4.

COERENŢĂ ŞI ACTIVITATE DISCURSIVĂ

4.1.Coerenţă şi conexiune. Local şi global în studiul coerenţei

Una dintre problemele esenţiale ale comunicării este reprezentarea coerentă a

referentului (real sau imaginar), construirea unei schematizări (unui “model al situaţiei”).
Dat fiind că orice discurs articulează realul lingvistic şi realul enciclopedic (în sensul
larg de univers semantic colectiv al unei episteme) este fundamental pentru analiza
discursului să coreleze aceste două faţete ale „foii de hârtie” într-o sintagmatizare tematizată,
consistentă, pertinentă, altfel spus coerentă.
Departe de a fi dobândit o stabilitate terminologică, noţiunea de coerenţă (intens
utilizată în analiza discursului, gramatica textului) este concurată de alte concepte precum
coeziune, unitate semantică etc.
Deşi unii autori utilizează în mod nediferenţiat coeziunea şi coerenţa textuală
(Dressler, Charolles) sau coeziunea ca termen general (Halliday & Hasan, J.B. Grize),
preferăm să rezervăm termenul coeziune sintaxei intrapropoziţionale, conexiunii explicite, iar
coerenţa domeniului conexiunii implicite:

Caracteristici TIPURI DE CONEXIUNE

discursive COEZIUNE COERENŢĂ
Grad de explicitare conexiune explicită conexiune implicită
(asindet, macrostructural)
Dimensiune sintactică Semantică
dominantă (structurală)
Dependenţă cotextuală Contextuală
Nivel de actualizare Microstructural Macrostructural
Bună formare Gramaticalitate consistenţă şi pertinenţă
(în termeni de)

Secvenţializarea discursivă ca instanţă de formare/repetare/transformare a cunoaşterii

este spaţiul integrator care prinfenomenele de coreferinţă, tematizare, progresie, conexiune
interfrastică asigură „memoria discursivă” (această memorie discursivă – inerentă textului,
prin care ocurenţe apropiate şi îndepărtate sunt subsumate unui proiect de comunicare trebuie
net disociată de memoria psihologică, de procesul cognitiv emisiv şi receptiv).

Coerenţa ca memorie discursivă asigură solidaritatea elementelor constitutive şi

instituie discursul ca „existenţă istorică” (M. Foucault, 1971: 24), ca tranziţie şi coprezenţă a
lui „déjà dit”, „dire” şi „à dire”, coerenţa asigurând astfel corelarea enunţurilor.

În abordarea fenomenului coerenţei ni se pare esenţială depăşirea „perspectivei

reducţioniste” (C. Segre, 1979: 82): fie studiul regulilor gramaticale orizontale (anaforă,
pronominalizare, renominalizare etc.), fie studiul relaţiilor semantice verticale
(„topic/comment”, macrostructură etc.), textul fiind o entitate caracterizată printr-o dublă
coerenţă: globală (tema discursului, conexiunea titlu-textualizare, compatibilitatea logică şi
semantică a secvenţelor narative şi descriptive etc.) şi locală (definită în termeni de identitate
sau contiguitate a indivizilor, conexiune a faptelor).

Coerenţa reprezintă proprietatea de corelare a enunţurilor, de ordonare logică (reflex al

decupajului referenţial) şi de integrare a sensurilor locale într-un sens global (cf. şi Greimas-
Courtes, 1979: 42, pentru care coerenţa este interdependenţa părţilor unui întreg).

P. Schveiger (1984: 156) afirmă provenienţa sintactică, semantică şi pragmatică a

condiţiilor de coerenţă, condiţiile sintactice având în vedere conectorii suprafeţei discursive,
condiţiile semantice referindu-se la progresia tematică a mesajului, iar cele pragmatice fiind
legate de tipul de text şi funcţia dominantă.

În orice caz, este evident că vorbitorii nativi ai unei limbi sunt capabili să distingă între
o listă aleatoare de propoziţii şi un text coerent, iar “aceste principii care subîntind
recunoaşterea coerenţei reprezintă o problemă esenţială pentru analiza
discursului”(D.Schiffrin,1994:18).

