CURS 14

14. METODE DE AMENAJARE

14.1 Consideraţii generale

14.2 Metode de amenajare bazate pe repartiţie
14.2.1 Metoda parchetaţiei
14.3 Metode de amenajare bazate pe afectaţii
14.3.1 Metoda afectaţiilor pe volum (G.L. Hartig)
14.3.2 Metoda afectaţiilor pe suprafaţă (H. Cotta)
14.3.3 Metoda afectaţiilor permanente (C.A. Parade)
14.3.4 Metoda afectaţiilor revocabile
14.3.5 Metoda afectaţiilor unice
14.3.6 Metoda afectaţiilor mixte

14.1 Consideraţii generale

Metoda de amenajare reprezintă un sistem de mijloace şi modalităţi

de organizare şi conducere optimă a structurii unui fond de producţie în
vederea realizării şi menţinerii sale în starea care să asigure maximă
eficienţă în îndeplinirea funcţiilor atribuite. Într-o exprimare sintetică, N.
Rucăreanu (1967) înţelege prin metodă de amenajare „un mod de
reglementare a recoltării, în spiritul continuităţii, a produselor lemnoase”
dintr-o unitate de gospodărire.
Pentru a fi considerată metodă de amenajare, aceasta trebuie să
ofere modalităţi proprii, distincte care să asigure:
▪ stabilirea posibilităţii şi
▪ planificarea în timp şi spaţiu a tăierilor în vederea realizării şi/sau
menţinerii stării normale a unui fond de producţie.
În decursul celor peste 200 de ani de evoluţie a amenajării pădurilor
ca ştiinţă şi practică, s-au elaborat mai multe metode de amenajare.
Numărul relativ mare de metode de amenajare descrise în literatura
de specialitate este justificat, pe de o parte, de varietatea situaţiilor în care
amenajistul îşi desfăşoară activitatea (staţiuni diferite, specii diferite,
structuri diverse ale fondului real de producţie etc.), iar pe de altă parte, de
evoluţia concepţiilor despre rolul pădurilor în viaţa social – economică.
 În prezent, marea majoritate a acestor metode de amenajare nu mai
are aplicabilitate în practica amenajării pădurilor, studiul lor prezintând însă
o importanţă deosebită în formarea specialistului în acest domeniu.
Studierea lor oferă posibilitatea înţelegerii mai profunde a complexităţii
activităţii de organizare şi conducere structurală a pădurilor, reliefează
caracterul relativ al metodelor şi asigură evitarea greşelilor produse în
gândirea amenajistică din ultimele două secole. La această motivare se
adaugă şi avantajele oferite de stimularea interesului pentru cercetare în
direcţia perfecţionării continue a metodelor de amenajare.
Aceste considerente justifică prezentarea atât a metodelor de
amenajare actuale, cât şi a celor care au dominat mai multe decenii
gândirea amenajistică. Prezentarea lor are în vedere sistematizarea
concepută de N. Rucăreanu, în deceniile 6 şi 7 ale secolului XX, bazată în
principal pe concepţiile referitoare la rolul economic al pădurilor şi pe
caracteristicile definitorii ale metodelor de amenajare.
În acest mod, autorul a structurat metodele de amenajare,
grupându-le pe cele trei concepţii de reglementare a procesului de
producţie, fundamentate pe evoluţia rolului economic al pădurii.
I. O primă concepţie, apărută în ordine cronologică, priveşte pădurea
