POEZIA ROMANTICĂ

LUCEAFĂRUL

MIHAI EMINESCU

Mihai Eminescu este cel mai important reprezentant al romantismului românesc și, în linie cronologică,
ultimul mare poet romantic european. Deși creația sa se înscrie dominant în zona de influență a acestui
curent, în perioada sa de maturitate poetul ajunge să dea o șlefuire clasică unora dintre creațiile sale, să
renunțe la podoabele stilistice și să caute expresia cea mai simplă.
„Luceafărul”, cea mai cunoscută operă a poetului, este o sinteză de teme și motive romantice, constituind
un moment al depășirii gândirii mitice prin gândirea filozofică.
Poemul a apărut mai întâi în „Almanahul Societăţii academice social-literare <<România Jună>>”, la
Viena, în aprilie, apoi în „Convorbiri literare” şi, în decembrie 1883, în ediţia poeziilor lui Eminescu, îngrijită
de Titu Maiorescu.
După chiar mărturisirea lui Eminescu, punctul de plecare este un basm popular românesc, publicat de
germanul Richard Kunisch într-un memorial de călătorie prin Ţările Române, apărut la Berlin, intitulat „Fata
în grădina de aur”. Valorificarea folclorului este una dintre dimensiunile romantismului. În poemul
„Luceafărul”, Eminescu păstrează doar cadrul de basm, povestea devenind un pretext alegoric pentru o
meditaţie romantică asupra geniului.
Punctul de plecare în interpretarea poemului ca pe o alegorie l-a oferit chiar Eminescu, într-o notă de pe
marginea manuscrisului: „În descrierea unui voiaj în Ţările Române, germanul Kunisch povesteşte legenda
luceafărului. Aceasta este povestea, iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte moarte
şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici, pe pământ, nici e capabil a ferici pe cineva, nici
capabil a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta luceafărului din poveste
seamănă mult cu soarta geniului pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric.”
Poemul se remarcă printr-o interferenţă a genurilor epic, liric şi dramatic, aceasta fiind o altă
caracteristică a romantismului. Elemente epice sunt: formula de început („A fost odată ca-n poveşti”),
prezenţa unui narator, povestirea la persoana a III–a, existenţa personajelor, construcţia gradată a subiectului.
Elementele dramatice vizează succesiunea de scene în care dialogul e principalul mod de expunere (cele două
întâlniri dintre Luceafăr şi fata de împărat, scenele Cătălin - Cătălina, Hyperion - Demiurg, Hyperion - Cătălina).
În ceea ce privește elementele lirice, Tudor Vianu spunea că „Luceafărul” aparţine unei „lirici mascate” (lirica
măştilor), iar personajele şi întâmplările sunt doar nişte simboluri lirice, sintetizând idei filozofice, atitudini
morale, o viziune poetică. De asemenea, apar în poem elemente de compoziţie şi de expresie, procedee artistice
aparţinând unor specii lirice: elegia (evocarea de către Cătălina a nostalgiei iubirii ei pentru Luceafăr),
meditaţia filozofică (discursul Demiurgului despre condiţia umană, definind locul lumii oamenilor în Univers),
pastelul cosmic (descrierea drumului parcurs de Hyperion, către Demiurg), pastelul terestru (cadrul romantic
al poveştii de iubire).
Poemul are dimensiuni ample (98 de catrene), este construit pe planuri antitetice (terestru - cosmic și
uman – fantastic) și este structurat în patru tablouri. Tabloul I conturează povestea fantastică de dragoste
a două fiinţe aparţinând unor lumi diferite. Cadrul este atât terestru, cât şi cosmic, atmosfera este gravă,
