DREPT COMERCIAL/DR.

AFACERILOR
(Sinteze pentru curs și seminar)

C/Seminar 1 – SEMINAR ORGANIZATORIC

Descrierea cursului
Disciplina Drept comercial are un conţinut complex care reflectă obiectivele
principale ce vizează aprofundarea noţiunilor teoretice şi practice în domeniul
societar dar şi în alte segmente importante ale dreptului comercial sau aparținând
mediului de afaceri (cunoaşterea modificărilor legislative interne și europene în
acest domeniu, practica juridică, modele noi de contracte folosite în afaceri etc.).
Prin intermediul unor metode moderne, studentul primeşte informaţii privind
participanţii la raporturile juridice comerciale și de afaceri, necesare pentru a se
integra în mediul de afaceri şi a dobândi abilitatea de a relaţiona cu acesta. Pentru
realizarea acestui obiectiv, ne propunem să prezentăm instituţiile juridice de bază
ale dreptului comercial dar și unele aspecte aparținând dreptului afacerilor, și
anume: raporturile juridice comerciale și de afaceri, participanţii la activitatea
comercială şi statutul juridic al profesioniștilor comercianţi, structurile asociative
interne şi europene, întreprinderea și profesioniștii, organizarea şi funcţionarea
societăţilor comerciale, fondul de comerţ, contractele și obligaţiile comerciale,
instrumentele și procedurile juridice din cadrul raporturilor comerciale și de muncă,
reorganizarea judiciară și falimentul, aspecte privind protecția consumatorului sau
etica în afaceri etc.
Temele vor cuprinde şi unele aspecte de ordin legislativ care vizează şi alte
instituţii juridice specifice domeniului disciplinei cum sunt cele privind faptele de
comerţ, procedura insolvenţei, obligaţiile financiar-fiscale ale comercianţilor.
Conținutul tematicii de curs și seminar evidențiază rolul pe care îl îndeplineşte
dreptul comercial și cel al afacerilor în condiţiile economiei de piaţă, evidențiază
multitudinea reglementărilor legale care vizează acest domeniu şi varietatea
punctelor de conexiune care se stabilesc cu alte ramuri de drept cum sunt dreptul
financiar, dreptul comercial internaţional, dreptul administrativ şi dreptul civil.
Din această perspectivă disciplina de studiu Drept comercial interferează cu
celelalte discipline de specialitate economică și juridică necesare domeniului
ingineriei economice.
Cunoştinţele teoretice și practice care se dobândesc prin studierea materiei
care formează obiectul acestei discipline sunt menite să formeze, să completeze şi
să întregească pregătirea de specialitate a studenților, să le permită acestora o
abordare a fenomenelor economice, manageriale ori a celor comerciale şi din
perspectiva înțelegerii lor sub aspect juridic. Abordarea din perspectivă juridică a
problematicii societăţilor comerciale, regimul legal privind constituirea,
organizarea, funcţionarea acestora, precum şi a activităţii comerciale/afaceri,
prezintă utilitate pentru înţelegerea şi operarea corectă cu conceptele, noţiunile
juridice, principiile şi normele legale care formează reglementarea de bază a
relaţiilor comerciale şi, nu în ultimul rând, aplicarea coerentă şi performantă a
acestora. Înfăptuirea acestui deziderat, în raport cu exigenţele profesiilor care au
1
tangenţă cu mediul de afaceri, presupune însuşirea conceptelor şi noţiunilor cu care
operează teoria dreptului comercial dar, în egală măsură, cunoaşterea aprofundată a
legislaţiei comerciale începând cu actele normative de bază – Noul Cod civil român
şi Legea societăţilor comerciale nr.31/1990 republicată, cu modificările şi
completările ulterioare etc.
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Cursul Dreptul afacerilor și sintezele de Drept comercial pentru curs și
seminar îmbină două modalităţi de învăţare pentru a asigura o mai bună pregătire a
studenților. Pe de o parte, ei au posibilitatea să ia parte la audierea unor prelegeri pe
o tematică specifică a cursului, urmate de discuţii cu titularul de curs, menite să
exemplifice şi să clarifice conceptele şi noţiunile teoretice prezentate. În al doilea
rând, studenții vor fi stimulaţi ia parte la un proces de învăţare activă, prin
implicarea lor în realizarea unor teme sau referate de cercetare realizate asupra unor
subiecte care au legătură cu mediul economic și juridic intern și european.
Dreptul afacerilor ca ramură de drept s-a dezvoltat în mod necesar deoarece
ramura dreptului comercial, implicit denumirea de „drept comercial” nu mai putea
acoperi cadrul complexităţii raporturilor juridice dintre profesioniștii-comercianţi
care se intersectau şi cu alte sfere ale dreptului (drept financiar-bancar, drept
valutar, dreptul transporturilor, dreptul comerţului internaţional, protecția
consumatorului, drept penal al afacerilor etc.).
Pentru a înțelege însă Dreptul Afacerilor și Dreptul Comercial ca ramuri de
drept este nevoie de înțelegerea diviziunilor dreptului și a ramurii de drept.
Diviziunile dreptului. Normele juridice nu pot fi înţelese, nici interpretate
fără a lua în considerare întregul sistem căruia îi aparţin. Normele juridice
alcătuiesc un tot unitar, fiind foarte strâns unite între ele, chiar dacă sunt deosebite
prin conţinut. Ele formează un ansamblu coerent şi logic, prin urmare se constituie
într-un sistem. Dreptul unui stat ni se înfăţişează, nu ca o sumă aritmetică dată de
totalitatea normelor juridice, ci ca un ansamblu al acestora, organizate, structurate
într-un sistem pe baza anumitor principii, urmărind o anumită finalitate.
Studierea sistemului dreptului are o mare importanţă teoretică şi practică şi
anume: ajută organele de stat în procesul de elaborare şi perfecţionare a dreptului
pentru a descoperi şi completa anumite nevoi sau lacune ale dreptului pozitiv,
pentru eliminarea reglementărilor perimate şi asigurarea concordanţei între normele
juridice. Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei, contribuie la
perfecţionarea aplicării şi interpretării dreptului şi stă la baza clasificării ştiinţelor
juridice1.
Cu toate acestea, dreptul obiectiv cunoaşte o serie de diviziuni.
- O primă diviziune a dreptului: împarte dreptul în drept intern (expresie a
voinţei unei societăţi date, organizate ca stat) şi drept internaţional dar și
european;
- O a doua diviziune: dreptul intern se împarte în drept public şi drept privat.

1
Carmen Lazar, Teoria generala a dreptului,
http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/CarmenLazar/Sistemul%20dreptului-elaborarea%20lui%20si
%2
2
 Dreptul public cuprinde normele juridice care guvernează organizarea
statului, raporturile dintre stat şi particulari, precum şi raporturile dintre diferitele
organisme ale statului. În raporturile cu cetăţenii săi, statul îşi exercită puterea
suverană; acestea sunt raporturi de subordonare. De exemplu: raportul juridic dintre
stat şi un contribuabil cu ocazia plăţii impozitelor şi taxelor către bugetul de stat
este un raport juridic fiscal şi aparţine dreptului public.
Statul, prin organismele sale, este cel care fixează şi percepe impozitul care
urmează a fi plătit, şi tot el stabileşte sancţiunile aplicabile în caz de neplată.
Dreptul privat include normele care guvernează raporturile dintre particulari.
De exemplu: raporturile care se nasc între cumpărător şi vânzător cu prilejul
încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, indiferent că vânzarea este una
civilă sau comercială.
Raporturile de drept privat sunt, de obicei, raporturi de egalitate juridică, în
sensul că niciuna dintre părţi nu şi poate impune voinţa sa juridică celeilalte. Statul
poate însă participa şi el la asemenea raporturi juridice, atunci când acţionează nu
în virtutea puterii sale suverane, ci ca persoană juridică.
Divizarea generală a dreptului în drept public şi drept privat se face după
următoarele criterii:
a. în dreptul public în mod obligatoriu una din părţi este statul; majoritatea
normelor de drept public sunt imperative(obligatorii). Metoda de reglementare fiind
metoda subordonării părţilor - diferită de cea din dreptul privat.2
b. în dreptul privat părţile sunt persoane fizice sau juridice şi chiar dacă
statul participă la un raport juridic de drept privat el are aceleaşi drepturi ca şi
oricare alt participant.
Majoritatea normelor de drept privat sunt dispozitive - adică sunt acele
norme care se aplică pentru ca părţile au decis ca ele sa fie aplicabile. Metoda de
reglementare fiind egalitatea juridică a părţilor.
Fiecare diviziune a dreptului intern se împarte în ramuri de drept. Cu toate
acestea, din ce în ce mai multe ramuri de drept se găsesc la intersecţia dintre cele
două diviziuni, cuprinzând atât norme de ordine publică menite să răspundă unui
interes general, al întregii comunităţi, cât şi norme de drept privat, ce răspund unor
interese particulare. Această observație este valabilă și pentru Dreptul Afacerilor3.
Dreptul internaţional cuprinde, la rândul său, dreptul internaţional public,
având ca obiect de studiu raporturile dintre state, şi dreptul internaţional privat,

2
metoda de reglementare: este criteriul consecvent de delimitare şi constă în modalitatea de influenţare a
raporturilor sociale de către stat, prin edictarea normelor juridice. Specifică şi generală pentru dreptul
civil este metoda egalităţii juridice a părţilor, spre deosebire de alte ramuri de drept. Există însă şi alte
ramuri de drept care folosesc metoda egalităţii juridice a părţilor, iar pentru alte ramuri de drept se
utilizează atât metoda egalităţii părţilor, cât şi metoda subordonării părţilor.
3
Dreptul afacerilor a depășit statutul de ramură de drept experimentală și nu poate fi considerat ca fiind creat din
simple rațiuni administrative. Formarea unei ramuri de drept este un proces complex și complicat iar aceasta nu
poate fi forțată și, deci, nu reușește prin emisiuni sau sistematizări normative care să ignore evoluția proceselor social
- economice interesate și evoluția sistemului de drept în care are să se petreacă;
Virgil Matei, Noțiunea și utilitatea dreptului afacerilor în sistemele naționale de drept:
http://facultate.regielive.ro/cursuri/drept/dreptul-afacerilor-4756.html

3
având ca obiect relaţiile private dintre cetăţeni ai unor state diferite ori care au

bunuri sau interese în state diferite.

Materiale bibliografice obligatorii:

1. Odină N.A., “Dreptul afacerilor”, vol. I, (Dreptul afacerilor, ramură de drept,
Utilitatea dreptului afacerilor în sistemele naţionale de drept, Noţiunea de afacere,
obiectul şi domeniul acesteia, Subiectele dreptului afacerilor
Societăţi comerciale), Ed. Eftimie Murgu – Reşiţa, 2010.
2. Odină N.A., “Dreptul afacerilor”, vol II., (Regularitatea şi funcţionarea
contractelor în afaceri, Teoria contractelor comerciale internaţionale, Formarea
contractului de comerţ internaţional, Bunuri, active şi fonduri din afaceri, Titlurile
comerciale de valoare şi dreptul pieţelor financiare, Principiul promovării şi
protecţiei drepturilor consumatorului), Ed. Eftimie Murgu – Reşiţa, 2010.
3. Carpenaru, St., “Drept Comercial Român”, Ed. Universul Juridic, Bucuresti,
2007
4. Lidia Barac, Elemente de Drept civil și comercial; Introducere în drept; Ed,
Eftimie Murgu, Reșița, 2005
5. LEGE nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil
6. Legea 31/1990, Legea societăților comerciale (actualizare 2010) in urma
modificărilor realizate de Legea nr. 302/2005, Legea nr. 85/2006, Legea nr.
164/2006, Legea nr. 441/2006, Legea nr. 516/2006, OUG nr. 82/2007, OUG nr.
52/2008 (publicata in MOF nr. 333 din 30/04/2008), Legea nr. 284/2008 (publicata
in MOF nr. 778 din 20/11/2008), precum si de Legea 88/2009 (publicata in MOF
nr. 246 din 14/04/2009),etc.7. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil
5. Odină N.A., Drept Comercial (Sinteze pentru curs și seminar), 2014, format
electronic

4
C/Seminar 2 - Noutăți majore aduse de NCC. IMPLICAŢII ALE NOULUI
COD CIVIL ASUPRA MATERIEI DREPTULUI COMERCIAL ȘI A
DREPTULUI AFACERILOR
Cuvinte cheie: Drept Comercial, Dreptul Afacerilor, Noul cod civil, activități de
producție; comerț; prestări de servicii, profesionist, impreviziune, etc.

Considerații cu privire la păstrarea autonomiei Dreptului Comercial după

intrarea în vigoare a Noului Cod Civil

Noul Cod civil a reintegrat în mare parte legislația comercială din Codul
comercial și din legile care îl completează 4. Abrogarea nu numai a Codului civil
precedent cât și a Codului comercial sau a numeroase altor legi, nu va provoca
dispariția Dreptului comercial și nici a Dreptului Afacerilor ca discipline de studiu
universitar. Confuzia semantică a unei asemenea opinii (dispariția Dreptului
comercial ca știință juridică) rezultă din necunoașterea dreptului comercial sau din
cunoașterea sa decât superficială.
Știința dreptului nu pot ignora distincția netă între conceptele de legislație
sectorială, cod și știința dreptului de ramură.
Este unanim acceptată existența comerțului ca activitate umană, ca și
necesitatea reglementarii acesteia prin norme juridice. Totodată, este expresia unei
necesitați obiective existența științei dreptului comercial având ca obiect de studiu
raporturile juridice care se nasc, se modifică și încetează în acest domeniu, ca
ramură distinctă a științelor juridice.
Odată cu eliminarea fizică a Codului comercial s-a realizat și o valorificare a
materiei pe care acesta a acumulat-o creativ în mod independent de dreptul civil.

1. Noutăți majore aduse de Noul Cod Civil în materie comercială

4
Astfel, de exemplu: art. 3 - Exploatarea unei întreprinderi; art. 18 alin. (2) - Registrul
comerțului; art. 1175 - Contractul de adeziune; art. 1176 - Contractul cadru; art. 1587-art. 1592 -
Cesiunea creanței constata prin titlu nominativ la ordin sau la purtător; art. 1766 - art. 1771 -
Contractul de furnizare; art. 1772-art. 1776 - Contractul de report; art. 1851-art.1880 - Contractul
de antrepriza; art. 1881-art. 1948 - Contractul de societate; art. 1949 - art. 1954 - Asocierea în
participație; art. 1955-art. 2008 - Contractul de transport; art. 2043-art. 2053 - Contractul de
comision; art. 2054-art. 2063 - Contractul de consignație; art. 2064-art. 2071 - Contractul de
expediție; art. 2072-art. 2095 - Contractul de agenție; art. 2096-art. 2102 - Contractul de
intermediere; art. 2171-art. 2183 - Contractul de cont curent; art. 2184-art. 2190 - Contul bancar
curent; art. 2191, art. 2192 - Depozitul bancar; art. 2193-art. 2195 - Facilitatea de credit; art.
2196-art. 2198 - Închirierea casetelor de valori; art. 2221, art. 2222 - Asigurările de credite si
garanții și asigurările de pierderi financiare; art. 2647-art. 2658 - Cambia, biletul la ordin și cecul,
etc.
5
 În ceea ce privește aspectul major al noțiunii de comerciant/comercianţi –
unanim recunoscut ca fiind profesioniştii întreprinderii comerciale în concepția
Noului Cod Civil, - s-a susţinut ideea că definiţia comerciantului nu dispare, cum
nu dispare nici dreptul comercial;
- articolul 8 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod Civil defineşte în mod
larg comerciantul;
- rămân în vigoare prevederile OG 9/2000 care fac diferenţă între dobânda legală
pentru comercianţi şi cea pentru civili (necomercianți).
Prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 5 s-a dispus ca în toate actele
normative în vigoare expresiile acte de comerț respectiv fapte de comerț să fie
înlocuite cu expresia activități de producție, comerț sau prestări de servicii.

