Sistemul internaţional după Războiul Rece

(Immanuel Wallerstein – Fernand Braudel Center, Binghamton University)

1. Introducere *(Craiu Andreea Elena)

Certitudinile perioadei de după 1945 sunt în special două:

1. SUA domina economia capitalista a intregii lumi fiind cel mai eficient producator şi cea
mai prospera ţară. Acest aspect nu mai este adevărat..
2. SUA şi URSS au fost angajate într-un razboi rece atotcuprinzător care a profilat toate
relaţiile interstatale. Razboiul Rece nu mai există. Bineînţeles că nici URSS nu mai
exista. Pentru a înţelege ce prevesteşte asta, avem trei periode istorice relevante :
perioada hegemoniei Statelor Unite (1945-1990) ; perioada în care liberalismul era o
ideolagie dominanta în sistemul capitalist mondial (1789-1989) ; perioada capitalismului
ca un sistem istoric, care a început în 1945 şi care probalil nu va mai exista până în 2050.

2. Cele trei periode istorice relevante

Povestea perioadei hegemoniei Statelor Unite este cea mai uşor de spus. La sfârşitul celui
de-al II lea Război Mondial, SUA se regăseau într-o poziţie exceptională. Baza forţei sale
economice a crescut puternic continuu în termenii tehnologiei, competitivităţii şi a împărţirii
cantitative a productiei mondiale pentru 100 de ani. Al doilea război mondial a înregistrat
enorme distrugeri fizice, atât printre cei care au fost aliaţi cât şi pentru cei care au fost inamici în
timpul războiului.

SUA a fost astfel capabilă să stabilească o noua ordine mondială, o pax americana, după
lunga dezordine din perioada 1914-1945. “Pacea americana” are patru piloni :

Primul pilon a fost reconstrucţia marilor puteri industriale, nu doar a vechilor aliaţi din
Europa vestică, ci şi a inamicilor recenţi, Germania şi Japonia. Motivele sunt multiple.
Economia mondială avea nevoie să reintre în aceste ţări atât ca mari producători cât şi ca mari
consumatori ai producţiei Statelor Unite.
SUA are nevoie de o reţea de asociaţi pentru a menţine ordinea mondială. Şi, ideologic, SUA
trebuie să propage ideea de “lume libera” aceasta fiind prosperă ca un simbol al speranţei şi,
aşadar, al moderaţiei pentru stratagema mondială.

Pilonul al doilea a fost un aranjament doar cu a doua mare putere militară serioasă din
lume, URSS. Uniunea Sovietică a fost aparent o rivală ideologică şi o potenţială putere
expansionistă . De fapt, a fost destul de uşor să ajungă la un aranjament în care Uniunea
Sovietică avea propria zona rezervată (blocul socialist). Au existat 4 condiţii pentru îngelegere :
- o pace absolută în Europa ;
- cele două blocuri să aibă teritoriu fix;
- cele doua mari puteri să menţină ordinea internă în blocurile lor ;
- blocul comunist nu aştepta ajutor de la SUA pentru reconstrucţie ;
Acolo au fost, să fim siguri, mulţi certăreţi zgomotoşi, dar întrucât nici unul din ei nu a terminat
cu încălcarea aranjamentului, putem presupune că scopul lor a fost în mare masură pentru
expunere.

Al treilea pilon a fost unitatea internă a Statelor Unite construită în jurul acceptării
“responsabilitatii” sale în sistemul mondial, anti-comunismul acasa şi pretutindeni, şi sfarşitul
segregării rasiale.

