Carol I Principele de

otel al Romaniei
arol I Principele de otel al Romaniei no tags+ZOOM

Rigoare, sobrietate si tenacitate acestea au fost cuvintele de ordine

pentru primul rege al Romaniei. Inconjurat de o stralucita pleiada de oameni
politici, Carol a facut istorie indeplinind destinul national al Romaniei:
independenta si modernizarea. Comandant suprem al armatelor romano-ruse
in asediul Plevnei din timpul Razboiului de Independenta (1877-1878), cu o
contributie decisiva in acelasi razboi, Carol s-a incoronat rege in 1881,
purtand cu nedisimulata mandrie coroana de otel turnata din metalul unuia
dintre tunurile turcesti capturate la Grivita.

Un rege pentru Romania

Destinul i-a zambit Romaniei atunci cand doar un miracol a facut ca

inlaturarea miseleasca a lui Alexandru Ioan Cuza de pe tronul reunit al
Moldovei si Munteniei sa nu se transforme intr-un dezastru pentru toti
romanii. Clasa politica romaneasca, in frunte cu guvernul provizoriu condus
de prim-ministrul Ion Ghica, se vedea nevoita atunci sa infrunte actiunile in
forta ale Miscarii Separatiste din Moldova si nemultumirile taranilor care
credeau ca prin exilarea lui Cuza, Legea rurala din 14/26 august 1864 ( Lege
prin care peste 400.000 de familii de tarani fusesera improprietarite cu
terenuri agricole) avea sa fie anulata. Mai mult, situatia parea sa fi scapat
complet de sub control in momentul in care Imperiului Otoman si-a masat o
mare parte a efectivelor militare la sudul Dunarii, anuntand o interventie in
forta sub pretextul ca Unirea Principatelor Romane nu era recunoscuta decat
sub Alexandru Ioan Cuza.
Intr-o atare stare de fapt, singura salvare a Romaniei parea, asa cum
chiar Cuza propusese, alegerea unui principe strain in fruntea tarii, un
principe care sa aduca tara, prin originile si prin influenta sa, sub protectia
marilor natiuni europene. Abil politician, I.C. Bratianu, artizanul aducerii pe
tron al lui Carol I, ii cere sfatul lui Napoleon al III-lea, iar in urma intrevederii
dintre monarhul francez si delegatia din Romania se anunta numele primului
rege care ar fi urmat sa urce pe tronul de la Bucuresti... Filip al Belgiei, conte
de Flandra. Membru al impozantei familii regale de Orleans, Filip ar fi
reprezentat apropierea de Franta, sora mai mare a Romaniei - asa cum era
vazuta in acea perioada - si ar fi putut aduce, in viziunea oamenilor politici ai
vremii, influenta celei mai liberale Constitutii din lume, cea
belgiana. Proiectul "Filip I de Romania" s-a dovedit insa un esec, contele de
Flandra refuzand politicos oferta delegatiei romanesti. In fond, suveranul
micului stat de la nordul Dunarii era inca supus Imperiului Otoman si era
nevoit sa plateasca un greu tribut anual Inaltei Porti. Pentru un cap incoronat
din Europa Occidentala o supunere fatisa in fata sultanului ar fi echivalat cu o
dezonoare adusa intregii sale familii regale. Mai mult, Muntenia si Moldova
erau tari cu o puternica influenta balcanica, standardele de viata ale vremii
in cele doua principate fiind cu mult sub cele considerate decente intr-o
natiune occidentala.
Intorsi la Palatul Regal Tuilleries din Paris, acolo unde se afla insusi
Napoleon al III-lea, politicienilor romani, in frunte cu I. C. Bratianu, li se
propunea un nou nume, de data aceasta german, cel al familiei regale de
Hohenzollern. Astfel, in ciuda opozitiei unei parti a clasei politice de la
Bucuresti, I.C. Bratianu calatorea la Dusseldorf chiar a doua zi, acolo unde il
intalnea pe Printul Carol Anton de Hohenzollern, caruia ii inmana cererea de
a trimite pe unul dintre cei patru fii ai sai pe tronul Principatelor Unite.
Cel mai potrivit pentru aceasta misiune s-a dovedit Carol Eitel Friedrich
Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele sau complet,
cel de al doilea fiu al printului prusac Carol Anton. Absolvent al Scolii de
Cadeti din Munster si al Scolii de Artilerie din Berlin, Carol era un ofiter
incercat, demn de originile sale prusace, care participase cu succes la cel de
al doilea Razboi din Schleswig, razboi purtat intre Austria si Prusia pe de o
parte si Danemarca. Disciplinat, calit in arta razboiului, abil diplomat, ofiter
cu o larga apreciere in randul propriilor soldati, Carol isi manifestase din start
intentia de a prelua tronul Principatelor, mentionand ca supunerea fata de
sultan nu reprezenta un impediment atat de mare si ca acesta va fi inlaturat
la momentul oportun. Romania isi castigase principele pe care si-l dorise, si
asta spre surprinderea intregii Europe, care vedea mai degraba o apropiere a
acesteia de Franta, decat de Germania.
Obligat, pentru a strabate o Austrie ostila, sa foloseasca un
pasaport elvetian fals, pe numele de Karl Hettingen, nume ce amintea de
castelul parintelui sau din apropiere de Saint Gallen, Carol ajunge la 8 mai
1866 la Turnu Severin. O zi mai tarziu, la Pitesti, semneaza primul document
in calitate de suveran, gratiindu-l pe mitropolitul Calinic Miclescu, participant
la manifestatia separatista din 3 aprilie de la Iasi. La 10 mai intra in
Bucuresti, intampinat de peste 30.000 de locuitori la Baneasa, acolo unde
primarul Dumitru Bratianu ii inmaneaza cheile orasului. In aceeasi zi,
depune, in limba franceza, juramantul de credinta in calitate de domnitor,
singurul cuvant pronuntat in romaneste fiind "jur". Cancelarul Bismark ii
spusese la pornirea inspre Romania: "De ce sa nu incerci? Daca reusesti, cu
atat mai bine pentru tine! Daca esuezi, o sa te intorci cu amintiri
interesante". Spre meritul sau si al dinastiei, Carol I nu a esuat.

