Pustnicii nevazuti ai Romaniei

(Veghetorii Patriei)

16 MiercuriAPR 2014
POSTED BY ORTODOXIANEAMULUI IN ARTICOLE
SCRIE UN COMENTARIU

Nu departe de Ramnicu-Valcea, pe soseaua care duce spre Olanesti, un drum forestier urca
brusc spre inima muntilor si a padurilor seculare, spre manastiri inaltate sub stanca si spre
schituri pierdute prin nori. Se spune ca pe culmile innegurate ale Builei mai exista sihastri.
Se spune ca rugaciunile lor inmoaie si piatra, ca sterg pacatele lumii si imblanzesc
pedeapsa lui Dumnezeu: armata secreta a ortodoxiei, care exista acolo dintotdeauna si va
ramane cat lumea. Imparatia de piatra a pustnicilor
Cheia, satul cu case din lemn si din piatra, e ultima asezare terestra pe drumul forestier
ce urca prin paduri spre Masivul Buila. Ma gandesc la istoria pe care mi-o povestea un
jurnalist francez impatimit de Romania, cum ca in tara sa mai exista trei ursi bine
supravegheati prin satelit si ca acolo, cine vede o urma de urs se fotografiaza langa ea, ca
si cum ar fi o mare reusita. Locurile acestea prin care trec, de o salbaticie si de o frumusete
care-ti taie rasuflarea, locurile acestea aproape neatinse, padurile colosale de fag, in care
copacii urca la cer precum coloanele de piatra ale unei catedrale, peretii verticali de stanca
ce se zaresc in departare toate acestea, imi spun, sunt lucruri care conteaza. Romanii
aflati la putere viseaza la hoteluri de cinci stele, in timp ce strainii platesc bani grei pentru
a se catara o singura data prin locuri neatinse, pentru a vedea o singura data un animal
salbatic, pentru a auzi o singura data rezonanta cutremuratoare a unei rugaciuni intonate
in creierul muntilor de catre maicile unui schit de la marginea lumii.

Schitul Iezer
Tulburatoarea istorie a unui masacru
Suntem sus, lumea a ramas departe, in vale, suntem in pragul inserarii si o lumina
crepusculara se filtreaza printre frunzele copacilor. Drumul serpuieste pe apele reci ale
Cheii, aerul are culoarea mierii, cand, la una dintre curbele incolacite in jurul peretilor de
stanca, rasare o troita. Un acoperamant de lemn, o cruce de piatra inlauntru. Probabil ca
Dumnezeu se afla dintotdeauna aici, in spatele peretilor de stanca, urmarind tacut
respiratia rarilor trecatori care citesc pe-o tablita istoria teribila a acestui loc. Pe locurile
acestea pluteste amintirea unui macel, a unei ingrozitoare crime, copacii imensi ai locului
au fost probabil martorii acestei terifiante intamplari pe vremurile cand drumul acesta nu
exista, cand numai cerul si peretii de stanca au fost aici, sa auda vuietul uciderii celor 300
de calugari ai Schitului Iezer. Pe albia raului, sub troita aceasta, se afla locul in care au fost
ingropati martirii. O sageata bicisnica din tabla indica directia, o coborare abrupta conduce
printre arbori si printre stanci pana la locul unde trei cruci sapate in piatra, trei cruci
acoperite cu muschi, indica locul marelui masacru care s-a petrecut aici acum 450 de ani
batuti pe muchie. Pasarile amurgului canta ca in Paradis. 300 de oameni ucisi Ar fi trebuit
ca aici pamantul sa musteasca de sange si acum, pasarile nu ar fi trebuit sa cante, iarba
nu ar fi trebuit sa creasca, copacii nu ar fi trebuit sa fie atat de frumosi si raul rece al Cheii
sa nu fie atat de vesel. Aveam sa urc pana la schit, aveam sa descopar stravechea, superba
bisericuta pictata si clopotnita din alte vremuri, aveam s-o urmez pe maica Mihaela, abia
venita de la sapa, printre batranele ziduri ale manastirii, povestind carnagiul. Nu, nu a
fost o crima obisnuita, spune ea, a fost o crima in numele aurului, in numele stralucirii