Al patrulea pilon a fost decolonizarea politică lentă a Lumii a treia şi eforturile modeste
pentru dezvoltarea economică. Accentul a fost pus pe adjectivele “lent” şi “modest”.
Daca ne întoarcem la a doua perioadă, cea din 1789-1989, începem cu şocul geo-cultural al
Revoluţiei Franceze şi consecinţele napoleoniene. Revoluţia Franceză a schimbat Franţa mai
puţin decât credem noi, dar a schimbat fundamental sistemul mondial. Revoluţia Franceză a
schimbat mentalităţi prin impunerea credinţei că schimbarea politică a fost “normala” şi
legitimata de “ suveranitatea populara”. Încercarea de a se confrunta cu această nouă realitate ia
forma creării a trei ideologii : conservatismul, liberalismul şi socialismul. Aparentele diferenţe
au constat în atitudinea lor faţă de asemenea schimbări normale : conservatismul îndoielnic şi
dorinta de a încetini la maxim, dorinţele liberale de a conduce raţional şi dorinţa socialiştilor de a
prospera la maxim. În teorie, toate cele trei ideologii priveau cu dezaprobare spre state. Dar, în
practică, toate cele trei ideologii consideră ca trebuie să consolideze statul vis-à-vis de societate
pentru a-şi realiza obiectivele. Într-un sfârşit, toate trei cele ideologii se reunesc în jurul
programului liberal al ordonanţei “reformei” decretată şi administrată de ‘experţi’. Conservatorii
devin conservatori liberali iar socialiştii devin socialişti liberali.

*(Petrişor Ecaterina)

În secolul al XIX-lea, în Europa, liberalismul promovează două mari reforme : extinderea

sufragiului şi crearea statului bunăstării. Din 1914 ambele reforme au fost adaptate şi în mare
masură acceptate ca legitime pe tot cuprinsul Europei de Vest şi Americii de Nord. Obiectul
reformei a fost integrarea claselor muncitoare în aşa fel încat să le imblanzescă furia, dar fără
ameninţarea continuării funcţionarii economiei capitaliste mondiale. Acest program a avut un
succes răsunător din două motive: primul – autorităţile puteau să mobilize propria clasă
muncitoare în jurul unui dublu naţionalism: un naţionalism intra-european şi un naţionalism
superior al europenilor faţă de “înapoiaţii “ lumii. Iar al doilea motiv – costurile sociale din
partea statului puteau fi alocate fără prea multe rupturi din cauza exploatării excesive a periferiei.

Primul Razboi Mondial a marcat începerea unei lungi lupte Intraeuropene între Gemania
şi SUA ca successor a puterii hegemonice a Marii Brintanii. Putea să se termine cu victoria
Uniunii Sovietice şi a hegemoniei mondiale în 1945. De asemenea, primul Razboi Mondial a
marcat, oricum, momentul când populaţia de la periferie a început să încerce să se reafirme
împotriva dominaţiei europene a sistemului mondial. Atunci au început luptele dintre Nord şi
Sud. Răspunsul ideologic al Nordului la această nouă realitate politică a fost Wilsonismul, sau
programul liberal aplicat la scală mondială. Wilsonismul a oferit echivalentul mondial al
sufragiului, auto-determinarea naţiunilor. 25 de ani mai tarziu Roosevelet a adăugat lumii
echivalentul statului bunăstării, programul de dezvoltare economică din Lumea a Treia, asistat
de ajutorul vestic. Leninismul, care s-a poziţionat ca un oponent radical al wilsonianismului, a
fost de fapt oglindirea acestuia. Anti-imperialismul a fost autodeterminarea deghizată în mai
multe verbiaje radicale. Construcţia socialismului în dezvoltarea economică din Lumea a Treia a
primit multe verbiaje radicale. Unul din motivele din cauza căreia Yalta a fost posibilă este
reprezentat de diferenţele minore din programele lui Wilson şi Lenin, decât era oficial retoric
susţinut.

În zilele de glorie ale hegemoniei Statelor Unite de după 1945, acest liberalism mondial
părea a avea un real succes. Decolonizarea Asiei şi Africii a fost rapidă şi, pentru majoritate, fără
incidente violente. “Mişcările naţionale de eliberare” erau pline de speranţă pentru viitor.
Naţiunile Unite au proclamat anii “70 “Decada dezvoltării”. Dar ceva esenţial a lipsit în
încercarea de a repeta în secolul XX, la nivel mondial, ceea ce a reprezentat succesul secolului
XIX şi anume, succesul liberalismului în Europa. Nu exista Lumea a Treia pentru Lumea a Treia.
Una nu ar putea mobiliza Recensământul claselor muncitoare, atât de plin de succes în Europa, la
nivel mondial a fost asemenea unei himere.