(în sens de unitate de gospodărire) ca un ansamblu de arbori (de diferite
specii şi dimensiuni) în care se stochează (prin acumularea creşterilor în
volum) o anumită cantitate de masă lemnoasă, regenerabilă după
exploatare într-un ritm determinat prin amenajament. În aceste condiţii,
pentru asigurarea continuităţii este suficient să se repartizeze arboretele
unităţii de gospodărire, în vederea exploatării şi regenerării, pe ani sau
perioade, astfel încât de-alungul timpului să se asigure recolte anuale
egale.
Metodele bazate pe această concepţie se numesc metode bazate
pe repartiţie. Dacă repartiţia se face pe ani, ele se numesc metode ale
parchetaţiei (suprafaţa ce se taie anual este parchetul), iar dacă se face
pe perioade, ele sunt cunoscute sub denumirea de metode bazate pe
afectaţii (suprafaţa ce se repartizează a fi recoltată într-o perioadă este
numită afectaţie). Împărţirea (repartizarea) arboretelor unităţii de
gospodărire se poate face după criterii ce au în vedere mărimea suprafeţei
sau cantitatea de material lemnos ce urmează a se recolta.
II. Cea de-a doua concepţie, care grupează metode de amenajare
mai evoluate, priveşte pădurea ca un mijloc de producţie din care se
recoltează doar producţia sa. În aceste condiţii, mijlocul de producţie
trebuie păstrat, îngrijit şi ameliorat continuu, preocupare ce echivalează cu
o îndrumare a fondului de producţie spre starea sa normală. Amenajistul
are obligaţia de a defini starea normală a fondului de producţie şi de a
reglementa tăierile astfel încât această stare să fie realizată şi menţinută.
Metodele aferente acestei concepţii sunt numite metode bazate pe
normalizarea fondului de producţie. Ele se diferenţiază în funcţie de
caracteristica fondului de producţie ce se urmăreşte a se normaliza, în
metode care normalizează fie mărimea, fie structura acestuia.
2
Posibilitatea se stabileşte în mod diferit, relaţiile de calcul luând în
considerare normalizarea caracteristicii fondului de producţie specifică
metodei.
III. A treia concepţie consideră pădurea, din punctul de vedere al
rolului economic, ca un capital producător de rente. Amenajistului îi revine
obligaţia de a realiza şi apoi de a menţine un fond de producţie capabil să
asigure rente continue şi cât mai mari. Concepţia a avut urmări nefaste în
gospodărirea pădurilor, iar metodele bazate pe această concepţie au fost
considerate „artificiale şi antiecologice”. De remarcat că ele nu au fost
apreciate nici măcar în ţările în care au fost elaborate, Baader însuşi
considera că acestea presupun un exces de lucrări de planificare care
favorizează dezvoltarea unei birocraţii inutile. Merită a fi luate în
considerare ideile referitoare la calculele economice utilizate de aceste
metode, mai ales la cuantificarea eficacităţii funcţionale a arboretelor unei
unităţi de gospodărire.
O prezentare sintet ică a structurării metodelor de amenajare în
raport cu variate criterii este redată în „Sistematica metodelor de
amenajare”.