(a) Noutatea terminologică în materie: în locul unei singure sintagme: a

celei de comerț se introduc trei sintagme:
- activități de producție;
- comerț;
- prestări de servicii.
Așadar: sintagma comerț se menține totuși și în continuare;
- toate cele trei noțiuni erau subsumate și anterior acestei noțiuni de comerț.
Acest aspect, posibil criticabil, pare să fie excesiv după unele opinii6.
(b) Nu s-au abrogat toate actele normative care alcătuiesc legislația
comercială. Dimpotrivă, numeroase acte normative au fost omise și unele au fost
chiar amplificate ca obiect, de exemplu Legea registrului comerțului nr. 26/1990.
(c) Domenii întregi rămân totuși în afara reglementarii Noului Cod civil
din ceea ce alcătuia zestrea Dreptului comercial.
(d) O reformă importantă a suferit justiția specializată în litigii comerciale
și acest aspect se reflectă, cu anumite consecințe, în calitatea actului de justiție.
O întrebare stăruie obsesiv, totuși: o reformă de o asemenea anvergură
posedă o certă și justă determinare obiectivă sau, pe alocuri, este expresia unui
capriciu?7 Un lucru este cert,în noua reglementare sunt și alte noutăți care nu au
mai fost întâlnite în vechile reglementări.
(e) Impreviziunea. Impreviziunea este o instituţie juridică care nu s-a regăsit
până acum în dreptul român. De la începutul crizei, situaţiile imprevizibile în
circuitul comercial s-au înmulţit: numeroasele modificări ale preţurilor determină
tot mai mulţi agenţi economici să nu-şi mai poată executa obligaţiile de natură
contractuală. În prezent, ei răspund pentru neexecutarea obligaţiilor, fără a se ţine
seama de aceste aspecte imprevizibile. Aplicarea dispoziţiilor privind
impreviziunea va mai atenua această răspundere. Ca principiu, şi în noul cod civil
părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai
5
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind Codul Civil. Legea respectivă cuprinde o
serie de norme care sunt menite să asigure compatibilitatea noului Cod Civil cu celelalte legi în vigoare, la data
intrării în vigoare a noului Cod Civil. Publicată în: Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011; Data intrării în
vigoare : 01/10/2011
6
Ion Turcu, Noul Cod civil. Pe cine incomodează existența dreptului comercial?;
http://www.juridice.ro/165692/noul-cod-civil-pe-cine-incomodeaza-existenta-dreptului-comercial.html
7
Idem
6
oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită
scăderii valorii contraprestaţiei. Însă, cu toate acestea, dacă executarea contractului
a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor
care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa
poate să dispună:
- adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi
pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
- încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
Sunt reglementate și o serie de situaţii în care unul dintre contractanţi se află
în eroare (asupra existenţei sau conţinutului legii aplicabile, eroarea de calcul,
eroarea de comunicare şi informare etc.), şi când anume este admisibilă anularea
contractului pe unul din aceste motive.
Dispoziţiile noului cod civil privitoare la impreviziune se vor aplica numai
contractelor încheiate după intrarea în vigoare a codului civil8.
(f) Protecţia celor aflaţi în inferioritate economică. Protecţia persoanelor
aflate pe o poziţie de inferioritate economică se reflectă în dispoziţiile referitoare la
formarea contractului, integrarea clauzelor standard în contract, reducerea clauzei
penale, repararea prejudiciului nepatrimonial etc.
(g) Noul cod civil reglementează şi clauzele standard din contracte. De
exemplu, cele din contractele bancare sau de asigurări. Legea dispune expres:
„Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard”. Sunt clauze standard
stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod
general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă
parte.
(h) În Noul Cod Civil se renunţă la diviziunea tradiţională în raporturi
civile şi raporturi comerciale. Diferenţierile de regim juridic se vor face nu după
calificarea unui raport juridic ca fiind comercial sau civil, ci în funcţie de calitatea
de profesionist („cei care exploatează o întreprindere”) sau non-profesionist.
(i) Ca o consecinţă a abandonării dualismului cod civil-cod comercial,
Noul Cod Civil va include şi reglementarea contractelor comerciale, inclusiv a
celor considerate a fi apanajul exclusiv al comercianţilor etc.
Lista noutăților ar putea continua. Amploarea efectelor pe care această nouă
reglementare le are atât asupra întregii legislaţii, cât şi asupra raporturilor juridice
viitoare sau aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare va fi fără precedent.
Dispoziţiile noului cod civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor
juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din raporturile de
proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor dacă aceste situaţii juridice
subzistă și după intrarea în vigoare a codului civil actual.
Legea 71/2011 prevede în detaliu cum se vor aplica noile prevederi ale
codului civil în asemenea situaţii.

Explicația fenomenul diviziunii dreptului în diverse ramuri.

8
Monica Cercelescu, Implicaţiile noului cod civil asupra contractelor în Legislație 2011;
http://www.sfin.ro/articol_23587/implicatiile_noului_cod_civil_asupra_contractelor.html
7
 Acest fenomen este explicabil prin creșterea complexității raporturilor
sociale și este rațională; există însă și o tendință excesivă pentru diversificare,
favorizată, probabil, de ideea de autonomie, având drept efect secundar
incertitudinea în determinarea normei juridice aplicabile.
Dreptul comercial s-a dezvoltat ca drept aplicabil comercianților și
operațiunilor comerciale. Există însă și opinia cum că acesta ar putea să-și piardă
această autonomie deoarece în epoca actuală, dreptul comercial poate fi amenințat
sub un dublu aspect: absorbția lui într-un ansamblu mai vast, cel al „dreptului
afacerilor” sau renunțarea la distincția între dreptul civil și dreptul comercial.
Dreptul civil și-a păstrat aptitudinea originară de a reglementa toate raporturile
juridice de drept privat și de a juca rolul de drept privat comun.
Domeniul dreptului comercial este delimitat însă de două criterii distincte:
primul este dedus din natura activităților exercitate și, cel de-a doilea, din forma
societăților. Problema viitorului comercialității – ca și caracteristică de bază -
depinde de capacitatea de a absorbi toate activitățile9.
Analiză doctrinară asupra tendințelor autonomiste a diverselor ramuri
sau subramuri de drept.
Doctrina analizează tentația autonomistă și restaurația dreptului comun al
contractelor10. Expansiunea elanului autonomist s-a manifestat în pretenții de
independență încurajate de codificare și ramificare prin diviziune, dar și prin
asumarea unor prerogative ale dreptului special pe terenul dreptului comun.
Pe de altă parte, fragilitatea temeiurilor autonomiste poate decurge și din
neclaritatea noțiunii de autonomie și a fundamentului autonomist (dificila distincție
între autonomie și specific precum și insuficiența noțiunii de autonomie de a
justifica respingerea selectivă a dreptului comun). Prezentarea compartimentată a
dreptului comun și a celui special al contractelor este artificială, pentru că nu există
un contract general. Regulile comune nu se aplică unui model contractual abstract,
fără existență reală, ci unui contract special. Dreptul comun și dreptul special,
ambele aplicându-se la un obiect comun, nu pot să se ignore reciproc, pentru că
fiecare va suferi atracția celuilalt11.

2. Exemplificarea unor erori și critici în materia comercială inclusă în Noul

Cod Civil

- Confuzia unor termeni. De exemplu, a termenilor: drepturi și bunuri

Obiectul contractului și obiectul vânzării sunt deopotrivă drepturile, așa cum
rezultă din art. 1682, 1683 si 1693 NCC. Se poate crea confuzie și o anume derută
determinată de ezitările codului între drepturi și bunuri . Chiar dacă în alte articole
se vorbește despre bunuri, trebuie să înțelegem și aici drepturi și nu bunuri.
De asemenea, instituția vânzării comerciale (fostele dispoziții ale art. 3 pct. 1
și pct. 2 din Codul comercial), acestea au fost pur și simplu ignorate.
9
Michel Pédamon, Droit commercial. Commerçants et fonds de commerce. Concurrence et contrats du commerce,
Ed. Dalloz, Paris, 1994
10
Ch. Goldie-Genicon, Contribution a ll études des rapports entre le droit commun et le droit special des contrats,
LGDJ, 2009
11
Ion Turcu, op. cit.
8
 - Locul și data plății sunt reglementate în art. 1730 NCC. Aici sunt
reglementate reguli privind o parte din aspectele plății prețului, celelalte condiții ale
prețului sunt dispersate în textul acestui cod:
a) condițiile prețului au normele de baza în art. 1671-1676 din Capitolul VI,
Secțiunea a 3-a;
b) determinarea prețului între profesioniști este reglementată în art. 1245, 1246 din
Capitolul I, secțiunea a 3-a a Cărții a V-a;
c) reglementarea plătii prețului ca obligație a cumpărătorului o regăsim în art.
1729-1738 din Capitolul I al Titlului IX, tot din Cartea a V-a.
Nu este neapărat o inadvertență această dispersare sau lipsă de unitate a
reglementărilor, dar criticabilă este absența oricărei referințe în textul unuia dintre
cele trei module cu privire la existența și locul celorlalte două module.
În numeroase locuri ale intervenției sale, Legea nr. 71/2011 a subliniat
necesitatea sau, cel puțin, oportunitatea modificării textului invocând acuratețea
juridică sau terminologică. Credem ca aici era necesara o astfel de propune de
modificare, dar ea lipsește12.
Totodată, s-au mai adus critici cu privire la acuratețea terminologică, ca de
exemplu, înlocuirea cuvântului vândut cu cel de cumpărat în art. 1718, 1727 din
NCC pentru că textul este conceput de pe poziția cumpărătorului și reprezintă
imaginea în oglindă a acestuia, după ce s-au expus anterior obligațiile celeilalte
părți.
- Cauza obligației și cauza contractului sunt concepte distincte, dar
textele art. 1237-1247 NCC nu reflectă cu claritate această distincție, astfel încât în
loc să ajute la înțelegerea conceptului de cauză, generează mai degrabă o confuzie.
- Textele privind obiectul vânzării. Astfel, pentru a defini vânzarea prin
obiectul ei se utilizează două alineate ale art. 166113. In primul se menționează
drept obiect proprietatea unui bun, iar în al doilea alineat se adaugă, ca alternative:
un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept. Corect ar fi fost
orice drept, dar nu toate drepturile, cum s-ar înțelege din formularea orice alt
drept; atât acuratețea juridică, cât și rigoarea juridică, dar mai ales acuratețea
terminologică și rigoarea terminologică ar fi impus reducerea expresiei la orice
drept în locul celor trei sintagme care până la urmă se contopesc în cea de-a treia.
Din nefericire nici articolele următoare nu sunt mai clare. După ce art. 1661
ne spune că vânzarea are ca obiect orice drept, textul paragrafului 3 din secțiunea
114 a primului capitol din Titlul IX ne informează că obiectul vânzării nu este cel pe
care îl declară art. 1661, ci …bunurile ce pot fi vândute. Rigoarea terminologică
impunea consecvență față de expresia orice drept. Contrar așteptărilor, și articolele
care urmează utilizează tot substantivul bunurile în locul substantivului drepturile.

12
Ion Turcu, op. cit.
13
Art.1661 – (1) Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită
cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să-l plătească.
(2) Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.
14
Bunurile ce pot fi vândute: Art.1668 – Orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori
limitată prin lege sau prin convenţie ori testament.
9
 - Tot legat de acuratețea juridică, textului art. 574 15 i se poate reproșa
omisiunea unui mod de dobândire a dreptului de proprietate, partajul prin
atribuirea bunului în proprietatea exclusivă a unuia dintre coindivizari (art. 694
alin. (2) lit. a), art. 695-698 NCC.;
- eroarea din același articol (574) privind enumerarea tradițiunii ca mod de
dobândire a dreptului de proprietate privată. Aparența este într-adevăr aceasta,
dar este înșelătoare. Dobândirea dreptului de proprietate asupra acțiunilor la
purtător din capitalul societăților comerciale și a altor titluri de credit la purtător se
face tot prin convenție, urmată sau însoțită de predare, adică tradițiune, înmânare.
Așadar, tradițiunea este un mod de executare a convenției și nu însuși modul de
dobândire a dreptului de proprietate etc.
Concluzii. Includerea în Noul Cod civil a celei mai mari și mai importante părți din
Codul comercial și din legislația comercială care îl completează poate fi urmată, în
mod logic și necesar, de abrogarea a ceea ce a mai rămas din Codul comercial.
Această măsură nu va putea determina dispariția disciplinei științifice de predare a
științei dreptului comercial și chiar a unora dintre compartimentele acesteia, cum ar
fi: dreptul societăților comerciale, dreptul insolvenței, dreptul bancar, dreptul
transporturilor, dreptul cambial etc.16
Subzistă în continuare întrebarea „dacă este posibilă o criză a dreptului
comercial – poate și un efect secundar - provocată de criza financiară mondială
care a insuflat sentimentul decepției, pentru că sistemul economic capitalist a fost
incapabil să controleze criza?„ Există și autori care pledează pentru necesitatea de
a contopi dreptul comercial și civil într-un codice unic. Aceasta s-a și realizat în
Codul civil elvețian din 30 martie 191117.
Începând cu anul 1904, se relevau, deja mai clar dificultățile cauzate de
existența a două coduri separate: civil și comercial18. Deși procedeul legislativ
este logic, el dă loc la dificultăți pentru că:
- uneori e greu de știut dacă tăcerea Codului comercial asupra unei chestiuni
este o lacună care trebuie să fie completată cu Codul civil ori este o dovadă de
repudiere a soluției consacrate de legea civilă (de exemplu, art. 47819 C. com.);
- o altă dificultate este de a se ști dacă și Codul civil poate fi completat cu
unele dispoziții ale Codului comercial (contractele între persoane depărtate, art. 35
C. com.);
15
Dobândirea dreptului de proprietate
Art.574 – (1) Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, testament, moştenire egală,
accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune,
tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi.
16
Exemplul francez confirmă această previziune – făcută de I, Turcu. Există la ora actuală un număr impresionant de
discipline juridice care se predau în universitățile franceze și care au ca substanță părți din ramura de drept din care
s-au desprins. Cităm ca exemple: dreptul informației, dreptul întreprinderilor în dificultate, dreptul bunurilor, dreptul
sănătății, dreptul asigurărilor, dreptul prejudiciului corporal, dreptul spitalicesc, dreptul internetului, dreptul
farmaceutic, dreptul poliției, dreptul libertăților fundamentale, dreptul parlamentar, în total, peste 100 de publicații
consacrate disciplinelor juridice și peste 100 de coduri. Există, însă, dreptul familiei, fără a exista codul familiei.
17
Cesare Vivante, Principii de drept comercial, (trad.) ediția 37, Editura Cartea Românească, București, 1928
18
M.A. Dumitrescu, profesor la Școala Superioară de Comerciu din București a publicat o serie de volume de
comentarii la Codul comercial român.
19
Contractul de garanție reală Mobiliară a fost reglementat de către Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru
accelerarea reformei economice, care a abrogat prevederile Titlului XIV din Codul comercial, intitulat Despre gaj”
(art. 478 – 489).
10
 - existența separată a celor două coduri este susținută și de nesiguranța în
doctrină și în jurisprudență asupra problemei fundamentale: când trebuie să se
aplice Codul comercial și când Codul civil.
În mare parte, aceste dificultăți și controverse ar fi înlăturate dacă ar exista
un singur cod comun pentru obligațiunile civile ca și pentru cele comerciale.
Ne îndreptăm, oare, spre dispariția dreptului comercial? se întreabă un autor
francez20 însă trebuie atrasă atenția că și aceste opinii se referă exclusiv la legislația
comerțului nu și a disciplinei de studiu!
Deși dreptul comercial a dobândit o anumită autonomie față de dreptul civil,
el nu se poate lipsi de regulile dreptului civil, aplicabile actelor juridice, rămânând
o ramură de drept originală21. Se poate observa că toate opiniile citate privesc
exclusiv dreptul obiectiv, legislația comerțului și codul comerțului.
Astăzi, în România, Noul Cod civil a reintegrat în mare parte legislația
comercială din Codul comercial și din legile care îl completează. Cu data de 1
octombrie 2011, s-a abrogat nu numai Codul civil vechi, ci și o mare parte din
Codul comercial, pe lângă numeroase alte legi. Aceasta nu va provoca dispariția
Dreptului comercial și nici a Dreptului afacerilor ca discipline de studiu
universitare. Cu atât mai mult, Dreptul Afacerilor îşi propune să elucideze
problematica aspectelor juridice privind complexitatea relaţiilor de afaceri şi a
mediului de afaceri.