Dacă ne întoarcem acum la a treia parte a istoriei, cea din 1450 până astăzi, regăsim o a
treia “poveste de succes”, cea a capitalismului ca un sistem istoric. Raţiunea de a fi (d’etre) a
capitalismului este acumularea continuă de capital. Sistemul istoric ce a fost construit, încet şi
ferm, a devenit remarcabil în urma realizărilor sale. A susţinut o extindere constantă a
tehnologiei, permiţând o creştere incredibilă în producţia mondială şi a populaţiei mondiale.
Economia mondială capitalistă a reuşit să se extindă de la baza sa iniţial europeană, înglobând
întreaga lume şi eliminând toate sistemele istorice de pe glob. A fost dezvoltată o politică cadru a
statelor naţionale “suverane” în interiorul unui sistem interstatal mult mai codificat, ce a
dezvoltat proporţia dreaptă a puterii statului vis-à-vis de piaţă pentru a permite astfel maximul
acumulării de capital. A fost dezvoltat un sistem complex al remunerării muncii, combinând
formele de plată şi de neplată, astfel menţinând costurile muncii mondiale scăzute, însă oferind
stimulente pentru eficienţă. Au fost instituţionalizate atât rasismul cât şi sexismul, permiţând
construcţia unei forţe ierarhice a muncii, ce se auto-susţine politic.

Capitalismul a fost un sistem dinamic. Nu a fost bazat pe un echilibru stabil, ci pe un

model răsucit ciclic, unde “spiritele animale” ale claselor antreprenoriale, în urmărirea propriilor
interese, în mod regular şi inevitabil a creat mini-crize ale supraproducţiei ce s-au soldat cu
scăderea activităţii economice sau cu stagnarea economiei mondiale. Acesta este de fapt foarte
funcţional pentru sistem, rărind producătorii slabi şi creând constrângeri asupra abilităţii claselor
muncitoare în urmărirea neîncetatelor lor nemulţumiri faţă de o mai mare recunoaştere.

Totuşi, există şi câteva contradicţii de bază în acest sistem istoric, după cum există în
toate sistemele istorice. Dinamica sistemului cere externalizarea constantă a costurilor de către
producătorii individuali; ceea ce ar putea duce la atingerea limitelor sale. De asemenea, dinamica
sistemului cere constanta proletarizare a claselor muncitoare mondiale; însă proletarizarea este
un proces negativ din punctul de vedere al capitaliştilor, fiind inclusă creşterea costurilor muncii
şi creând riscuri politice. Liberalismul ca ideologie a fost foarte cuprinzător deoarece s-a format
la baza neliniştilor şi a “democratizării”, dar o dată cu trecerea timpului a depus enorme eforturi
asupra bugetelor statului şi a creat o piramidă publică a datoriilor care ameninţă funcţionarea
stabilă a sistemului.

3. Prezentul Tranzaţional

Anii ’60 au reprezentat un punct de întoarcere din nenumărate motive. A marcat începutul
scăderii activităţii economice a incredibilei post-1945 faze de expansiune A Kondratieff.
Motivul economic de bază a fost evident. Remarcabila revenire economică a vestului Europei şi
Japoniei, plus dezvoltarea economică a Lumii a Treia a condus spre o majorare substanţială în
cele mai profitabile industrii ale momentului (oţel, automobile, electrice, etc.), creându-se astfel
un profit de criză. De atunci, noi trăim în faza B Kondratieff. Ceea ce s-a întâmplat este ceea ce
se întâmplă mereu în fazele „B”: competiţie acută între miezul puterilor aflate într-o situţie de
contracţie, fiecare încercând să îşi maximizeze marginile profitului şi să minimizeze şomajul pe
cheltuiala altuia; un schimb de capital de la căutarea profiturilor în producţie la căutarea
profiturilor în manipulări financiare; o constrângere asupra balanţei guvernamentale a plăţilor,
rezultând crize cauzate de datorii (cea a Lumii a Treia, a ex-blocului socialist şi cea a SUA).
Acolo s-a petrecut o realocare a producţiei la nivel mondial. A avut loc o căutare amănunţită a
unui produs inovator care ar putea fi baza viitorului cvasi-monopolurilor. În toate fazele B,
efectele scăderii activităţii economice nu s-au simţit uniform; în unele părţi mai puternic decât în
altele. În această situaţie, povestea de succes a fost cea a Japoniei şi a „dragonilor” est-asiatici, ce
sunt legaţi între ei.

