Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sa vedem deci care sunt partile componente principale ale unei scene de
teatru.
1 avanscena;
2 cutia scenei;
AVANSCENA
Este portiunea cuprinsa intre cortina si rampa, partea cea mai avansata spre
public, deci o prelungire a scenei in partea din fata. Este compusa din proscenium
si fosa pentru orchestra.
Fosa trebuie sa permita dirijorului o vedere completa, atat asupra scenei cat
si a orchestrei. Pentru aceasta, adancimea ei trebuie sa fie 1,80 m 2,40 m sub
nivelul planseului scenei, in functie de latime.
CUTIA SCENEI
Nu se pot da cifre exacte, dar stiu ca spatial ocupat de scena trebuie sa fie
mai mare decat cel ocupat de sala de spectacol. In general insa, intre parametrii
scenei exista o corelatie. Astfel, cu cat latimea si inaltimea portarului sunt mai
mari, cu atat trebuie sa fie mai mari dimensiunile casei scenei. In mod obisnuit,
putem enunta aceasta corelatie in felul urmator: latimea scenei proporiu-zise
reprezinta doua latimi ale portarului, adancimea, trei sferturi din latimea scenei,
iar inaltimea dimensiunea cea mai importanta reprezinta 2,5 3 ori inaltimea
portalului. Pentru a fi mai bine inteleasa aceasta corelatie, se impune un
exemplu. Aplicand corelatia enuntata mai sus, rezulta ca latimea scenei reprezinta
2*10 m = 20 m, adancimea din 20= 15 m, iar inaltimea 2,5*8 = 20 m ( cel putin)
saun 3*8=24 m.
Din practica lucrurilor este stiut ca inaltimea unui dcor este in medie de 4
m, iar inaltimea minima a sufitelor fata de podea trebuie sa fie in medie de 6 m,
pentru a prezeta un spatiu scenic aerisit si care sa permita vizibilitatea in bue
conditii pentru spectatorii din ultimele randuri, si in special pentru cei de la
balcon, mai ales in cazul in care pe ultimul plan de jos sunt montate practicabile
de 0,80 m sau mai inalte.
Sarma sau cablul de otel cu care este legat decorul la stanga trebuie sa fie
deci de 2,50 m, pentru ca stanga sa fie acoperita de sufita si deci nevazuta de
spectatorii din primele randuri de scaune.
Aceasta este situatia in care decorul este coborat la podea. Sa vedem ins ace
se intampla cand decorul se ridica la pod. Decorul si legaturile au impreuna
lungimea de 6,50 m, de unde deducem ca, stanga ridicandu-se pana la gratar, partea
de jos a decorului vine la 0,50 m deasupra partii de jos a sufitei, ascunzandu-se
in dosul acesteia.
Rezulta deci ca inaltimea la care trebuie sa fie gratarul fata de podea este de
13 m. Lipsa acestei inaltimi minime va pune regizorului, si in special pictorului
scenograf, probleme destul de grele, fie obligandu-i sa renunte la acest procedeu
de manevrare a decorului, fie sa micsoreze inaltimea decorului, fie in sfarsit, sa
coboare sufitele mult mai jos.
SCENA PROPRIU-ZISA
Partea de jos a scenei este planseul de jos sau podeaua. Este construita din
scandura de brad care se monteaza parallel cu deschiderea portalului, pentru a
permite miscarea lina si continua a culisantelor, evitandu-se astfel oscilatia
decorului in timpul manevrarii acestuia.
Cutia scenei are doua parti bine distincte, fiecare cu u scop prcis in
desfasurarea spectacolului:
- scena propriu-zisa;
Ideea de a urca actorii pe o estrada a venit mult mai tarziu. Cel mai vechi
document graphic existent relative la plantatia decorurilor este un crochiu datand
din a doua jumatate a secolului al XV-lea si care ne da amanunte in legatura cu o
reprezentatie data la Donaueschingen. Crochiul reprezinta o estrada alungita in
mijlocul unei piete, pe care se montau diferite decoruri. Actorii urcau pe estrada
prin una din extremitati, jucau si apoi se retrageau spre fund, ajutau la
schimbarea decorurilor, dupa care dispareau in spatele acestora.