C/Seminar 3 - COMERCIANŢII. SOCIETĂŢILE COMERCIALE

Dobândirea calităţii de comerciant. Obligaţiile profesionale ale
comercianţilor. Comerciantul persoană fizică. Comerciantul persoană juridică.
Dovada calităţii de comerciant. Statutul juridic al comerciantului.
Societăţile comerciale. Definirea societăţilor comerciale. Evoluţie şi istoric.
Caracteristici. Constituirea societăţilor comerciale. Funcţionarea societăţilor
comerciale. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale.
Formele societăţilor comerciale. Societatea în nume colectiv. Societatea în
comandită simplă. Societatea pe acţiuni. Societatea în comandită pe acţiuni.
Societatea cu răspundere limitată.
OBIECTIVE URMĂRITE:
1) Să explice şi să dezvolte tematica participanţilor la comerţ sub cele două forme
principale: comercianţi şi necomercianţi.
2) Să explice condiţiile care trebuie îndeplinite pentru dobândirea calităţii de
comerciant
3) Să evoce obligaţiile profesionale ale comercianţilor prevăzute în legislaţia
comercială.
20
(M. Cabrillac, Vers la disparition du droit commercial?
21
In Tratat de drept comercial, publicat de autorii G. Ripert, R. Roblot, la LGDJ, 2001, p.2
11
4) Să definească societăţile comerciale şi să explice locul lor în economie.
5) Să indice paşii necesari constituirii unei societăţi comerciale.
6) Să ofere o privire generală privind modul de funcţionare a societăţilor
comerciale.
7) Să explice lichidarea şi dizolvarea societăţilor comerciale.
8) Să oferă o privire generală asupra celor cinci de societăţi comerciale.
9) Să explice particularităţile şi modul de funcţionare a SNC, SCS, SA, SCA şi
SRL.
10) Să expună reglementările europene în domeniul societăţilor comerciale şi
aplicaţiile lor practice în legislaţia României, anume Grupul European de Interes
Economic şi Grupul de Interes Economic.
Ce noutăți in materia relațiilor comerciale aduce Noul Cod Civil?
Cea mai importanta modificare in materie comerciala adusa de Noul Cod
Civil o reprezintă faptul ca, odată cu intrarea in vigoare a acestuia s-a abrogat
Codul Comercial. Începând cu data de 1 octombrie, avem un Nou Cod Civil, care
va reglementa, intr-o abordare unitara, raporturile de drept civil, raporturile de drept
comercial. Cu toate acestea, părți din vechiul Cod Comercial au supraviețuit cel
puțin o perioada. Astfel, unele texte referitoare la probele in materie comerciala, la
masurile asiguratorii si la prescripție au rămas in vigoare pana la data punerii in
aplicare a Noului Cod de Procedura Civila. Noul Cod Civil reglementează relațiile
patrimoniale si nepatrimoniale dintre persoane (art. 2 alin. 1 NCC). Totodată, din
cuprinsul art. 3 din Noul Cod Civil reiese faptul ca prevederile acestuia se aplica si
raporturilor dintre profesioniști, precum si raporturilor dintre aceștia si orice alte
subiecte de drept.
Ce înseamnă profesionist în accepțiunea Noului Cod Civil?
Noul Cod Civil nu definește in mod concret termenul de profesionist, dar in
aliniatul 2 al art. 3 se arata ca „Sunt considerați profesioniști toți cei care
exploatează o întreprindere”.
NCC definește exploatarea întreprinderii ca fiind „exercitarea
sistematica, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate
ce consta in producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau in
prestarea de servicii, indiferent daca are sau nu un scop lucrativ“ (art. 3 alin 3
NCC).
Profesionistul si întreprinderea sunt cele doua noțiuni introduse de Noul
Cod Civil, menite sa înlocuiască faptul de comerț si comerciantul, iar Legea
71/2011 care este legea de punere in aplicare a Noului Cod Civil, clarifica noțiunea
de „profesionist“ arătând ca aceasta noțiune include categoriile de comerciant,
12
întreprinzător, operator economic, precum si orice alte persoane autorizate sa
desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt
prevăzute de lege, la data intrării in vigoare a Codului Civil.
Cu toate acestea, comerciantul nu este identic cu profesionistul, ci doar cu o
specie de profesionist. Art. 6 din legea 71/2011 de punere in aplicare a Noului Cod
Civil, arata faptul ca referirile la comercianți se considera a fi făcute la persoanele
fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării in Registrul
Comerțului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind Registrul
Comerțului, republicata, cu modificările si completările ulterioare, precum si cu
cele aduse prin prezenta lege (legea de punere in aplicare).
Căror acte si fapte juridice se aplica prevederile Noului Cod Civil?
Dispozițiile Codului Civil se aplica tuturor actelor si faptelor încheiate sau,
după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa in vigoare, precum si situațiilor
juridice născute după intrarea sa in vigoare. Trebuie sa înțelegem faptul ca, actele
sau faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea
in vigoare a noii legi civile, nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute
de legea in vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.
De asemenea, actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de
ineficacitate la data intrării in vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii
vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispozițiilor
legii noi. Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile si efectelor viitoare ale
situațiilor juridice născute anterior intrării in vigoare a acesteia, derivate din starea
si capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție si obligația legala de
întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, si
din raporturile de vecinătate, daca aceste situații juridice subzista după intrarea in
vigoare a legii noi.
Ce alte schimbări mai aduce Noul Cod Civil in materie comerciala?
Noul Cod Civil introduce in categoria izvoarelor dreptului civil uzanțele.
Uzanțele comerciale sau obiceiurile stabilite intre părți sunt recunoscute de Noul
Cod Civil ca având putere normativa. In sensul Noului Cod Civil, prin uzanțe se
înțelege obiceiul (cutuma) si uzurile profesionale. In cazurile neprevăzute de lege
se aplica uzanțele, iar in lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații
asemănătoare, iar când nu exista asemenea dispoziții, principiile generale ale
dreptului. Cu toate acestea numai uzanțele conforme ordinii publice si bunelor
moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept. (art. 1 din NCC).
Asistam la dispariția Codului Comercial (abrogat)?
Codul Comercial va continua sa existe atât prin unele texte referitoare la probele
in materie comerciala, la prescripție si la masurile asiguratorii, cat si ca urmare a
unor contracte comerciale încheiate pe termen lung care își vor produce efectele
după intrarea in vigoare a Noului Cod Civil. Contractele dintre profesioniști si

13
contractele dintre profesioniști, pe de o parte si, simpli particulari pe de alta parte
vor fi reglementate de Noul Cod Civil, dar asta nu înseamnă ca aceste contracte vor
deveni contracte civile (stricto senso). Așadar, dreptul comercial, prin înglobarea
unor materii (mai exact obligații si contractele de natura comerciala) va exista in
Noul Cod Civil. Acest drept civil ce înglobează tot ceea ce însemna dreptul privat,
ar trebui divizat in doua categorii:
- o prima categorie o reprezintă raporturile juridice care se încheie intre
particulari si aici - raporturile juridice de drept familiar, de stare civila si cu
privire la contractele intre particulari,
- a doua categorie o reprezintă raporturile juridice dintre profesioniști sau
dintre aceștia si persoanele private. Aceasta noua categorie o putem denumi
drept civil comercial, pentru a o putea deosebi de restul dreptului civil. Un
drept civil comercial care sa reglementeze dreptul activităților profesionale,
dreptul afacerilor, ca o specie a dreptului civil. In concluzie, intrarea in
vigoare a Noului Cod Civil a reprezentat un moment crucial in istoria
dreptului comercial, iar schimbarea sistemului de reglementare impune o
noua abordare a instituțiilor consacrate de dreptul comercial
(www.cabinetdeavocatura.com).
Noul Cod civil schimbă două mari aspecte ale sistemului legal romanesc,
după care: (i) Codul civil este destinat relațiilor dintre simplii particulari, el fiind
aplicabil in relațiile juridice de afaceri doar cu titlu de drept comun, adică in
completarea Codului comercial sau a legilor comerciale speciale destinate relațiilor
de afaceri; (ii) fiecare persoana are un singur patrimoniu, bunurile ce-l alcătuiesc
servind garanției comune si concursuale, dar egalitare, a creditorilor.
1. Prima schimbare rezulta din art. 3 alin. (1) NCC, conform căruia acesta se
aplica nu doar simplilor particulari, ci si profesioniștilor. Normele grupate in Noul
Cod civil se aplica, in litera si spiritul lor, si raporturilor juridice in care sunt parte
profesioniștii. Așadar, obligațiile profesioniștilor, atât cele care rezulta din relațiile
dintre ei (business to business – B2B), cat si cele care rezulta din relațiile dintre ei
si simpli particulari (business to consumer – B2C) sunt reglementate direct de Noul
Cod civil. Este vorba de o reglementare directa, originara, si nu de una generala
(așa cum, in mod greșit „precizează” denumirea marginala a art. 3 NCC). In
sistemul parțial-abrogatului Cod comercial, legea civila avea rolul de drept comun,
adică de norma generala. Legea civila se aplica raporturilor juridice comerciale in
subsidiar, cu titlu de norma generala care completează norma speciala (comerciala).
Este ceea ce, in art. 2 alin. (2), reprezintă Noul Cod civil pentru domeniile la care
se refera litera si spiritul sau, adică Dreptul comun.
Art. 3 alin. (2)-(3) NCC arata ca este profesionist cel ce exploatează o
întreprindere, exploatarea întreprinderii fiind exercițiul sistematic al oricărui tip
de activitate ce consta in producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri
sau prestarea de servicii, cu sau fără scop „lucrativ”.

14
 Așadar, sunt profesioniști atât titularii întreprinderilor de tip comercial
clasic, așa cum ii cunoșteam pana acum (adică societățile comerciale, regiile,
organizațiile cooperatiste, comercianții-persoana fizica), cat si persoanele care
exercita profesii liberale sau reglementate (medici, ziariști, avocați, notari),
precum si instituțiile publice (spitale, universități, teatre) si organizații non-
guvernamentale (fundații, asociații, cluburi sportive, culte religioase).
Prin volum si valoare a contractelor (si a celorlalte surse generatoare), este evident
ca majoritatea covârșitoare a raporturilor juridice guvernate de Noul Cod
civil vor fi raporturile juridice in care cel puțin una dintre părți este un
profesionist. Așadar, este corect a spune ca acest Nou Cod civil va fi un cod al
profesioniștilor, adică un cod al afacerilor. Sau, așa cum am spus mai sus, un nou
Cod comercial.
Cel mai ridicat potențial de aplicare in raporturile juridice in care sunt parte
profesioniștii il au normele relative la obligații. Normele relative la bunuri,
persoane, familie si drepturi nepatrimoniale au, in acest domeniu, un potențial
redus de aplicabilitate.
Rămân in afara sferei de reglementare a Noului Cod civil statutul organic
si obligațiile profesionale ale profesioniștilor, care sunt reglementate prin legi
speciale. Pe de alta parte, Noul Cod civil, in litera si spiritul sau, este dreptul
comun pentru toate reglementările speciale relative la raporturile patrimoniale si
nepatrimoniale dintre persoane. In cazul in care legea nu dispune, se aplica uzanțele
(obiceiul sau cutuma si uzul profesional). In categoria acestora, evident, uzurile
profesionale sunt prioritare, mai ales ca acestea sunt, de regula, „codificate”, adică
reunite in colecții elaborate de organizații abilitate, motiv pentru care ele sunt
prezumate ca exista (in timp ce cutumele trebuie dovedite de cel care le invoca).
2. A doua mare schimbare rezulta din art. 31 alin. (2) NCC. Deși fiecare persoana
are un patrimoniu unic, acesta poate suferi diviziuni sau afectațiuni speciale, cu
consecințele fracționării patrimoniului unic al persoanei si segregării intre diferitele
categorii de creditori, care nu vor mai intra in concurs la urmărirea silita a bunurilor
din patrimoniul debitorului lor comun, cel puțin câtă vreme diviziunea sau
afectațiunea este in ființă.
Dintotdeauna, comerciantul sau, mai larg, profesionistul, a fost nevoit sa lupte
contra răspunderii patrimoniale nelimitate, reglementata formal de legea civila, si
sa inventeze tehnici de limitare a acestei răspunderi, întrucât:
(i) activitatea sa continua, de multe ori exercitata pe baza încrederii celorlalți
participanți la raporturile juridice de afaceri si cu finanțare din credite comerciale
sau bancare, determina volume mari de datorii, care depășesc limitele valorice ale
patrimoniului sau; răspunderea nelimitata este un inhibator al riscului pe care si-l
asuma întreprinzătorul (profesionist, in sensul Noului Cod civil), iar unde nu exista
risc, nu exista afacere;

15
(ii) afacerea profesionistului nu concentrează doar interesele profesionistului, ci si
interesele celor care, intr-o măsura mai mica sau mai mare, depind de
supraviețuirea afacerii (stakeholders – salariați, creditori chirografari, furnizori de
utilități, bănci, comunitate locala, fisc).
De aceea, profesioniștii au inventat tehnici de limitare a răspunderii, cum sunt
societățile cu răspundere limitata, clauzele de inalienabilitate si insesizabilitate si
diviziunile patrimoniale (cu subclasa afectațiunilor patrimoniale, de genul fiduciei
sau trustului si al patrimoniului de afectațiune profesionala).

C/Seminar 4. – ÎNFIINȚAREA COCIETĂȚILOR COMERCIALE

Societăţile comerciale
- Sinteze -
1. Noţiune şi definiţie
Dreptul roman a cunoscut tipul de societate civilă fără personalitate juridică
care constituie precursoarea societăţilor comerciale. Pornind de la acest tip
asociativ s-a dezvoltat ulterior societatea în nume colectiv care păstrează o serie de
caracteristici ale acesteia. O dată cu evoluţia societăţii şi cu necesităţile crescânde
de dezvoltare a comerţului societăţile comerciale au fost concepute ca organisme
autonome cărora legea le-a conferit personalitate juridică. Această filosofie a
societăţilor comerciale este valabilă pentru epoca modernă. Datorită dezvoltării
rapide a comerţului în epoca medievală, mai ales în zona republicilor italiene,
Genova, Florenţa, Veneţia s-a simţit nevoia înfiinţarea de instituţii comerciale. Una
din primele instrumente folosite a fost contractul de commenda. În temeiul acestui
contract , una sau mai multe persoane, numite commendator încredinţează unei alte
persoane numită tractor , o sumă de bani ori o cantitate de mărfuri pentru a face
comerţ înalte ţări, urmând ca beneficiile să se împartă între ele. Prin folosirea
acestui contract ,creditorul devine asociat al comerciantului. Pentru creditor, riscul
este limitat la suma ori bunurile puse în joc. În Franţa acest contract a fost denumit
contract de command. Ea a fost reglementată, pentru prima dată , prin Ordonanţa
lui Ludovic al XIV-lea privind comerţul terestru din 1673, sub denumirea de
societate în comandită. Codul comercial francez din 1807 conţinea primele
dispoziţii privind societăţile comerciale. Sub denumirea de „societe generale” se
înţelege societatea în nume colectiv. Societatea are personalitate juridică, iar
asociaţii au o răspundere nelimitată şi solidară pentru toate obligaţiile societăţii.
Societatea în comandită simplă bazată pe contractul de command este un alt tip
societar. Această societate cuprinde două categorii de asociaţi:comanditaţii care au
o răspundere nelimitată şi solidară şi comanditară care răspund numai în limita
contribuţiilor lor. Pe principiul companiilor coloniale, Codul Comercial francez
reglementează şi societăţile anonime cu cele două forme cunoscute: societatea pe
acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni. În 1892 se reglementează în Germania