solemnă, gesturile sunt protocolare, ceremonioase, comunicarea este indirectă (se realizează în vis). Tabloul
II cuprinde un început de idilă între doi semeni. Cadrul este terestru, atmosfera este intimă, familiară,
comunicarea este directă. Tabloul III prezintă călătoria interstelară a Luceafărului şi dialogul său cu
Demiurgul. Cadrul este cosmic, atmosfera, glacială, limbajul, gnomic. Tabloul IV cuprinde povestea fericirii
omului în iubire şi revelaţia Luceafărului asupra diferenţei dintre cele două lumi. Cadrul este din nou terestru
şi cosmic, atmosfera este, pe de o parte, intimă, caldă, pe de altă parte, distantă, rece. Dialogul nu mai e
posibil.
Tema centrală a poemului este romantică, problematica omului de geniu în relație cu iubirea,
societatea, cunoașterea, timpul. Condiția omului de geniu este ilustrată prin motivul Luceafărului. În
reprezentarea acestui motiv, Eminescu se folosește de imaginea Zburătorului (făptură fantastică din
mitologia românească), precum și de motivele îngerului și demonului (cele două ipostaze ale Luceafărului
în lumea terestră). Pentru ca întâlnirea din visul fetei să fie posibilă, Luceafărul se metamorfozează, luând
înfăţişarea unui tânăr frumos. El are însuşirea de a-şi schimba chipul, păstrându-şi esenţa. Cele două ipostaze
în care apare, cea de înger şi cea de demon, o neliniştesc în egală măsură pe fata de împărat. Elementele
comune ale celor două metamorfoze subliniază esenţa non-umană a Luceafărului: (paloarea feţei -„Iar
umbra feţei străvezii/ E albă ca de ceară”, „El vine trist şi gânditor/ Şi palid e la faţă” -, giulgiul în care este
înveşmântat etc.) şi superioritatea lui faţă de ceilalţi („Părea un tânăr voievod”, „Coroana-i arde pare” ,
„... cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară” , „Scăldat în foc de soare”, „Dar ochii mari şi minunaţi/ Lucesc adânc
himeric, / Ca două patimi fără saţ/ Şi pline de-ntuneric. ”
Pentru a-și împlini idealul iubirii, Luceafărul cere Creatorului dezlegarea de nemurire, pentru „o oră de
iubire”. Răspunsul Demiurgului este solemn, în versuri sentenţioase, într-o tonalitate gravă. El se referă la
condiţia omului comun: acesta e lipsit de însemnătate, infidel, nefericit, suferă „prigoniri de soarte”, trăieşte
în zodia norocului. Este stabilită astfel opoziţia clară între lumea trecătoare a oamenilor şi lumea eternă:
„Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte.”
Oamenii comuni sunt efemeri, sucesiunea generaţiilor este continuă, dar inutilă („Când valuri află un
mormânt/ Răsar în urmă valuri”). Versurile „Ei numai doar durează-n vânt/ Deşerte idealuri” exprimă
nestatornicia sorţii omeneşti, a fragilităţii idealurilor umane. „Valul” şi „vântul” sunt simboluri ale agitaţiei
sterile, ale deşertăciunii. Pe de altă parte, geniul aspiră spre cunoaștere și își asigură nemurirea prin
creație.
O altă temă specific romantică existentă în poemul „Luceafărul” este iubirea, în corelație cu tema
naturii. Apar astfel două ipostaze: iubirea imposibilă dintre Luceafăr și fata de împărat (cele două entități
aparținând unor lumi diferite) și iubirea împlinită, în plan terestru, dintre Cătălin și Cătălina. Motivele care
construiesc această temă sunt multe: al visului (starea privilegiată a romanticilor, care face posibilă
comunicarea dintre cele două lumi), al „negrului castel”, al „cercului strâmt” (conotând limitele ființei