ARIERSCENA
Este partea cuprinsa intre orizont (acolo ude exista) si peretele din fund al
scenei, sau intre cutia scenei si peretele din fund. Aceasta serveste ca magazie
pentru dcor, in cazul in care teatrul nu dispune de magazii laterale si nici de
degajamente.
Este partea aflata sub planseul scenei, adica sub podea. In ea se afla
montate instalatiile pentru trape, pentru scena cu podeaua din panouri mobile,
pentru scena ascensor (acolo unde este cazul) si pentru turnantele manuale.
- cu podeaua inclinata;
- cu trape:
- cu turnanta:
- cu culisate (glisante).
PERETII SCENEI
- latime 2,50 m;
Este stiut ca una din conditiile principale ce se cer unei scene de teatru
este sa posede degajamente laterale sau buzunare, adica spatii laterale la nivelui
ei, in care sa se poata scoate in cel mai scurt timp si fara inghesuiala decorul
unui tablou sau al unui act si in care sa fie depozitate decorurile tablourilor sau
actelor urmatoare. De asemenea, degajamentele sunt necesare pentru folosirea
culisantelor, in ele demontandu-se un dcor si montandu-se altul, fara a stingheri
cu nimic desfasurarea actiunii din scena.
FORMA SCENEI
In general forma scenelor sunt diferite, ele fiind determinate de factori ca:
ideile arhitectilor care intocmesc proiectele, genul spectacolelor pentru care se
construiesc, posibilitatile pe care le ofera locul pe care se cladeste teatrul,
subventia acordata etc.
Originea exacta a acestor doi termini vine de la locul pe care il ocupa sala
masinilor Teatrului de la Tuilleries si curtea palatului Tulleries. Cand
spectatoriipriveau scena, ei aveau curtea in partea dreapta si gradina in partea
stanga.
MANTOUL
Portalul, asa cum este taiat in peretele din fata al scenei, permite ca
spectatorul sa vada instalatiile si peretii.
A fost deci nevoie de acest gol sa fie umplut, imbracat cu ceva in partea de
sus si lateral, dandu-i in felul acesta un cu totul alt aspect si impiedicand ca
instalatiile scenei sa fie vazute. Astfel a luat nastere mantoul, adica o bucata de
catifea de culoarea celei din sala si a cortinei, care imbraca latura de sus a
portalului.
Mantoul fix este o bucata de catifea prinsa in cuie, direct pe peretele din
fata scenei, pe latura de sus a portalului, sau o rama de lem acoperita cu catifea
si prinsa in cuie pe acelasi perete.
Lungimea lui este cat deschiderea portalului, iar latimea atat cat este
necesar ca actorii aflati pe ultimul plan de joc sa poata fi vazuti pina deasupra
capului, din punctul cel mai indepartat si mai inalt.
Mantoul mobil este la fel ca cel fix, cu singura deosebire ca este montat pe o
stanga de contrabara, care il face mobil, inaltimea lui putand fi reglata dupa
nevoie.
Ca aspect, atat la mantoul fix cat si la cel mobil, catifeaua poate fi intinsa
sau in falduri.
Daca mantoul da o terminatie laturii de sus a portalului, cu atat mai mult este
necesar ca partile laterale ale acestuia sa li se aplice o terminatie din acelasi
material si de aceeasi culoare cu a mantoului.
Sa vedem care este scopul arlechinilor si pentru ce sunt montati in acest loc.
Din cele aratate in fig. 8, reiese in mod clar ca spectatorii din locurile 1 si
2 nu vor putea vedea actiunea care se desfasoara in punctele a si b, iar cei din
locurile 13 si 14, pe cea care se desfasoara in punctele c si d.
Rezulta deci grija deosebita pe care trebuie s- aiba seful masinist, atunci
cand, inainte de a executa montarea, stabileste deschiderea prin fixarea
arlechinilor, precum si obligatia regizorului tehnic de a controla vizibilitatea
din aceste locuri a punctelor de joc care se afla in extremitatile spatiului
scenic.