3
 SISTEMATICA METODELOR DE AMENAJARE

I. METODE BAZATE PE REPARTIŢIE (Pădurea = ansamblu de arbori în care este stocată sub formă de creşteri o anumită cantitate de
masă lemnoasă ce se recoltează şi apoi se regenerează într-un ritm determinat):
A. Repartizarea pădurii pe ani: metoda parchetaţiei:
1 – repartizare după suprafaţă: parchetaţia simplă;
2 – repartizare după volum: parchetaţia proporţională, sau pe volum.
B. Repartizarea pădurii pe perioade: metode bazate pe afectaţii:
1 – repartizare după volum: metoda afectaţiilor pe volum;
2 – repartizare după suprafaţă:
a) definitivă pe toate perioadele ciclului:
α - metoda afectaţiilor pe suprafaţă (Cotta);
β - metoda afectaţiilor permanente;
b) provizorie pe toate perioadele ciclului: metoda afectaţiilor revocabile;
c) constituirea unei singure afectaţii la începutul perioadei: metoda afectaţiilor unice;
3 – repartizare după suprafaţă şi volum: metoda afectaţiilor mixte.

II. METODE BAZATE PE NORMALIZAREA FONDULUI DE PRODUCŢIE (Pădurea = mijloc de producţie care trebuie păstrat, îngrijit şi
ameliorat din care se recoltează doar producţia lui:
A. Normalizarea structurii fondului de producţie:
1. Posibilitatea → compromis între exploatare la vârsta exploatabilităţii şi asigurarea continuităţii: metoda
claselor de vârstă;
2. Posibilitatea → funcţie de creşterea indicatoare: metoda creşterii indicatoare.
B. Normalizarea mărimii fondului de producţie:
1. Posibilitatea → funcţie de creşterea medie la exploatabilitate: metoda cameralistă;
2. Posibilitatea → funcţie de factorul de recoltare: metoda raţională;
3. Posibilitatea → asimilare Fr cu Fn: metoda Masson – Mantel.
C. Normalizarea mărimii fondului de producţie prin normalizarea mărimii pe clase de vârstă sau de diametre:
1. Metoda Melard.
D. Normalizarea mărimii şi structurii fondului de producţie:
1. Metoda controlului.

III. METODE BAZATE PE REALIZAREA UNUI FOND DE PRODUCŢIE CARE SĂ ASIGURE RENTE CONTINUE ŞI CÂT MAI MARI
(Pădurea = capital producător de rente):
1. Metoda Ostvald;
2. Metoda Krieger.
 14.2 Metode de amenajare bazate pe repartiţie

14.2.1 Metoda parchetaţiei

Considerată ca cea mai veche formă de reglementare a exploatării

pădurilor, metoda preconizează împărţirea pădurii în parchete anuale. În
Europa Centrală s-a aplicat, se pare, încă din secolul al XIV-lea, fiind
utilizată, ca unică formă de reglementare până la jumătatea secolului al
XVIII-lea, atât în pădurile tratate în codru, cât şi în cele de crâng.
Reglementarea recoltării produselor lemnoase, specifică acestei
metode constă în:
▪ stabilirea ciclului (r);
▪ împărţirea pădurii în atâtea părţi (parchete) câţi ani are ciclul;
▪ elaborarea unui plan de recoltare în care se precizează anul când
urmează să se execute tăierile în fiecare parchet.
Repartizarea parchetelor pe ani se face în funcţie de vârsta şi
starea arboretelor, urmărindu-se, totodată, şi crearea unei anumite ordine
în aşezarea în spaţiu a arboretelor de diferite mărimi.
Parchetul, în această situaţie, exprimă posibilitatea anuală a unităţii
de gospodărire, astfel că mărimea acestuia trebuie să fie în aşa fel
determinată, încât volumul de material lemnos inclus în parchet să nu
difere sensibil de la un an la altul. Dacă condiţiile de producţie sunt
omogene în cuprinsul unităţii de producţie, egalitatea volumelor
parchetelor se realizează relativ uşor; în caz contrar egalitatea recoltelor
se poate asigura prin formarea de parchete inegale, invers proporţionale
cu productivitatea arboretelor incluse în acestea.
A. Parchetaţia simplă, aplicată în cazul condiţiilor de producţie
relativ omogene, se caracterizează prin crearea de parchete de mărime
-1
egală, calculată prin intermediul relaţiei P = S · r , unde P reprezintă
mărimea în hectare a unui parchet;
S – suprafaţa unităţii de gospodărire;
r – mărimea ciclului.
Condiţiile de aplicare ale acestei metode sunt legate de
omogenitatea staţiunilor sub aspectul bonităţii şi de posibilitatea
executării de tăieri rase. În prezent, această metodă îşi poate justifica
aplicarea doar în unităţile de gospodărire cu arborete tratate în crâng.
B. Parchetaţia pe volum se aplică, în special, în unităţile de
gospodărire constituite din arborete de productivitate diferită. În acest
caz, mărimea parchetelor anuale este invers proporţională cu
productivitatea arboretelor incluse în acestea. Calculul mărimii
parchetelor se sprijină pe următorul raţionament:
Fie S – suprafaţa unităţii de gospodărire;