umane), în antiteză cu motivul mării (spațiu al nemărginirii, al libertății). Hotărârea Luceafărului de a deveni
muritor apare ca un simbol al iubirii văzute ca pe un ideal ce poate fi atins doar prin devotament şi sacrificiu.
Luceafărul se arată astfel superior omului obişnuit, fiind înzestrat nu doar cu atributele cunoaşterii
raţionale, ci şi cu o imensă capacitate afectivă .
Motivele prin care se realizează tema naturii aparțin fie planului cosmic (cerul, soarele, stelele,
călătoria intergalactică), fie celui terestru (codrul, „șirul lung de mândri tei”).
Antiteza, procedeu tipic romantic, stă la baza întregului poem. Antitezele cosmic-terestru, geniu-
om comun, înger-demon pot fi urmărite în cele patru părți ale „Luceafărului”.
Stilul se caracterizează prin limpezime clasică, prin absenţa podoabelor stilistice inutile, prin exprimare
gnomică, dată de sentinţe, maxime, transfigurate liric.
Limbajul este simplu, conturând expresiv ideile poetice. La nivel fonetic se remarcă utilizarea unor
fonetisme arhaice (“împle”, “răzima”, “străluce”, “aripe” etc.), iar la nivel lexico-semantic, a cuvintelor şi
expresilor populare, dând oralitate stilului (“fără saţ”, “îi cade dragă fata”, “bată-i vina”, acu-i acu” etc.),
dar şi din zona cultă (“haos”, “demon”, “sferă”, “ideal” etc.), în corespondenţă cu cele două planuri antitetice.
Din punct de vedere stilistic, importantă este alegoria pe baza căreia este construit poemul, având în
vedere că fiecare “personaj” este o ipostază a eului liric (jocul măştilor).
Pe lângă antiteze apar epitete, în mare parte de factură populară (“mândru”, “o prea frumoasă fată”
etc.), comparaţii (“Şi mândră-n toate cele/ Cum e fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele” sau “Cu obrăjori
ca doi bujori”), metafore (“El zboară, gând purtat de dor”, “Căci tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de moarte”,
“sfera mea”, “cercul strâmt”, “mişcătoarele cărări” etc.), hiperbola (“Privirea ta mă arde”, “Scăldat în foc
de soare”), oximoronul (“Ţesând cu recile-i scântei/ O mreajă de văpaie”).
4. Așadar, poemul este o alegorie romantică despre soarta geniului, incluzând şi sensurile de
adâncime privind concepţia poetului despre lume. Alegoria care constituie formula poetică a fost construită
pe ideea schopenhaueriană a antitezei geniu-om comun. Potrivit filozofului, cunoaşterea lumii este
accesibilă numai omului de geniu; spre deosebire de el, omul obişnuit nu-şi poate depăşi condiţia. Astfel,
Luceafărul este fiinţa fără moarte, geniul (însetat de absolut, capabil de a descifra sensurile ascunse ale
universului, apt de creaţie şi de sacrificiu pentru împlinirea în iubire, dar şi singur, un veşnic neînţeles).
Cătălina este omul obişnuit (mărginit în înţelegerea lumii, inapt pentru creaţie, incapabil de sacrificiu).
Dragostea dintre ei se bazează pe o atracţie a contrariilor. Chiar dacă, în final, Cătălina îţi găseşte fericirea pe
pământ, alături de un om obişnuit, ca şi ea, iar Hyperion se întoarce la locul lui din cer, pentru amândoi
întâlnirea a fost o importantă experienţă spirituală.
Vorbind despre complexitatea poemului, Tudor Vianu spunea că „Luceafărul” reunește „aproape toate
motivele,toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice și toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind într-
un fel și testamentul lui poetic, acela care lămurește posterității chipul în care și-a conceput propriul destin.”