16
societatea cu răspundere limitată care cuprinde trăsături ale societăţii în nume
colectiv şi societăţii pe acţiuni. După evenimentele din decembrie 1989, la noi în
ţară, legiuitorul român a considerat că era necesar să se redacteze un act normativ
cuprinzător care să fie util comercianţilor în dezvoltarea unor activităţi economice
noi, aducătoare de profit. Noua reglementare, legea nr. 31/1990 cu modificările
ulterioare constituie baza legală a desfăşurării activităţii economice concurenţiale
pe piaţa românească. O dată cu adoptarea acestei legi au fost abrogate prevederile
Codul comercial cu privire la societăţile comerciale, cu excepţia reglementării
asociaţiei în participaţiune (art.251-256) şi a asociaţiei de asigurare mutuală
(art.257-263).Legea nr. 31/1990 se completează cu prevederile Codul comercial şi
cu cele ale Codului civil. Spre deosebire de normele juridice din Codul comercial,
cele din legea nr.31/1990 au în general caracter imperativ. Legea cuprinde
reglementări generale aplicabile tuturor formelor de societate comercială şi
reglementări speciale specifice doar unora din aceste societăţi. O serie de alte
reglementări legislative atribuie competenţe în desfăşurarea unor activităţi
economice. De exemplu, legea bancară nr.58/1998 reglementează activitatea
societăţilor bancare care trebuie să fie organizate ca societăţi comerciale pe acţiuni
sau legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supraveghere a asigurărilor
care are ca scop organizarea acestei activităţi în România. Pe lângă aceste
reglementări o serie de acte normative stabilesc limite minime ale capitalului social
pentru desfăşurarea de anumite activităţi economice. Aşa cum s-a mai afirmat,
reglementările legii nr. 31/1990 se completează cu prevederile Codului Comercial
în conformitate cu prevederile art. 285 din lege. Societăţile comerciale cu capital
integral de stat sunt reglementate de legea nr. 15/1990 privind reorganizarea
unităţilor economice ca regii autonome şi societăţi comerciale. Societatea
urmăreşte, de cele mai multe ori, organizarea activităţii de întreprindere , privită ca
obiect al activităţii sociale. Deşi nu toate întreprinderile sunt organizate în cadrul
societăţilor, acestea din urmă conferă întreprinderilor haina juridică în care îşi
desfăşoară activitatea. În legislaţia noastră întreprinderea a fost definită ca fiind
“orice formă de organizare a unei activităţi economice autonomă patrimonial şi
autorizată potrivit reglementărilor în vigoare să facă şi fapte de comerţ , în scopul
obţinerii de profit prin realizarea de bunuri materiale respectiv prestări de servicii
din vânzarea acestora pe piaţă în condiţii de concurenţă”.Pentru constituirea unei
societăţi comerciale este necesar astfel încheierea unui contract de societate (cu
excepţia Societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic). Scopul constituirii unei
societăţi comerciale este efectuarea de fapte de comerţ şi realizarea de profit.
Societăţile comerciale se organizează ca persoane juridice beneficiind de
personalitate juridică şi beneficiind de date de identificare comerciale şi fiscale
proprii. Societatea comercială poate fi definită ca fiind „ o grupare de persoane
constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate
juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru
exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor
realizate. Art. 2 din legea nr. 31/1990 stipulează că societăţile comerciale se vor
constitui în una din următoarele forme: a)societate în nume colectiv b) societate în
comandită simplă c) societate pe acţiuni d) societate în comandită pe acţiuni
17
e)societate cu răspundere limitată. Având în vedere caracterul limitativ al textului
art. 2, putem concluziona că orice societate comercială care doreşte să funcţioneze
în România trebuie să se organizeze în una din cele cinci forme. Se interzice
preluarea caracteristicilor de la mai multe societăţi şi formarea uneia noi sui-
generis. În funcţie de prevalenţa factorului subiectiv faţă de cel obiectiv societăţile
comerciale se clasifică în societăţi de persoane (societatea în nume colectiv),
societăţi de capitaluri(societatea pe acţiuni) şi intermediare (celelalte forme).
Consecinţele practice ale unei asemenea distincţii sunt următoarele:
În timp ce societăţile de persoane cuprind un număr redus de asociaţi,
societăţile de capitaluri au un număr de acţionari nelimitat de lege. Aportul la
capitalul unei societăţi de persoane poate consta şi în creanţe, dar un asemenea
aport nu poate fi adus la o societate pe acţiuni prin subscripţie publică, nici la o
societate în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată (art. 16 alin 3).
Societăţile de persoane se dizolvă şi pentru motive legate de situaţia personală a
asociaţiilor cum sunt retragerea , excluderea , moartea sau falimentul ori
incapacitatea unuia din asociaţi când datorită acestor cauze numărul asociaţiilor s-a
redus la unul singur (art. 229 alin 1), dar în cazul societăţilor de capitaluri
asemenea situaţii nu sunt determinante pentru existenţa lor. În funcţie de structura
capitalului social care reflectă aporturile asociaţiilor societăţile comerciale pot fi :
societăţi pe acţiuni (societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni),
societăţi cu părţi de interes (societatea în nume colectiv, societatea în comandită
simplă) sau cu părţi sociale (societatea cu răspundere limitată).Deosebirea
fundamentală între acţiuni şi părţile de interes sau părţile sociale constă în regimul
juridic al înstrăinării lor. De regulă, părţile de interes se transmit în condiţii mai
restrictive decât acţiunile care dacă sunt nominative au un regim de transfer
specific. Criteriul întinderii răspunderii asociaţiilor pentru datoriile sociale este
criteriul cu ajutorul căruia se deosebesc societăţile în care asociaţii au o răspundere
limitată pentru obligaţiile sociale (societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere
limitată) de societăţile în care asociaţii au o răspundere nelimitată pentru obligaţiile
sociale (societatea în nume colectiv). O categorie intermediară este reprezentată de
societatea în comandită simplă şi societatea în comandită pe acţiuni. Comanditaţii
răspund nemărginit (şi solidar, dacă sunt doi sau mai mulţi) pentru obligaţiile
societăţii, la fel ca asociaţii societăţii în nume colectiv iar comanditarii au o
răspundere limitată pentru obligaţiile sociale (aceştia răspund la fel ca şi acţionarii).
2. Constituirea societăţilor comerciale
Regulile generale comune privind constituirea societăţilor comerciale le
găsim în Titlul II al Legii nr. 31/1990, republicată în anul 2004, cu modificările şi
completările ulterioare dintre care recent prin Legea nr.441/2006, dar şi în Legea
nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată în anul 1998 cu modificările şi
completările ulterioare(O.U.G. nr. 76/2001 modificată la rândul ei prin O.U.G. nr.
129/2002, etc.).Societatea comercială este rezultatul voinţei liber exprimate a
asociaţiilor de a înfiinţa o persoană juridică de drept privat cu scop lucrativ. În
conformitate cu art. 5 din Legea nr. 31/1990 societatea în nume colectiv sau în
18
comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe acţiuni,
în comandită pe acţiuni sau societatea cu răspundere limitată se constituie prin
contract de societate şi statut. Reglementările legale permit însă în cazul ultimelor
tipuri de societăţi comerciale ca cele două acte –contractul de societate şi statutul –
să se încheie sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Societatea cu
răspundere limitată, constituită prin actul de voinţă a unui singur asociat, are nevoie
doar de un statut. Când se încheie doar contractul de societate sau numai statut
acestea pot fi denumite, de asemenea act constitutiv.

C/Seminar 5. ETAPELE DE CONSTITUIRE A SOCIETĂȚILOR

COMERCIALE
a. Stabilirea obiectului de activitate.
Obiectul de activitate trebuie stabilit având în vedere H.G. nr.656/1997
privind aprobarea clasificării activităţilor din economia naţională - CAEN, publicat
în Monitorul Oficial nr.301 din 5 noiembrie 1997, actualizat prin Ordinul
Institutului Naţional de Statistică nr. 601/2002 publicat în Monitorul Oficial nr. 908
din 13 decembrie 2002, cu actualizările ulterioare
b. Întocmirea actului constitutiv.
SNC şi SCS se constituie prin contract de societate
SA, SCA si SRL se constituie prin contract de societate şi statut. Contractul
de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic,denumit act
constitutiv. Denumirea "act constitutiv" desemnează, în baza Legiinr.31/1990,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, atât înscrisul unic, cât şi
contractul de societate şi/sau statutul societăţii. Actul constitutiv trebuie sa conțină
prevederi referitoare la:
Identificarea viitoarei societăţi comerciale: denumirea sau firma, forma
juridică, sediul şi emblema societăţii;
Identificarea părţilor contractante;
Caracteristicile societăţii: obiectul de activitate – cu precizarea domeniului şi
a activităţii principale, durata societăţii,capitalul social;
Conducerea gestiunea şi auditul sau controlul societăţii;
Drepturile și obligațiile asociaţilor;
Sediile secundare ale societăţii (punct de lucru, sucursală,filială,
reprezentanţă, agenţie);

19
 Dizolvarea sau lichidarea societăţii. Actul constitutiv nu este supus
obligativităţii încheierii în formă autentică, putând avea forma unui înscris sub
semnătură privată, cu excepţia următoarelor situaţii:
I. când printre bunurile subscrise ca aport în naturala capitalul social se află
un teren;
II. când forma juridica a societăţii comerciale implică răspunderea nelimitată
a asociaţilor sau a unora dintre ei, pentru obligaţiile sociale;
III. când societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.
c. Înregistrarea societății comerciale
Înregistrarea societăţilor comerciale se face prin Biroul Unic din cadrul
Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă tribunale. Înregistrarea se face numai
în baza unei încheieri a judecătorului delegat sau, după caz, a unei hotărâri
judecătorești definitive. Solicitantul va completa o cerere de înregistrare tip, pe
care o va depune la Biroul unic, pe baza acesteia declanşându-se procedurile
necesare pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţilor comerciale. În
termen de 20 de zile de la înregistrarea cererii va fi eliberat certificatul de
înregistrare a comerciantului, care cuprinde şi codul unic de înregistrare. Cererea va
fi însoțită de următoarele documente necesare înregistrării:
Acte doveditoare pentru sediu
Dovada deţinerii cu titlu legal a spaţiului se poate face cu:contract de
vânzare-cumpărare;contract de închiriere sau subînchiriere înregistrat la organele
fiscale locale, în maximum 15 zile de la data semnării (conform Legii
181/1997);contract de asociere în participaţiune;contract de leasing
imobiliar;contract de comodat, de uz, uzufruct;certificat de moştenitor;Pentru
dovedirea deţinerii titlului de proprietate mai este necesară prezentarea unui extras
actual din cartea funciară. Daca sediul este situat într-un imobil cu destinația
locuinţă (bloc), care intră sub incidenţa Legii locuinţelor nr. 114/1996, se realizează
schimbarea destinaţiei din locuință în sediu social şi, potrivit legii, este
obligatoriu:să se prezinte şi avizul favorabil al asociaţiei proprietarilor, sau dacă nu
există asociaţia proprietarilor, se prezintă avizul favorabil al titularilor contractelor
de închiriere sau al proprietarilor din locuinţele cu care se învecinează spaţiul, pe
plan orizontal şi vertical.
Declaraţie pe proprie răspundere pentru înregistrare
Declaraţia pe proprie răspundere este documentul din care rezultă că fiecare
declarant îndeplineşte condiţiile legale pentru deţinerea şi exercitarea calităţii pe
care o are în societatea comercială. Declaraţia pe proprie răspundere trebuie dată
de: persoanele fizice care desfăşoară activităţi independente; fondatori;
administratori; reprezentantul permanent - persoana fizică - desemnat prin
contractul de administrare a unei societăţi comerciale;cenzori. Declaraţia pe proprie
20
răspundere poate avea una din următoarele forme:forma autentificată de notarul
public;declaraţie tip, semnată în faţa judecătorului delegat sau în faţa directorului
Oficiului Registrului Comerţului al municipiului Bucureşti;atestată de avocat, în
condiţiile Legii nr. 51/1995;inclusă în actul constitutiv sau modificator autentic.
Actul constitutiv
Există mai multe tipuri de act constitutiv:contract de societate şi statut
încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv sau contract de
societate pentru societatea în nume colectiv, în comandită simplă;contract de
societate şi statut pentru societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu
răspundere limitată;statut, pentru societatea cu răspundere limitată cu asociat unic.
Pentru redactarea obiectului de activitate se va utiliza "Clasificarea activităţilor din
economia naţională CAEN, aprobată prin H.G. nr. 656/1997. Obiectul de activitate
se va exprima prin grupe de 3 cifre pentru domeniu şi prin clase de patru cifre
pentru activităţi. Indicarea domeniului şi activităţii principale se va face printr-o
grupa de trei cifre şi o clasa de patru cifre aparţinând grupei respective. Cuantumul
taxei de înregistrare este corelat cu numărul de coduri care compun obiectul de
activitate. Taxa de bază acoperă 5 coduri, iar pentru fiecare grup de 5 coduri se
plăteşte o taxă suplimentară de 10% din taxa de bază. Redactarea actului constitutiv
se poate realiza de către:Biroul unic (Oficiul de asistenţă pentru societăţile
comerciale);Avocat; Notar; Consilier juridic; Asociaţii înșiși.
Dovada depunerii capitalului social
Aportul în numerar la capitalul social se poate vărsa : la ghişeele CEC sau la
orice bancă, fie direct de către întreprinzător, fie la cererea solicitantului de către
Biroul unic. Dovada privind efectuarea vărsămintelor in numerar se poate efectua,
după caz, cu:foaie de vărsământ;ordin de plată;chitanţă CEC.

C/Seminar 6. PROCEDURA INSOLVENŢEI

CONCEPTE DE BAZĂ
Reorganizarea judiciară – noţiune, scop, procedură.
Falimentul : Falimentul – noţiune, scop, evoluţie, procedură.
OBIECTIVE URMĂRITE:

21
1.Să explice conceptele de „insolvenţă”, „procedura generală” şi „procedura
simplificată”, „reorganizare judiciară” şi „faliment”.
2.Să definească noţiunile de reorganizare judiciară şi de faliment.
3.Să precizeze domeniul de aplicare a Legii nr.85/2006 privind procedura
insolvenţei.
4.Să precizeze condiţiile de fond şi de formă ale procedurii reorganizării judiciare
şi a falimentului; să sublinieze distincţia faţă de procedura de executare silită civilă.
5.Să precizeze criteriile care definesc starea de insolvenţă.
6.Să prezinte principalele atribuţii ce revin organelor care înfăptuiesc procedura
şi participanţilor la procedură.
7.Să prezinte etapele procedurii reglementate de Legea nr.85/2006.
REZULTATE AŞTEPTATE
Acest seminar şi-a propus să prezinte instituţia juridică a procedurii
reorganizării judiciare şi a falimentului care reprezintă un segment important al
dreptului afacerilor şi vizează forma de executare silită colectivă menită să
asigure egalitatea creditorilor în realizarea creanţelor acestora.
Acest seminar facilitează studenţilor, viitori practicieni în domeniul
economic – comercial și de afaceri, posibilitatea înţelegerii mecanismului juridic şi
a procedurii legale în ceea ce priveşte executarea silită în domeniul comercial, care
se realizează în cadrul unei proceduri judiciare guvernată de reguli specifice şi
distincte faţă de cele legiferate în dreptul comun al executării silite a datoriilor
civile. Se impune, totuşi, sublinierea faptului că regulile din dreptul comun al
executării silite prevăzute de Codul de procedură civilă pot fi aplicabile în
completare şi în materia reorganizării judiciare şi a falimentului, dar numai în
măsura compatibilităţii lor cu cele care reglementează procedurile instituite prin
Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei. În luna aprilie 2006, a fost
adoptată Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.359/21.04.2006 care a intrat în vigoare de la data
de 21.07.2006. Acest act normativ a abrogat Legeanr.64/1995 privind procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului. În plus, prin studierea acestui modul
studenţii se vor familiariza cu conceptele, noţiunile şi terminologia juridică
adecvată, deci conformă cu cea consacrată prin legislaţia adoptată în acest
domeniu.
REORGANIZAREA JUDICIARĂ
-Sinteză-
Reorganizarea judiciară reprezintă o parte componentă a instituţiei juridice
a procedurii colective de executare silită a datoriilor comerciale reglementată de
22
Legeanr.64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului,
republicată în1999, cu modificările şi completările ulterioare.
REORGANIZAREA JUDICIARĂ semnifică o procedură orientată spre
organizarea pe baze noi a activităţii debitorului comerciant, în scopul redresării
economico-financiare şi asigurării mijloacelor băneşti pentru plata datoriilor
acestuia, prin reorganizarea activităţii sale sau prin lichidarea unor bunuri din
averea sa până la stingerea pasivului. Sediul legal al procedurii este în prezent în
Legea nr.85/200622 privind procedura insolvenţei23.
Din perspectiva legii, dezideratul redresării debitorului comerciant se poate
realiza în cadrul unui proces complex de restructurare a activităţii debitorului, pe
baza unui plan de reorganizare propus de debitor, de creditorii cu creanţe

22
Art. 1. - (1) Procedura generala prevazuta de prezenta lege se aplica urmatoarelor categorii de debitori
aflati în stare de insolventa sau de insolventa iminenta, cu exceptia celor prevazuti la alin. (2) lit. c) si d):
1. societatile comerciale;
2. societatile cooperative;
3. organizatiile cooperatiste;
4. societatile agricole;
5. grupurile de interes economic;
6. orice alta persoana juridica de drept privat care desfasoara si activitati economice.
(2) Procedura simplificata prevazuta de prezenta lege se aplica debitorilor aflati în stare de insolventa, care
se încadreaza în una dintre urmatoarele categorii:
a) comercianti, persoane fizice, actionând individual;
b) asociatii familiale;
c) debitorii care fac parte din categoriile prevazute la alin. (1) si îndeplinesc una dintre urmatoarele
conditii:
1. nu detin nici un bun în patrimoniul lor;
2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi gasite;
3. administratorul nu poate fi gasit;
4. sediul nu mai exista sau nu corespunde adresei din registrul comertului;
d) debitori care fac parte din categoriile prevazute la alin. (1), care nu au prezentat documentele prevazute
la art. 28 alin. (1) lit. a)-f) si h) în termenul prevazut de lege;
e) societati comerciale dizolvate anterior formularii cererii introductive;
f) debitori care si-au declarat prin cererea introductiva intentia de intrare în faliment sau care nu sunt
îndreptatiti sa beneficieze de procedura de reorganizare judiciara prevazuta de prezenta lege.
Art. 2. - Scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului
debitorului aflat în insolventa.
Art. 3. - În întelesul prezentei legi, termenii si expresiile de mai jos au urmatoarele semnificatii:
1. insolventa este acea stare a patrimoniului debitorului care care se caracterizeaza prin insuficienta fondurilor
banesti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide si exigibile:
a) insolvența este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a
platit datoria sa faţă de creditor; prezumția este relativă;
b) insolventa este iminenta atunci când se dovedeste ca debitorul nu va putea plati la scadenta datoriile
exigibile angajate, cu fondurile banesti disponibile la data scadentei;
2. averea debitorului reprezinta totalitatea bunurilor si drepturilor sale patrimoniale - inclusiv cele
dobândite în cursul procedurii insolventei -, care pot face obiectul executarii silite, în conditiile reglementate
de Codul de procedura civila;
3. procedura colectiva este procedura în care creditorii recunoscuti participa împreuna la urmarirea si
recuperarea creantelor lor, în modalitatile prevazute de prezenta lege;
4. data deschiderii procedurii reprezinta:
23
Text actualizat la data de 21.07.2010. Actul include modificarile din urmatoarele acte:
- O.U.G. nr. 86/2006 publicata în MOF nr. 944 din 22/11/2006
- Decizia nr. 1.137/2007 publicata în MOF nr. 31 din 15/01/2008
- O.U.G. nr. 173/2008 publicata în MOF nr. 792 din 26/11/2008
- Legea nr. 277/2009 publicata în MOF nr. 486 din 14/07/2009
- Legea nr. 25/2010 publicata în MOF nr. 145 din 05/03/2010
- Legea nr. 169/2010 publicata in MOF nr. 505 din 21/07/2010
23
garantate şi chirografari-titulari a cel puţin 1/3 din valoarea creanţelor sau de
asociaţii ori acţionarii titulari a cel puţin 1/3 din capitalul social al societăţii
comerciale şi admis de judecătorul-sindic, sau, alternativ, prin lichidarea unor
bunuri din patrimoniul debitorului până la stingerea pasivului.
În situaţia în care redresarea acestuia nu este obiectiv posibilă, urmează să
fie supus procedurii falimentului, potrivit prevederilor art.69 al.2 şi art.73 din
lege.
Conceptual, redresarea debitorului comerciant desemnează un ansamblu de
măsuri şi operaţiuni menite să asigure supravieţuirea debitorului în mediul
comercial şi să-i permită acestuia relansarea economică.
În plus, confirmarea de către judecătorul-sindic a unui plan de reorganizare
are drept consecinţă continuarea activităţii debitorului sub conducerea acestuia ori,
după caz, a persoanelor abilitate de lege.
Proiectul planului de reorganizare a activităţii debitorului trebuie să
identifice perspectivele de redresare raportat la posibilităţile şi specificul activităţii
debitorului şi,deopotrivă, modalităţile concrete de lichidare a pasivului care
grevează patrimoniul debitorului comerciant întrucât scopul procedurilor instituite
de actul normativ constă în plata pasivului debitorului aflat în stare de insolvenţă.

