Profit anual de 50.

000 euro la hectar cu o

tufă despre care nimeni nu ştie cât trăieşte
Sanatos Zi de Zi sâmbătă, octombrie 29, 2016 plante, sanatate

Pe un platou alpin, la altitudine de 1100 de metri se

dezvoltă de la an la an afacerea braşoveanului Mihai
Ciubotaru. Este vorba despre o plantaţie de afini de patru
hectare, una dintre cele câteva ferme de acest fel în ţară.
Specialiştii spun că afinele pot aduce un venit la hectar de
până la 50 de mii de euro anual.

Fermierul Mihai Ciubotaru ne-a dat ca punct de întâlnire digul barajului

Zetea, de lângă Odorheiul Secuiesc: „O să vedeţi un sălbatic netuns şi
nebărbierit, cu un maşina vişinie. Ăla-s eu”. Până la fermă nu există drum,
aşa că maşina de teren în care ne aflam a luat coasta pieptiş, înaintând în
zig-zag cu viteză de căruţă.

Când văd maşina, cei câţiva băştinaşi care trăiesc din tată-n fiu izolaţi pe
platoul din vârf de munte, îl salută pe fermier exclamând: „E Mişu cu
afinele! Nebunu’ de la Braşov!”. L-au botezat aşa pentru că a ales să facă
„plantaţie de afine în patria ursului, ca să aibă urşii păpica”. Ce nu ştiu
localnicii e că braşoveanul „cel nebun” este un profesionist în domeniul
politicilor publice, care atunci când nu plantează şi culege afine, scrie
„strategii de dezvoltare a oraşelor”.

Aventura engleză

În ’95, Mihai Ciubotaru a candidat pentru postul de director de dezvoltare

economică al primăriei Ashford, o comunitate de 90.000 de suflete din
sud-estul Angliei: „La concurs au fost vreo 60 de candidaţi, toţi englezi,
dar m-au ales pe mine”, îşi aminteşte fermierul. De cum s-a angajat,
Mihai Ciubotaru a exploatat într-un mod ingenios avantajul competitiv dat
de faptul că pe teritoriul districtului Ashford se află una dintre staţiile
trenului Eurostar (care face legătura dintre Franţa şi sud-estul Angliei, prin
Eurotunel): „Eu am înfiinţat «piaţa comună europeană».

Englezii aveau o piaţă modestă sâmbăta şi duminica, unde fermierii

vindeau la tarabe cartofi, roşii şi alte câteva produse. M-am gândit că fiind
pe ruta Eurostarului, ce-ar fi să-i invităm pe francezi, belgieni şi nemţi în
cadrul unui program de colaborare transfrontalieră, să-şi vândă produsele
tradiţionale în orăşelul nostru. Le-am zis la francezi să vină cu Eurostarul
la piaţă exact cum îi ştiu englezii din şabloane: cu bască, cu acordeon şi să
vândă baghete, pui rotisaţi şi brânzeturi fine, pe nemţi să aducă cârnăciori
şi bere etc. Succesul a fost atât de mare, încât în câţiva ani, s-a ajuns ca
în fiecare oraş din sud-estul Angliei să se facă chestia asta. Chiar şi
bucătarii celebri din Londra au ajuns să-şi ia brânzeturi de la târgurile
astea. Ca indicator de succes, imediat lanţul britanic de supermarketuri
Tesco ne-a copiat, deschizându-şi raioane de produse franţuzeşti, belgiene
şi nemţeşti, ca să nu piardă la vânzări”.

După patru ani, braşoveanul s-a întors în ţară, unde a lucrat pe post de
consilier al primarului Braşovului, profesor colaborator de „analiza
politicilor publice” la Universitatea „Transilvania” şi lector la Institutul de
Administrare a Întreprinderilor Braşov. Ulterior a pus pe picioare ferma de
bivoli de la Rupea, cea mai mare din România, aparţinând unui grup de
investitori britanici, după care, acum 5 ani şi-a zis: „E timpul să am o
jucărică numai a mea” şi a investit împreună cu fratele său 40.000 euro în
înfiinţarea unei plantaţii de afini întinsă pe 4 hectare.

O fermă ca-n vestul sălbatic

„Sediul” fermei lui Mihai Ciubotaru este o căbănuţă din lemn, cu o singură
cameră, ale cărei ferestre au obloane, cu o arhitectură în stilul caselor
încropite acum 150 de ani de pionierii vestului sălbatic în preerie. O
pălărie de paie stă atârnată în cuierul din pridvor. De un copac este agăţat
un burduf cu apă, prevăzut cu furtun şi robinet în partea de jos: „În timpul
zilei apa se încălzeşte de la soare, astfel că seara pot să fac un duş cu apă
caldă”.

