Paulo Coelho pentru EVZ

Povestea Creionului
Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, intreba:
- Scrii o poveste care ni s-a intamplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?

Bunicul se opri din scris, zambi si-i spuse nepotului:

- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decat cuvintele este creionul cu care
scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, cand vei fi mare.

Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la el.

- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut in viata mea!

- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca
reusim sa le mentinem, vom fi totdeauna un om care traieste in buna pace cu lumea.
Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mana care ne
conduce pasii. Pe aceasta mana o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform
dorintei Lui.

A doua calitate: din cand in cand trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc
ascutitoarea. Asta inseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pana la urma va fi mai
ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie
sa intelegi ca a corecta un lucru nu inseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat este
faptul ca ne mentinem pe drumul drept.

A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de
grafit din interior. Tot asa, ingrijeste-te de ce se intampla inlauntrul tau.

Si, in sfarsit, a cincea calitate a creionului: lasatotdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca tot ce
faci in viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa incerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.

Duminica, 08 Ianuarie 2006

Paulo Coelho pentru EVZD

O data pe an ma duc la abatia benedictina din Melk, Austria, pentru a participa la

„Intalnirile Waldzell” - initiativa a Gundulei Schatz si a lui Andreas Salcher. Acolo, in
timpul unui sfarsit de saptamana, ne aflam intr-un soi de izolare alaturi de Premii Nobel,
oameni de stiinta, ziaristi, doua duzine de tineri si cativa invitati. Gatim, ne plimbam prin
gradinile complexului monumental (care i-a inspirat lui Umberto Eco „Numele
trandafirului”) si conversam liber despre prezentul si viitorul civilizatiei noastre. Barbatii
dorm in chiliile manastirii, iar femeile sunt gazduite la hoteluri apropiate.

Intalnirea din 2005 a avut tot ce-ti puteai dori, mai ales discutii pasionante, cu momente
de veselie si schimb de opinii diferite. Aproape toti invitatii s-au intors in tarile lor
duminica seara; dar cum a doua zi eu si organizatorii trebuia sa participam la inaugurarea
partii austriece a drumului spre Santiago de Compostela, a trebuit sa innoptam la abatie.

Parintele Martin ne-a invitat sa cinam intr-un „loc secret” al lui. Am coborat nerabdatori
in subteranele anticului edificiu. O poarta batrana, batrana se deschise si ne-am trezit
deodata intr-o sala uriasa in care se aflau toate lucrurile - sau aproape toate - care se
acumulasera de-a lungul secolelor si pe care Martin refuza sa le arunce. Vechi masini de
scris, schiuri, casti din al doilea razboi, utilaje invechite, carti iesite din circulatie si sticle
de vin! Zeci, sute de sticle de vin prafuite din care, pe masura ce cina se consuma, abatele
Burkhard, care ne insotise, alegea tot ce era mai bun. Il consider pe Burkhard unul dintre
mentorii mei spirituali, desi n-am schimbat mai mult de doua fraze niciodata (el vorbeste
numai germana). Ochii lui exprima bunatate, zambetul lui dovedeste o intelegere imensa.
Imi amintesc cum, odata, a fost insarcinat sa ma prezinte intr-o conferinta si - spre spaima
generala - a ales un citat din cartea mea „Unsprezece minute” (care trateaza despre sex si
prostitutie).

Cand mancam eram pe deplin constient ca traiesc un moment unic, intr-un loc unic.
Deodata m-a strafulgerat ceva foarte important: toate lucrurile acelea din beci erau
aranjate, stranse, aveau sens, erau o parte a trecutului, dar completau istoria prezenta.

Si mi-am pus intrebarea: ce anume din trecutul meu este depozitat undeva si eu nu mai
folosesc acel lucru? Experientele mele fac parte din fiecare zi, nu sunt in beci, ci continua
sa se petreaca si sa ma ajute. Atunci experientele nu pot fi puse acolo, ar fi o greseala.
Care ar fi raspunsul corect?

Greselile mele. Da. Privind beciul abatiei din Melk, am inteles ca nu tot ce nu se mai
foloseste trebuie aruncat, mi-am dat seama ca in beciul sufletului meu se aflau greselile;
intr-o anume zi m-au ajutat sa gasesc drumul, dar dupa ce le-am constientizat nu mai erau
de niciun folos. Cu toate acestea, ele trebuie sa ma insoteasca pentru ca sa nu uit ca din
pricina lor am alunecat, am cazut si uneori abia m-am mai ridicat din nou.

In noaptea aceea, cand m-am intors in chilia mea din manastire, am facut un bilant. Iata
doua exemple:

A) Aroganta tineretii. Cat timp am fost un rebel cautam o poteca nebatuta, ceea ce era un
lucru pozitiv. Dar cat timp am fost arogant, considerand ca batranii nu stiau nimic, am
pierdut invatatura multor lucruri.