TABLOUL I (1- 43)

 Poemul începe ca un basm, cu formula tradiţională "A fost odată ...". Personaj de basm este şi fata de
împărat, ("Din rude mari împărăteşti"), o fiinţă deosebită, singulară, superioară semenilor săi, înzestrată cu
aspiraţii înalte .
Comparaţia "Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele" subliniază unicitatea ei şi stabileşte relaţia
cu astralul, cu planul universal - cosmic, anticipând îndrăgostirea ei de Luceafăr.
Multe elemente creează aici cadrul romantic al iubirii: marea, fereastra, luna, noaptea, castelul,
singurătatea, oglinda, steaua .
Fiinţă terestră, fata de împărat, ieşită din umbra castelului, se îndreaptă spre lumină. Metaforic, această
lumină este lumina spiritului, a cunoaşterii.
Visul în care se întâlnesc cei doi îndrăgostiţi este starea specială a romanticilor, prin care, transfigurată,
realitatea devine ideală .
Invocaţia fetei, repetată de 2 ori, este aproape magică şi stabileşte planurile astral - terestru (sus - jos),
atât în sens propriu, cât şi figurat.
Pentru ca întâlnirea din visul fetei să fie posibilă, Luceafărul se metamorfozează, luând înfăţişarea unui
tânăr frumos. El are însuşirea de a-şi schimbă chipul, păstrându-şi esenţa.
Cele două ipostaze în care apare, cea de înger şi cea de demon, o neliniştesc în egală măsură pe fata
de împărat.
Elementele comune ale celor două metamorfoze subliniază esenţa non-umană a Luceafărului
(paloarea feţei - "Iar umbra feţei străvezii/ E albă ca de ceară", "El vine trist şi gânditor/ Şi palid e la faţă;
", "Un mort frumos"-, giulgiul în care este înveşmântat etc.) şi superioritatea lui faţă de ceilalţi ("Părea un
tânăr voievod", "Coroana-i arde pare" , "... cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară " , "Scăldat în foc de soare",
"Dar ochii mari şi minunaţi/ Lucesc adânc himeric, / Ca două patimi fără saţ/ Şi pline de-ntuneric."
În cele două portrete predomină epitetele, multe dintre ele contrastante ("Iar umbra feţei străvezii/ E
albă ca de ceară" , "Din negrul giulgi se desfăşor/ Marmoreele braţe"). Apar, de asemenea, comparaţii ("E
albă ca de ceară ") .
Fetei i se oferă de fiecare dată o ipostază a nemuririi ("O, vin', odorul meu nespus,/ Şi lumea ta o lasă;/
Eu sunt luceafărul de sus,/ Iar tu să-mi fii mireasă.")
Solemnitatea discursului Luceafărului preschimbat în om este evidentă în noţiunile evocate de el: "sfera
mea", "veacuri multe", "a mele ceruri", "cununi de stele". Toate aceste sintagme indică spaţiul şi timpul
nesfârşite, arătându-l pe Luceafăr ca fiind un reprezentant al întregului cosmos, al absolutului .
Pe fată o sperie însă ideea de a-şi schimba natura, iar Luceafărul i se pare "străin".
Opoziţia dintre cele două lumi e subliniată în versurile "Căci eu sunt vie, tu eşti mort,", apoi "Şi ochiul
tău mă-ngheaţă" şi "Privirea ta mă arde" .
Luceafărul însă acceptă să renunţe la sine, să-şi abandoneze condiţia sa de fiinţă nemuritoare. Hotărârea
sa de a deveni muritor apare ca un simbol al iubirii văzute ca pe un ideal ce poate fi atins doar prin devotament
şi sacrificiu. Luceafărul se arată astfel superior omului obişnuit, fiind înzestrat nu doar cu atributele
cunoaşterii raţionale, ci şi cu o imensă capacitate afectivă .

TABLOUL II (44 - 64)

Calea deschisă de Luceafăr fiind inaccesibilă, fata de împărat coboară din vis, descoperind pământul.
Apare în acest tablou un alt portret al fetei. Din fiinţa deosebită, cu aspiraţii înalte, ea devine o
“Cătălină” oarecare. Potrivirea dintre cei doi tineri este subliniată şi de numele lor.
Una dintre multele antiteze ale poemului este cea dintre portretul pajului Cătălin şi cel al Luceafărului.
Este opoziţia dintre omul comun şi omul de geniu. Luceafărul are o ascendenţă cosmică (cerul şi marea,
soarele şi noaptea), Cătălin, una necunoscută ("Băiat din flori şi de pripas"). Paloarea Luceafărului
contrastează cu acei "…obrăjei ca doi bujori/ De rumeni, ..." ai lui Cătălin.
Idila dintre Cătălin şi Cătălina se desfăşoară după un ritual erotic aproape rustic. Evident este şi limbajul
popular folosit.
 Spre deosebire de Luceafăr, care îi oferă fetei o dragoste ideală şi o doreşte egală cu el, stăpânitoare a
cosmosului, Cătălin îi propune o iniţiere erotică (" - Dacă nu ştii, ţi-aş arăta/ Din bob în bob amorul"), pentru
el apropierea de fata de împărat fiind o “încercare a norocului” (“Ei Cătălin, acu-i acu/ Ca să-ţi încerci
norocul”) .
Fata observă potrivirea ei cu pajul ("Şi guraliv şi de nimic/ Te-ai potrivi cu mine“), dar este încă
dominată de atracţia spre stea, iar tonul ei devine elegiac ("În veci îl voi iubi şi-n veci/ Va rămânea departe...
").

