Întrecerea

Domnului Valéry nu-i plăcea să se ia la întrecere.

Despre orice întrecere el spunea că de la primul până la ultimul loc
toate clasificările sunt rele.
Şi se întreba:
— De ce să câştigi în faţa celorlalţi? De ce să pierzi în faţa celorlalţi?
— Prefer să fiu vice-ultimul sau sub-ultimul, spunea el, cu ironie.
Şi explica:
— Nu există dreptate într-o întrecere decât dacă toţi pornesc de la
condiţii identice. Dar aşa ceva nu există, se ştie. Şi dacă toţi ar fi identici,
cum ar putea unul s-o ia înaintea celuilalt? Într-o întrecere, oamenii
termină întotdeauna la fel cum au început, încheia domnul Valéry.
Şi domnul Valéry mai spunea:
— Ce mi-ar plăcea mie ar fi să văd o cursă de o sută de metri în care
fiecare pistă se termină într-un punct diferit.
— Imaginaţi-vă patru piste de o sută de metri aşa... (şi desena)

— ...în felul ăsta, continua domnul Valéry, când s-ar încheia

întrecerea, fiecare atlet ar înţelege mai bine ce-1 aşteaptă în ziua
următoare. Chiar dacă ar câştiga, ar încheia întrecerea singur, ceea ce ar
fi o mică lecţie de viaţă.
Şi după această afirmaţie cam ambiguă, domnul Valéry îşi continuă
plimbarea zilnică, cu trupul puţin încovoiat, pălăria îndesată pe cap şi
singur, complet singur, ca întotdeauna.