4.2. Coerenţă şi „scheme” de textualizare

Deoarece funcţionarea conectorilor a făcut obiectul unor ample investigaţii (W.

Dressler, 1972, Halliday & Hasan, 1976, T. van Dijk, 1977, O. Ducrot, 1980 etc.), nu vom
relua această problematică (de fapt funcţionarea lor este aceeaşi indiferent de tipul de discurs,
ceea ce variază este distribuţia lor). Ni se pare semnificativ să subliniem faptul că legătura
(conexiunea) interfrastică şi secvenţială poate fi realizată atât explicit, cât şi implicit.

În conexiunea implicită (asindetică) rolul sintactic al conectorilor este preluat de

relaţia semantică între faptele corelate, subsumate unei anumite teme, „topic”, discursive.

Gramatica textului de sorginte germană a stabilit (cf. contribuţiile lui Isenberg) un

anumit număr de „scheme de textualizare” pe care le actualizează secvenţele asindetice:
specificarea, gruparea metalingvistică, legătura temporală, contrastul, comparaţia etc. Dată
fiind eterogenitatea acestor scheme, propunem reducerea lor la cupluri converse: cauză-
consecinţă („legătura cauzală”, „diagnosticul”), specificare-generalizare(„specificare”,
„grupare metalingvistică”), simultaneitate-succesiune („legătura de motiv”, „legătura
temporală”), decelabile atât în funcţionarea discursului cotidian (amplu investigat de
lingvistica actuală), cât şi a celui ştiinţific (mai puţin studiat).

Scheme Discurs cotidian Discurs ştiinţific

textuale
Cauză Nu va veni, învaţă pentru Pierderea relativă de masă nu
q p examen. mai este neglijabilă, ea este de
ordinul 10-3
Consecinţă Uşa n-a fost încuiată. Această pierdere de masă nu
p q Hoţul a putut intra uşor. poate fi decelată. Putem afirma
(p – ti; q – ti + împreună cu Lavoisier că în
1) cursul unei reacţii chimice masa
se conservă.
Specificare Ieri am asistat la un accident: Ion Aceste surse de energie permit
(P p1, p2 a alunecat pe gheaţă şi şi-a viaţa pe pământ; ele sunt
…pn) fracturat piciorul. utilizate la încălzit, iluminat,
hrană etc.
Generalizare Maria are febră, Ion tuşeşte. O piatră aruncată în apă produce
(p1, p2, …pn Toată familia a făcut gripă. cercuri concentrice. Plimbându-
P) vă în munţi, auziţi dangătul unui
clopot din vale. În toate aceste
 cazuri e vorba de un fenomen
vibratoriu.
Simultaneitate Petre şi Maria stau pe terasă. Energia degajată în cursul
(p1 – ti, p2 – ti) Petre citeşte şi Maria ascultă acestei reacţii este de 200 McV;
muzică. este repartizată în fragmentele
Mo şi Lo ale neutronilor,
electronilor.
Succesiune Petre a ieşit în oraş. Extras din locul de stocare,
(p1 – ti; p2 – ti + Către seară s-a întors. cărbunele este transformat în
1) pulbere. Amestecat cu aer
cald, este trimis prin
arzătoare în camera de
ardere.
Tematizare Am văzut un excelent film politic. Cromozomii uriaşi au
f (x) Regizorul său este Costa Gavras. lungimea de 1180. Ei sunt
f1, f2, …fn (x) formaţi dintr-un număr mare
de cromatide paralele,
datorate unei replicări
succesive a cromozomilor.
D. Rovenţa-Frumuşani, 1995: 135

Deşi detectabile şi în discursul ştiinţific, aceste scheme de textualizare coerentă

comportă o distribuţie diferită în raport cu discursul cotidian; conversaţia curentă utilizează
rareori specificările şi generalizările în virtutea principiului de economie, pertinenţă şi
implicare conversaţională, în vreme ce discursul ştiinţific se bazează tocmai pe specificări,
generalizări şi tematizări. Simultaneitatea este mai frecventă decât succesiunea (reflex al
dominantei descriptive a discursului ştiinţific), iar cauza este rareori implicitată, dat fiind
dominanta explicativă a discursivităţii ştiinţifice.