Independenta si primii pasi spre intregirea neamului romanesc

Asa cum declarase la Dusseldorf, in cercul restrans al diplomatilor

romani, Carol I nu uitase promisiunea de inlaturare a dominatiei otomane din
Principatele Romane si dobandirea independentei acestora. Un astfel de
deziderat indraznet nu se putea realiza insa fara mobilizarea Marilor Puteri.
Iar acest moment vine in 1876, atunci cand, la 11 august, Rusia mobilizeaza
doua corpuri de armata si patru divizii in vederea iminentului conflict cu
Turcia. In fapt, Imperiul Tarist nu se impacase niciodata cu influenta Inaltei
Porti in Balcani, iar razboiul devenise inevitabil atata vreme cat niciuna dintre
parti nu dorise o solutionare pasnica a conflictului. In acelasi timp, in
Romania au loc primele masuri de intarire a armatei in vederea viitoarelor
inclestari, iar prin Inaltul decret 1945 din 9 octombrie 1876, comanda
suprema a armatei era incredintata Domnitorului Carol I.

Era evident, atat pentru domnitor, cat si pentru membrii guvernului, ca

obtinerea independentei nu se putea realiza decat pe calea armelor, cu atat
mai mult cu cat politica discriminatorie a Inaltei Porti fata de Romania - cea
prin care se refuza dreptul romanilor de a-si bate moneda proprie, de a
acorda decoratii, de a se numi "Romania" precum si catalogarea jignitoare la
adresa tarii, cea de "provincie otomana privilegiata" - fusese aspru criticata
printr-o scrisoare deschisa de catre ministrul de externe, Nicolae
Ionescu. Astfel, la 4 aprilie 1877, Romania si Rusia semnau conventia prin
care se permitea trupelor rusesti sa patrunda in Balcani spre viitorul teatru
de razboi cu mentiunea speciala ca Tarul se obliga sa respecte drepturile
statului roman, si sa mentina si sa apere integritatea teritoriala a Romaniei.
La 12 aprilie 1877, tarul Alexandru al II-lea declara razboi Turciei dupa ce, cu
doua zile in urma, la 10 aprilie 1877, Bucurestiul intrerupsese orice relatie
diplomatica cu Inalta Poarta, actiune care se soldeaza cu puternice represalii
otomane asupra localitatilor romanesti Giurgiu, Oltenita, Corabia, Bechet si
Islaz. Drept raspuns, armata romana deschide focul de artilerie asupra
Vidinului de la Calafat, la 28 aprilie 1877, iar la 10 mai, in acelasi an, era
proclamata - la Bucuresti - independenta Romaniei.