B) Cand iti uiti prietenii. Am avut multe inaltari si multe coborari. Dar la prima mea
„urcare” in top am crezut ca-mi schimbasem viata si am hotarat sa ma inconjur de alti
oameni. Bineinteles, la caderea ce a urmat, noii veniti au disparut si nu mai puteam sa ma
intorc la vechii prieteni. De atunci, incerc sa pastrez prieteniile ca pe ceva ce nu se
schimba cu vremurile.

Lista e imensa, dar spatiul in ziar e limitat. Cu toate acestea, desi greselile m-au invatat
tot ce aveam nevoie, e important ca ele continua sa existe in beciul sufletului meu. Si
astfel, cand cobor uneori acolo, in cautarea vinului intelepciunii, le pot contempla,
acceptand ca sunt parte din istoria mea, se afla la temelia celui care sunt azi si trebuie sa
le car cu mine - oricat de bine aranjate (sau rezolvate) ar fi.

Daca nu, risc sa iau totul de la capat.

Paulo Coelho pentru EVZ

De multe ori in pagina aceasta au aparut texte clasice din Scoala Zen. Dar ce inseamna
exact acest cuvant?

Asa cum explica Ming Zhen Shakya, Zen pentru budism este precum cabala pentru
iudaism, contemplarea pentru crestinism sau dansul sufi pentru islam. Adica este practica
mistica a invataturilor filosofice sau spirituale. Scoala Zen apare in China, amestecand
budismul din Nepal cu traditiile locale ale maoismului (pe care le vom discuta mai
tarziu). Intre anii 700 si 1.200 cativa calugari care s-au dus in Japonia au dezvoltat doua
tipuri de meditatie bazate pe pozitia fizica: stilul Rinzai predica faptul ca orice om poate
atinge iluminarea daca traieste sobru si cu respect, in timp ce stilul Soto predica
importanta unui antrenament prelungit pentru atingerea acestui obiectiv.

In majoritatea religiilor, un om iluminat este acela care reuseste sa se elibereze de

propriul egoism, intelege ca nu e decat o piesa mica - desi importanta - in marele plan al
lui Dumnezeu si face totul pentru a se concentra asupra bunei functionari a acestei piese.
Pe masura ce avanseaza in aceasta directie, lucrurile neimportante isi pierd conturul si
chiar propria suferinta se departeaza. Pentru maestrii zen, toti avem o cunoastere intuitiva
a motivului existentei noastre. Astfel incat cea mai mare parte a invataturilor filosofice
sau religioase sunt numai modalitati de a provoca in fiecare contactul cu aceasta
intelepciune care se afla ingropata sub multe straturi de prejudecati, vinovatii, confuzii si
false idei fata de propria noastra importanta.

Budismul zen - mai ales acela care va fi elaborat plecand de la stilul Soto - a dezvoltat
tehnici pentru ca omul sa atinga pacea si intelegerea interioara.

Pentru noi, care avem o viziune mai occidentala despre cautarile interioare, asemenea
tehnici sunt profund legate de cuvintele lui Iisus din Evanghelia dupa Matei: „Cand te vei
ruga, intra in odaia ta, inchide usa si roaga-te pentru Tata in secret; iar Tatal, care asculta
totul in secret, te va intelege”.
Practicantul zen cauta un loc linistit si se aseaza intr-o pozitie in care reuseste sa-si tina
echilibrul multa vreme, fara a-si sprijini spatele. De aceea cea mai cunoscuta postura il
arata cu picioarele incrucisate si mainile in poala. Unele manastiri din Japonia folosesc un
fel de perna din piele pentru a inalta usor corpul si a permite o mai buna circulatie a
sangelui in picioare. Dupa aceea trebuie sa stai nemiscat cat mai mult posibil si sa
respecti unele reguli simple. Capul in jos, ochii nu privesc la nimic, dar nu sunt inchisi ca
sa nu motai. Trebuie sa fii atent la respiratie, fara a-i schimba ritmul, fiindca pe masura ce
zazen (numele pozitiei) avanseaza, tendinta este ca inspiratiile si expiratiile sa fie mai
rare si mai lente.

Desi multi care afirma ca sunt experti in tehnici de meditatie considera ca trebuie sa-ti
„golesti mintea”, noi toti - si toti marii maestri zen - stim ca e imposibil. Asa ca ideea
centrala nu este sa obtii controlul gandurilor, nici al emotiilor, nici sa cauti un contact
spiritual cu Dumnezeu; totul va veni cu timpul, pe masura ce ne calmam. Cum practica
zen este foarte simpla, fara nici o conotatie religioasa sau filosofica, ea ne ajuta,
paradoxal, sa ne conectam cu Dumnezeu si sa raspundem inconstient la indoielile noastre.
Cand vei fi acasa si nu vei avea nimic de facut, cand vei gasi totul plictisitor si cunoscut,
incearca sa te asezi intr-un loc linistit, sa stai nemiscat si sa lasi lumea sa fuga in jurul
tau.
Atunci iti vei da seama ca, pentru a face lucruri foarte importante in viata, trebuie ca
uneori sa-ti permiti sa nu faci nimic.