diavolesti a aurului care ia mintile oamenilor, pentru ca aici, la temelia schitului, Mircea
Voda Ciobanu si doamna sa, Chiajna, ingropasera un cazan plin cu aur. Erau vremuri de
bejenie si de restriste, cand navalitorii ardeau totul in cale, si Voda, dupa ce a recladit
schitul, a ingropat acolo aurul pentru vremurile grele, ca sa aiba calugarii intr-o buna zi cu
ce il cladi din nou. Asta se petrecea pe la 1550, zice maica, in timp ce se preumbla pe sub
micul arbore inflorit violet de sub peretele clopotnitei, in timp ce-si cere scuze pentru
hainele ponosite. Stiti, abia am venit de la sapa. Ginerele voievodului era un ungur, care
a aflat despre comoara de la sotia sa si atunci a trecut muntii cu slugile sale si a trecut prin
foc si sabie schitul, a luat aurul si s-a refugiat inapoi, in Ardeal. Aceasta crima s-a petrecut
pe la 1570, zice, stergandu-si fruntea cu maneca si deschizandu-mi usile stravechii biserici
cu pictura scorojita de vremuri, cu o schela inaltata sub bolta de piatra. Intru apoi in
biserica noua, unde sunt moastele Sfantului Antonie, aflu ca primii ctitori ai acestui superb
lacas din inima muntilor au fost Radu I, pe la 1380, si fiul sau, Mircea cel Batran, ca locul
acesta, in ciuda izolarii sale, a fost calcat mereu de dusmani si de pagani, ca aici, acum
sute de ani, nevoiau sute de calugari si de schimnici pierduti prin codri nesfarsiti, in pesteri
si sihastrii. Biserica noua este frumoasa, dar nu are nobletea obosita, teribilul aer singuratic
al celei vechi. Si Sfantul Antonie?, o intreb pe maica Mihaela. Era aroman, zice ea,
venea din tinutul Pindului si, la 64 de ani, dupa o viata de negustor bogat si implinit, a
venit aici pe la 1648 si a locuit in pestera de sus, unde a sapat cu mainile sale o chilie in
stanca. A ales locul pentru ca in vis i s-au aratat calugarii ucisi si el si-a urmat visul.
Douazeci si opt de ani a vietuit fara odihna, practicand rugaciunea inimii si munca, ridicand
biserica, pentru ca in noaptea de 23 noiembrie 1720 sa treaca la vesnicie, cu sufletul
impacat. Si acum, scuzati-ma, spune maica Mihaela, trebuie sa plec la slujba, bate toaca
de utrenie, e seara.

Strabat inca o data curtea paradisiaca a manastirii, inspectez constiincios zidurile de piatra
pe care Sfantul Antonie le-a cladit cu mainile sale, maicile curg dinspre chilii spre noua
biserica, usa se inchide, apoi vocile lor ireale rasuna straniu, printre arborii inserati si
printre zidurile albe.

Schitul Pahomie
Mormantul Parintelui Galaction
Am dormit in mijlocul salbaticiei, printre copaci si printre stele, desi as fi putut sa dorm la
manastire. Am respirat odata cu Buila. Dimineata o noua bucata de drum prin inima
paradisului, spre Izvorul Frumos. Patrund mai adanc in inima muntelui, strazile orasului
sunt mai departe ca niciodata. Iata apa cristalina ce izvoraste din inima stancii, iata Cristul
rastignit de sub marii pereti verticali, strajuit de doi lei de ghips. Aici este Schitul Pahomie,
schitul de sub pieptul muntelui. Aveam sa descopar ca drumul de sus, care de fapt este o
carare ce duce de la schit pana la grohotisul Izvorului Frumos, este plin de pitici colorati,
tot din ghips. Intru si descopar extraordinara priveliste a unei mici bisericute cladite sub o
stanca imensa, cuibarita cumva la poalele stancii. O iedera colosala imbraca peretele, o
troita, o icoana pictata direct pe peretele de piatra, o cladire marunta adaposteste cateva
chilii. Mai incolo, o mica constructie alba, de lemn si piatra, se ridica din mijlocul unei
pajisti. In dreapta intrarii un mormant pe care scrie un nume: Parintele Galaction Zelig,
nascut in 1944. Anul mortii nu e trecut, drept pentru care inteleg ca parintele este in viata.