Arlechinii fixi sunt montati in partea de jos pe podeaua scenei, iar sus pe
peretele din fata al scenei, insa distanta de circa 50 cm de aceasta, pentru a
permite miscarea mantoului si a cortinei.
Altii sunt drepti, avand catre partea dinspre scena un adios, lat de 15 20
cm, care se inchide si se deschide dupa nevoie, atunci cand spectatorul din
extremitatea primului rand ar putea vedea printre arlechii si prima perdea.
Cei construiti din metal au o stabilitate mai mare, datorita greutatii cadrului
si intariturilor metalice.
Atat cei din lemn cat si cei din metal sunt prevazuti in partea de jos cu cate
doua roti, care gliseaza pe o sina fixate intr-un gol sapat in podea, iar la
capatul de sus culiseza pe partea inferioara a pardoselei fixe. Miscarea lor este
parallel cu portalul.
Cei metalici, fiind de costructie mai rigida, sunt prevazuti cu doua balcoane
in care se monteaza reflectoarele si unde cum am aratat mai inainte poate sta
un electrician.
CORTINA
Abia catre anul 1828, mai prcis la premiera operei Wilhelm Tell, la Opera din
Paris, s-a coborat cortina intre cele doua acte, pentru a se scoate u practicabil.
Desi scopul cortinei I spectacol este bine definit, multi regizori monteaza
spectacole fara intrebuintarea ei, schimbarile de dcor facandu-se pe intuneric sau
in fata publicului, caz in care, pe langa tehnicieni,participa uneori actorii.
- greceasca (laterala);
- italiana (fluture);
Cortina germana este formata dintr-o singura bucata sau din doua bucati de
catifea, prinse de o teava. Pentru a avea un aspect cat mai frumos, se leaga in
falduri bogate, legaturile facandu-se la 10 cm una de alta.
Cortina greceasca este formata din doua bucati de catifea, montate fiecare pe
cate o bara sau sina, cu ajutorul unor inele sau carucioare, pentru a usura
alunecarea. Cele doua bare sau sine sunt distantate la circa 10 15 cm, pentru ca
inelele sau carucioarele din centru sa nu se loveasca intre ele si pentru a
perminte miscarea celor doua jumatati in bune conditii, fara nici o rezistenta.
Sistemul de montare este foare simplu.
Insataltia neccesita, in afara de cele doua parti ale cortinei, doua bare sau
sine de fier, patru scripeti complete, pentru a fi fixati in perete, si o franghie
lunga cat distanta a, b, c, d, a, adica cat distanta dubla intre acestia.
Instalatia are doua puncte fixe si anume A, capatul interior al unei jumatati
a cortinei, si B, capatul interior al celeilalte jumatati.
Pentru a obtine aceste puncte fixe, se leaga inelul sau caruciorul din
interior de franghie, cu sarma ca san u se dezlege, aceasta legatura trebuind a
suporta toata rezistenta ce rezulta din greutatea cortinei si a tirajului.
Cortina italiana, se compune din doua bucati, AB si CD, din material diferit,
care se fixeaza pe o bara de lemn sau metal, bara care la randul sau se leaga de
stanga unei contrabare sau de o grinda a podului, cand se foloseste in sceele care
nu au instalatia mecanica.
Pe spatele celor doua bucati sunt cusute inele din 30 in 30 cm, incepand
dintr-un punct al marginei interioare, situate la 1 m inaltime fata de podea, pana
la punctul unde marginea exterioara este fixata.
Ca sa coboram cele doua parti concomitant, se lasa libere cele doua snururi
si, datorita greutatii cortinei si a saculetelor de nisip care se cos pe marginea
interioara jos a fiecarei bucati, cortina coboara catre mijloc, actionand dupa ea
si cele doua snururi care se intend, revenind la pozitia initiala.
Acest system este intrebuintat mai ales la teatrele de Estrada, pentru a masca
montarea unui tablou in timp ce in fata se joaca un alt tablou.