Razboiul ruso-turc incepe dezastruos pentru armata tarista. Primul atac

asupra Plevnei are loc la 8 iulie 1877, insa esueaza lamentabil, aducand
pierderi grele trupelor comandate de Marele Duce Nicolae. Zece zile mai
tarziu, cel de al doilea atac sufera aceeasi soarta. Este momentul in care
Ducele Nicolae ii scrie in disperare de cauza domnitorului Carol I sa trimita
trupele romanesti peste Dunare. La 20 august 1877, armata romana
comandata de Domnitorul Carol I trecea pe podul de la Corabia si inainta
victorios spre ceea ce avea sa fie cea mai grea lovitura pentru Imperiul
Otoman, cucerirea Plevnei. De altfel, numarul ostasilor romani cazuti in
sangerosul asediu asupra Plevnei este considerat cel mai mare din intregul
razboi care a avut loc intre 1877-1878. Inconjurat, ranit la picior de un
srapnel, Osman Pasa, generalul turc aflat la conducerea trupelor otomane, se
preda neconditionat si ii inmana sabia sa ofiterului roman Mihail Cerchez,
gest refuzat de acesta pana la venirea lui Carol I.
Ceea ce a urmat este istorie. Grivita I si II, Rahova, Smardan,
Vidinul si celelalte fortificatii turcesti din Bulgaria au cazut rand pe rand in
fata armatei ruso-romane comandate ireprosabil de Carol I. In semn de
omagiu, abnegatia principelui avea sa ramana imortalizata peste timp de
marele poet George Cosbuc: "Domnitorul a plecat la tabara indata ce s-a
auzit ca rusilor le merge rau cu razboiul si ca li s-a pus Osman Pasa de-a
curmezisul in drum. La tabara de la Calafat a plecat Domnul cam pe la
inceputul lui iulie si a stat acolo vreo sase saptamani. Nu s-a mai intors
acasa, dupa caderea Plevnei, El a fost intre ostenii sai si a indurat
neajunsurile si greutatile razboiului douazeci si sase de saptamani, fara
intrerupere. Mai bine de jumatate de an a zabovit pe campiile de lupta, batut
de ploi si de vanturi, si primejduindu-si viata pentru binele tarii."

Dupa victorie, Carol s-a incoronat rege (in 1881), punandu-si pe

frunte coroana de otel turnata din metalul unuia dintre tunurile turcesti
capturate la Grivita la 30 august 1877. A adaugat Romaniei Dobrogea in
1878 si Cadrilaterul in 1913. Astfel, Carol I sadea semintele reintregirii tarii. A
fost insa randul lui Ferdinand I, nepotul sau, sa implineasca destinul national
al Romaniei, prin Marea Unire de la 1918.

O viata ca o lupta

Inconjurat de o stralucita pleiada de oameni politici: I.C. Bratianu,

Mihail Kogalniceanu, Ion Ghica, P.P. Carp, Lascar Catargiu, Nicolae Ionescu,
Titu Maiorescu, Ion I.C. Bratianu, Take Ionescu sau Nicolae Filipescu, Carol a
facut istorie la propriu. Daca dobandirea independentei Romaniei a fost un
act de mare eroism care i-a asigurat un etern loc in inimile romanilor, Regele
de otel era constient ca adevarata lupta abia incepea. Era lupta pentru
modernizarea unei Romanii care, pentru prima data dupa secole intregi, isi
putuse afirma neatarnarea si identitatea nationala. Beneficiind de cea mai
lunga domnie din istoria romanilor (1866-1914), Carol a lasat urmasului sau o
Romanie cu o moderna retea feroviara, cu cel mai lung pod din Europa (podul
de la Cernavoda), cu un port functional amenajat la Constanta si cu o
resedinta de vara la Peles, demna de oricare tara moderna europeana. Cu
sprijinul sau au activat si au modernizat invatamantul Spiru Haret,
administratia - Vasile Lascar, iar apararea nationala - Nicolae Filipescu.
Bucurestii, care se infatisau calatorului din 1866 ca un sat mai mare cu
pretentii de urbe, erau in 1914 orasul Ateneului, al Palatului Postelor, al
Palatului CEC, al Palatului Sturdza, al Cercului Militar National, al hotelului
Athenee Palace si nu in ultimul rand al nou-construitului Palat Regal.
Sfarsitul vietii si al domniei sale a fost marcat insa de suferinta de a
nu-si fi putut tine cuvantul dat imparatului Germaniei: acela de a alinia
Romania in razboi alaturi de patria sa de origine. In urma Consiliului de
Coroana de la Sinaia din 1914, acelasi consiliu care trebuia sa stabileasca
partea alaturi de care Romania ar fi urmat sa intre in Primul Razboi Mondial,
Carol I s-a vazut pus in fata unei alegeri sfasietoare: aceea de a lupta
impotriva tarii sale de origine sau de a alinia Romania, impotriva vointei
acesteia, intr-un razboi alaturi de Germania. Se spune ca tocmai durerea
pricinuita de o asemenea alegere a fost cea care i-a grabit sfarsitul de la 10
octombrie 1914.

In urma sa ramanea o Romanie moderna, o tara a

carei tranzitie de la balcanism catre o existenta
comparabila cu cea a tarilor occidentale fusese pe cat
inovatoare, pe atat de brusca. Si tot in urma sa ramanea
un nume demn de paginile de aur ale istoriei... Carol I al
Romaniei - Regele de Otel.