RELAŢIILE PUBLICE

Definiţia relaţiilor publice

Tipologia publicurilor

1
 Cuprins

Tipologia definițiilor relațiilor publice…………………………………………………….3

Activitățiile relațiilor publice................................................................................................5
Clasificarea publicurilor........................................................................................................9
Concluzia ............................................................................................................................12
Bibliografia .........................................................................................................................13

O tipologie a definiţiilor relaţiilor publice

2
 Lucien Matrat menţionează în lucrarea sa ,,The strategy of Confidence”, International
Public Relations Review, sensul, pe care îl dăm astăzi, relaţiilor publice: ,,Relaţiile publice fac parte
din strategia de management. Domeniul are două funcţii: să răspundă aşteptărilor acelora ale căror
comportamente, judecăţi şi opinii pot să influenţeze modul de operare şi dezvoltarea unei
înteprinderi, pe de o parte, şi să-i motiveze, pe de alta...’’. (L. Matrat, ,The strategy of Confidence”,
International Public Relations Review, 1990, p.8).
Practicianul de relaţii publice, prezentat în lucrarea lui Doug Newsom, Totul despre
relaţiile publice, este văzut ca pe un ,,intermediar între organizaţia pe care el sau ea o reprezintă şi
toate publicurile acelei organizaţii. […] El distribuie informaţii care dau posibilitatea publicurilor
instituţiei să-i înţeleagă politicile.” În ceea ce priveşte funcţia de management, ,,relaţiile publice
înseamnă responsabilitate şi înţelegere în stabilirea de politici şi de informare, pentru atingerea
celor mai nobile interese ale organizaţiei şi ale publicurilor ei.’’ (Doug Newsom, Totul despre
realţiile publice, 2003, p.18).
Pe de altă parte, prima întâlnire mondială a asociaţilor de relaţii publice, a definit relaţiile
publice ca fiind: ,,arta şi ştiinţa socială de a analiza tendinţele, de a le prezice consecinţele, de a le
sfătui liderii organizaţiilor şi de a implementa programe de acţiune planificate, care să servească
atât organizaţia, cât şi interesul public.’’ (idem, p.19).
Datorită varietăţii modului de a înţelege relaţiile publice, atât de parcticieni, cât şi de
teoreticieni, s-a ajuns la un număr mare de definiţii ale relaţiilor publice.
Cristina Coman, în lucrarea Relaţiile publice şi mass-media, ne propune să aruncăm o
privire transversală peste toate definiţiile acordate relaţiilor publice. Astfel, vom observa că în
majoritatea acestor definiţii se gasesc unele cuvinte-cheie.
,,D.L.Wilcox şi colaboratorii săi ilustrează urmatorii termeni-cheie:
a) deliberarea – activitatea de relaţii publice este întenţionată, este produsul unei analize şi al unor
alegeri referitoare la modalităţile de câştigare a încrederii publicului
b) planificarea – activitatea în relaţiile publice este organizată;
c) performanţa- relaţiile publice se bazează pe rezultate, acestea nu pot câştiga încrederea publicului
pentru o organizaţie care, prin activitatea ei, ignoră publicul;
d) comunicarea bilaterală – relaţiile publice preia informaţia din mediul în care operează organizaţia
şi transmit apoi noi informaţii şi urmăresc feedback-ul acestora;