C/Seminar 7. FALIMENTUL
-Sinteză-
Falimentul desemnează o procedură formată dintr-un ansamblu de acte,
operaţiuni şi reguli prin care se normează executarea silită a bunurilor din
averea debitorului în vederea plăţii datoriilor către creditori.
Actele şi operaţiunile în care se concretizează, în principal, această procedură
vizează :
- hotărârea dată de judecătorul-sindic privind intrarea în faliment a debitorului,
- stabilirea masei active, sigilarea, inventarierea şi conservarea bunurilor din
patrimoniul debitorului,
- desemnarea lichidatorului şi stabilirea atribuţiilor care-i revin, efectuarea
lichidării bunurilor din averea debitorului,
- distribuirea sumelor de bani realizate din lichidarea bunurilor,
- închiderea procedurii falimentului.
Desfăşurarea procedurii falimentului formează obiectul secţiunii a 6-a din
lege intitulată „Falimentul”.
Procedura falimentului instituţiilor de credit prezintă unele particularităţi
care ţin de specificul activităţii de tip bancar pe care o desfăşoară, considerent
24
 pentru care acestea beneficiază de o reglementare juridică specială şi
derogatorie, sub unele aspecte, de la dreptul comun în materia procedurilor
colective de insolvenţă (Legea nr.64/1995rep., cu modificările şi completările
ulterioare). Dintre acestea, semnalăm, cu titlu exemplificativ, că sfera de
aplicare a acestei proceduri vizează instituţiile de credit nominalizate de legea
specială cum sunt :
a) băncile - persoane juridice române, Casa de economii şi Consemnaţiuni
C.E.C.-S.A., precum şi sucursalele acestora având sediul în străinătate;
b) casele centrale ale cooperativelor de credit, inclusiv cooperativele de
credit afiliate la acestea.
Rezumat
Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului desemnează un
ansamblu de reguli instituite prin lege în vederea plăţii datoriilor debitorului
comerciant aflat în stare de insolvenţă (încetare de plăţi pentru datoriile
comerciale), fie prin reorganizare a activităţii sau, după caz, lichidarea unor
bunuri din avere până la stingerea pasivului, fie prin faliment.
Scopul declarat de lege pentru instituirea procedurii vizează – conformart.2
din lege – acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă.
Noţiunea de insolvenţă este, actualmente, definită legal de art.3 pct.1 din
Legeanr.85/2006 ca fiind „acea stare a patrimoniului debitorului care se
caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata
datoriilor exigibile ...”.
Conceptul de insolvenţă are un conţinut juridic propriu şi distinct de
termenul „insolvabilitate” cu care a fost uneori confundat. Doctrina de drept
comercial a clarificat, însă, distincţia care trebuie efectuată între cele două noţiuni
juridice:
- conceptul de insolvenţă aparţine dreptului comercial şi desemnează starea
patrimoniului debitorului comerciant caracterizată prin neputinţa efectuării
plăţilor pentru stingerea datoriilor izvorâte din creanţe comerciale ajunse la
scadenţă, stare care poate să apară indiferent de raportul valoric dintre
activul şi pasivul patrimonial; starea de insolvenţă a comerciantului
constituie, aşadar, împrejurarea care declanşează procedura falimentului
chiar în cazul în care activul patrimonial depăşeşte pasivul dar elementele
active nu pot satisface în ritm constant nevoile de acoperire a pasivului cum
ar fi, de exemplu, absenţa lichidităţilor;
- conceptul de insolvabilitate este specific dreptului civil şi desemnează
starea deficitară a patrimoniului unui debitor, care se concretizează în
depăşirea valorică a elementelor active de către componentele pasivului
patrimonial, cu consecinţa imposibilităţii debitorilor de a obţine plata
datoriilor exigibile, pe calea executării silite.
25
 Este de remarcat faptul că legea nu instituie o ordine care să fie urmată
în exercitarea opţiunii pentru declanşarea uneia dintre cele două proceduri
- reorganizarea judiciară şi, respectiv, falimentul, urmând a fi aplicată
procedura care corespunde realizării scopului, raportat la criterii cum sunt:
starea patrimoniului debitorului comerciant, interesele creditorilor şi, nu în
ultimul rând, posibilităţile de redresare ale debitorului.
Procedura simplificată este aplicabilă: - comercianţilor persoane fizice care
acţionează individual; - asociaţiilor familiale; - comercianţilor persoane juridice
precum şi altor persoane juridice de drept privat ce desfăşoară şi activităţi
economice ce nu pot intra sub incidenţa procedurii generale întrucât se află în
situaţii speciale cum sunt cele care vizează faptul că: nu deţin nici un bun în
patrimoniul lor; actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
administratorul nu poate fi găsit; sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din
registrul comerţului; - debitorilor care nu pot intra sub incidenţa procedurii generale
întrucât nu au prezentat - în termenul legal - documentele cerute de lege cu ocazia
declanşării procedurii;- societăţilor comerciale dizolvate anterior formulării cererii
introductive; - debitorilor care şi-au declarat – prin cererea introductivă – intenţia
de intrare în faliment sau care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de
reorganizare judiciară. Procedura generală este rezervată de lege persoanelor
juridice. De asemenea, intră sub incidenţa procedurii dacă sunt îndeplinite şi
celelalte condiţii legale, alte persoane juridice de drept privat care desfăşoară
activităţi economice.
Organele care aplică procedura sunt arătate în art.5 din lege, după cum
urmează: instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi
lichidatorul. Acestea au obligaţia de a asigura efectuarea cu celeritate a actelor şi
operaţiunilor specifice procedurii şi, totodată, de a veghea la realizarea drepturilor
şi obligaţiilor participanţilor la procedură.
Categoria persoanelor aflate în stare de insolvenţă cu privire la care se
aplică procedura, denumite debitori, cuprinde:
a) comercianţii (societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste, persoanele
fizice care acţionează individual sau în asociaţii familiale);
b) societăţile agricole;
c) grupurile de interes economic.
Desfăşurarea procedurii parcurge mai multe etape - reglementate de lege –
care debutează cu introducerea la tribunal a unei cereri pentru aplicarea procedurii
faţă de un debitor comerciant aflat în stare de insolvenţă.
TESTE PENTRU AUTOEVALUARE:
1. Falimentul este : a) o procedură de executare silită civilă; b) o simplă cerere care
se depune la Oficiul registrului comerţului; c) o hotărâre judecătorească pronunţată
26
de secţia civilă a tribunalului; d) o procedură de executare silită a datoriilor
comerciale.
2. Insolvenţa este : a) starea patrimoniului unui debitor persoană fizică care se află
în incapacitate de a plăti o datorie civilă izvorâtă dintr-un contract de cumpărare a
unui apartament de la o altă persoană fizică vânzătoare; b) starea patrimoniului
unui debitor persoană fizică aflat în imposibilitate de a plăti o datorie fiscală ; c)
starea deficitară a patrimoniului unui debitor persoană fizică, concretizată în
depăşirea valorică a elementelor active de elementele pasive ; d) starea
patrimoniului unui debitor comerciant caracterizată prin incapacitatea vădită de
plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile.
3. Organele care aplică procedura sunt : a) debitorul; b) administratorul; c) oricare
judecător de la orice instanţă judecătorească; d) lichidatorul.
4. Categoria persoanelor cu privire la care se aplică procedura reorganizării
judiciare şi a falimentului cuprinde: a) societăţile agricole; b) persoanele fizice
necomerciante; c) societăţile comerciale; d) cooperativele meșteșugărești.

C/SEMINAR 8, 9
NOȚIUNI PRIVIND MATERIA CONTRACTELOR.
CEREREA ȘI OFERTA

Contractul este acordul între două sau mai multe părţi spre a constitui sau
a stinge un raport juridic.
Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile, contractante.
Încheierea actelor comerciale este guvernată de principiul libertăţii contractuale,
atât în ceea ce priveşte naşterea cât şi modificarea, transmiterea sau stingerea unor
drepturi şi obligaţii.
Cel mai important izvor pentru activitatea comerciala este contractul, de aceea în
cele ce urmează vom examina regulile care guvernează o parte din cele mai
întâlnite contracte în activitatea comercială.
Cu privire la tipurile de contracte comerciale, în general se consideră că acestea se
pot încadra în următoarele grupe de contracte24:
a. contracte de vânzare cumpărare

24
Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, Curs de drept comercial român, ediţia a II-a, Ed. ALL
BECK, 2000, p. 103.
27
b. contracte de intermediere (de ex. contractul de mandat, contractul de
comision;
contractul de consignaţie);
c. contracte de concesiune ( de ex. contractul de franchising);
d. contracte de transfer de tehnologie (de ex. contractul de know-how);
e. contracte de finanţare a operaţiunilor comerciale.
Unii autori consideră dreptul contractelor speciale, fie ele civile fie comerciale ca o
punte între teoria generală a obligaţiilor şi contractele individuale. Consideră de
asemenea că oricărui contract individual urmează a-i fi aplicate în primul rând
normele actului juridic determinate de teoria generală a obligaţiilor şi după aceea
normele specifice tipului de contract căruia îi aparţine25.
Având în vedere că norma specială derogă de la cea generală, urmează însă ca
numai acolo unde norma specială nu dispune să se aplice normele generale.
De cele mai multe ori contractele comerciale nu se încadrează strict în tiparul
unui contract numit, ci îmbracă forme care cumulează prin intermediul unor clauze
caracteristicile mai multor contracte. Astfel de contracte sunt de regulă contracte
nenumite.
Intr-un contract de franciză însă, deşi se întâlnesc clauze de confidenţialitate,
distribuţie exclusivă, transfer de tehnologie (nefiind necesară încheierea unor
contracte suplimentare având obiectul respectiv), aceste elemente nu sunt de natură
a transforma contractul într-unui nenumit.
In general, contractele nenumite cumulează caracteristici ale mai multor categorii
de contracte pentru a putea răspunde cerinţelor impuse de „desfăşurarea
activităţilor comerciale ale părţilor contractante.
Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor
contractante iar nu după sensul literal al termenilor. Când o clauză poate primi două
înţelesuri, ea se va interpreta in sensul in care poate avea efecte nu in acela in care
nu ar produce nici unul.
Termenii contractuali se interpretează întotdeauna în sensul care corespunde naturii
contractului. Când clauzele contractuale nu sunt suficient de clare, interpretarea pe
care o primesc e in favoarea celui care se obliga.
Cu privire la negocierea, încheierea, sau executarea unui contract
comercial nu există o reţetă universală. Totuşi este posibilă stabilirea anumitor
modele de contracte ce pot fi modificate cu uşurinţă în funcţie de necesităţile de
25
Ion Turcu, Liviu Pop, Contractele comerciale; formare şi executare; introducere în teoria şi
practica dreptului contractelor comerciale speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, vol. I, p.
13.

28
moment ale părţilor contractante, prin introducerea unor clauze suplimentare ori
modificarea sau eliminarea unor clauze pre-văzute în modelele de contract în
funcţie şi de abilitatea de negociere a contractanţilor, precum şi de caracteristicile
operaţiunii comerciale concrete.
În orice caz într-un contract nu trebuie să lipsească următoarele elemente:
1 părţile; in preambul contractului vor fi precizate părţile contractante cu toate
elementele care sa permită identificarea acestora;
2 obiectul contractului; acesta trebuie expus în mod clar pentru a nu da naştere la
interpretări, şi sa existe, sa fie posibil si ilicit;
3 preţul contractului; în contractele sinalagmatice prestaţiei unei părţi îi
corespunde contra prestaţia celeilalte pârti care reprezintă de regulă preţul
contractului;contractul de comodat dă naştere unor obligaţii în sarcina
comodatarului, dar el nu datorează un preţ pentru folosinţa bunului, aceasta
fiind gratuită;
4 termene; un element important al contractului este reprezentat de termene: cele
de început cât şi cele de sfârşit ale acestuia, precum şi de termene intermediare,
mai ales în cadrul contractelor cu executare succesivă;
5 livrarea şi recepţia bunurilor; clauzele care privesc aceste aspecte au in vedere
stabilirea condiţiilor de transport, precum şi de acceptare a mărfurilor;
6 garanţii;
7 răspunderea contractuală - penalităţi, rolul acestor clauze este de a constitui
un element de presiune pentru cocontractant26 în vederea executării propriilor
obligaţii precum şi de a stabili cuantumul despăgubirilor pe care le datorează in
caz de neexecutare culpabilă a anumitor obligaţii contractuale, practic
cuantumul penalităţilor de întârziere trebuie fixat de asemenea, natură, încât
debitorul să nu fie interesat de amânarea plătii;
8 forţa majoră; având în vedere caracterul exonerator de răspundere al forţei
majore
şi posibilitatea ca aceasta să fie o cauză de încetare a contractului trebuie
prevăzuta modalitatea si termenul de comunicare, precum si necesitatea
prezentării unor dovezi din care să reiasă intervenirea acesteia;
9 modalitatea de încetare a contractului; pentru a da posibilitatea părţilor de a se
retrage din contract trebuie prevăzut în mod expres modul şi condiţiile în care
contractul poate înceta înainte de termen;
26
Termenul de cocontractant defineşte partea cu care se încheie contractul, partenerul de afaceri;
acesta poate deveni partea opusă sau chiar adversă, în cazul în care, datorită nerespectării
clauzelor contractuale este declanşat un litigiu

29
10 data încheierii contractului şi semnătura reprezentanţilor autorizaţi ai
părţilor.
Principalele instrumente juridice uzitate în efectuarea operaţiilor comerciale
sunt contractele. Dacă dreptul civil este definit ca un drept al „persoanei" şi al „pro-
prietăţii", dreptul comercial este considerat ca un drept al „contractului" şi al „cre-
ditului". Contractul comercial este manifestarea de voinţă a părţilor în vederea
realizării unui act obiectiv de comerţ, producător de obligaţii comerciale.
Dezvoltarea economică, politică şi socială a determinat o expansiune a fenomenului
contractual, atât sub aspect cantitativ cât şi sub aspect calitativ. Contractele se
diversifică şi se specializează.
Particularităţile contractului comercial. De regulă, contractele comerciale sunt
caracterizate prin aceleaşi trăsături juridice, întâlnite şi la contractele civile. Totuşi,
faţă de ele, contractele comerciale au unele particularităţi: prin natura lor,
contractele comerciale pot fi numai oneroase (cu excepţia cauţiunii); au caracter
bilateral, în sensul că dau naştere la obligaţii pentru ambele părţi; termenul este
întotdeauna un element esenţial, orice executare peste termen necesită acordul
expres al creditorului, iar depăşirea termenului atrage sancţiuni legale; dacă
contractul este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi
legii comerciale.
Acordul de voinţă al părţilor, ia, mai ales în contractele complexe, forma înscri-
sului. Pe lângă rolul său de mijloc de probă, înscrisul este pretins mai ales pentru a
permite celui care-1 semnează să cunoască în mod amănunţit şi exact ce obligaţii
îşi asumă. Prin urmare, înscrisul joacă rolul de protecţie şi de informare.
Uneori neîndeplinirea obligaţiei de informare antrenează răspunderea admi-
nistrativă sau penală, după caz. De exemplu, neafişarea preţurilor şi a tarifelor şi
nespecificarea termenului de valabilitate sunt sancţionate contravenţional conform
dispoziţiilor art. 2 al Legii nr. 12/1990.
Eterogenitatea contractelor. Pe ansamblu, contractele comerciale sunt eterogene,
de multe ori cu o terminologie împrumutată din Occident. Cadrul dreptului civil nu
este aplicabil unor contracte, cum sunt: contractul de consultanţă, contractul de
leasing, contractul de franciză şi contractul de închiriere de echipament informatic.
Noul Cod Civil a adus modificări fundamentale contractelor. Pe de-o
parte, au fost introduse elemente noi, care nu erau reglementate expres până acum -
impreviziunea, anteprecontractul etc.…, iar pe de altă parte, anumite concepte -
clauza penală, răspunderea contractuala, încetarea contractului - au suferit
schimbări substanțiale.
Tocmai pentru că noutățile sunt importante și de impact, prezentăm, într-o sinteză,
anumite elemente noi pe care le regăsim în Noul Cod in ceea ce privește
contractele.

