţi cei pe care îi voi prezenta în continuare se refugiază în ideile simliste ale
naţionalismului socilist.

Diotima, reprezentînd burghezia din Austria, şi care asemenea celor din clasa ei
îşi deschideau saloanele pentru promovarea artei, care îi reprezenta, avea o gîndire cu
totul opusă celei pe care ar trebui să o promoveze. Ea considera modernitatea ca fiind
dăunătoare omului contemporan: „Este o stare de lucruri incomodă, alunecoasă ca un
săpun, de unde propagîndu-se de la sine, de arogantul limbaj simbolic al formulelor
matematice şi chimice, de economie naţională, de cercetări experimentale şi de
incapacitatea de a se ajunge la o comunitate simplă sau elevată de oameni.” Pentru ea,
modernitatea şi civilizaţia erau egale cu nesiguranţa. Însă păstrarea unei culturi vechi a
ţării pe care o iubeşte atît de mult i e părea singurul ei ideal. Ea însăşi considera că femeia
trebuie să se păstreze într-o formă nealterată, pură. Ea este prin definiţie o sentimentală şi
toate acţiunile ei au loc înspre această direcţie. Religia şi arta trebuie să se concentreze
spre monarhie. Ele sînt elementele cele mai importante pentru păstrarea vechii
ordini:”Ceea ce distingea aceste primiri ale Diotimei [..] era de altminteri, dacă putem să
punem aşa. Tocmai elementul laic; acel element constituit din repezentanţi ai ideilor
aplicate practic, care – ca să vorbim cum o făcea Diotima – se strînsese odinioară în jurul
nucleului ştiinţelor divine ca un popor al oamenilor de creaţie credincioşi [..]”.

Liesndorf, un aristocrat „influent, mizează pe forţa necesară menţinerii sistemului

în vigoare”3. Împăratul Austriei era unul al păcii şi asta îi oferea contelui pasiunea de a
contribui şi el la păstrarea ordinii. Astfel, înfiinţarea Acţiunii Patriotice trebuia să îşi
3
Ilian, Ilinca, Robert Musil şi reinventarea valorilor(I), Contrafort, 11-12 (133-134), nov-dec
îndeplinească rolul de a promova aceaste idei ale lui. Idealist prin definiţie, contele
Liesndorf încerca din răsputeri să împace vechea ordine aristocratica a Austriei cu nou
venita burghezie ce revoluţionase societatea.

Arnheim, un alt aristocrat, care asemenea lui Ulrich trăieşte din moştenirea
primită de la tatăl său, este un scriitor de succes ce promovează, prin scrierile sale, ideile
unei filosofii ale iubirii:
„Arnheim, marele om de litere, este întocmai fiinţa care se sacrifică în întregime părţii de
umbră, se lasă înlocuit de un discurs care aspiră doar la a fi inteligibil. Acceptă aşadar
tirania unui sistem simbolic de care se lasă manipulat pentru a-şi da sentimentul unei
intervenţii în creearea acestui sistem [...] Arnheim este tipicul scriitor egocentrisc şi
ambiţios care aspiră – şi pentru perioada vieţii lui, reşeşte – să devină director de
conştiinţe, infiltrînd în minţile cititorilor propriile sale idei, convertindu-i în masă la
arnheism. Scrierile lui seduc în primul rînd pentru că nu destabilizează prea mult sistemul
de idei aflate deja în vigoare în aerul timpului şi pentru că propunerile lui aparent
originale sînt defapt o reluare a aceloraşi vagi şi dezordonate pe care cititorii le pot
asimila cu uşurinţă, dar fără un cîştig real pentru interioaritate.”4