3
e) interesul public - primul scop al relaţiilor publice este satisfacerea nevoilor publicului, nu doar
obţinerea unor beneficii;
f) dimensiunea managerială - acţiunile relaţiilor publice sunt mai eficiente dacă sunt integrate în
structurile de conducere ale unei organizaţii.’’ (Cristina Coman, Relaţiile publice şi mass-media,
2004, p.6)
Într-un studiu realizat de către R.F.Harlow, asupra ,,diverselor lucrări de specialitate,
reviste şi broşuri şi după intervievarea mai multor specialişti, a constatat existenţa a peste 472 de
definiţii ale relaţiilor publice, mai mult sau mai puţin diferite. Astfel, Harlow a ajuns la următoarea
definiţie care, deşi este greoaie şi chiar, confuză, doreşte să integreze cât mai multe aspecte ale
domeniului de activitate a relaţiilor publice: ,,Relaţiile publice sunt funcţia managerială distinctivă,
care ajută la stabilirea şi menţinerea unor limite reciproce dintre o organizaţie şi publicul ei; ele
implică managementul problemelor, ajutând managerii să fie informaţi asupra opiniei publice şi să
răspundă cererilor opiniei publice; ele definesc şi accentuează obligaţiile managerilor de a servi
interesul public; ele servesc ca sistem de avertizare care ajută managerii să anticipeze tendinţele
mediului; ele folosesc ca principale instrumente de lucru cercetarea şi comunicarea bazate pe
principii etice.’’ (C.Coman apud J.E.Grunig. T.Hunt, 1984, p.7)

Activitățiile relațiilor publice

4
 S.M.Cutlip prezintă numeroasele tipuri de activităţi pe care relaţiile publice le implică. La
început acesta plasează: ,, scrirea şi editarea de mesaje, cum ar fi comunicatele, ştiri de presă scrisă,
radio şi televiziune, scrisori. Un alt tip de activitate este relaţia cu presa, ce presupune contactarea
jurnaliştilor, plasarea unor materiale în presă, menţinerea legăturilor cu jurnaliştii, distribuirea promptă a
informaţilor cerute de gazetari, înlesnirea legăturii dintre jurnalişti şi liderii sau specialiştii din
organizaţie, verificarea informaţiilor, etc. Plasează apoi, cercetarea - implică identificarea categoriilor de
public care interferează cu organizaţia, strângerea informaţiilor din interiorul organizaţiei şi din afara
acesteia referitoare la opinia diferitelor categorii de public, situaţia politică, materialele apărute în presă,
atitudinea grupurilor cu interese specifice; monitorizarea şi evaluarea modului în care programele de
relaţii publice s-au desfăşurat şi a impactului acestora.
Cel de-al patrulea tip de activitate este cea de management. Aceasta presupune programarea şi
planificarea activităţilor, în colaborare cu conducerea organizaţiilor; administrarea personalului din
departamentul de relaţii publice, stabilirea bugetelor şi programelor de lucru. Următorul tip de activitate
este consilierea – specialiştii în relaţii publice formulează recomandări pentru liderii întreprinderilor,
oamenii politici, alte persoane cu funcţii de conducere, în ceea ce priveşte atitudinile publicului,
comportamentul organizaţiilor, răspunsurile adecvate în situaţii de criză, mesajele referitoare la problemele
sensibile, etc.
Practicianul de relaţii publice se ocupă şi cu organizarea de evenimente speciale - pregătirea şi
coordonarea conferinţelor de presă, inaugurărilor unor obiective sau lansărilor de programe, campaniilor
de strangeri de fonduri, concursurilor, etc. Şi producţia este văzută ca un tip de activitate a relaţiilor
publice. Aceasta presupune crearea unor produse de comunicare pe baza tehnicilor tipografice, fotografice,
de radio şi televiziune, de design clasic sau multimedia.
Pregătirea profesională reprezintă un alt tip de activitate a specialistului în relaţii publice.
Menirea acestuia este de a executa activităţi de pregătire pentru comunicare cu liderii organizaţiilor, cu
personalul din subordine, cu purtătorii de cuvânt, cu alţi membrii ai organizaţiei. Un ultim tip de activitate
este contactarea- crearea de legături cu reprezentanţii comunităţii, ai presei, ai lumii politice sau de afaceri,
cu membrii organizaţiei, cu cei care vizitează organizaţia.’’ ( Cristina Coman, Introducere în relaţii
publice, 2001, pp.6-7)
Din perspectiva a două definiţii propuse de S.M. Cutlip, respectiv J.E. Grunig şi T. Hunt,
relaţiile publice apar ca o modalitate de comunicare dintre o organizaţie şi publicul ei. Prima susţine că
,,relaţiile publice reprezintă o funcţie managerială ce stabileşte şi menţine legături reciproc benefice între o