4.3 Metaregulile coerenţei

Admiţând două niveluri de organizare textuală (micro şi macrostructurală), M.

Charolles (1978) formulează patru reguli principale pentru aceste două ipostaze ale coerenţei:
 Metaregula de repetiţie (condiţie necesară, nu şi suficientă pentru ca o secvenţă să
fie apreciată drept coerentă), actualizată de pronominalizări, referenţializări contextuale,
substituţii lexicale, relaţii referenţiale în conformitate cu enciclopedia.
Recurenţa se actualizează prin:
 pronominalizare (transformarea în pronume a unui nume propriu sau comun evocat
anterior: D-na X…; ea sau Tânăra femeie …; ea)
 definitivare sau referinţă deictică: X şi-a cumpărat maşină; maşina este …; maşina asta
nu e …
 substituţii lexicale vizând varietatea gramaticală şi stilistică: A cumpărat un superb
colier cu diamante. S-a îndepărtat repede strângând comoara la piept.
 reluări inferenţiale şi presupoziţii
Deodată scoase un strigăt.
- Ce ai păţit? – întreabă soţul
Vom exemplifica această regulă printr-o actualizare adecvată (i), dar şi printr-o reluare
incorectă (ii):
i) Afluenţii pe care-i strânge pe pământul patriei noastre sunt numeroşi. Când trec în
câmpie unii din aceştia (Someşul, Crişul, Mureşul) îşi lărgesc albiile. În scopul
evitării inundaţiilor, aceste râuri au fost canalizate şi îndiguite (Manual de
Geografie – clasa a VIII-a, 1988: 66);
ii) Partea centrală a Australiei are ape curgătoare numai în timpul ploilor, iar în restul
timpului seacă – coreferinţă incorectă (Manual de Georgrafie, clasa a VI-a, p.111).
Metaregula de progresie prevede introducerea în sintagmatica discursivă a unui
raport optim între temă şi remă (sau subiectul şi predicatul propoziţiei), între continuitatea
tematică şi progresia rematică (un text nu poate repeta la infinit propria sa substanţă, dar nici
nu poate construi o progresie rematică doar din perspectiva emiţătorului, fenomen care în
discursul didactic înseamnă non coerenţă sau pauză în inteligibilitatea textuală).
În cazul în care frazele succesive nu au decât o singură temă, căreia îi ataşează diverse
informaţii (reme) avem de a face cu o progresie cu temă constantă:
Fraza 1: T1 → R1
Fraza 2: T1→R2
Fraza 3: T1→ R3
Este cazul prospectelor farmaceutice, mesajelor publicitare, articolelor de lege etc.,
centrate pe o temă unică.
 În cazul în care rema unei fraze devine tema frazei următoare, avem de a face cu o
tematizare lineară:
Fraza 1: T1 → R1 Petre a întâlnit un prieten.
T1 R1

Fraza 2: T2 → R2 Prietenul l-a invitat la film.

T2 R2

Filmul rula la etc.

Evident, aceste două tipuri de progresii sunt cazuri simplificate; rareori succesiunea
temă/remă este actualizată atât de simplu şi univoc. Uneori tema se subdivide în teme derivate
(subordonate) :

P1 : T1 → R Carnea s-a scumpit foarte mult.

T1.1 → R2 Carnea de porc costă x.
T1.2 → R3 Carnea de vită costă y.
Alteori tema dispare aproape sub o arborescenţă de exemple, probe, citate etc., care
constituie o suită coreferenţială.
Metaregula de non contradicţieprevede că, spre a fi coerent, un text nu trebuie să
introducă în dezvoltarea sa nici un element care să contrazică o secvenţă anterioară sau un
conţinut deductibil din ea prin inferenţă. Contradicţiile inferenţiale sau presupoziţionale sunt
extrem de rare, în schimb cele enunţiative apar des în producţiile copiilor.
Metaregula de relaţie, de natură esenţialmente pragmatică se referă la faptul că
acţiunile, evenimentele evocate trebuie să fie congruente şi percepute ca atare de interpret şi,
adăugăm noi, congruenţe din punctul de vedere al nivelelor discursive. Nivelele sau registrele
limbii sunt cele legate de diferenţierea socială (limbaj standard/vs/limbaj popular/vs/argou) şi
funcţională (limbă comună, limbaj tehnico-ştiinţific, academic etc.).