5
 si – suprafaţa arboretelor din categoria „i” care include
arborete omogene din punct de vedere al mărimii producţiei la
exploatabilitate (realizează acelaşi volum);
n – numărul de categorii de arborete identificate în unitatea de
gospodărire; de obicei se suprapune peste numărul de arborete incluse
în unitatea de gospodărire;
mi – mărimea producţiei, la hectar, realizată la exploatabilitate
a arboretelor încadrate în categoria „i”, [m 3/ha]; acestea se determină cu
ajutorul tabelelor de producţie în funcţie de specie, clasa de producţie şi
consistenţă;
V – mărimea volumului de lemn ce se poate recolta din
unitatea de gospodărire pe durata ciclului;
Vp – mărimea volumului anual de lemn ce se poate recolta, cu
continuitate, din unitatea de gospodărire în decursul ciclului;
r – mărimea, în ani, a ciclului.
Cu aceste notaţii sunt adevărate următoarele relaţii:
n
S=∑si (14.1)
i=1
n m (14.2)
V=∑si i
i=1

Vp = ∑ si mi (14.3)

În unităţile de gospodărire constituite din arborete neomogene sub

raportul producţiei la exploatabilitate, mărimea parchetelor anuale variază
în funcţie de particularităţile productive ale arboretelor ce se includ în
acestea. Pentru a fi în măsură să se realizeze repartiţia arboretelor pe
cele „r” parchete corespunzătoate ciclului, este necesar să se determine
mărimea unui parchet în situaţia în care acesta ar fi constituit din arborete
din categoria „i” (caracterizate prin suprafaţa „s i” şi o producţie la
exploatabilitate „mi”).
Notând cu Pi – mărimea, în hectare, a parchetului constituit din
arborete încadrate în categoria „i”, asigurarea continuităţii recoltelor se
verifică cu expresia:
Vp = Pimi (14.4)

Ţinând cont de modul de calcul al indicatorului „V p” (relaţia 14.3),

relaţia (14.4) devine:

6
 Pi mi = ∑ si mi (14.5)
r

de unde rezultă relaţia de calcul al „Pi”:

n m
∑is
P= i=1 i (14.6)
i
r ⋅ mi

Având în vedere că numărul total de parchete este egal cu suma

numerelor de parchete rezultate din suprafeţele „s i”, mărimea parchetelor
stabilită cu relaţia (14.6) trebuie să respecte condiţia:

n si (14.7)
∑ =r
i=1 P
i

Astfel determinate, „Pi” – sunt luate în considerare la constituirea

efectivă a parchetelor anuale în funcţie de repartiţia acestora pe anii
ciclului.
Metoda descrisă se poate aplica, în prezent, doar la pădurile de
crâng unde tăierile rase constituie modalitatea de exploatare,
regenerarea se asigură în condiţii optime pe cale naturală (lăstari sau
drajoni), iar ciclurile au valori mici, interval în care probabilitatea de a se
produce procese negative este redusă.
În unităţile de gospodărire cu arborete tratate în codru, metoda
prezentată este total necorespunzătoare.

14.3 Metode de amenajare bazate pe afectaţii

14.3.1 Metoda afectaţiilor pe volum (G.L. Hartig)

În scopul stabilirii volumului de material lemnos ce urmează să se

recolteze anual într-o anumită perioadă de timp, s-au grupat arboretele
pe clase de vârstă, iar ciclul s-a împărţit în perioade corespunzătoare
mărimii acestor clase. Volumul de recoltat se distribuie apoi pe aceste
perioade, astfel încât continuitatea să fie asigurată. Plecând de la aceste
soluţii, s-a ajuns la fundamentarea, de către L.G. Hartig (1795), a unei
metode de amenajare cunoscută ulterior sub numele de metoda
afectaţiilor pe volum. Autorul a pus la baza acestei metode, principiul
potrivit căruia din „păduri ... trebuie să se extragă, anual sau periodic,
atâta lemn cât rezultă din condiţia ca volumul recoltat să poată fi asigurat
permanent şi susţinut”.