Când intrăm pe plantaţia propriu zisă, Mihai Ciubotaru se descalţă de şlapi

şi păşeşte printretufe desculţ, de parcă ar călca pe un covor preţios:
„Când sunt în tălpile goale simt o legătură mai puternică cu afinele mele şi
cu locul ăsta. E-o ciudăţenie de-a mea”. Plantaţia de 4 hectare e
împrejmuită cu un gard ca de ţarc, prin ochiurile căruia se strecoară o
mulţime de oaspeţi nepoftiţi, dar şi paznici vigilenţi: „Gardul reuşeşte să
ţină mistreţii şi urşii afară, însă căprioarele sar fără nici un fel de
probleme, iar iepurii vin din toate părţile şi-mi mănâncă afinele. Însă ieri
am văzut că şi-au făcut nişte vulpi cuib la mine în plantaţie şi sunt chiar
bucuros, pentru că mă scapă de iepuri”.

Fermierul nu foloseşte nici un fel de fertilizanţi artificiali: „Rumeguşul e

considerat deşeu toxic, dar pentru mine e îngrăşământ. Turbă am folosit
numai la înfiinţarea plantaţiei. Intră cam o găleată de turbă la fiecare
plantă. După, am folosit doar rumeguş. Se presară cam o jumătate de sac
de rumeguş la o plantă şi timp de 2-3 ani nu mai au nevoie de nimic
altceva”.

Mihai Ciubotaru a citit în cărţi că are nevoie de sistem de irigaţii. Şi-a luat
unul, dar n-a apucat să-l monteze: „La mine la afine pământul e ud în
fiecare zi numai de la roua dimineţii. În plus, pe terenul meu iese din
pământ un izvor care-mi dă apă în continuu”.
Fiind o fermă „bio”, producţia de afine a lui Ciubotaru e mică, numai 3
tone anual, însă munca e pe măsură: „Dau pe aici o dată primăvara ca să
cosesc iarba care-mi sufocă tufele de afin, iar de la mijlocul verii, când
încep să mi se coacă afinele, mă mut aici timp de 2 luni, până se termină
culesul, pe 15 septembrie. Peste săptămână culesul îl fac singur, iar în
weekend-uri şi în vârful sezonului de cules, vin să mă ajute copiii şi soţia.
Se culeg foarte uşor. Ele cresc ciorchine şi când le atingi, cele care sunt
coapte cad imediat în găleată”.

„Afinele reprezintă Coco Chanel-ul agriculturii”

În acest an fermierul estimează din producţia de afine un venit de 27.000

de euro: „Afinele reprezintă Coco Chanel-ul agriculturii româneşti. E unul
dintre produsele agricole cu cea mai mare valoare adăugată. Un kilogram
se vinde cu 15 lei, însă eu reuşesc să le dau cu preţuri cuprinse între 9 şi
11 euro. Cel mai rentabil e când le vând în sistemul «pick-yourself».
Turiştii care sunt cazaţi în staţiunile montane din zonă sunt bucuroşi să
vină cu căruţa până la ferma mea într-un fel de «off-road adventure»,
unde îi las să-şi culeagă cu mâna lor câte afine vor. La ieşire le cântăresc
caserolele şi ei îmi plătesc. Din păcate doar 5-7% din producţie reuşesc să
o comercializez în acest fel. Restul afinelor le ambalez în pungi de 1
kilogram şi le conserv prin congelare într-un depozit frigorific la Braşov.
Toamna şi iarna le procesez sub formă de dulceaţă cu 80% fruct şi 20%
zahăr. E un produs cu valoare adăugată mare, pe care-l vând sub marcă
înregistrată proprie la o patiserie de lux din Braşov şi la târgurile de
produse tradiţionale de peste an”.
Cât de valoroase sunt afinele

Mihail Coman, directorul general al Institutului pentru Cercetare

Dezvoltare în Pomicultură Piteşti (ICDP) consideră afinul perla
horticulturii: „Este cea mai fantastică cultură la ora asta. Nu l-am stropit
niciodată. De 35 de ani de când îl studiem la institut, biologii noştri nu au
detectat nici o bacterie, nici o ciupercă, nici o insectă care să atace afinul.
Nu ştim nici o boală care să-l afecteze”.