4.4 Coerenţa şi materializările sale discursive

Dat fiind că fenomenul coerenţei este interpretabil logic în termeni de incluziune,

implicare, postulate de sens, vom încerca să sistematizăm variatele sale actualizări printr-o
 grilă logico-matematică (distincţia argument/predicat, operaţii cu mulţimi) şi lexico-
gramaticală.

Pornind de la partiţia pentadică stabilită de Halliday & Hasan (1976), vom considera că toate
manifestările coerenţei („referinţa”, „substituţia”, „elipsa”, „conjuncţia” şi „coeziunea
lexicală”) sunt referenţiale (determinate de referentul extralingvistic şi cel discursiv) şi că
manifestării lexicale (sub forma identităţii A = A şi incluziunii A B) i se opune coerenţa
gramaticală (de genul coreferinţei, subtituţiei, elipsei), iar în interiorul acesteia o coerenţă la
nivelul actului referinţei („referinţa” în clasificarea lui Halliday-Hasan) şi o coerenţă la
nivelul predicaţiei (elipsa, substituţia, conjuncţia).

Coerenţa lexicală cunoaşte trei sub-categorizări:

i) echivalenţa (prin recurenţă strictă sau recurenţă sinonimică);
ii) incluziunea (de tip generic bazată pe termeni cu extensiune foarte largă, de genul:
fapt, fenomen, obiect, lucru, idee, acţiune etc. şi de tip hiperonimic, de exemplu:
oscilograf dispozitiv; de remarcat faptul că lexemul inclus este mai general,
denotând clasa căreia îi aparţine termenul în discuţie, cf. supra „oscilograf”);
iii) intersecţia (intersecţie determinată de prezenţa aceleiaşi trăsături la două sau mai
multe lexeme: albastru verde; această relaţie construieşte câmpurile semantice,
seriile antonimice şi determină coerenţa globală a textului în cazul trecerii de la o
temă la alta în interiorul aceluiaşi „topic” discursiv).

Coerenţa ca joc identitate-diferenţă („topic/comment”, „temă/remă”) se traduce

gramatical prin coreferinţă (proiectivă sau retrospectivă) în cazul repetiţiei şi contiguitatea
contextual-discursivă în cazul progresiei.
Realizările prioritare ale coerenţei discursivităţii ştiinţifice şi literare se organizează
după cum urmează:

Actualizări discursive ale

Discursul ştiinţific Discursul literar
coerenţei
Recurenţa
strictă Sinonimică

Incluziunea hiperonimică; generică Generică

Intersecţia
frastică Lexematică

Coreferinţa
anaforă anaforă + cataforă

elipsa, toate tipurile de

Contiguitatea situaţională pro-adjectiv; pro-frază
pro-forme
Structurarea argumentativă Hipotaxa hipotaxă, parataxă

Coerenţa discursivităţii ştiinţifice este în majoritatea cazurilor înscrisă în enunţ,

constituită (ponderea hotărâtoare a explicitului); coerenţa literară este un efect de enunţare,
este instituită în procesul de lectură-interpretare textuală; coerenţa ştiinţifică este analitică,
cea literară holistică, iar cea cotidiană experienţială.
Coerenţa locală nu generează necesarmente un text coerent şi la nivel global; coerenţa
globală este asigurată de un principiu semantic interogator, definibil în termeni de
macrostructură.

4.5 Macrostructură şi strategie discursivă

Capacitatea de a rezuma, parafraza, comenta un text, ca şi anumite corelaţii

interfrastice nu pot fi înţelese decât în perspectiva unei organizări macrostructurale.
Strategiile de utilizare a cunoaşterii (concepte, scheme, modele) interacţionează cu
macrostructura discursivă (W. Kintsch & T. Van Dijk, 1983) pentru că a înţelege un discurs
înseamnă a înţelege fragmentul de lume la care el se referă.

