Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești - d.

2 iulie 1504, Suceava),

supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă
Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A
fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din
epoca medievală din Țările Române.

Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României,

înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități
i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de
intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din
exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul domniei sale Moldova
atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de
stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.

Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni
proveniți preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor
militare, loialității față de domn sau a înrudirii apropiate cu acesta. De asemenea a
sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de
răzeși, în special în urma războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat
loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară și forța umană pentru a avea o armată
de masă -„oastea cea mare”.

In vremea lui Ștefan cel Mare, Moldova se întindea de la Carpații răsăriteni până la
Nistru. Țăranii răzeși, proprietari de pământ, erau chemați la solicitarea domnului la
„oaste” în schimbul unor privilegii. Alături de ei, un rol important îl jucau cetele
boierilor, care veneau cu oșteni de pe moșiile lor, și cetele târgurilor, alcătuite din
târgoveți, care se puteau strânge mai repede în caz de nevoie. Oastea mare a lui
Ștefan era deci o ,,oaste de țară”, la vremea aceea puțini fiind lefegii (mercenari sau
soldneri). Țara era apărată de cetăți ca Soroca, Tighina și Cetatea Albă la Nistru,
cetatea Chilia la Dunăre, cetățile Hotinului și Sucevei la Nord, spre Carpați Cetatea
Neamțului, iar pe Siret Cetatea Nouă a Romanului.

Moldova era stabilă politic și bogată. Incursiunile pretendenților la domnie erau rare,
și opoziția boierilor slabă. Buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni,
polonezi sau armeni să treacă prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg)
și invers, aducând din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale și pietre prețioase iar
din Apus postavuri și arme. Vămile culese de la aceștia aduceau bani în vistieria
domnească. Astfel se explică mijloacele materiale care i-au permis lui Ștefan să lupte
și să construiască fără încetare în lunga lui domnie. Pericolul mare îl reprezenta însă
expansiunea Imperiului Otoman, care – după cucerirea Constantinopolului la 1453,
de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih – își continua înaintarea spre centrul Europei

esfasurand o politica activa, inteleapta si largind considerabil aria negocierilor de

alianta, de la Venetia, pana la indepartatul han turcoman UZUN HASSAN, destinat
sa indeplineasca functia unei diversiuni in flancul oriental al Imperiului Otoman,
Stefan cel Mare a izbutit sa asigure, intre rivalitatile concurente ale regatelor polon si
ungur pentru dominatia spatiului romanesc si in fata uriasei forte militare a temutului
cuceritor al Constantinopolului, sultanul Mehmed al II-lea, independenta in fapt a tarii
sale, sa dea Moldovei cel mai inalt prestigiu international in epoca medievala.

Confruntat indeosebi cu marea primejdie creata de expansiunea otomana care

ameninta nu numai Moldova, Muntenia si Transilvania dar si celelalte state sud-est si
central Europene, preocupat in permanenta de a asigura linistea, bunastarea si
libertatea tarii sale si a intregului spatiu Carpato-Danubiano-Pontic, marele voivod
roman s-a angajat intr-o lupta care implica un urias efort militar si politic, mobilizarea
tuturor resurselor romanesti, gasirea unor forme si metode noi de actiune pe scara
strategica si tactica, in sfarsit o ampla politica de aliante pe plan international.

Cum era si firesc, conceptia sa politico-militara a vizat sa realizeze mai intai unitatea
de actiune a Moldovei cu Transilvania si Tara Romaneasca, sa inchege un puternic
front antiotoman romanesc, asa cum il infaptuise cu alte mijloace si intr-o alta etapa
istorica Iancu de Hunedoara. De asemenea, asigurarea unui larg sistem de aliante cu
statele europene crestine a fost intrevazuta ca o cale de sporire a eficientei efortului
de aparare al poporului roman.

Familie

S-a căsătorit prima oară la 5 iulie 1463 cu Evdochia „de la Chiev, sora lui Semen
țarul”, fiica lui Alexandru Olelka, marele cneaz de Kiev. Au avut împreună doi copii:
pe Alexandru și pe Elena (Olena). Evdochia s-a stins din viață la 25 noiembrie 1467
și a fost înmormântată în Biserica Mirăuți din Suceava – vechea Mitropolie a
Moldovei.

La 14 septembrie 1472, Ștefan cel Mare s-a căsătorit a doua oară, cu Maria din
familia dinaștilor de la Theodoro-Mangop. Copiii născuți din această căsătorie (Ilie și
Bogdan) au murit la vârste fragede. Maria a murit la 19 decembrie 1477 și a fost
înmormântată în biserica Mănăstirii Putna. tefan cel Mare s-a căsătorit pentru a treia
și ultima oară, cu Maria, fiica lui Radu cel Frumos, Domnul Țării Românești, pe care
o luase ostatică, împreună cu mama ei, încă din 1473. Din această căsătorie au
rezultat Bogdan-Vlad, viitorul Domn Bogdan al III-lea al Moldovei, și „două fiice
frumoase”, Ana și Maria. Un alt fiu natural (născut în 1483) al lui Ștefan cel Mare, cu
o anume Răreșoaia (a cărei existență nu e documentată istoric), a fost Petru Rareș,
care avea să devină la rândul său domn al Moldovei, de două ori (1527-1538 și
1541-1546).
Dintre urmașii naturali ai lui Ștefan cel Mare, 14 au ajuns domnitori ai Moldovei în
perioada 1504-1668 (2 fii, 7 nepoți, etc.).