In timp ce privesc cu nedumerire animalele de ghips raspandite peste tot, in timp ce observ
lucrarile de restaurare ale micii bisericute, un batran calugar coboara scara de piatra spre
mine. Are barba alba si ochii albastri, surazatori. Este Parintele Galaction, stapanul
mormantului de la intrare, calugarul stancilor si al Izvorului Frumos, care mangaie lumea
acestor locuri de 22 de ani batuti pe muchie. Stam pe marile banci de lemn, dupa ce am
vazut bisericuta de sub munte, stam de vorba si el imi spune despre istoria acestui loc, ca
si cum toate s-ar fi petrecut ieri. Vorbeste cu ochii inchisi despre Barbu Craioveanu, marele
ban, omul care a recladit manastirea de la Bistrita valceana, dupa ce ticalosul Mihnea cel
Rau a daramat-o cu tunul in 1509, si despre bejenia sa aventuroasa prin munti, impreuna
cu soldatii sai cei mai credinciosi. Pe-atunci, nu era nici un drum care sa duca pana aici si
se putea ajunge numai urcand pe firul apei, si marele ban al Craiovei, Barbu, era fugit
impreuna cu capitanul sau, Sava haiducul, si aici, la Izvorul Frumos, si-au gasit refugiul si
mantuirea de armatele lui Mihnea cel Rau. Nici salbaticiunile, nici Mihnea nu le-a venit de
hac si multi ani mai tarziu, cu ajutorul lui Dumnezeu, in semn de recunostinta, Barbu
Craioveanu a cladit aici schitul si s-a calugarit sub nunele de Pahomie, pe la 1520.
Reporterul incearca sa reconstituie in minte peisajul acelor timpuri si strania asociere intre
marele ban devenit calugar si capitanul sau, Sava, devenit haiduc, incearca sa le vada
umbrele pe sub Muntele Builei, sa si-l imagineze pe vel-spatarul Constantin care avea sa
poarte mai tarziu numele de Brancoveanu, pe la 1684, recladind schitul si intarind
drepturile sihastrilor care locuiau pe Buila. Parinte, zic catre Galaction Zelig-
maramureseanul, astazi mai exista sihastri? El ma priveste cu atentie printre gene si
scapara albastru din priviri. Acesta este un lucru de taina, zice. Eu inteleg ca mai exista,
dar ca nu se poate vorbi despre asa ceva, apoi parintele trece cu dezinvoltura la istorii mai
recente, cum ar fi parasirea schitului in 1880 si recladirea lui in 1952. Cum in 1952?,
intreb uimit, caci era in plina epoca stalinista si Parintele zambeste, isi trece mana peste
barba: Patriarhul Iustinian a facut asta, zice, si cu Episcopul Iosif al Ramnicului.
Patriarhul era prieten cu Voitec, cu Bodnaras si cu altii si si-a folosit puterea ca sa
recladeasca schitul. Stii cum a murit Preafericitul Iustinian?, zice parintele, trecand pe sub
marii copaci de la Pahomie. I-au dus intr-o zi o lista cu bisericile care urma sa fie daramate,
pentru ca el s-o semneze. A doua zi, l-au gasit mort. Lista nu era semnata. Apoi, ma
fulgera cu privirea si ma intreaba de ce imi tund barba, de ce sunt tuns asa de scurt.
Reporterul luat prin surprindere tace incurcat. Hm, face parintele serios, apoi zambeste
deschis si imi spune despre mormantul pe care si l-a pregatit. Unii spun ca e prea
somptuos, tie cum ti se pare?, ma intreaba. Pai El rade. Le spun tuturor ca mi-am
facut o vila la munte, ei ma intreaba cu cate camere, si eu le spun ca e cu una singura
ha-ha.
Aveam sa ma despart de nemaipomenitul Parinte Galaction, dupa ce am vazut aproape
totul. Adica vitelusa nou-nascuta de sus, de la grajd, icoana pictata pe stanca, piticii si
miracolul chipului Mantuitorului, sapat in stanca de vanturi si de ploi, ce pare ca priveste
mica bisericuta. Barba Mantuitorului este o iedera gigantica, pe care parintele a plantat-o
cu 20 de ani in urma. Aveam sa plec putin nelamurit. De unde vin aceasta vioiciune,
aceasta bucurie, aceasta serenitate, aceasta liniste vesela a Parintelui Galaction? De ce a
vrut sa se fotografieze, ca intr-o joaca, alaturi de mormantul sau de sub stanca, de ce nu
a vrut sa spuna nimic despre sihastrii din munti? El, Parintele Galaction cel vesel, cel senin,
cel batran, cel frumos si cel bun, este fostul staret. Galaction zambeste mereu.