Astfel se explică succesul extraordinar pe care îl are acest scriitor şi datorită

căruia Diotima îl consideră elementul necesar sccesului Adunării Patriotice. El este cel
care, aşa cum Ilica Ilian îl defineşte, scriitorul care vorbeşte pe înţelesul tuturor. Prin
poziţia sa însemnată şi lipsa de excentricitate care îl caracterizau, Arnheim era considerat
un om potrivit pentru mişcarea pe care o iniţiaseră ceilalţi. El vorbea, în cărţile sale
despre uniunea spiritului cu economia, deci tocmai acea viziune romantică asupra
societăţii căci, spune el, „venise în acest oraş vechi numai pentru a se distrage puţin, prin
farmecul baroc al străvechii culturi austriece, de la calculele, materialismul, raţionalismul
posomorît în care e condamnat să acţioneze astăzi un om civilizat”. Iar Austria era o ţară
în care totul era privit din acest unghi. Cît priveşte „arnheismul” despre care vorbeşte
autoarea articolului citat, Diotima cel puţin este sedusă de ideile scriitorului de succes aşa
de mult încît Ulrich trece pe un plan secund pentru ea în ceea ce priveşte intelectul celor
doi: „[...] Diotima adăugase hotărîrii ei, ca să spunem aşa, un codicil în favoarea lui

4
Ilian, Ilinca, Robert Musil şi reinventarea valorilor(I), Contrafort, 11-12 (133-134), nov-dec
Ulrich [...] în faţa conştiinţei ei îl declarase nematur, deşi Ulrich era mai în vîrstă decît ea
însăşi, îşi pusese în gînd să-l compătimească şi aceasta îi uşura convingerea că era o
datorie să-l aleagă pe Arnheim în locul lui pentru conducerea acelei Acţiuni atît de plină
de răspunderi [...]”.

În contrast cu toţi cei pe care i-am discutat pînă acum este Ulrich. El nu este, spre
deosebire de ei, un naţionalist fervent, poate şi din cauza faptului că şi-a petrecut
doisprezece ani în străinătate. Deşi îşi îndeplineşte foarte bine rolul care-i este atribuit în
funcţionarea Acţiunii, Ulrich simte că locul lui nu este acolo. Cu toate acestea, toţi sînt
uniţi printr-un singur sentiment care-i domină – iubirea. La toţi se manifestă o căutare
subiectivă pasionată care trece dincolo de realitatea socială şi politică, ce vine din ideea
că etica religioasă se află în directă relaţie cu înţelegerea societăţii şi a eului. Ulrich însuşi
are o mulţime de idei pe care nu ştie cum să le exprime, astfel că, pînă la urmă, alege
eseul ca formă de manifestare a tuturor acestor idei ce-l chinuie. Ei aleg calea artei pe
care o amestecă cu realul. Exemplul cel mai exagerat în această direcţie este Clarisse care
încearcă să urmeze literal exemplul supraomului lui Nietzsche pentru a transforma însăşi
propria sa viaţă în artă. Pentru că arta este, în definitiv, o modalitate de a păstra acea
ordine a societăţii austriece despre care vorbeam.

Ideea finală a romanului este că oamenii, indiferent de cît de mult ar încerca, nu

pot opri societatea din mersul ei firesc spre progresie. Or, singurul lucru pe care îl pot
face ei este să încerce să se integreze şi să participe pe cît posibil la aceste schimbări.
Personajele lui Arnheim, Diotima, Liesndorf nu fac altceva decît să încerce să oprească
această modernizare a societăţii austriece. Dominaţi de o oarecare nostalgie şi iubire
pentru vechile orînduiri, încearcă din răsputeri să tragă toate elementele noi ale
progresului spre trecut, să le subordoneze trecutului. Naţionalismul lor se manifestă prin
teama intruziunii unor elemente din afară ce nu caracerizează societatea pe care o iubesc.

Biliografie:
1. Lăcătuş, Adrian, Tradiţiile estetice, etice, filosofice, morale şi politice şi formele
modernităţii centra-europene, 2007-2008
2. Sieg, Christian, Kantian meditations on the experience of modernity –
www.telospress.com
3. Ilian, Ilinca, Robert Musil şi reinventarea valorilor (I) şi (II), Contrafort: 11-12,
nov-dec.; 2-3, feb-mart.
4. Musil, Robert, Omul fără însuşiri, Ed. Univers, Bucureşti, 1995