30
1. Negocierile in vederea încheierii contractului (art. 1183 – 1184 NCC).
Părțile sunt obligate a respecta principiul bunei-credințe in negocieri.
 Inițierea negocierilor sau întreruperea negocierilor contrar bunei-credințe se
va sancționa prin obligarea părții la plata de daune-interese.
 Obligația de confidențialitate : părțile sunt obligate a păstra confidențialitate
si de a nu se folosi in interes propriu de informațiile confidențiale despre care
au aflat in timpul negocierilor, chiar daca acestea nu au rezultat in încheierea
unui contract.
2. Clauzele contractuale . Art. 1201 – 1203 reglementează in mod expres clauzele
la a căror respectare părțile sunt obligate, chiar daca aceste clauze nu sunt cuprinse
in contract:
 Clauzele externe: părțile sunt ținute a respecta clauzele extrinseci la care
contractul face trimitere;
 Clauzele standard: sunt considerate a fi clauze standard acele condiții
stabilite in mod unilateral de către una dintre părți, care nu sunt negociate
si nu sunt supuse aprobării celeilalte părți (ex. condiții generale, reguli,
regulamente). Clauzele standard sunt premise, totuși, in caz de conflict intre
o clauza standard si o clauza negociata, aceasta din urma va prevala.
Exista câteva limitări cu privire la clauzele standard (clauzele neuzuale). Astfel,
pentru a putea produce efecte, clauzele standard trebuie acceptate in mod expres
de cocontractant, in cazul in care cuprind: limitarea răspunderii, dreptul de a
denunța unilateral contractual, dreptul de a suspenda executarea obligațiilor,
decăderea din drepturi, decăderea din beneficiul termenului, restrângerea dreptului
de a contracta cu alte persoane, limitarea dreptului de a opune excepții, reînnoirea
tacita a contractului, legea aplicabila, clauze compromisorii, clauze privind
stabilirea competentei instanțelor.
3. Clauza de impreviziune
Este reglementata in mod concret si imperativ prin lege, prin art. 1271 NCC.
Anterior intrării in vigoare a Noului Cod Civil, nu existau prevederi cu privire la
aceasta chestiune.
 Pârtile unui contract vor putea invoca impreviziunea numai in cazul in care
executarea contractului a devenit excesiv de oneroasa datorita unor
schimbări excepționale, ce ar rezulta in împovărarea vădit injusta a
debitorului obligației
 Remedii:
(i) adaptarea contractului potrivit noilor împrejurări;
(ii) încetarea contractului

31
4. Transferul dreptului de proprietate – riscul pieirii bunului.
In ceea ce privește răspunderea pentru pieirea bunului, modificarea este una
semnificativa. Astfel, potrivit art. 271 din vechiul Cod Civil, din momentul
perfectării contractului translativ de proprietate, riscul pieririi bunului era suportat
de către debitorul obligației de plata (dobânditorul), indiferent daca bunul îi fusese
efectiv predat sau nu.
Insa, conform art. 1274 NCC, riscul pieirii bunului ramane in sarcina
debitorului obligatiei de a preda bunul (in general vanzatorul), atata timp cat
bunul nu a fost predat, chiar daca contractual a fost perfectat.
Totusi, prin conventie, partile pot deroga de la regula in materie de riscul
contractului.
5. Antecontractul (Promisiunea de a contracta)

Art. 1279 NCC reglementeaza in mod expres conditiile de incheierea ale

antecontractului:
 Antecontractul trebuie sa contina toate clauzele ce se vor regasi in
contract;
 Promisiunea de a negocia nu echivaleaza cu promisiunea de a contracta.
6. Clauza penala
Este reglementata de art. 1538 – 1543 NCC, fiind definita ca o conventie sau o
clauza dintr-un contract, prin care debitorul se obliga sa plateasca creditorului o
suma de bani sau sa indeplineasca o alta prestatie determinata in favoarea acestuia,
in cazul neexecutarii ilicite a obligatiilor contractuale.
 Clauza penala are o natura mixta: reparatorie, sanctionatorie, cominatorie,
urmarindu-se simultan repararea prejudiciului cauzat creditorului, precum si
pedepsirea comportamentului debitorului, care consta in neexecutarea
obligatiilor sale contractuale;
 Se pastreaza vechile prevederi cu privire la clauza penala: creditorul are
dreptul de a solicita fie clauza penala, fie executarea in natura a prestatiei –
punerea in executare a clauzei penale nu se cumuleaza cu executarea in
natura a obligatiei contractuale originare (Regula), cu exceptia cazului in
care clauza penala este prevazuta pentru executarea cu intarziere, situatie in
care se deroga de la regula si se cumuleaza clauza penala cu executarea in
natura.
Elementele de noutate:
 Se prevede in mod expres acordarea clauzei penale pentru neexecutarea
oligatiei principale, spre deosebire de vechea reglementare, unde clauza
penala era raportata la “(ne)executarea unei obligatii….”
 Debitorul nu are niciun drept de optiune, el are doua obligatii contractuale:
32
(i) cea principala, la care s-a angajat prin vointa sa;
(ii) cea accesorie si subsidiara – executarea prestatiei stabilita in clauza penala.
Debitorul nu se poate libera de executarea obligatiei principale prin oferirea
prestatiei ce face obiectul clauzei penale.
 Creditorul poate cere executarea clauzei penale fara a fi obligat sa
dovedeasca existenta unui prejudiciu, altfel spus prejudicul se prezuma
prin inserarea clauzei penale.
 Ca principiu, instantele de judecata nu pot interveni asupra clauzei
penale, cu urmatoarele exceptii :
a. Poate fi diminuata, daca exista o executare partial in natura a obligatiei, in
limita in care aceasta a profitat creditorului;
b. Poate fi redusa, daca este vadit excesiva fata de prejudiciul ce putea fi
prevazut de parti la incheierea contractului.
7. Raspunderea contractuala
7.1. Limitarea raspunderii (Art. 1350, Art. 1355, Art. 1356 NCC)
 Nu se poate inlatura raspunderea contractuala pentru a se opta in favoare
unor reguli care ar fi mai favorabile (ex. partea intr-un contract nu poate opta
pentru angajarea raspunderii delictuale, daca aceasta ar fi mai favorabila);
 Nu se poate limita prin conventii raspunderea pentru prejudicul cauzat printr-
o fapta savarsita cu intentie sau din culpa grava sau raspunderea pentru
prejudiciile cauzate integritatii fizice sau psihice ori sanatatii unei persoane;
 Per a contrario se deduce ca limitarea raspunderii (clauza de limitare a
prejudiciului pe care partea se angajeaza sa il repare in caz de neexecutare)
este posibila ori de cate ori fapta a fost savarsita din culpa simpla (ex.
imprudenta, neglijenta);
 Regula: anunturile nu produc efecte privind reducerea raspunderii. Exceptia:
situatia in care cel ce invoca reducerea raspunderii in baza anuntului face
dovada ca cel prejudiciat cunostea existenta anuntului la momentul
incheierii contractului.
7.2. Exonerarea de raspundere (Art. 1351 – 1354 NCC)
Noile prevederi reglementeaza si definesc in mod explicit cauzele exoneratoare de
raspundere si efectele acestora:
a. Forta Majora : un eveniment extern imprevizibil, inevitabil, invincibil absolut;
b. Cazul Fortuit : un eveniment care nu a putut fi nici prevazut, nici preintampinat
de catre cel care ar fi fost chemat sa raspunda daca evenimentul nu s-ar fi produs;
c. Fapta victimei sau a tertului;
d. Exercitiul drepturilor.

33
  Regula: partile sunt exonerate de raspundere contractuala, prin efectul legii,
in caz de Forta Majora sau Caz Fortuit, insa, prin conventie, contractantii pot
alege sa inlature aceste cauze exoneratoare;
 Fapta victimei sau a tertului sunt cauze exoneratoare de raspundere,
neconditionat, daca indeplinesc caracteristicile Fortei Majore. In cazul in
care se poate aprecia ca intrunite elementele Cazului Fortuit, fapta victimei
sau a tertului va exonera partea de raspundere, numai daca, in prealabil, prin
conventie, s-a agreat Cazul Fortuit ca fapt exonerator de raspundere sau daca
exista prevedere legala in acest sens.
7.3. Raspunderea contractuala pentru fapta altuia (Art. 1519 NCC)
Conform reglementarilor, debitorul raspunde contractual si pentru fapta altuia.
Debitorul raspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se
foloseste pentru executarea obligatiilor contractuale (persoane pe care le substituie
sau cu care se asociaza in executarea obligatiilor contractuale).
Raspunderea contractuala pentru fapta tertului se poate limita sau inlatura, daca
partile convin astfel prin contract, insa in lipsa unei astfel de clauze se va aplica
regula generala de la art 1519 NCC.
8. Cesiunea contractului (Art. 1315 - 1320 NCC)
Cesiunea contractului este posibila numai cu acordul expres al partii cedate.
Acordul privind cesiunea contractului poate fi dat in mod expres, la momentul
incheierii cesiunii, sau anticipat, prin contract, caz in care la momentul cesiunii
partea trebuie numai notificata. In lipsa de acceptare/notificare, cesiunea nu ii este
opozabila partii cedate, prin urmare nu produce efecte.
 Contractantul cedat isi poate rezerva dreptul de se indrepta totusi impotriva
Cedentului (in adresa de acceptare declara ca nu il libereaza pe Cedent),
chiar daca cesiunea a fost perfectata, in cazul in care Cesionarul nu isi
indeplineste obligatiile contractuale. Cedentul trebuie notificat de catre
partea cedata, cu privire la neexecutarea obligatiilor contractuale ce incumba
Cesionarului in termen de maxim 15 zile, in caz contrar, partea cedata pierde
dreptul de regres impotriva cedentului;
 Prin efectul legii, cedentul garanteaza validitatea contractului ce face
obiectul cesiunii;
 Partile cesiunii (cedentul si cesionarul) pot agrea ca cedentul sa garanteze si
executarea contractului de catre contractantul cedat. In cazul in care
contractantul cedat nu isi executa obligatiile fata de cesionar, cedentul va
raspunde fata de acesta la fel ca un fidejusor.
9. Punerea in intarziere a debitorului ( Art. 1521 – 1526 NCC)
 Se realizeaza prin introducerea cererii de chemare in judecata sau prin
notificare comunicata prin executor judecatoresc. Potrivit NCC, notificarea

34
 poate fi comunicata si prin orice alte mijloace ce asigura dovada
comunicarii;
 Se mentine prevederea din art. 1079 din vechiul Cod Civil potrivit careia,
debitorul este considerat a fi pus in intarziere de drept din momentul
implinirii termenului la care obligatia sa era scadenta, fara a mai fi necesara
notificarea prealabila, in cazul in care partile au convenit astfel prin contract;
 Se introduc noi cazuri in care opereaza punerea in intarziere de drept:
a. prin fapta sa, debitorul a facut imposibila executarea in natura a obligatiei sau
cand a incalcat o obligatie de a nu face;
b. debitorul si-a manifestat in mod neindoielnic fata de creditor intentia de a nu
executa obligatia sau cand, fiind vorba de o obligatie cu executare succesiva, refuza
ori neglijeaza sa isi execute obligatia in mod repetat;
c. nu a fost executata obligatia de a plati o suma de bani, asumata in exercitiul
activitatii unei intreprinderi;
d. obligatia se naste din savarsirea unei fapte ilicite extracontractuale.
 Creditorul este obligat sa dovedeasca incidenta unuia dintre cazurile de
punere in intarziere de drept.
10. Încetarea contractului
10.1. Rezilierea/Rezolutiunea contractului (Art. 1549 – 1554 NCC)
 Rezolutiune/Reziliere unilaterala - prin comunicarea unei declaratii de
rezolutiune/reziliere, numai daca:
- partile au agreat aceasta posibilitate prin contract;
- debitorul se afla de drept in intarziere;
- debitorul a fost pus in intarziere, insa nu si-a executat obligatia nici
inauntrul termenului fixat astfel.
Atentie! Declaratia de rezolutiune produce efecte numai intre parti. Pentru
opozabilitate fata de terti, declaratia de rezolutiune trebuie inscrisa in registrele
publice.
 Rezilierea/Rezolutiunea de drept, ca urmare a agrearii in contract a unui
pact comisoriu. Potrivit noii legislatii, pactul comisoriu nu mai are grade
(pactul comisoriu putea avea gradul I, II, III, IV, in functie de gradul aferent
putand opera de rezilierea/rezolutiunea de plin drept - Pact Comisoriu grad
IV - sau numai cu interventia instantelor de judecata). Pactul comisoriu
trebuie sa mentioneze expres obligatiile a caror neexecutare atrage
rezilierea/rezolutiunea contractului. Conditia pentru ca pactul comisoriu sa
isi produca efectele: punerea in intaziere a debitorului, in prealabil.
35
10.2. Denuntarea unilaterala
 Reglementata expres la art. 1276 – 1277 NCC;
 Regula: incetarea contractului prin denuntare unilaterala nu este permis in
virtutea legii ci, numai daca partile au acceptat aceasta modalitate de
incetare prin conventie. Exceptie : contractele incheiate pe durata
nedeterminata. In acest caz, oricare dintre parti poate denunta unilateral
contractul cu acordarea unui termen de preaviz rezonabil.

Cererea și oferta
Cererea reprezintă nevoile de bunuri si servicii care se satisfac prin intermediul
pieței, adică prin vânzare-cumpărare. Cererea are drept suport puterea de
cumpărare a oamenilor; de aceea, ea exprimă , în același timp, cantitatea de bunuri
si servicii cerute, la un moment dar, la prețurile existente, considerând date
veniturile și preferințele cumpărătorilor. Cererea poate fi
 individuală, adică din partea unui singur cumpărător la un bun economic sau
la altul;
 totală, adică din partea tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul
respectiv;
 agregată sau globală care exprimă ansamblul cererii din partea tuturor
cumpărătorilor și la toate bunurile și serviciile existente; aceasta se exprimă
în forma bănească, fiind astfel posibile măsurarea și compararea.
Cererea, ca volum, structura și nivel al cerințelor de consum, se schimbă de la o
perioadă sau alta, având, deci, un caracter dinamic. Principalii factori de care
depinde dinamica cererii sunt: nevoile, venitul si prețul.
Cererea se află în raport invers proporțional fata de preț: când prețul crește, cererea
scade, deoarece la un venit dat posibilitatea de cumpărare se micșorează; când
prețul scade, cererea crește.
Legea cererii exprimă relația dintre cerere și preț, în cadrul căreia cererea evoluează
în sens invers față de preț.
Oferta reprezintă cantitatea de bunuri sau servicii pe care un agent economic este
dispus să o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp. Oferta ca și cererea
se referă la un preț anume, și poate fi privită ca ofertă a unui bun, a unei industrii, a
unei firme și ca ofertă totală de piață. Desigur, în funcție de nivelul cererii,
cantitatea care se vinde efectiv poate să difere de cantitatea oferită.
Oferta elastică. Se manifestă atunci când modificarea procentuală a ofertei o
depășește pe cea a prețului. De exemplu, dacă prețul crește cu 10%, oferta sporește
cu mai mult de 10%.
36
Elasticitatea ofertei se măsoară cu ajutorul coeficientului elasticității care exprimă
gradul modificării ofertei în funcție de schimbarea prețului:
Condiţiile ofertei. Înainte de orice, se poate afirma, că oferta trebuie să
îndeplinească condiţiile generale ale consimţământului.
În primul rând, oferta trebuie să fie o manifestare de voinţă reală şi conştientă,
serioasă şi fermă, adică să conţină un angajament juridic neîndoielnic (animus
contrahendi negotii). Oferta făcută în glumă (iocandi causa), din curtoazie sau
complezenţă ori dacă este făcută sub condiţie pur potestativă.
Oferta trebuie să fie fermă, căci în caz contrar este considerată o ofertă publicitară
(prospectivă) care nu constituie un angajament propriu-zis, ci doar constituie o
invitaţie pentru eventuale negocieri; spre exemplu, trimiterea către o societate
comercială a unor prospecte, cataloage, mostre, tarife etc. nu constituie o ofertă
fermă, ci doar o ofertă publicitară. Cu privire la aceste oferte în literatura juridică
unii autori au susţinut că acestea au caracterul unor oferte contractuale, nefiind
simple invitaţii pentru a contracta. Faţă de această opinie s-au adus următoarele
critici: - ofertantul nu are posibilitatea de a-şi adapta oferta anumitor situaţii care ar
determina, spre exemplu, creşterea preţurilor ori sistarea vânzărilor; - ofertantul s-
ar afla, la un moment dat, în situaţia de a nu putea satisface toţi clienţii
(acceptanţii); - neseriozitatea ori nesiguranţa de a încheia contractul (posibilitatea
ofertantului de a-l refuza pe acceptant invocând spre exemplu faptul că marfa s-a
terminat).