Schitul Patrunsa
Muntele pustnicilor nevazuti
Turcii navalesc din nou peste tinuturile Valcii, sunt deja la Barbatesti, si zvonul bataliei se
aude, si fumul caselor incendiate se vede sub munti. Daca si satul lui Barbat, fratele lui
Litovoi cel ucis la 1273, este in flacari, atunci nu mai este nimic de facut. Paraschiva este
tanara, este frumoasa si poarta in pantece copilul barbatului sau, Modoran ciobanul, insa,
Doamne, Modoran este sus, in munte, cu oile, si ea este singura si trebuie sa fuga, sa
alerge, sa salveze mica viata dinlauntrul sau, nu mai este timp de pierdut. Lasa in urma
satul Pietreni si casa si toate si alearga catre Buila salvarii, catre muntele sfant, catre
locurile unde vietuiesc pustnicii cerului in pesteri de piatra si unde dusmanul nu poate
ajunge. Paraschiva urca spre cer, copilul se zbate in pantece, basmaua ei, unde o fi
basmaua, mai e putin pana sus, satele au ramas undeva in urma, cand o patrund durerile
facerii. Suntem in anul 1639 de la Hristos si sub Muntele Buila se naste un copil, sub cerul
liber. Se va numi Constantin, va deveni episcop, sub numele de Climent. Locul se va numi
pentru totdeauna Patrunsa si el, copilul devenit episcop, va cladi aici in 1740 un schit cu
hramul Sfintei Paraschiva, in amintirea mamei sale.
Minunata poveste, isi spune reporterul, in timp ce se indreapta spre locul acesta
binecuvantat. Masina a ramas in urma, caci pana la Patrunsa nu se poate ajunge decat pe
jos, printre arborii colosali, printre fagii-gigant ai acestor paduri seculare, pe care niste
iresponsabili si niste ticalosi le doboara acum cu drujbele. Radacinile acestor copaci curg
pur si simplu, sunt ca niste degete ale unui pianist cosmic intinse pe claviatura planetei,
culoarea acestor copaci este cea a pietrei si tristetea ce te cuprinde in fata unui asemenea
copac doborat este sfasietoare. Sute de ani le-au trebuit acestor fiinte vii sa ajunga ca
niste coloane de catedrala, cinci minute le-au trebuit oamenilor sa le distruga. Din loc in
loc sunt troite pictate, pe care calugarii de la Patrunsa au scris avertismente inutile,
superbe icoane impodobesc din loc in loc marile trunchiuri ce urmeaza sa moara de drujba,
cararea trece ingusta printre munti, printre paduri seculare, printre izvoare. Deasupra trec
avioane ale altei lumi, inainte se vede Buila ca un dinozaur colosal, iesind dintre codri.
Apoi descopar schitul si fantana cu icoana de la intrare, pe un mic podis sub umbra padurii
se vede o cruce bizara replica a Golgotei. Si intru, si trec pe langa biserica schitului, in
cautarea staretului despre care stiu ca se numeste Varsanufie, si arunc o privire catre
constructia unei noi biserici, la care abia s-a sapat fundatia. Trecem cu vederea acoperisul
stralucitor de tabla al bisericii, figuri barboase de calugari aluneca prin spatiul acesta
zdrobit de prezenta marelui Munte Buila. Il descopar pe Parintele Varsanufie sus, la chilia
sa, tocmai a spovedit un calator, un pelerin. Soarele rosu al unui apus incendiaza creasta
muntelui si Parintele Varsanufie pare tanar si batran in acelasi timp, lucid si visator, cu
priviri taioase si suras bun. O centura militara ii incinge braul. Un soldat al Domnului, imi
spun, care stie multe si care sper ca-mi va dezvalui marele secret al sihastrilor din Muntele
Buila. Imi arata chilia sa mica si curata, altarul cu ferestrele spre rasarit, vorbeste incet
apoi, in timp ce-mi arata locurile. Sunt chilii peste tot, mici constructii din lemn raspandite
de jur-imprejur. El insusi a fost pustnic, el insusi a gustat din miracolele singuratatii in
numele Domnului timp de trei ani, in adancurile Muntelui Buila, dupa ce a venit de la
Frasinei. O pasare de prada se invarte in inalturi, el ma conduce catre chilia halucinanta a
monahului Lavrentie cel surazator, cel care face ceaiuri din plante, cel care a construit cu
mainile sale ceea ce vad. O chilie din lemn, o alta suspendata pe trunchiul unui copac, un
intrand din piatra ca o terasa, de pe care se vad inaltimile si albastrul cerului. Stam afara
si bem ceaiurile lui Lavrentie, nimic nu se dobandeste fara lupta si fara ispita, spune incet