În acelaşi timp, în 1968, a început o revoluţie mondială, care, acum ne este mai clară,
fiind o revoltă împotriva liberalismului ca ideologie dominantă a sistemului mondial. Neliniştea
ce bântuia întreaga lume – Franţa şi Germania, SUA şi Japonia, Cehoslovacia şi China, India şi
Mexic – părea să aibă două teme comune pretutindeni: opoziţia faţă de hegemonia SUA în
sistemul internaţional şi înţelegere sovietică; denunţarea aşa numitei „Vechea Stângă” (partidele
comuniste şi social democrate, mişcările naţional liberale) pentru complicitatea sa cu forţele
dominante. Revolta din 1968 a culminat în fapt cu răsturnarea în 1989-1991 a guvernării
comuniste în estul Europei şi URSS-ului. Astăzi, ne este mai clar decât în 1968 că cele două
motive – opoziţia faţă de hegemonia SUA şi faţă de Vechea Stângă – sunt de fapt un singur
motiv, opoziţia faţă de liberalismul reformist ca o justificare a activităţilor sistemului
internaţional.

Principalele două schimbări în geopoliticile sistemului internaţional din anii ’70-’80 sunt
reprezentate de declinul puterii relative ale SUA şi marea deziluzie faţă de dezvoltarea Lumii a
Treia. Prima schimbare este o întâmplare normală ciclică. Puterile economice ale Comunităţilor
Europene şi Japoniei au crescut simţitor de la jumătatea anilor ’60, iar SUA nu a reuşit să ţină
pasul, ceea ce are bineînţeles implicaţii culturale şi politice. Politica mondială a SUA din ultimii
20 de ani a fost centrată asupra procesului de încetinire a pierderii hegenonice prin exercitarea
presiunii asupra aliaţilor săi.

A doua schimbare nu este deloc o întâmplare, marcând căderea ispitei liberale wilsoniene
spre clasele muncitoreşti de la periferie. Colapsul “economiei planificate”, atât în Lumea a Treia
cât şi în ex-blocul socialist este reprezentat de colapsul reformismului liberal şi, de aici, rezultând
slăbirea unui pilon crucial în stabilitatea economiei mondiale capitaliste.

Colapsul blocului comunist este un dublu impediment pentru sistemul mondial. Pentru
SUA este o catastrofă geopolitică, deoarece elimină singura armă ideologică pe care o are pentru
a opri Comunitatea Europeană şi Japonia în indeplinirea propriilor obiective. Economia mondială
capitalistă, ca sistem istoric, marchează începutul unei crize acute, de când încetează justificarea
leninistă a status quo-ului fără a-l înlocui cu vreun substitut viabil.

4. Viitorul nesigur *(Vlas Diana)

Am intrat in era post-americana de altfel si in era post-liberala. Aceasta promitea sa fie

marea tulburare a lumii, mai mare decat intre anii 1914-1945 si de departe mai semnificativa in
mentinerea structurii lumii intr-o structura viabila. La ce sa ne asteptam?
 Pe de o parte, ne asteptam ca economia capitalsta a lumii sa continuie sa opereze pe
termen scurt asa cum a operat timp de 500 de ani, dar faptul de a opera doar va exacerba crizele.
O data ce curentul in faza B Kondratieff este la final,(care va fi numai după o ultima fluctuatie
descendentă ) trebuie prevazuta intrarea intr-o noua faza a A in care Japonia, SUA si CE vor
lupata sa obtina controlul cvasi-monopolistic asupra noilor industrii de varf. Japonia are o noua
sansa sa ajunga in top si este probabil sa faca alianta economica cu SUA ca un partener mai mic
care sa-l asigure. In aceasta noua era a prosperitatii principalele domenii de expansiune
economica vor fi: China pentru Japonia – grupul SUA si Rusia pentru CE. Restul periferiei va fi
în mare parte exclusa de la orice beneficiu si polarizarea bogăţiei lumii va creste semnificativ
mai acut asa cum a crescut si polarizarea popoarelor.