Mai mult, deşi este un arbust, afinul este mai longeviv decât toţi pomii:
„Nu ştim cât este durata de viaţă a afinului. Noi avem o exploataţie
înfiinţată acum aproape 40 de ani, la care tufele au ajuns mai înalte decât
un om. Nu ştim cât de lungă este viaţa acestui arbust. Probabil că este 50
de ani, dar o zicem aşa, că 50 urmează după 40. Nu ştim nimic cu
certitudine”, completează directorul ICDP.

La rândul său, doctorul în horticultură Nelu Orlae, fost secretar ştiinţific al

Staţiunii Pomicole din Cluj consideră că în condiţii de exploatare intensivă,
afinii ocupă primul loc în topul rentabilităţii culturilor agricole: „Cu afinul
se pot câştiga bani frumoşi nu din hectare. Sunt băieţi care cu câteva mii
de metri au făcut un business frumos”.

Ardealul ar putea să se-mbogăţească din afine

Cercetătorul Nelu Orlae descrie paradoxul afinului, care dă rod maxim pe

terenuri neprielnice celorlalte culturi: „Afinul are nevoie de soluri foarte
acide. Trebuie să ai şi-o turbărie pe-aproape şi nişte rumeguş de conifere,
să-i pregăteşti un mediu de cultură propice. Dar nordul Moldovei şi toată
Transilvania, slavă Domnului, are de-a soluri acide de nu ştiu oamenii ce
să pună pe ele, că nu se face altceva. Uite, pe solurile din zona Baia Mare,
unde nu merge decât cartoful şi chiar şi acela mai greu, afinul se simte
excepţional”.

Întreprinzătorul James Olunden, care deţine în Maramureş cea mai mare

pepinieră de afini din România, mai prezintă un avantaj major: „În
agricultură nu ştiu să fie o afacere mai profitabilă ca afinul. Faţă de
Polonia şi Germania avem avantajul că fiind mai la sud avem o climă puţin
mai caldă şi putem ieşi cu fructele timpurii cu 2-3 săptămâni mai devreme
decât marii producători europeni. Acest lucru ne permite să ne vindem
afinele la preţ dublu”.

ICDP Piteşti deţine o expertiză de peste 3 decenii în studiul afinului şi

deţine o colecţie unică pentru România de soiuri şi hibrizi de afin. Mai
mult, activitatea de cercetare românească în domeniul afinului, a stârnit
interesul celui de-al doilea producător mondial de afine, declară Mihail
Coman: „În ultimii 10 ani institutul de la Piteşti a introdus peste 10 soiuri
de afin româneşti, care sunt în testare nu doar în ţări din Europa, ci şi în
America de Sud, în Chile. Încercăm să extindem materialul nostru genetic
în toată lumea pentru a primi redevenţe. Noi avem protecţie pe soiurile
acestea şi putem să luăm 0,01 cenţi pe plantă”.

Fermierul Mihai Ciubotaru e convins că viitorul agriculturii stă în produsele

agricole destinate segmentelor premium de consumatori: „România are un
potenţial uriaş să producă mâncare cu valoare adăugată ridicată. Nu are
nici un sens în zona de deal a Ardealului să ne batem cu nemţii şi polonezii
care face mai mulţi cartofi. Noi putem produce zmeură, afine, cătină,
lavandă”.

Specialiştii estimează că în România s-ar putea cultiva cu afini 1500 de

hectare fără ca producţia să pună presiune pe preţ. Deocamdată sunt doar
240.

CÂT COSTĂ ÎNFIINŢAREA UNUI HECTAR DE AFIN

Înfiinţarea unei plantaţii: 15.000 euro
Cheltuielile anuale de întreţinere: 2500 euro
Plata culegătorilor: 5000 euro

RENTABILITATEA AFINULUI ÎN CIFRE

Afinul intră pe rod în regim economic începând cu anul 3
Din anul 5 investiţia e amortizată în întregime
O plantaţie fert-irigată prin picurare dă la maturitate 12-14 tone/hectar
Preţ de producător: 4 euro/kg la afinele timpurii şi 2,2 euro/kg în sezon,
când piaţa e suprasaturată cu afine din Germania şi Polonia
Venitul pe hectar variază între 26.400 şi 56.000 euro

SUPRAFEŢELE CULTIVATE CU AFIN ÎN ROMÂNIA

Plantaţiile înfiinţate până în ‘89 nu depăşesc 100 de hectare.
După revoluţie s-au plantat în jur de 140 de hectare, majoritatea după
2007
Până la finalul anului 2012, se estimează o creştere cu alte 40 hectare

SURSA STATISTICI: James Olunden, deţinătorul celei mai

mari pepiniere de afini din România, în judeţul Maramureş

Articol reatat de portalul Agro Afacerea Mea.