5
organizaţie şi publicul ei de care depinde succesul sau falimentul ei. Iar cealaltă accentuează dimensiunea
comunicațională şi afirmă că relaţiile publice sunt ,,managementul comunicării dintre organizaţie şi
publicul său.’’ (C. Coman, Relaţiile publice şi mass-media, 2004, p.6)
John Marston propune definirea relaţiilor publice prin funcţii ale specialiştilor în relaţii publice:
cercetarea, acţiunea, comunicarea şi evaluarea. Astfel, relaţiile publice implică ,,cercetarea atitudinilor în
legătură cu o anumită problemă, identificarea programelor de acţiune, comunicarea acelor programe în
vederea obţinerii înţelegerii şi sprijinului, evaluarea efectului pe care l-au avut programele de comunicare
asupra publicului.’’ (C. Coman apud F.P.Seitel, 1992, p.8)
În lucrarea Relaţii publice şi mass-media, Cristina Coman prezintă o serie de definiţii focalizate
pe efectele pe care le produce activitatea practicienilor din relaţiile publice: persuadarea publicului,
stabilirea unor relaţii de încredere între organizaţie şi public, asigurarea bunei funcţionări a societăţii, etc.
Primul efect este acela de garant al democraţiei: profesorul J.A.R.Pimlott susţine că
,,profesiunile din relaţiile publice sunt esenţiale pentru funcţionarea democraţiei americane (…) relaţiile
publice sunt una dintre metodele prin care societatea se adaptează la schimbări şi rezolvă conflictele dintre
atitudini, idei, instituţii, persoane opuse.’’( C. Coman apud J.E.Grunig, T.Hunt, 1984, p.3)
O altă definiţie după Public Relations Society of America, una dintre cele mai mari asociaţii
profesionale din lume, urmează aceeaşi direcţie ca profesorul J.A.R.Pimlott: ,,relaţiile publice ajută
societatea nostră complexă şi pluralistă să funcţioneze într-un mod mai eficient, contribuind la înţelegerea
reciprocă dintre grupuri şi instituţii.’’ (C. Coman apud D. Wilcox şi colab., 1992, p.5)
Cel de-al doilea efect este cel de ,,creator al unei atmosfere de înţelegere între organizaţii şi
indivizi : misiunea relaţiilor publice este aceea de a instaura un climat de încredere între organizaţie şi
public, dintre indivizi şi societate. După British Institute of Public Opinion ,, relaţiile publice sunt un efort
deliberat, planificat şi susţinut, de a stabili şi de a menţine încrederea reciprocă între o organizaţie şi
publicul ei.’’(idem, p.6); E.Bernays prezintă relaţiile publice ca fiind ,,un instrument esenţial de ajustare,
interpretare şi integrare între indivizi, grupuri şi societate.’’ (C. Coman apud E.Bernays, 1952, p.7)
Al treilea efect este instrumentul de persuasiune: unele definiţii se focalizează pe efectele de
persuasiune ale relaţiilor publice; acestea sunt definite ca ,,persuasiunea planificată pentru a schimba opinia
publică nefavorabilă sau pentru a întări o opinie publică, precum şi evaluarea rezultatelor în vederea
utilizării lor ulterioare.’’ (C. Coman apud J.Peake , 1984, p.3). După L.W.Notte, conceptul de persuasiune
se referă la două direcţii diferite de acţiune: ,,Întâi specialistul în relaţii publice trebuie să convingă
conducerea să facă acele lucruri care vor face ca o organizaţie să fie demnă de aprobarea publicului; în al

