Se spune ca viata omului de astazi, postmodern sta sub semnul

complexitatii, a unei diversificarii continue a conditiilor de viata si a

mijloacelor de existenta. Insa tocmai aceasta complexitate exterioara a
starnit in adancul fiintei omului o complicatie interioara.
Omul a avut continuu o sete de asi depasi propria conditia, de a
progresa, dar incotro si in ce fel? Aici incep deosebirile. Omul de
astazi lupta si el sa castige un prisos, cat de mic, de bine, dar a cazut
profund in eroare, reducand conditia si sensul existentei sale la nevoile
materiale, multe din acestea, artificial create si inoculate. In partea
opusa, cultura, ca expresia cea mai nobila a sufletului a devenit un
fenomen, fie periferic, fie de ornamentatie si pedanterie.
Aceasta aplecare spre dimensiunea exterioara a vietii a pagubit cu
precadere dimensiunea interioara, acel om lautric, spiritual, definitoriu
ce intruchipeaza insasi esenta umana. Omul a devenit, pe cale de
consecinta, mai putin cunoscator a propriei fiinte, a propriilor trairi si
simtaminte, mai putin stapan pe sine, in definitiv, mai putin liber.
Renuntand la ceea ce era definitoriu si esential pentru fiinta sa in
folosul unor desertaciuni, acesta si-a pierdut adevarata frumusete si
putere, risipindu-se in contingent si descentrandu-se de la rostul vietii
sale.
Tot acest necaz ontologic este starnit de faptul ca omul, ca noi toti ne
complicam prea mult viata. Ne faurim planuri marete, ne dorim o
cariera de succes, un statul social de invidiat, un confort material cat
mai pronuntat, insa cand vine vorba de suflet, de partea cu adevarat
valoroasa a omului, neglijenta si indiferenta isi arata coltii. Cautam cu
obstinatie cheia succesului, igorand insa treptele implinirii sufletesti,
singura in masura sa-i ofere omului sentimentul fericirii spre a carui
dobandire se indreapta toate nazuintele noastre.
Aici apare simplitatea, nu atat ca o conditie, cat ca o trasatura esentiala
si definitorie a implinirii. Simplitatea ca stare morala este o stare
originara ideii de inceput, de principiu unificator si ordonator, de
Dumnezeu. Insasi Biblia este considerata cartea simplitatii si a
permanentelor.
Simplitatea confera omului echilibru si armonie interiora, masura si
chibzuinta, putere de stapanire. Omul simplu ramane pur si neschilodit
sufleteste, el traieste viata esential si sincer, in concordanta cu destinul
sau de om. Destin, nu in sensul de imprejurare implacabila caruia
omul nu i se poate sustrage, ci ca o randuiala menita sa ne conduca,
alaturi de concursul si efortul nostru, spre rostul si implinirea vietii.
Acest rost este surprins mai usor de catre omul simplu decat de omul
complicat, deoarece primul pastreaza legatura directa cu izvoarele, cu
profunzimile fiintei sale si are intelepciunea si abilitatea sa distinga si
sa inteleaga datele aparente si ascunse ale realitatii.
Exponentul cel mai graitor al vietii traite in simplitate este taranul.