Misiunea lui Segovia a avut doua planuri: sa mareasca repertoriul instrumentului si prezinte chitara

unui public cat mai larg. Nascut in Linares in 1893, Segovia si-a inceput studiile muzicale in Granada.
A refuzat sa cante la alte instrumente, alegand in locul lor chitara, la care a invatat sa cante singur; a
fost intotdeauna mandru sa spuna ca si-a fost propriul elev si profesor. Tarrega a largit tehnica
instrumentului,dar Segovia a rafinat-o. Tehnica lui pentru mana dreapta a fost differita de a lui Tarrega,
cel din urma intorcandu-si incheietura intr-un mod rigid si aducand degetele pe corzi la un unghi drept,
in timp ce Segovia are o mana mult mai relaxata, aceasta fiiind data de pozitia degetului al 3-lea.
Segovia alterneaza intre cantatul cu unghii si fara,in functie de piesa.

La varsta de 14 ani, sustine primul recital ca mai apoi sa sustina un turneu in Spania si America de
Sud. Dupa debutul sau in Paris, Segovia si-a extins considerabil numarul de turnee, cantand in aproape
toate centrele muzicale importante ale vremii.

Multi elevi ai sai sunt astazi solisti renumiti si,predand la conservatoare din toata lumea, mentin si
stabilesc interesul pentru chitara clasica. Acest lucru a fost facilitat si de cresterea numarului de lucrari
scrise pentru instrument, si cazul asta Segovia fiind principalul factor; prin sensibilitatea sa de a canta a
atras compozitorii la posibilitatile de expresivitate a chitarei, iar repertoriul s-a largit mai mult ca
niciodata.

In Spania imboltul dat de Falla a fost urmat de Joaquin Turina (1882-1949) si de Federica Moreno
Torroba, care au inceput sa compuna in colaborare cu Segovia. Fandanguillo a lui Turina si Suita
Castelanna a lui Toroba, ambele publicate in 1926, exprima cu tarie traditiile nationale spaniole prin
miscarea ritmica puternica. Torroba a sustinut effectul dramatic in Nocturno, care a aparut in acelasi
ani, dar o atmosfera mai calma este stabilita in Preliudio (1928) si in foarte liricul Burgalesa (1928).
Umorul abunda in Serenata Burlesca, si isi incheie perioada timpurie de creatie prin Pieces
Characterisques (1931), o colectie de sase piese: Preambulo, Oliveras, Melodia, Los Mayos, Albada si
Panorama.

Turina si-a extins creatia prin Rafaga (1930), o piesa descriptiva care portretizeaza o rafala de vant.
Cele doua miscari din Garrotin si Soleares, care impreuna formeaza Hommage a Tarrega (1935), sunt
pline de effecte specifice muzicii flamenco si pot fi descrise ca fiind exemple formale ale genului. Cea
mai ambitioasa compozitie a sa pentru chitara a fost Sonata (1932), a carei texturi e similara cu cea a
lucrarilor timpurii. Foarte populara Sonatina (1953) este mult mai variata si temele sale atractive duc
mai departe farmecul din piese mai putin ambitioase.