Geo Dumitrescu - Ar fi bine sa uiti

... Du-te acasa, prostule,

Nu-ti mai pierde noptile
(Cntec lautaresc)

- Ar fi bine s-o uiti ! i spuneam inimii,

uit-o, ti spun! i strigam furios,
asaza lespezi nalte de liniste n urma ei,
uit-o!, suflnd ncet, da zbor papadiei straine ...
- Usor de zis! Mi-a raspuns nicicnd
n-a fost dat nimanui a uita
focul n care piere arznd.

- Uitati-o! le strig ochilor pentru Dumnezeu,

alungati-o din lacrima si din lumina,
uitati-o, va spun !
- Eram niste cratere stinse, mi-au spus, lumina
nu mai gasea drumul spre noi.
Ca niste afumate rani de glont,
spre lume atinteam
sticloase ntrebari ncremenite. Doar ea,
buzele ei, aburind usor geamul subtire, uscat,
lumini reaprinse n ferestrele reci. Doar ea
lumini fierbinti, n mijlocul carora
tolanita, domneste.
Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei ramne
alunga-ti ochii, lumina,
caci numai o data cu noi
va pleca si ea de la tine.

- Uitati-o, uitati-o ! le strig disperat minilor,

uitati-o, voi, ciudate vietati electrice,
linistitele mele unelte :
de-acum nainte, cuprindeti vazduhul n brate,
haraziti mngieri doar obrazului pufos
al poamelor, al pruncilor,
doar ntinderii albe a hrtiei,
si rotunjiti-va palmele n jurul marului
si-al portocalei,
de-acum nainte, cuprindeti de mijloc
doar arborele din drum, tacut si statornic.

- Uit-o si tu, i strig sngelui,

ntoarce-te acasa, prostule, aduna-ti apele
n matca lor veche si, cntnd,
lasa unda sa-ti joace n voie
pe prundurile multicolore ale vietii ...
- Zadarnic, zadarnic ! mi spune
n-ai cum sa-ntorci, nu mai poti alege
unda grabita a rului
din vnatul val nestatornic al marii
n care s-a pierdut fara urma ...
- Uit-o ! mi strig disperat mie nsumi,
fugi, goneste, scapara-ti pasii
departe spre zare, ncotro vezi cu ochii,
fugi, nu te mai uita n urma,
azvrle peste umar pieptenele :
dese paduri nalte s-or asterne
ntre tine si ea!
fugi, azvrle oglinda : lacul ntins,
cu nemarginirea-i de ape, va neca
amintirea ei ...

Fug, alerg ... Zadarnic alerg, o, zadarnic :

oglinda umeda a lacului
cu ochii ei calzi, luminosi, ma priveste,
iar soapta padurii adnci ma tot cheama
cu glasul, cu vorbele ei,
si toti arborii, arborii dragi, spre mine ntind
o, arborii mereu spre mine ntind
bratele ei.