6
doilea rând, el trebuie să convingă publicul că organizaţia merită aprobarea sa.’’ (C.Coman apud
L.W.Notte, 1979, p.10)
Relaţiile publice interferează cu alte tipuri de activitate precum: marketingul, reclama,
publicitatea, afacerile publice, promoţiunea, lobbz-ul, etc. Aceşti factori sunt prezetaţi pe larg de către
Cristina Coman, în capitolul Relaţiile publice şi activităţi conexe.
Primul termen explicat este publicitatea – prezentată, în limbajul de specialitate, ca ,,acea
informaţie plasată de o sursă exterioară în presă şi pe care presa o preia pentru că are valoare de
informare’’( C.Coman apud S.M. Cutlip et alii, 1994, p. 8)
În plus, susţine Cristina Coman, publicitatea constituie forma cea mai subtilă de
cooperare dintre presă şi sistemul relaţiilor publice. Mesajul se constituie după anumite reguli de
bază ale jurnalismului, pentru a fi acceptat de către redacţii. Această procedură jurnalistică are şi
avantaje, cum ar fi: asigură credibilitatea sursei şi uşurează munca redacției în momentele pregătirii
materialului pentru publicare.
Cel de-al doilea factor analizat este reclama. Chiar dacă publicul român nu ştie să facă o
diferenţă între termenul de publicitate şi cel de reclamă, este de preferat ca în limbajul specialiştilor
să se facă distincţia între aceste două cuvinte. Reclama reprezintă mesajul pentru a cărui difuzare
firme, organizaţii non-profit sau persoane individuale plătesc diferitelor instituţii de presă, identificându-se
astfel cu acel mesaj şi sperând să informeze sau să convingă un anumit public" […] În activitatea de relaţii
publice, anunţurile plătite sunt utilizate pentru a atrage atenţia unui anumit segment de public, diferit de cel
vizat de serviciile de marketing. Frecvent, reprezentanţii biroului de relaţii publice al unor ONG-uri
cumpără spaţii în ziare sau timpi de emisie la radio ori la televiziune pentru a face publice mesaje prin care le
mulţumesc donatorilor ce au contribuit la realizarea unui anumit obiectiv. ’’(C. Coman apud S.W. Dunn,
1986, p. 9).
Afacerile publice definesc ,,activitatea numeroaselor agenţii guvernamentale, servicii ale
armatei, departamente ale sistemului administrativ. Unii cercetători consideră că acest fapt este o
reacţie la prevederile unor legi americane care interzic instituţiilor de stat să utilizeze fonduri
speciale în scopuri promoţionale. Sintagma ,,afaceri publice’’ a început să fie folosită ca un
eufemism, pentru evitarea unor conotaţii negative ale conceptului de ,,relaţii publice’’. Totuşi, cei
care lucrează în acest sector îndeplinesc cel mai adesea rolul unor purtători de cuvânt, înscriindu-se mai
degrabă în sfera „publicităţii" decât în sfera unui nou tip de activitate de comunicare.’’ (C. Coman,
Relaţiile publice şi mass-media, 2000, p.13)

7
 Un alt tip de activitate este promoţiunea, care după opinia lui S.W.Dunn se referă la ,,un
program de comunicare complexă, care ajută o organizaţie să îşi plaseze mai eficient ideile,
produsele sau serviciile.’’( C. Coman apud S.W.Dunn, 1986, p.6) Astfel, o organizaţie poate folosi
tehnici împrumutate din toate domeniile comunicării publice: reclamă, evenimente organizate,
comunicate, spectacole, distribuţii gratuite. De exemplu, aşa-numitele „case Ronald McDonald", puse la
dispoziţia părinţilor pentru a fi mai aproape de copiii lor internaţi în spitale, sunt o formă de promoţiune
pentru restaurantele McDonald's; campaniile de strângere de fonduri ale Crucii Roşii sau ale Greenpeace sunt
şi forme de promovare a imaginii acestor organizaţii. […] Promoţiunea este considerată de mulţi cercetători ca o
activitate mai apropiată de marketing ( pentru că implică plasarea de produse), decât de relaţiile publice (acestea
vizează ameliorarea comunicării organizaţiei cu mediul în care evoluează).’’ (idem, p. 14)
,,Lobby-ul ilustrează eforturile pentru a infuenţa o decizie guvernamentală sau legislativă,
prin diferite mijloace: persuasiune sau presiune. Acest tip ce activitate îşi are originea în SUA, unde
cetăţenii sau organizaţiile au dreptul de a depune plângere împotriva unor decizii ale guvernului.
Lobby-ul este unul dintre domeniile relaţiilor publice, deoarece se ocupă de relaţiile unei
organizaţii cu structurile de putere.[…] Specialiştii în relaţii publice consideră că, în ciuda unor abuzuri
ocazionale, lobby-ul oferă o cale legală şi social acceptabilă prin care diferitele grupuri pot interveni în
procesul guvernamental şi legislativ de luare a deciziilor.’’ (ibidem, p. 15)