C/SEMINAR 10,11
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE COMERCIALĂ
SCURTĂ ANALIZĂ A MODELULUI DE CONTRACT ȘI FIȘA
CONTRACTULUI

Definiţie. Contractul de vânzare-cumpărare comercială este acel contract prin

care o parte (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui
bun către cealaltă parte (cumpărătorul), care se obligă să plătească o sumă de bani
drept preţ.27
Generalităţi. Activitatea de vânzare-cumpărare comercială este asemănătoare celei
civile, cu deosebirea că vânzarea-cumpărarea comercială are o funcţie economică şi
anume interpunerea în schimbul de bunuri, având ca scop revânzarea sau
închirierea.
Codul Comercial, deşi tratează în alin. 1 al art. 3 numai latura cumpărării în cadrul
contractului de vânzare-cumpărare, califică această activitate ca fiind comercială
27
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. ALL, Bucureşti, 1998, p. 380
37
dacă este făcută cu scopul de a revinde sau închiria. Intenţia de a revinde sau
închiria trebuie să existe la momentul cumpărării.
A se observa faptul că nu este impusă condiţia obţinerii de profit din aceste
operaţiuni, profitul fiind numai de natura vânzării comerciale şi nu de esenţa ei. In
practică există operaţiuni care nu urmăresc obţinerea unui profit material direct ci
doar_captarea clientelei sau reclama. Scopul este deci unul_ de natură
concurenţială, dar actul respectiv este considerat aici obiectiv de comerţ.
Libertatea contractuală este deplină, limitele ei fiind marcate numai de obligaţia de
a respecta normele de drept. Orice contract trebuie negociat, clauzele contractuale
urmând a fi stabilite prin acordul părţilor contractante. Aşa cum arată şi alţi autori 28,
condiţiile de livrare, de ambalare, de măsurare, datele de livrare şi ridicare a mărfii,
momentul şi modul în care se face recepţia, momentul şi modalitatea de plată,
preţul, rămân la libera tranzacţie a părţilor contractante. De asemenea prin contract
urmează a fi negociate, în funcţie de elementele concrete ale tranzacţiei: modul de
determinare a calităţii mărfii, garanţiile privind această calitate, asumarea riscurilor,
eventuala asistenţă post-garanţie precum şi limitarea răspunderii. Pentru anumite
contracte există reglementări specifice privind transportul (în cazul celui maritim).
în sfârşit, pot fi negociate şi anumite clauze penale precum şi clauze speciale.
In privinţa condiţiilor de formă, se va avea în vedere ca toate contractele să fie
semnate de persoanele care pot reprezenta legal societăţile comerciale, aşa cum
sunt menţionate la capitolul „părţile contractante" sau în preambulul contractului,
iar fiecare exemplar trebuie ştampilat cu ştampila societăţii contractante. Va fi
respectată formalitatea multiplului exemplar, adică se vor întocmi atâtea exemplare
originale câte părţi sunt.
Contractele se înregistrează la societăţile semnatare. Dacă înregistrarea se face
separat de fiecare parte, părţile au obligaţia comunicării imediate către cealaltă
parte a numărului de înregistrare.
Caracterele juridice
a. Contract consensual, fiind valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al
părţilor. Forma scrisă este însă necesară ad probationem.
b. Contract comutativ, întinderea drepturilor şi obligaţiilor reciproce fiind
cunoscută de părţi din momentul încheierii contractului.
c. Contract translativ de proprietate, în conformitate cu art. 1295 C. civ.
Proprietatea fiind de drept strămutată la cumpărător. îndată ce părţile s-au învoit
asupra lucrului şi a preţului. Acest fapt este valabil însă cu următoarele consideraţii:
- bunul să fie individual determinat, în cazul bunurilor de gen proprietatea
transferându-se in momentul individualizării;

28
Lucian Belcea, Avocatul casei'99, Ed. Teora, 1998, p.119
38
- părţile sa nu fi stabilit un alt moment al transferului dreptului de proprietate
- vânzătorul să fie proprietarul bunului;
d. Contract sinalagmatic29, deoarece dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi.
e. Contract cu titlu oneros, ambele părţi urmărind obţinerea unui folos patrimonial.
Condiţii de valabilitate
a. Consimţământul părţilor. Pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-
cumpărare este necesar acordul de voinţă al părţilor concretizat în oferta urmată de
acceptare. Oferta trebuie să îndeplinească o serie de condiţii pentru a fi valabilă,
şi anume:
- să fie reală, serioasă, neviciată, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie neechivocă;
- să fie fermă;
- să fie completă.
Consimţământul părţilor şi implicit transmiterea dreptului de proprietate asupra
bunurilor ce fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare, poate fi afectat de
modalităţile cunoscute: termenul şi/sau condiţia (de exemplu la vânzarea pe
încercate).
Dolul,30 ca viciu de consimţământ, nu se apreciază în materie comercială cu
aceeaşi rigurozitate ca în materie civilă. Reclama exagerată a mărfii a fost privită
rareori cu toleranţă de instanţe motivat de faptul că aceasta face parte din arta de a
vinde şi că fiecare parte trebuie să se informeze singură asupra calităţilor şi
defectelor unei mărfuri.31 Totuşi această reclamă exagerată nu trebuie să se
transforme într-una mincinoasă, care ar atrage răspunderea celui vinovat.
Capacitatea părţilor. Regula instituită de C. civ. este aceea că pot cumpăra şi vinde
toţi cei cărora nu le este oprit prin lege. Persoana juridică nu poate avea decât
"acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau
statut. Orice act care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul.
Model de contract de vânzare-cumpărare
CONTRACT DEVÂNZARE-CUMPĂRARE
Nr………. /……………
Părţile contractante.
29
După conţinutul lor, contractele se clasifică în contracte unilaterale şi contracte bilaterale (sinalagmatice).
Contractele unilaterale dau naştere la obligaţii în sarcina numai a uneia din părţi, în timp ce contrac tele sinalagmatice
dau naştere în sarcina ambelor părţi.
30
Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane cu ajutorul unor mijloace viclene pentru a o deter
mina să încheie un anumit act juridic.
31
Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, Curs de drept comercial român, ediţia a II-a, Ed.ALL BECK, 2000, p. 106
39
între S.C……… S.R.L. cu sediul în…………. , înmatriculată la
Registrul Comerţului sub nr…. , cod unic de înregistrare……… , cont
nr ……….. deschis la…….. , reprezentată de ……………. , în calitate
de
vânzător, denumită Vânzător
Şi
S.C ………… S.R.L. cu sediul în……… , înmatriculată la Registrul
Comerţului
sub nr………., cod unic de înregistrare………. , cont nr………….. deschis
la………… , reprezentată de ……………… , în calitate de cumpărător,
denumită
Cumpărător,
s-a încheiat prezentul contract.
II. Obiectul contractului.
Art. 1. Vânzătorul se obligă să transmită proprietatea asupra mărfii iar
Cumpărătorul să plătească preţul şi să ridice marfa la termenul stabilit.
Art. 2. Obiect al vânzării îl constituie următoarele bunuri (mărfuri):
……………………………………………………………………………………..
III. Livrarea bunurilor.
Art. 3. Vânzătorul va livra cumpărătorului bunurile descrise la art. 2 la
…………….
(locul), până la/la data de …………………..
Art. 4. Transportul se va face cu , iar cheltuielile de transport, încărcare-
descărcare şi celelalte cheltuieli de livrare a bunurilor vor fi suportate de
…………….
Art. 5. Proprietatea şi riscurile se transmit de la vânzător la cumpărător la data
livrării, care corespunde semnării avizului de expediţie a bunurilor şi /sau facturii
de către delegatul cumpărătorului.
Art. 6. Bunurile vândute vor fi însoţite de aviz de expediţie, factură, certificat de
calitate/garanţie şi alte acte precum: ……………………………..
Art. 7. Recepţia se va face de către delegatul……… la …………………
Cu ocazia
recepţiei se va încheia proces verbal de recepţie. Cumpărătorul poate să refuze la
livrare bunurile deteriorate, vânzătorul având obligaţia de a le repara sau înlocui în
40
termen de …………….. zile, după caz suportând şi toate cheltuielile aferente. în
situaţia unor lipsuri cantitative, vânzătorul este obligat să facă completarea necesară
în termen de………………………
IV. Plata preţului
Art. 8. Preţul bunurilor este de ………… /buc, valoarea totală a bunurilor
vândute fiind de ……… , pe care cumpărătorul se obligă să o achite după cum
urmează ……………………………………………………
Art. 9. Preţul bunurilor nu include TVA.
Art. 10. Plata se va face în numerar sau prin ordin de plată în contul
……………….
V. Garanţii
Art. 11. Garanţia bunurilor vândute va fi asigurată de vânzător pe o perioadă
De …………….. calculată de la data ………………..
Art. 12. Vânzătorul garantează că bunurile vândute corespund calitativ
cu ………………………………………
Art. 13. Vânzătorul răspunde pentru defecţiunile datorate unor vicii, dar nu va răs-
punde ca urmare a nerespectării de către cumpărător sau persoanele cărora acesta le
va revinde bunurile a indicaţiilor de manipulare, întreţinere sau funcţionare a
bunurilor. De asemenea vânzătorul nu va repara sau înlocui acele bunuri deteriorate
din culpa cumpărătorului în timpul manipulării, deplasării sau depozitării bunului.
Art. 14 Cumpărătorul nu va acorda clienţilor săi garanţii suplimentare decât îi sunt
acordate lui de către vânzător.
VI. Răspunderea contractuală
Art. 15. Nelivrarea la termen a bunurilor de către vânzător, atrage penalităţi de
întârziere de …………. pe zi de întârziere
Art. 16. în cazul în care cumpărătorul nu efectuează plata conform termenelor
contractuale va suporta penalităţi de întârziere de …..din suma datorată pe zi de
întârziere.
Art. 17. Cumpărătorul poate refuza plata în următoarele situaţii:
- bunurile expediate nu sunt cele contractate; bunurile sunt expediate după
expirarea termenului contractual şi livrarea nu are acceptul cumpărătorului;
- bunul nu corespunde calitativ cerinţelor prevăzute în contract;
- dacă preţul iniţial stabilit în contract a fost modificat fără ca această modificare
să fie efectuată în temeiul legii sau cu acordul scris al cumpărătorului.
41
Art. 18. Forţa majoră exonerează de răspundere partea care o invocă în condiţiile
legii sub rezerva transmiterii unei notificări scrise în termen de ……… zile de
la apariţia cazului de forţă majoră şi în baza unor acte justificative.
VII. Litigii
Art. 19. Eventualele litigii în legătură cu prezentul contract vor fi soluţionate pe
cale amiabilă iar dacă acest lucru nu este posibil părţile se pot adresa unui arbitru
ori litigiul va fi soluţionat pe cale judecătorească de către instanţa competentă.
VIII. Alte clauze
………………………………………………………………………………………
IX. Prezentul contract s-a încheiat la sediul vânzătorului în două exemplare, câte
unul pentru fiecare parte.

42
V C
P P
… …

43
C/Seminar 12, 13
CONTRACTE DE INTERMEDIERE FOLOSITE ÎN AFACERI
IMPORTANȚA PRINCIPIILOR DREPTULUI AFACERILOR.
PRINCIPIUL PROTECȚIEI CONSUMATORULUI
Contractul de mandat comercial
Definiţie. Contractul de mandat comercial nu are în dreptul comercial român o
definiţie, aceasta urmând a fi conturată pe cale doctrinară. Astfel, S. D.
Cărpenaru îl defineşte ca „acel contract în temeiul căruia o persoană
(mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe seama altei persoane care i-a
dat împuternicirea (mandantul) anumite acte juridice care pentru mandant sunt
fapte de comerţ".32
Caractere juridice
a. Contract consensual fiind valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al
părţilor;
b. Contract bilateral deoarece dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor
părţi;
c. Contract cu titlu oneros.
întrucât semnificaţia acestor caractere juridice a fost prezentată în secţiunea
anterioară, nu este necesar să se insiste asupra lor.
Condiţii de valabilitate
1. Consimţământul părţilor. Contractul se încheie prin acordul de voinţă al
părţilor. Atunci când mandatarul nu vrea să accepte o însărcinare are următoarele
obligaţii:
- să încunoştinţeze în cel mai scurt timp pe mandant de neprimirea însărcinării;
- să depoziteze la loc sigur mărfurile expediate;
- să conserve aceste bunuri pe cheltuiala mandantului;
- să ceară sechestrarea bunurilor sau vânzarea lor, dar numai în cazul în care
mandantul întârzie în luarea măsurilor necesare privind bunurile expediate.
2. Capacitatea părţilor. Atât mandatarul cât şi mandantul trebuie să aibă
capacitate

32
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 422. A se vedea şi trimiterea la I.N. Finţescu, Curs de drept comercial, voi. I,
Bucureşti, 1929, p. 380.

44
deplină de exerciţiu, deoarece mandantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia
acte de comerţ, iar mandatarul de a exprima un consimţământ valabil.
3. Obiect al contractului îl constituie încheierea de acte juridice care sunt pentru
mandant fapte de comerţ.
4. întrucât actele încheiate sunt pe seama şi socoteala mandantului, nu este
obligatoriu ca mandatarul să aibă calitate de comerciant.
Model de contract de reprezentare
CONTRACT DE REPREZENTARE
Nr. ………. /…………….
Părţile contractante.
între S.C……. S.R.L. cu sediul în ………... , înmatriculată la
Registrul Comerţului sub nr…………. , cod unic de
înregistrare……….. , cont
Nr ………. deschis la …….. , reprezentată de ………….. , în calitate de
producător, denumită în cele de mai jos Producător şi S-C………….
S.R.L. cu sediul în…….. , înmatriculată la Registrul Comerţului sub nr.
………. , cod unic de înregistrare……. , cont nr………….. deschis
la………… , reprezentată de………… , în calitate de reprezentant,
denumită în cele de mai jos Reprezentant, au convenit încheierea prezentului
contract de reprezentare, în următoarele condiţii:
II. Obiectul contractului.
Art. 1. Prin prezentul contract Producătorul numeşte ca reprezentant care se
obligă să efectueze următoarele fapte de comerţ în numele şi pe contul
Producătorului: introducerea pe piaţă şi vânzarea gamei de produse specificată
în anexa la prezentul contract, fără nici o restricţie teritorială.
Actele juridice încheiate de Reprezentant pentru realizarea împuternicirii date
vor fi semnate de acesta în calitatea sa de mandatar al Producătorului,
prezentând, la cerere, împuternicirea ce i se acordă prin prezentul contract.
III. Durata contractului.
Art. 2. Termenul pentru care se încheie prezentul contract este de
…………...ani,
începând de astăzi, data semnării lui ………………….
Art. 3. Reprezentantul are dreptul de a solicita prelungirea contractului dacă îşi
îndeplineşte întocmai obligaţiile contractuale prevăzute la art. 6.

45
IV. Remuneraţia.
Art. 4. Pentru serviciile prestate de reprezentant, Producătorul se obligă să
plătească acestuia o remuneraţie reprezentând……….. % din ………….
Plata se va face după cum urmează ………………….
V. Obligaţiile părţilor.
Art. 5. Obligaţiile Producătorului:
a. să livreze reprezentantului, pe bază de comandă, orice cantităţi din
produsele prevăzute în anexa la contract;
b. cheltuielile de transport până la……………..sunt suportate de producător;
c. să înştiinţeze în scris reprezentantul asupra oricărei modificări a ofertei
sale de produse, astfel încât reprezentantul să îşi poată exprima acordul privind
noua însărcinare; în cazul în care un produs este retras de pe piaţă înştiinţarea se
va face cu cel puţin…………………….. înainte de acel moment;
d. să pună la dispoziţia reprezentantului mostre, eşantioane, documentaţii şi
orice informaţii privind produsele realizate;
e. să furnizeze facturi pe numele societăţii sale, acestea fiind semnate în
momentul vânzării de reprezentantul căruia i se conferă prin contract dreptul de
a negocia, a vinde şi a încasa preţul în numele producătorului
f. să livreze produsele însoţite de certificate de calitate şi de garanţie;
g. să furnizeze piese de schimb pentru produsele defecte, gratuit cât timp
sunt în perioada de garanţie, şi contra cost în perioada post garanţie;
h. să plătească remuneraţia convenită, conform termenelor stabilite
i. să suporte pagubele produse reprezentantului datorită viciilor ascunse ale
produselor
Art. 6. Obligaţiile reprezentantului
a. să vândă produsele din anexa care face parte integrantă din prezentul contract
depunând toate diligentele pentru realizarea obligaţiei sale; reprezentantul se
obligă să vândă lunar o cantitate minimă de produse în valoare de ……….. ;
b. să nu încheie singur sau în asociere cu alte societăţi comerciale, contracte
similare cu alţi producători de bunuri de aceeaşi natură fără aprobarea expresă,
scrisă a producătorului;

46
c. să-1 informeze lunar pe producător asupra activităţii sale, asupra
nemulţumirilor clientelei cu privire la calitatea produselor, precum şi asupra
tendinţelor pieţei raportat şi la activitatea concurenţei, astfel încât producătorul
să îşi poată adapta politica de producţie şi vânzare şi eventual să-şi modifice
mandatul;
d. să achite contravaloarea mărfurilor vândute în termen de ……………
de la livrarea mărfii, prin oricare din instrumentele de plată legale şi să
restituie la cererea producătorului marfa nevândută;
e. să suporte cheltuielile privind publicitatea, precum şi cheltuielile de
asigurare a produselor;
f. să depoziteze în siguranţă produsele expediate;
g. să prezinte la solicitarea terţilor prezentul contract prin care este
împuternicit să încheie acte în numele şi pe seama Producătorului.
VI. Garanţii
Art. 7. Producătorul garantează produsele din anexă pentru o perioadă de …..
de la data livrării, perioadă în care se obligă la înlocuirea sau repararea
pieselor care se defectează datorită unui viciu de fabricaţie. Cheltuielile
ocazionate de transport şi înlocuirea pieselor defecte sunt în sarcina
Producătorului.
VII. Încetarea contractului
Art. 8. Contractul poate înceta în următoarele situaţii:
a. Prin ajungerea la termen
b. Prin revocarea împuternicirii de către Producător, în cazul în care :
1. reprezentantul nu vinde cantitatea de produse care să asigure valoarea
minimă prevăzută la art. 6;
2. reprezentantul a vândut pe credit şi nu a încasat la scadenţă minim 60% din
valoarea creditului;
3. nu virează sumele încasate în termen de ............. zile de la data încasării;
c. Prin denunţarea contractului în următoarele situaţii:
insolvabilitatea sau faliment a celeilalte părţi; suspendarea temporară sau
încetarea activităţii.
Pentru a opera această clauză este necesară notificarea celeilalte părţi cu 15 zile
anterior încetării contractului;