S-a constatat că din binomul model mental / reprezentare textuală se reţine de obicei
modelul situaţional (schematic) şi nu reprezentarea textuală (W. Kintsch & T. van Dijk, 1983:
340); mai mult chiar, în activităţi de rememorare pot apărea detalii absente în modelul iniţial,
ceea ce confirmă validitatea scriptului, a schemei globale.

Pe lângă rolul lingvistic de „gardian” al coerenţei la nivel global, macrostructura joacă

şi un rol cognitiv de structurare a informaţiei. Macrostructura este efectul unei duble practici:
„top-down” sau „knowledge driven” (conceptuală, predictivă) şi „bottom-up” sau „data
driven” (analitică, textuală), bazată pe cunoaşterea lumii şi a tipurilor discursive. Existenţa
macrostructurii explică de ce identitatea referenţială a indivizilor şi proprietăţilor ca şi relaţia
lumilor nu constituie o condiţie suficientă de coerenţă.
Aşa cum obiectul oricărui act intenţional „inexistă în el” (în formularea lui Hintikka),
macrostructura inexistă şi condiţionează orice construcţie textuală bine formată.

Teoria discursului nu ar avea decât de câştigat (în rigoare, pertinenţă) din aprofundarea
studiului macrostructurilor abstracte, într-o perspectivă abductivă care să coreleze operaţiile
cognitive cu cele enunţiative, categoriile conceptuale cu cele structurale.
La nivel empiric investigarea semantică a discursului orientată de cuplul descriere-
explicare poate şi trebuie să ofere predicţii privitoare la buna formare textuală, la
„textualitatea” entităţii text, i.e. la unitatea sa structurală, semantică şi pragmatică. Prin
analogie cu distincţia chomskyană între adecvare observaţională, descriptivă şi explicativă,
teoria discursului trebuie să fie în măsură să:
i) eşantioneze corpusul discursiv în funcţie de canal, cod, situaţia implicată de
performanţa textuală;
ii) să distingă diversele tipuri de text şi să descrie „grade de textualitate”;
iii) să furnizeze un model de producere-receptare a textului (i.e. să detecteze
structurile şi procedurile care subîntind datele direct observabile: produsele
textuale).

La nivel non empiric, analiza discursului trebuie să satisfacă exigenţele generale ale
teoretizării formulate în filosofia ştiinţei (cf. Nagel, Popper, Hempel,): generalitate,
explicitare, consistenţă, sistematicitate, completudine. În ceea ce priveşte generalitatea, teoria
discursului este încă deficitară, dat fiind că multe proprietăţi (mai ales la nivelul semantic al
temelor, funcţiilor etc.) sunt legate de alte forme de organizare (semiotică, cognitivă etc.) în
interiorul unei culturi, societăţi, episteme date. De aceea includerea relaţiei între universul
discursului şi „realitate”, ca şi investigarea macrostructurilor pot contribui în mod
semnificativ la dezvoltarea teoriei discursului, al cărei scop esenţial rămâne explicitarea
mecanismelor ce subîntind comunicarea verbală şi în general semiotică.
Încercând să schiţăm direcţii pentru cercetări ulterioare, ni se pare important să
relevăm faptul că fenomenul coerenţei (principiu fundamental în funcţionarea discursului)
este dublu determinat: pe de o parte, de reguli propriu-zis lingvistice de selecţie-concatenare
de elemente, iar pe de altă parte de reguli cognitive de interpretare, comprehensiune a lumii ce
se cere „in-formată” (prin definiţii, descrieri, clasificări etc.).
Abordarea coerenţei într-o dublă perspectivă: teoretică (tipuri şi reguli de coerenţă,
strategii supletive de coerenţă etc.) şi empirică (impactul tipului discursiv, al nivelului de
acceptabilitate, al situaţiei comunicative asupra manifestărilor coerenţei, al ponderii şi
ierarhiei tipologice) poate şi trebuie să contribuie la creşterea conceptuală şi metodologică a
teoriei discursului, „investigaţie integratoare în studiul general al limbajului şi comunicării”
(T. van Dijk, 1977: 13).