TABLOUL III (65 - 85)

Acest tablou înfăţişează călătoria lui Hyperion (hyper-eon = cel care merge deasupra) spre Demiurg şi
dialogul cu acesta.
Descrierea zborului fantastic al Luceafărului demonstrează marea capacitate a poetului de a materializa
abstracţiile. În zbor, lui Hyperion îi creşteau “aripe”, iar anii treceau “în tot atâtea clipe”. Haosul, noţiune
abstractă, definind dezordinea primară a elementelor, capătă la Eminescu însuşiri ale lumii terestre (“văi”,
“hotare”). În tot acest spaţiu, Hyperion “părea un fulger ne-ntrerupt” (imagine a vitezei luminii).
Construcţia “gând purtat de dor” adaugă acestui zbor fantastic o intensitate afectivă.
Luceafărul cere Creatorului dezlegarea de nemurire, pentru “o oră de iubire”. Răspunsul Demiurgului
este solemn, în versuri sentenţioase, într-o tonalitate gravă. El se referă la condiţia omului: acesta e lipsit de
însemnătate, infidel, nefericit, suferă “prigoniri de soarte”, trăieşte în zodia norocului. Este stabilită astfel
opoziţia clară între lumea trecătoare a oamenilor şi lumea eternă: “Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de
soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte.” Oamenii sunt efemeri, sucesiunea
generaţiilor este continuă, dar inutilă (“Când valuri află un mormânt/ Răsar în urmă valuri”). Versurile “Ei
numai doar durează-n vânt/ Deşerte idealuri” exprimă nestatornicia sorţii omeneşti, a fragilităţii idealurilor
umane. “Valul” şi “vântul” sunt simboluri ale agitaţiei sterile, ale deşertăciunii.
Demiurgul respinge dorinţa lui Hyperion ca pe un lucru imposibil: “Dar moartea nu se poate”.
Hyperion, în calitate de muritor, nu ar mai fi el însuşi, n-ar mai fi vorba despre o nouă ipostază, ci despre o
anulare a sa, care ar dezechilibra întregul univers.
Întrebarea retorică a Demiurgului “Şi pentru cine vrei să mori?” anunţă partea a IV-a.

TABLOUL IV (86 - 98)

În ultima parte a poemului apare o altă Cătălină, de nerecunoscut. Luceafărul este acelaşi, “ca şi-n ziua
cea de ieri”, fata de împărat este total schimbată.
Pastelul înserării conturează universul eminescian al iubirii ocrotite de natură. Luna, apa, “cărările din
crânguri”, “şirul lung de mândri tei”, singurătatea celor doi tineri alcătuiesc cadrul idilei romantice.
Monologul lui Cătălin contrastează şi el cu acela din partea a doua. Sentimentul are adâncime, iubirea
nu mai e o întâmplare, o încercare a norocului; Cătălin o defineşte ca pe “...iubirea mea de-ntâi/ Şi visul meu
din urmă”. Prin iubire, pajul s-a ridicat cumva deasupra condiţiei sale. Vorbele cu care îndrăgostitul se
adresează iubitei arată această transfigurare: “Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi,/ Revarsă
linişte de veci/ Pe noaptea mea de patemi.”
La ultima chemare a fetei, o invocare a “norocului”, Luceafărul nu mai coboară în “cercul strâmt”,
limitat, al omului, condamnat să trăiască într-o existenţă ghidată de noroc. El îşi va păstra esenţa şi răceala
specifică geniului. Răspunsul adresat femeii, “chip de lut”, nu ia forma lamentării sau a dispreţului, ci, mai
curând, a înţelegerii diferenţei dintre cele două lumi, lumi care se atrag, dar nu se pot întâlni. Astfel, el renunţă
la iubire şi se întoarce la liniştea solitară a lumii dintâi.