7
 Modul de determinare a posibilităţii rezultă ca o consecinţă a
principiului prezentat. Pentru a cunoaşte volumul ce se poate recolta
dintr-un arboret, este necesar să se stabilească cu exactitate anul în care
acesta va fi exploatat. În aceste condiţii, pentru stabilirea posibilităţii s-a
propus un algoritm, care stă la baza metodei de amenajare, alcătuit din
următorii paşi:
0
1 Se fixează ciclul şi apoi acesta se împarte în perioade egale (în
general de câte 20 de ani);
20 Arboretele se grupează pe clase de vârstă şi apoi se
repartizează acestea pe perioade în ordinea vârstei, începând cu cele
mai bătrâne şi terminând cu cele mai tinere. Se determină apoi vârsta
exactă la care urmează să fie exploatat fiecare arboret. Această vârstă se
stabileşte cu relaţia:
Eex = Ea + 20(n – m) + 10 (14.8)
unde: Eex reprezintă vârsta la exploatare a unui arboret;

Ea – vârsta actuală;
n – numărul de perioade în care este împărţit ciclul;
m – numărul de ordine al clasei de vârstă din care face
parte arboretul.
Se remarcă faptul că un arboret se consideră că va fi exploatat la
jumătatea perioadei, deşi în realitate unele arborete se extrag în prima
parte, iar altele în cea de-a doua.
0
3 La vârsta calculată prin relaţia (14.8), ţinând cont de
caracteristicile arboretului, se determină volumul la exploatare şi volumul
produselor secundare. La nivelul fiecărei perioade se însumează
volumele calculate ale arboretelor incluse în acestea şi se compară între
ele. În situaţia în care acestea nu sunt relativ egale, se modifică
distribuţia arboretelor pe perioade, se refac calculele până când se obţine
respectarea condiţiei impuse. Metoda admite, totuşi, diferenţe de volum
între perioadele ciclului de maxim 5% în favoarea perioadelor de mai
târziu. Distribuţia finală a arboretelor pe perioade stă la baza elaborării
planului general de recoltare.
40 Se stabileşte posibilitatea anuală prin împărţirea volumului de
exploatat la numărul anilor dintr-o perioadă.
0
5 La începutul fiecărui deceniu, se elaborează un plan special de
recoltare pe 10 ani, în care se indică arboretele din care se va recolta
posibilitatea în această perioadă.
Deoarece planul general de recoltare distribuie, în mod egal, pe
perioade volumul materialului lemnos de exploatat pe durata ciclului, iar
mărimea posibilităţii este indisolubil legată de acest plan, rezultă că ele
trebuie să rămână valabile un ciclu întreg.
Schimbările profunde ce pot interveni, pe o durată aşa de mare, în
starea arboretelor, fac cu totul improbabile prevederile din planul general
8
de recoltare, astfel că metoda afectaţiilor pe volum nu îşi găseşte
aplicabilitate în condiţiile actuale de gospodărire a pădurilor.