Clasificarea publicurilor

8
 În ceea ce priveşte termenul de public putem vorbi despe el în sens larg ca fiind ,,orice grup ai
cărui membri au un interes comun, într-o anumită situaţie, sau împărtăşesc valori comune; astfel un partid
politic, managerii unei corporaţii, fanii unei formaţii, candidaţii la examenul de admitere, etc. pot fi
consideraţi ca publicuri.’’ (C. Coman, Relaţiile publice şi mass-media, 2004, p.15)
În momentul în care vorbim despre publicul din domeniul relaţiilor publice este necesar
să prezentăm nişte definiţii uzuale din ştiinţele sociale: ,,publicul reprezintă orice grup sau
individ care este implicat în vreun fel anume în viaţa unei organizaţii.’’ (C.Coman apud D.
Newson şi colab. 1993, pp.116-117).
În cadrul unei organizaţii nu putem vorbi deste un ,,public general, unic, omogen, ci de
mai multe publicuri. Cercetătorii sunt de părere că acestea se individualizează şi ierarhizează
după gradul de implicare în procesele de comunicare.’’ (C.Coman, Relaţiile publice şi mass-
media, 2004, p.16)
,,Fie că este vorba despre publicuri la nivelul managementului, fie la nivelul comunicării,
nu se poate lucra fără identificarea publicurilor.
Este important ca un practician de relaţii publice să sesizeze distincţia dintre un ,,public’’ şi o
,,audienţă’’. Din perspectiva relaţiilor publice, termenul de ,,audienţă’’ sugerează un grup de
oameni care sunt receptorii a ceva – un mesaj sau o performanţă. În relaţiile publice termenul de
,,public’’ cuprinde orice grup de oameni care sunt legaţi, chiar dacă destul de slab, prin interese
şi preocupări comune, care au consecinţe asupra organizaţiei.’’ (Doug Newson, Judz VanSlyke
Turk, Totul despre relaţiile publice, 2003, p. 134)
Organizaţiile interacţionează cu diferite publicuri. Bernard Dagenais prezintă, în lucrarea
sa Campania de relaţii publice, ,,diferitele categorii de publicuri: furnizorii de materii prime, de
cei care se ocupă de transportul ei, de propriii angajaţi care prelucrează această materie, de
acţionarii şi investitorii ce susţin activitatea organizaţiei, de cumpărătorii potenţiali ai produselor,
de competitori, de adversari şi, în sfârşit, de legiuitori. Fiecare dintre aceste categorii poate
influenţa în mod decisiv activitatea unei organizaţii. De aceea, este bine, ca atunci când
construim un plan de relaţii publice, să cunoaştem şi să identificăm cât mai bine publicurile care
intră în relaţie cu respectiva organizaţie. Un exemplu concludent este publicul unei motociclete
sport care este destul de mare: tinerii, bărbaţii şi unele femei. Publicul ţintă al acestui produs sunt
bărbaţii cu vârsta între 18-40 de ani cu un venit anual mai mare de 20 000 de dolari. Pentru a se
atrage atenţia asupra produsului mesajul ar putea fi imaginea unei femei seducătoare pe această