Sensuri şi simboluri
 Poemul este o alegorie romantică despre soarta geniului, incluzând şi sensurile de adâncime privind
concepţia poetului despre lume.
Alegoria care constituie formula poetică a fost construită pe ideea schopenhaueriană a antitezei geniu-
om comun. Potrivit filozofului, cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului de geniu; spre deosebire de
el, omul obişnuit nu-şi poate depăşi condiţia.
 Luceafărul este fiinţa fără moarte, geniul (însetat de absolut, capabil de a descifra sensurile ascunse
ale universului, apt de creaţie şi de sacrificiu pentru împlinirea în iubire, dar şi singur, un veşnic
neînţeles).
 Cătălina este omul obişnuit (mărginit în înţelegerea lumii, inapt pentru creaţie, incapabil de
sacrificiu).
Dragostea dintre ei se bazează pe o atracţie a contrariilor. Chiar dacă, în final, Cătălina îţi găseşte
fericirea pe pământ, alături de un om obişnuit, ca şi ea, iar Hyperion se întoarce la locul lui din cer, pentru
amândoi întâlnirea a fost o importantă experienţă spirituală.

Stilul
Stilul se caracterizează prin:
 limpezime clasică;
 absenţa podoabelor stilistice inutile;
 exprimare gnomică, dată de sentinţe, maxime, transfigurate liric.
Limbajul este simplu, conturând expresiv ideile poetice.
La nivel fonetic:
 utilizarea unor fonetisme arhaice (“împle”, “răzima”, “străluce”, “aripe” etc.);
La nivel lexico-semantic:
 cuvinte şi expresii populare (“fără saţ”, “îi cade dragă fata”, “bată-i vina”, acu-i acu”
etc.), dar şi din zona cultă (“haos”, “demon”, “sferă”, “ideal” etc.), în corespondenţă cu
cele două planuri antitetice;
La nivel morfologic:
 prezenţa verbelor la imperativ (“cobori”, “pătrunde”, “luminează” etc.);
 forme verbale arhaice (“Şi apa unde-au fost căzut”);
 verbe la imperfect, cu valoare durativă, folosite în episodul călătoriei Luceafărului
(“creşteau”, “vedea” etc.);
 verbe la perfect simplu (“se făcu”, “se ivi” etc.) şi interjecţii (“mări”, “ia”) – care dau
oralitate stilului;
La nivel stilistic:
 antiteza – evidenţiată prin prezenţa celor două planuri, prin ipostazele Luceafărului, prin
opoziţia geniu-om comun etc.;
 alegoria pe baza căreia este construit poemul, având în vedere că fiecare “personaj” este
o ipostază a eului liric (jocul măştilor – Tudor Vianu);
 epitete – în mare parte de factură populară (“mândru”, “o prea frumoasă fată” etc.);
 comparaţii (“Şi mândră-n toate cele/ Cum e fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele” sau
“Cu obrăjori ca doi bujori”);
 metafore (“El zboară, gând purtat de dor”, “Căci tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de
moarte”, “sfera mea”, “cercul strâmt”, “mişcătoarele cărări” etc.);
 hiperbola (“Privirea ta mă arde”, “Scăldat în foc de soare”);
 oximoronul (“Ţesând cu recile-i scântei/ O mreajă de văpaie”);
La nivel prozodic:
 muzicalitatea elegiacă a versurilor este dată de particularităţile prozodice: ritmul dominant
iambic, măsura versurilor de 7-8 silabe, rima încrucişată;