14.3.2 Metoda afectaţiilor pe suprafaţă (H. Cotta)

Exprimându-şi îndoiala în legătură cu precizia de determinare a

volumului producţiei unei păduri, utilizată în metoda afectaţiilor pe volum,
H. Cotta propune o nouă metodă, ce a intrat în literatura de specialitate
sub numele de metoda afectaţiilor pe suprafaţă. Aceasta are la bază
repartizarea pe perioade (afectaţii). Diferenţa faţă de metoda preconizată
de Hartig constă în aceea că mărimea afectaţiilor este condiţionată nu de
volum, ci de suprafaţă. Toate perioadele trebuie să fie dotate cu suprafeţe
egale de pădure, sau dacă productivitatea variază, suprafeţele afectate
să fie invers proporţionale cu productivitatea arboretelor incluse în
afectaţii.
Repartiţia arboretelor pe perioade reprezintă planul general de
recoltare; pentru prima afectaţie se calculează volumul materialului
lemnos, se adaugă creşterea în volum a arboretelor pe un număr de ani
egal cu jumătatea perioadei şi pe aceste baze se calculează, prin
împărţirea la numărul anilor din perioadă, posibilitatea anuală pe volum.
Metoda preconizează elaborarea unui plan special de recoltare pe
10 ani, în care se nominalizează unităţile amenajistice de unde urmează
să se recolteze posibilitatea în primul deceniu.
O particularitat e esenţială a acestei metode constă în faptul că la
repartiţia arboretelor pe perioade se ţine seama nu doar de vârsta, de
natura şi starea arboretelor (ca la metoda afectaţiilor pe volum), ci şi de
poziţia acestora în spaţiu. Se urmăreşte cu această ocazie ca în decursul
unui ciclu să se asigure normalizarea pădurii şi sub aspectul orânduirii în
spaţiu.
În aplicarea acestei metode, se disting două forme: una primară şi
alta evoluată.
1. Forma primară, considerată ca o variantă a metodei parchetaţiei
în care parchetele s-au înlocuit cu afectaţii cu suprafeţe egale, nu a avut
nicio preocupare de orânduire în spaţiu. Ea şi-a găsit aplicare doar în
situaţiile în care delimitarea şi măsurarea suprafeţelor în teren şi pe hartă
nu constituiau probleme dificil de rezolvat.
2. Forma evoluată a rezultat din convingerea lui Cotta că „o bună
organizare a unei păduri este mult mai importantă ... decât determinarea
producţiei ei” şi din preocuparea acestuia de a asigura siguranţa
arboretelor printr-un sistem propriu de orânduire în spaţiu. Acest sistem
are la bază protecţia prin acoperire şi principiul uniformităţii parcelei. În
conformitate cu acestea, unitatea de gospodărire se consideră normală
atunci când fiecare parcelă conţine un arboret uniform, iar vârstele

9
arboretelor din aceste parcele sunt distribuite în succesiuni normale de
vârste.
Planul general de recoltare, elaborat în ideea realizării unei structuri
normale sub aspectul orânduirii în spaţiu, are un caracter de durată, iar la
sfârşitul fiecărui deceniu se elaborează câte un plan special de recoltare.

14.3.3 Metoda afectaţiilor permanente (C.A. Parade)

Pentru situaţiile în care vântul nu pune probleme de protecţie

deosebite, A. Parade a imaginat un alt mod de constituire a afectaţiilor. În
cadrul acest ei metode, afectaţiile se formează prin împărţirea unităţii de
gospodărire în atâtea părţi egale, în câte perioade s-a divizat ciclul.
Deoarece delimitarea afectaţiilor avea un caracter permanent, metoda a
primit această denumire. Specific acestei metode este şi faptul că
normalizarea nu trebuie realizată în primul ciclu, evitându-se în acest
mod sacrificii economice prea mari. Această idee stă la baza întocmirii
planului general de recoltare, deosebindu-se de metoda lui Cotta care
punea în primul plan realizarea orânduirii în spaţiu a parcelelor.
Această metodă a fost aplicată, pe scară largă, şi în România până
după primul război mondial. Din nefericire, aplicarea acesteia s-a făcut
într-un mod necorespunzător; posibilitatea se stabilea pe suprafaţă, sub
formă de parchete ce se parcurgeau cu tăieri succesive într-o ordine
determinată şi la intervale fixe. Aceste „inovaţii” au făcut ca aplicarea
metodei afectaţiilor permanente să constituie o cauză a degradării multor
păduri de stejar şi gorun.