9
 motocicletă. Astfel, publicurile unei organizaţii nu sunt doar clienţii serviciului oferit,
consumatorii produsului, ci toţi cei care gravitează în jurul unei organizaţii, pe orbite mai
îndepărtate sau mai apropiate. (Bernard Dagenais, Campania de relaţii publice, 2003, pp. 147-
148)
Aşa cum considera şi Leduc, ,,publicurile reprezintă toţi indivizii care sunt în măsură să
influenţeze activitatea unei organizaţii. Publicuile se divid astfel în şapte categorii: marele
public; publicurile adiacente; furnizorii; clienţii; utilizatorii produsului; personalul; liderii de
opinie.’’ (Bernard Dagenais apud Leduc, 1987, p.148)
Pentru început vom vorbi despre ,,furnizori care sunt publicuri de a căror existenţă
depinde însăşi existenţa organizaţiei. Între furnizori şi o organizaţie se dezvoltă o relaţie deosebit
de importantă. De exemplu o bancă acordă foarte uşor un împrumut unui client doar dacă există
nişte garanţii solide. Cealaltă parte a publicului băncii care nu deţine o garanţie solidă nu se
poate bucura de un împrumut de la bancă.’’ (Bernard Dagenais, Campania de relaţii publice,
2003, p. 149)
A doua categorie o reprezintă ,,publicurile interne- formate din toţi angajaţii unei
organizaţii, care sunt implicaţi în realizarea obiectivelor acesteia. Într-o organizaţie mare putem
face diferenţa între mai multe tipuri de publicuri interne. Pe de o parte sunt angajaţii permanenţi
(full-time), iar pe de altă parte lucrătorii sedentari (part-time). De cele mai mute ori publicurile
interne vizează viaţa şi imaginea unei organizaţii.’’(idem, p.150). Dacă patronul unei cofetării
doreşte ca afacerea sa să fie cunoscută de cât mai multă lume angajează un cofetar renumit, îşi
cumpără o veselă poleită în aur sau foloseşte decoraţiuni florale atractive. Însă, dacă mesele nu
sunt curate, vesela este nespălată sau angajaţii sunt nepoliticoşi cu clienţii, toate eforturile sale
vor fi inutile. Imaginea construită doar pentru un moment va cădea foarte curând. Din acest
motiv o organizaţie nu este preocupată doar de publicul extern, ci şi de cel intern. Pentru a reuşi
să ducem la bun sfârşit o campanie de relaţii publice, avem nevoie de absolută coordonare.
,,Publicurile intermediare formează o punte între producător şi consumatori, adică
transportatorii care se ocupă de produs. Aceste publicuri pot avea, uneori, un rol decisiv în viaţa unei
organizaţii. Dacă un transportator se hotărăşte, de pe o zi pe alta, să abandoneze contractul cu firma
X pentru o altă firmă concurentă, ce i-a oferit mai mult, transportul produselor va fi perturabat de
această schimbare.