Cortina franceza
Cortina fiind jos, cand incepe sa se ridice contrabara intra, in acelasi timp,
in fuctiune instalatia pentru sistemul Italian (fluture), ridicandu-se in parti. La
coborare, operatiunea este inverse, adica o data cu coborarea verticala se inchide
pana ajunge la podea. Fiind foarte complicate, nu se mai intrebuinteaza.
Cortina de lumina
Cortina de apa
In acest scop, portalul scenei este uitat cu o cortina din material care sa nu
arda, captusita pe partea dinspre scena cu placi de asbest. Ea este montata imediat
in spatele portalului, in fata mantoului de arlechin, fiecare latura a ei fiind cu
50 cm mai mare decat latura corespunzatoare a portalului, pentru a impiedica
eventuala trecere a flacarilor dintr-o parte in cealalta.
IMBRACAMINTEA SCENEI
La inceputurile teatrului, nu au existat decoruri. Mai intai au aparut niste
panze rosii cu care s-au acoperit scandurile scenei, pentru ca, mai tarziu, prin
anul 450 i.e.n., pe timpul lui Sofocle, decorul propriu-zis sa ia o forma mai
completa, specific fiecarui gen dramatic, unul pentru comedie, unul petru drama
satirica si altul pentru tragedie.
Decorurile care inchideau scena se numeau prospetiva. Miscarea lor era legata
de cea a periactelor. O data cu progresul tehnicii, decorul capata forme dintre
cele mai interesante, ajungand la proportii masive si costisitoare, dupa anii 20.
Sistemul decorului din perdele prezinta avantajul ca, acelesi perdele putandu-
se intrebuinta pentru cadrul scenic al mai multor piese, da posibilitatea unei
combinatii tehnice rapide si interesante. Problema care se pune este aceea de a
imbraca scena in partile laterale, pe fund si in partea de sus, creind astfel, in
interiorul lor, cutia scenei in care se joaca.
Felul de a le aranja este acela in falduri, parand mai pline, chiar atunci cand
materialul din care sunt confectionate este panza obisnuita. Pentru a fi mai
durabile, pe margini li se face un tiv, iar in partea cu care se leaga de stanga
contrabarei se coase o bucata de chinga, prevazuta pe toata lungimea si cu siret
sau snururi (bride), la distanta de 15 20 cm, cu care se leaga de stanga, creand
astfel acele falduri.
Ultima modalitate este cea mai practica pentru acoperirea scenelor late, cu un
numar mic de perdele, mascand culisele mai bine decat oricare alt mod de dispunere.
Se intrebuinteaza cand sala este lata, iar scena nu are degajamente. Pentru a
mari spatial de joc, perdelele se pun foarte bogat drapate, pe o latime de umai 1
m, si intrucat s-ar vedea printre ele, de la prima la ultima se coboara o perdea de
la pasarela, montata pe o teava, acoperind astfel culisele.
Cand aceasta perdea este ridicata, pentru ca san u se vada culisele, se trag
perdelele laterale, de culoare bleu- gri, mutate pe o sarma, intre capul
orizontului si peretele din fata scenei.
In cazul in care sala este lata si totusi se vad culisele din marginea
exterioara a perdelei de culise din fata, este bine sa se monteze la extremitatea
fiecarei stangi cate un cot, care prin arcul pe care-l face spre inainte, intrerupe
raza vizuala.
SUFITELE
Culoarea fundalului este diferita, pentru a reda cat mai veridic spatial
imaginat si pe care se pot incerca efecte de lumina.
Fiind montat cat mai I fundul sceei, acesta creeaza iluzia unui spatiu foarte
adanc, iar luminat lanterele rivaltei de orizont ofera posibilitati pentru
realizarea unor combinatii multiple, care duc la efecte interesate ca: aparitia
zilei, rasaritul si apusul soarelui, noaptea cu luna, orizontul in flacari etc.
Pentru prima oara apare la inceputul secolului al XIX-lea, cam prin anul 1829,
fiind insa pictat. Cel care introduce acest utilaj in practica teatrului este
decoratorul Ciceri (1732 1868). El a montat o ciclorama pe tambur pentru
spectatolul Frumoasa din padurea adormita, in 1829, ceea ce a facut sa-si atraga
admiratia comentatorilor vremii datorita efectului scenic produs.