14.3.4 Metoda afectaţiilor revocabile

Metoda încearcă să elimine inconvenientele metodei afectaţiilor

permanente, prin schimbarea condiţiilor de constituire a afectaţiilor. În
cadrul acestei metode, afectaţiile nu mai au caracter permanent şi pot fi
constituite din mai multe părţi. Constituirea afectaţiilor se face prin planul
general de recoltare, iar repartizarea parcelelor şi subparcelelor pe
perioade se face în aşa fel încât fiecare arboret să fie exploatat la vârsta
exploatabilităţii sale. Caracteristic acestei metode este faptul că la
sfârşitul fiecărei perioade, afectaţiile urmează să fie revizuite, putându-se
modifica dacă situaţia din acel moment o cere. De aici şi denumirea de
afectaţii revocabile.
O altă particularitate a acestei metode constă în aceea că admite
afectaţii inegale în condiţiile în care şi perioadele aferente sunt inegale. În
acest fel perioadele pot fi mai mari sau mai mici, dar cu respectarea
condiţiei:

10
 S=r
(14.9)
sp

unde: S reprezintă suprafaţa unităţii de gospodărire;

s – suprafaţa afectaţiei;
r, p – mărimea ciclului şi a perioadei.

Este considerată o metodă mai elastică decât cea a afectaţiilor

permanente, permiţând realizarea unor sacrificii de exploatabilitate mai
mici. Dintre criticile aduse acestei metode, amintim pe aceea că acordă
puţină atenţie creşterii productivităţii arboretelor.

14.3.5 Metoda afectaţiilor unice

Dacă se renunţă la orânduirea în spaţiu a arboretelor, continuitatea

se poate asigura dacă într-o perioadă se exploatează o suprafaţă de
pădure, dată de relaţia:

s=S ⋅p (14.10)
r

unde: S, s, r şi p au semnificaţiile prezentate la relaţia (14.9).

După cum îi arată numele, această metodă constituie o singură

afectaţie, cea care urmează să fie exploatată şi regenerată în prima
perioadă. În restul arboretelor în decursul acestei perioade se vor
executa tăieri de îngrijire şi conducere. Mărimea perioadei este
determinată de suprafaţa arboretelor exploatabile şi de particularităţile
privind regenerarea arboretelor. Metoda este suplă, totuşi ea rămâne
evolutiv, aşa cum se va vedea, în urma metodelor bazate pe clase de
vârstă.

14.3.6 Metoda afectaţiilor mixte

Metoda a apărut din preocuparea de a se îmbina avantajele

afectaţiilor pe volum (asigurarea continuităţii stricte) cu acelea ale
metodelor bazate pe afectaţii de suprafaţă (realizarea raportului normal al
claselor de vârstă şi a ordinii normale în spaţiu) şi de a elimina
dezavantajele evidenţiate. Aceasta urmăreşte să reglementeze tăierile şi
să asigure continuitatea astfel încât perioadele să includă atât suprafeţe
cât şi volum cât mai egale.

11
 Schema generală a metodei este aceiaşi ca la celelalte metode
bazate pe afectaţii: împărţirea ciclului în perioade, întocmirea planului
general de recoltare, determinarea posibilităţii şi elaborarea planului
special. Criteriul de constituire a afectaţiilor şi implicit a planului general
de recoltare este specific acestei metode. Procedura de constituire a
planului general de recoltare conţine următorii paşi:
▪ repartizarea arboretelor, după vârstă, pe perioade şi formarea de
afectaţii cu suprafeţe egale;
▪ determinarea volumului producţiei probabile, pentru primele 2 – 3
perioade;
▪ echilibrarea mărimii perioadelor (din punctul de vedere al
suprafeţelor şi volumelor) prin deplasarea parcelelor de la o perioadă la
alta.
După cum se poate observa, caracteristic acestei metode este
faptul că criteriul de bază în repartiţia arboretelor este suprafaţa, corecţiile
mărimii perioadelor fiind făcute în funcţie de volum.
În practică această metodă s-a aplicat în diferite variante, adaptate
la nevoile silviculturale specifice zonelor forestiere.

12