10
 Publicurile externe sunt cele mai importante, de ele depinde supravieţuirea şi dezoltarea
unei organizaţii. În această categorie putem vorbi despre clienţi, pe de o parte, şi despre aliaţi,
neutrii, adversari, pe de altă parte.
1) Clienţii pot fi reali sau potenţiali. Astfel, în prima categorie plasăm pe cei care cumpără
produsul, iar în cea de a doua categorie îi plasăm pe utilizatorii produsului respectiv.’’( ibidem,
pp.151-152). Un exemplu ilustrativ este cazul unei familii cu un copil de 10 ani. Părinţii sunt cei
care cumpără produsele din frigiderul familiei, însă, în mare parte, alegerea felurilor de mâncare se
face după preferinţele copilului. În această situaţie putem vorbi despre părinţi ca fiind cumpărătorii,
iar despre copil, ca fiind utilizatorul.
2) ,,Actorii sociali sunt cei care gravitează în jurul organizaţiei, care o influenţează, fără ai
deveni în mod obligatoriu clienţi. Pentru a înţelege mai bine despre ce este vorba vom prezenta
câţiva actori sociali:
 Partenerii pot ajuta la atingerea obiectivelor. Astfel, un organism care apără mediul
înconjurător poate încerca să se asocieze cu o campanie precum McDonald’s, care încearcă ea însăşi
să îşi atribuie imaginea unei instituţii preocupate de protecţia mediului.
 Adversarii fac parte din publicurile externe. Orice organizaţie, prin simpla ei existenţă îşi
atrage duşmani. Printre adversari se numără şi contestatarii, mofturoşii, inamicii, nemulţumiţii.
 Concurenţii pot fi de mai multe feluri’’ (ibidem, pp.153-154). De exemplu, o familie
care doreşte să plece în vacanţă de Crăciun va dispune de mai multe obţiuni: să meargă la munte,
într-o staţiune din România sau să viziteze un loc exotic din Hawai. Dacă se va hotărî să meargă în
vacanţă la munte vor trebui să aleagă şi o staţiune de sky. O data ce se va lua o decizie şi asupra
acestei probleme vor trebui să aleagă şi un hotel la care să-şi petreacă sejurul. Întotdeauna vor exista
mai multe concurenţe pe piaţă.
O altă clasificare a publicurilor, ,,pornind de la premiza că acestea se diferenţiază prin
comportamentul comunicaţional este:
1. publicurile tuturor problemelor – acestea iau parte activ la toate dezbaterile;
2. publicurile apatice- acestea sunt puţin active;
3. publicurile unei singure probleme – acestea sunt active numai în ceea ce priveşte un
număr limitat de teme, apropiate între ele;

11
 4. publicurile problemelor fierbinţi – acestea devin active numai după ce presa a
transformat o problemă într-o chestiune de maximă actualitate.’’ (C.Coman apud J.E. Grunig şi
F.C. Repper, 1992, p.139-140)
L.W. Nolte consideră că există ,,trei mari categorii de public: primar, secundar şi
special.
Publicul primar cuprinde salariaţii, proprietarii, consumatorii ( adică persoanele care
aşteaptă ca o organizaţie non-profit să facă ceva pentru ei) şi comunitatea (adică persoanele care
trăiesc în vecinătatea unei organizaţii şi sunt afectate de aceasta în virtutea proximităţii lor spaţiale).
Publicul secundar cuprinde educatorii, guvernul, furnizorii, distribuitorii şi competitorii-
aceste persoane şi instituţii sunt considerate secundare pentru că ele nu sunt permanent implicate în
viaţa unei organizaţii.
Publicul special este alcătuit din acele grupuri şi organizaţii la care indivizii aderă în mod
conştient şi pentru perioade limitate de timp.’’ (C. Coman apud L.W. Nolte, 1974, pp.126-131)

Concluzia

Odată ce vorbim despre relaţiile publice facem referire la o extindere a domeniilor

existente şi la dezvoltarea diferitelor tipuri de activităţi. Vorbim, astfel despre un câmp al diferitelor
sisteme conceptual existente în cultura profesiei. Însă, de- a lungul timpului, mişcările din sfera
profesională a relaţiilor publice s-au dovedit a fi imprevizibile. Astfel, indiferent de domeniile şi
tehnicile de lucru, câmpul relaţiilor publice cuprinde un nucleu clar, bine definit de noţiunile şi
reprezentările teoretice.

12
 Bibliografie

Coman, Cristina, Introducere în relaţiile publice, Bucureşti, Editura Pro Universitaria, 2010
Coman, Cristina, Relaţiile publice: principii şi strategii, Iaşi, Editura Polirom, 2006
Coman, Cristina, Relaţiile publice şi mass-media, Iaşi, Editura Polirom, 2007
Dagenais, Bernard, Campania de relaţii publice, Iaşi, Editura Polirom, 2003
Newson, Doug, VanSlzke, Judy, Totul despre relaţiile publice, Iaşi, Editura Polirom, 2003

13