Parintele Varsanufie, insa rugaciunea biruieste intotdeauna. Cand dai sange, iei duh si
drumul catre orice izbanda trece prin suferinta. Varsanufie nu vrea sa vorbeasca mult, iar
chipurile acestor calugari vor ramane ascunse, pentru ca ei nu pot lasa chipurile lor sa
apara la ziar. Inteleg. Si pustnicii? Lumea aceasta a sihastriei trebuie sa ramana
misterioasa, zice Varsanufie privind catre munti, ei sunt acolo si acolo trebuie sa ramana,
pentru ca altfel rostul lor se pierde. Pustnicia este arma secreta a ortodoxiei, rugaciunile
lor puternice sunt cele care salveaza lumea in fiecare zi, spune, si daca lumea ar merge
acolo, atunci rugaciunile lor si-ar pierde puterea. Ei par ca sunt departe de lume, insa ei
sunt mai mult cu lumea decat iti inchipui, pentru ca ei se roaga neincetat nu pentru ei, ci
pentru noi. Reporterul il mangaie pe cainele Rex, puiul de lup, si incepe sa inteleaga ca
muntele acesta ascunde mult mai multe mistere decat credea. Unii spun ca sihastrii sunt
pe cale de disparitie, insa nu, nu este asa, pentru ca Parintele Varsanufie este duhovnicul
lor, ei sunt acolo, sus, si niciodata nu voi putea face un reportaj despre ei, pentru ca,
incercand acest lucru, le-as strica rostul. Sa te rogi si sa nu renunti niciodata, sa te ridici
dupa ce ai cazut pentru ca e important sa fii gasit ridicandu-te, sa nu dai inapoi si sa ai
credinta, pentru ca undeva, in creierii muntilor, in templul Builei, cineva se roaga pentru
tine. Acestea sunt lucrurile pe care le-am inteles in timp ce coboram lungul drum, ca o
Golgota, de la Parintele Varsanufie al Patrunsei catre casa.

Galeata Paradisului
Am coborat de la Schitul Patrunsa in tacere. Am avut din nou inima stransa pentru fagii
seculari ucisi. M-am gandit la sihastrii din munte. Jos, in drumul forestier, in loc sa cobor
spre satul Cheia, am tinut drumul catre cer, kilometri intregi. Sus, foarte sus, acolo unde
norii plutesc in jurul oamenilor rataciti, se afla un tunel. Ceausescu voia sa faca ceva acolo,
dincolo, si atunci a strapuns muntele. Am trecut prin tunel si dincolo de acesta am vazut
Paradisul, ca si cum tunelul ar fi fost o poarta catre alta lume. O imensa scobitura, o galeata
inconjurata de creste inaccesibile, ca o cetate naturala, se intindea la picioarele reporterului
mut. Un taram interzis, mi-am spus, un loc necunoscut, cine ajunge oare pana aici, unde
nici pasarile cerului nu ajung? Am coborat apoi in padure, pe fundul vaii, pe albia salbatica
a unui parau rece ca gheata. Aveam sa aflu ca este aceeasi apa ce trece pe sub Schitul
Iezer al celor 300 de calugari ucisi. Am vazut inserarea, apoi stelele deasupra galetii
Paradisului, am auzit pasari nemaiauzite si am simtit miresme niciodata simtite. Drumul
se pierde aici, in aceasta vale din inima muntilor. A doua zi, aveam sa-l cunosc pe Gogo,
un maniac al muntilor, un salvamontist pasionat, un alpinist, un iubitor de salbaticie, si
aveam sa traversez fantasticul canion al Cheilor Cheii, aveam sa cobor printre bolovani
gigantici, aveam sa merg prin apa inghetata pana la brau, aveam sa-mi pierd rasuflarea
privind in sus si pipaind salbaticia superba, neatinsa a acestor locuri ocrotite de Dumnezeu.
Mi-am spus ca asa trebuie sa fi aratat acum 500 de ani locurile in care au fost construite
schiturile si ca, Doamne, tara aceasta este inca necunoscuta. Apoi am aflat ca pe aceste
taramuri vin uneori strainii, pasionatii de catarari, de ascensiuni salbatice, amatorii de
explorari, de pesteri neumblate, am aflat ca in unele dintre ele s-au gasit oase de urs din
alte ere, ca sunt sute de pesteri neexplorate. Eu ma gandeam la sihastri si la Paradis. Si
romani nu vin?, am intrebat. Nu prea, zice marele iubitor de salbaticie, nimeni nu stie
de locul acesta, iar strainii afla de pe Internet. Apoi l-am intrebat daca stie de schiturile
de pe partea cealalta a muntelui si el imi raspunde firesc ca e prieten cu Parintele Galaction
si ca el este cel care a tuns barba de iedera a Mantuitorului de pe stanca de la Pahomie.
Cercul se inchide. Suntem in plin taram al miracolului.