O alta problema este aceea ca colapsul liberalismului wilsonian in intraga lume a condus
la o neancredere in stat ca loc central al schimbarilor sociale si al progresului. De asemenea, a
insemnat colaps al optimismului pe termen lung, care a fost mult timp un factor politic cheie
stabilizator al modului de funcţionare a sistemului. Polarizarea va creste fara indoiala, ducand
catre frica generala si cautarea unor structuri se securitate. Acestea au trebuit sa-si caute
identitatea politica, a carei semnificatie este ambigua, dar a carei forta este destul de evidenta.

Evident exista trei surse majore de instabilitate în sistemul mondial în urmatorii 50 de

ani. Unul este cel de crestere a ceea ce se numeste optiune Khomeini. Aceasta este afirmatia
statelor de la periferie, total diferite si respingatoare a normelor din sistemul interstatal, precum
si a normelor geoculturale care guverneaza sistemul mondial. Aceasta optiune a fost în mare
masura cuprinsa pentru moment în Iran, dar este destul de probabil ca si alte state vor recurge la
ea (si nu numai state islamice), si va fi mult mai dificil sa contina mai multe state, daca încerca
simultan.

Cea de-a doua sursa de instabilitate este ceea ce se poate numi optiunea lui Saddam
Hussein. Aceasta este încercarea de provocare militara a dominatiei de Nord în sistemul
mondial. În timp ce încercarea lui Saddam Hussein a fost oprita deodata, SUA s-a mobilizat
extraordinar pentru a face acest lucru. Nu este deloc clar că după decenii, aceasta se poate
repeta, mai ales în cazul în care există mai multe astfel de încercări simultane. Puterea militară
americană va refuza, pentru că SUA nu poate sustine aceasta fie financiar sau politic. Statele din
regiunea de Nord sunt în căutarea unui înlocuitor pe termen lung, dar nu există nimic clar în
aceasta vedere.

Si acuta competitie economica si politica, intre puterile importante de-a lungul

urmatoarelor cotituri economice a lumii s-ar putea sa nu conduca spre o buna colaborare militara.

Cea de-a treia sursa de instabilitate va fi o masa de neoprit a circulatie persoanelor de la

sud la nord, inclusiv pentru Japonia. Cresterea polarizarii bogatiei si populatie face aceasta o
optiune pe care nici o adunare de limite pazite nu o poate combate cu succes.Rezultatul va fi
instabilitatea politica interna în Nord, vine de doua ori din aripa dreapta a fortelor anti-imigrante
si de la imigrantii însisi drepturi politice (si, prin urmare, economice); si toate astea într-un
context în care toate grupurile au pierdut încrederea în de stat, cee ce inseamna un mijloc de
rezolvare a inegalitatilor sociale.

Aceasta este o imagine a lumii tumultoase, dar aceasta nu este neaparat una pesimista.
Evident, o astfel de lume tulburatoare nu poate merge la nesfârsit. Solutii noi vor trebui sa fie
gasite. Acest lucru va însemna, fara îndoiala, crearea unui nou sistem istoric pentru al înlocui pe
cel pe care a fost atât de eficace pentru 500 de ani, dar care acum se prabuseste de la mult
succes. Noi,am venit prin urmare, înainte de alegerile istorice: ce fel de sistem istoric nou s-a
construit, si cum? Nu exista nici o modalitate de a anticipa rezultatul. Vom gasi noi în ceea ce
oamenii de stiinta din ziua de astazi numesc bifurcarea departe de echilibru, a carui rezolutie este
intrinseca imprevizibila, dar în care, fiecare interventie are mare impact. Suntem, astfel, într-o
situatie de "liber arbitru". Lumea din 2050 va fi lumea pe care noi o vom crea. Avem o un cuvant
considerabil de spus despre aceasta creatie. Politica din urmatorii 50 de ani va fi o politica de
restructurare a sistemului nostru mondial.