47
d. Conform cazului prevăzut la art. 15
e. Oricând, prin acordul părţilor.
Art. 9. La încetarea contractului reprezentantul se obligă să remită delegatului
desemnat de Producător, marfa nevândută şi sumele de bani încasate.
VIII. Clauze penale
Art. 10. în cazul în care Producătorul oferă spre vânzare un nou produs care nu
este cuprins în anexa la prezentul contract şi pe care îl livrează direct
reprezentantului fără înştiinţarea prealabilă a acestuia, mandatarul are dreptul să
nu primească spre vânzare respectivul produs, să-1 conserve, să-1 depoziteze
sau să-1 restituie pe cheltuiala Producătorului.
Art. 11. în situaţia în care Producătorul retrage de pe piaţă un anumit produs fără
înştiinţarea prealabilă a reprezentantului în termenul stipulat de art. 5 lit. c, iar
acesta din urmă a încheiat contracte sau a lansat comenzi ferme cu privire la acel
produs, Producătorul răspunde direct faţă de terţul cocontractant, cât şi faţă de
mandatar pentru pagubele produse.
Art. 12. In cazul în care reprezentantul nu-şi îndeplineşte obligaţia de a vira
sumele
de bani încasate în termenul prevăzut de art. 6 lit. d, datorează penalităţi de
întârziere
de………./ zi de întârziere
IX. Alte clauze
Art. 13. Reprezentantul este împuternicit să vândă pe credit clienţilor săi numai
cu acordul scris al producătorului, şi numai până la plafonul de ………….
Art. 14. Forţa majoră apără de răspundere partea care o invocă în condiţiile legii.
Partea care o invocă este obligată să transmită o notificare scrisă în termen de
….. zile de la apariţia cazului de forţă majoră însoţită de acte justificative.
Art. 15. Dacă în termen de .... forţa majoră nu încetează părţile pot să-şi notifice
încetarea de drept a contractului fără plata de daune interese.
X. Litigii
Art. 16. Eventualele litigii în legătură cu prezentul contract vor fi soluţionate pe
cale amiabilă iar dacă acest lucru nu este posibil părţile se pot adresa unui
arbitru al Camerei de Comerţ şi Industrie a României ori litigiul va fi soluţionat
pe cale judecătorească de către instanţa competentă.
XI. Prezentul contract s-a încheiat la sediul Producătorului în două exemplare,
câte unul pentru fiecare parte.

48
 Contractul de locaţiune
Definiţie. Contractul de locaţiune este acel contract prin care o parte numită
locator, se obligă să asigure unei alte persoane numită locatar, folosinţa pe un
termen determinat a unui bun, în schimbul unui preţ denumit chirie.
Generalităţi. Contractul de locatiune este reglementat de art. 1410 - 1490 C.
civ., nefiind un contract comercial special. Varietăţile contractului de locatiune
sunt cuprinse fie în Codul Civil fie în legi speciale. Locaţiunea este denumită
arendare atunci când obiect al ei este un bun agricol şi închiriere dacă bunul este
locuinţă. Arendarea face obiectul reglementării prin Legea nr. 16/1994 33 iar
închirierea locuinţelor al Legii nr. 114/199634 - legea locuinţei.
Contractele de locaţiune (denumită de cele mai multe ori închiriere, chiar dacă
bunul ce face obiectul contractului nu este o locuinţă), sunt frecvent folosite în
activitatea agenţilor economici, iar atunci când obiectul de activitate al acestora
este de închiriere sau subînchiriere a bunurilor proprii sau închiriate, desfăşoară
fapte de comerţ. închirierea sau subînchirierea de către un comerciant către o
terţă persoană este faptă de comerţ chiar şi atunci când bunul ce face obiectul
contractului este un imobil.
Şi în cazul locaţiunii libertatea contractuală este deplină (cu respectarea
însă a normelor de drept), părţile putând stabili:
- durata locaţiunii;
- chiria şi modalitatea de renegociere a acesteia;
- termenele de plată;
- răspunderea pentru distrugerea bunului;
- răspunderea pentru încălcarea clauzelor contractuale - penalităţi;
- întreţinerea bunului;
- repararea bunului;
- reînnoirea contractului; etc.
Caracterele juridice

33
Publicată în M. Of. nr. 91/1994; completată şi modificată prin Legea nr. 58/1995,
Legea nr. 65/1998,
O.U.G. nr. 157/2002 şi Legea nr. 350/2003.

34
Republicată în M. Of. nr. 393/1997

49
a. Contract consensual, fiind valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al
părţilor.
Forma scrisă este însă necesară ad probationem. Dacă executarea unui contract
de locaţiune a început dar nu există încă înscrisul constatator iar cuantumul
chiriei este contestat, proba se face cu început de dovadă completată cu martori
şi prezumţii. în această situaţie pentru stabilirea chiriei se poate cere o expertiză
pentru stabilirea preţului, cheltuielile ocazionate de aceasta fiind în sarcina
locatarului dacă valoarea rezultată din expertiză este mai mare decât cea oferită
de locatar. Dacă locaţiunea nu a început şi una din părţi neagă încheierea
contractului, proba cu martori nu este permisă indiferent cât de mic este preţul şi
chiar dacă s-a plătit arvună.
b. Contract comutativ, întinderea drepturilor şi obligaţiilor reciproce fiind
cunoscută de părţi din momentul încheierii contractului.
c. Contract sinalagmatic, deoarece dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor
părţi.
Locatorul se obligă să asigure folosinţa lucrului închiriat în timp ce locatarul se
obligă să plătească preţul locaţiunii (chiria).
d. Contract cu titlu oneros, ambele părţi urmărind obţinerea unui folos
patrimonial.
e. Contract cu executare succesivă. Acest element este de esenţa locaţiunii,
chiar dacă preţul chiriei s-a achitat anticipat.
Condiţii de valabilitate
a. Consimţământul părţilor. Pentru încheierea valabilă a contractului de
locaţiune este necesar acordul de voinţă al părţilor concretizat în oferta urmată
de acceptare.
b. Capacitatea părţilor.
Ambele părţi trebuie să aibă cel puţin capacitatea de a încheia acte de
administrare, în general contractul de locaţiune fiind considerat act de
administrare. în situaţia în care termenul locaţiunii unui imobil depăşeşte 5 ani35
iar după unii autori 3 ani36 actul nu mai este considerat de administrare ci de
dispoziţie. Dacă se încheie contractul între două societăţi comerciale, evident
acestea au capacitate de exerciţiu deplină.
c. Obiect al contractului de locaţiune îl constituie bunul închiriat şi chiria.
Contractul fiind sinalagmatic dă naştere la două obligaţii reciproce principale:
35
Francisc Deak, op. cit., p. 189; C.S.J. s. corn., dec. nr. 273/1993 în Dreptul nr. 9/1994.
36
D. Chirică, Drept Civil. Contracte speciale , Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.174.

50
- obligaţia locatorului de predare a bunului;
- obligaţia locatarului de plată a chiriei.
Bunul închiriat poate fi atât unul mobil cât şi unul imobil. Substanţa bunului
trebuie să nu se consume prin folosirea sa. Chiar şi un bun viitor poate constitui
obiect al contractului de locaţiune, în cazul nerealizării acestuia contractul îşi
păstrează valabilitatea şi locatorul poate fi obligat la plata de daune-interese
pentru neexecutarea obligaţiei asumate.
Chiria reprezintă preţul pe care îl plăteşte locatarul în schimbul dreptului de
folosinţă a bunului. Chiria se poate stabili prin raportare la unităţi de timp (pe
an, lunară, pe zi). Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească chiria:
- să fie stabilită de regulă în bani, această condiţie nefiind însă obligatorie ca în
- cazul contractului de vânzare-cumpărare; este permisă şi fixarea chiriei sub
forma unei alte prestaţii;
- să fie determinată sau determinabilă; chiria trebuie să fie stabilită în contract
prin indicarea unei sume de bani a prestaţiei sau a elementelor care să permită
- determinarea sa în viitor.
- să fie reală, nu fictivă sau derizorie. Dacă este derizorie, contractul se poate
- transforma într-unui de comodat, cu condiţia să îndeplinească toate condiţiile
- necesare pentru formarea în mod valabil a unui astfel de contract.
Model de contract de locaţiune:
CONTRACT DE LOCAŢIUNE (ÎNCHIRIERE) Nr… /…
Părţile contractante.
între S.C S.R.L. cu sediul în , înmatriculată la Registrul Comerţului
sub nr, cod unic de înregistrare , cont nr deschis la , reprezentată
de… în calitate de locator, denumită în cele de mai jos Locator
Şi
S.C S.R.L. cu sediul în , înmatriculată la Registrul Comerţului sub nr , cod
unic de înregistrare , cont nr deschis la , reprezentată de , în calitate
de locatar, denumită în cele de mai jos Chiriaş, au convenit încheierea
prezentului contract de locaţiune, în următoarele condiţii:
II. Obiectul contractului

51
Art. 1. Locatorul dă şi Chiriaşul ia în locaţie bunul imobil (inclusiv piesele de
mobilier şi dotările prevăzute în procesul verbal anexat la prezentul contract)
situat în …………….
III. Durata contractului
Art. 2. închirierea se face pe o perioadă de …… luni, începând cu data de
……………..
Contractul de închiriere se încheie şi produce efecte între părţi cu începere de
astăzi, data semnării lui.
IV. Restituirea bunului
Art. 3. Data predării bunului imobil de către Chiriaş la expirarea contractului de
închiriere este de ………………….. Chiriaşul va preda imobilul
locatorului curat şi cu inventarul din anexă complet şi în bună stare.
V. Prelungirea contractului
Art. 4. De comun acord, părţile vor putea prelungi perioada de închiriere după
cum urmează:
- Chiriaşul va beneficia de închirierea imobilului în cauză în continuarea
prezentului contract, în condiţiile în care se renegociază şi se acceptă de către
ambele părţi atât chiria cât şi celelalte condiţii specificate în acest contract.
Art. 5. în cazul în care Chiriaşul renunţă la prezentul contract înainte de
termenul de ……………luni
Locatorul nu va returna diferenţa de bani aferentă pe perioada nefolosită.
Art. 6 Prelungirea se face prin încheierea unui nou contract (tacita relocaţiune nu
poate opera).
VI. Preţul locaţiunii
Art. 7 Părţile stabilesc o chirie lunară de …x/lună.
VII. Termene de plată
Art. 8 Chiria se achită astfel:
Art. 9 Plata se poate face în numerar la sediul Locatorului sau prin ordin de
plată/CEC în contul nr……………………………………………… deschis
la………….
VIII. Drepturile şi obligaţiile chiriaşului
Art. 10. Chiriaşul are următoarele drepturi:
52
- să folosească bunurile date spre închiriere conform scopului
declarat …………………………………………………
Art. 11. Chiriaşul are următoarele obligaţii:
- să folosească imobilul în bune condiţii şi potrivit destinaţiei;
- să plătească la timp chiria stabilită, costul electricităţii, salubrităţii, apei,
gazelor şi al convorbirilor telefonice, precum şi taxa radio şi taxa tv;
- să anunţe şi să efectueze în bune condiţii lucrările de întreţinere precum şi
reparaţiile interioare la spaţiile închiriate în cazul în care se deteriorează din vina
sa (tâmplarii, pardoseli, geamuri, conducte, robinete, instalaţii electrice, pereţi,
tavane). Cheltuielile vor fi suportate integral de către chiriaş;
- să nu aducă modificări spatiilor închiriate fără acordul expres al Locatorului;
- să nu subînchirieze în tot sau în parte imobilul unei terţe persoane fizice sau
juridice;
- să nu cesioneze contractul de închiriere în tot sau în parte.
IX. Drepturile şi obligaţiile Locatorului
Art. 12. Locatorul are următoarele drepturi:
- să primească, la termenele stabilite şi în condiţiile stipulate, chiria stabilită la
art. 7;
- să reintre în posesia bunurilor date spre închiriere la termenul prevăzut la art. 3
sau art.14. Reintrarea în posesie se produce automat prin îndeplinirea condiţiilor,
fără a fi nevoie de nici o formalitate (punere în întârziere, notificare);
- să poată verifica nestingherit efectuarea la timp a plăţilor pentru electricitate,
gaze, telefon, salubritate, apă, etc.;
X. Garanţii
Art. 13. Locatorul are dreptul să solicite şi să primească o garanţie de
…………….Lei pentru plata facturii telefonice, electricităţii, gazelor, etc.
XI. Locatorul se obligă să restituie în termen de ………….. zile sumele
rămase după plata facturilor restante.
Încetarea contractului
Art. 14. încetarea prezentului contract se poate face în următoarele condiţii:
a) dacă Locatorul constată că se aduc prejudicii de către Chiriaş prin
folosirea necorespunzătoare a spaţiului închiriat sau prin neglijenţă (folosirea în

53
alt scop decât cel prevăzut în contract, deteriorări datorate neglijenţei, folosirea
de către alte persoane decât personalul firmei, etc); rezilierea contractului şi
reintrarea în posesie se face fără notificare, punere în întârziere şi nici o altă
formalitate.
b) dacă plata chiriei nu se face conform termenelor stabilite se vor aplica
majorări de ....% pe zi timp de 15 zile urmând că dacă în acest interval nu a fost
plătită chiria, contractul să fie reziliat, fără notificare, punere în întârziere sau
altă formalitate.
c) în cazul întârzierii cu mai mult de 15 zile la plata electricităţii, salubrităţii,
apei, gazelor şi convorbirilor telefonice contractul este reziliat, fără notificare,
punere în întârziere sau altă formalitate.
Locatorul reintră în posesia bunurilor la expirarea termenului de 15 zile aferent
pct. b) şi c), fără a fi nevoie de notificare, punere în întârziere sau altă
formalitate.
d) prin ajungerea la termen sau oricând prin acordul părţilor.
În cazul ajungerii la termen sau al acordului părţilor, Locatorul reintră în posesia
bunurilor la data ajungerii la termen, respectiv a acordului părţilor fără a fi
nevoie de nici o formalitate.
e) prin denunţare unilaterală cu preaviz de 30 de zile.
XII. Alte clauze
Art. 15. Chiriaşul va suporta toate cheltuielile în cazul în care din vina sau
neglijenţa sa se produc avarii şi daune (incendiu, inundaţie) atât spaţiului
închiriat cât şi vecinilor.
Art. 16. Locatorul declară pe propria răspundere că deţine în mod legal spaţiul
care face obiectul contractului de închiriere, acesta nefiind implicat în nici un
litigiu, de asemenea nefiind ipotecat.
Art. 17. în cazul în care Chiriaşul nu a achitat integral chiria sau alte obligaţii de
plată ce îi revin, se declară de acord cu exercitarea dreptului de retenţie al
Locatorului asupra bunurilor sale ce se află în spaţiul închiriat.
Art. 18. Forţa majoră apără de răspundere partea care o invocă în condiţiile legii.
Art. 19. Prezentul contract reprezintă voinţa declarată a părţilor şi are putere de
lege între părţi. în caz de diferende, părţile pot apela la orice instanţă română
pentru soluţionarea litigiului, dreptul aplicabil fiind dreptul român în materie de
locaţie.

54
Art. 20. Prezentul contract de închiriere s-a încheiat în două exemplare, câte
unul pentru fiecare parte.
Semnat de părţi astăzi ......................................................

Locator……. Chiriaş…….
prin reprezentant legal prin reprezentant legal

Exerciţii practice
1. Care sunt deosebirile între mandatul comercial şi mandatul civil.
2. Prezentaţi pe scurt efectele contractului de mandat comercial.
3. Privilegiul special şi valorificarea acestuia de către mandatar.
4. Momentul de la care mandatarul datorează dobânzi pentru sumele cuvenite
mandantului.
Test grilă
1. Mandatul comercial:
a. se prezumă a fi gratuit;
b. presupune încheierea de acte juridice care sunt pentru mandant acte civile;
c. presupune încheierea de fapte de comerţ;
d. conferă aceleaşi puteri ca mandatul civil.
2. Caracterele juridice ale mandatului civil sunt:
a. contract consensual;
b. contract unilateral, deoarece mandatarul se obligă să realizeze însărcinarea
primită;
c. contract cu titlu gratuit.
3. Condiţiile de valabilitate ale contractului de mandat sunt:
a. mandatarul să fie comerciant;
b mandatarul să aibă capacitate deplină de exerciţiu:
c. mandantul să aibă capacitate deplină de exerciţiu;

55
d. obiectul contractului să fie încheierea de acte juridice care pentru mandant
sunt acte de comerţ.
4. Obligaţiile mandantului sunt:
a. să plătească remuneraţia mandatarului;
b. să suporte pagubele produse în executarea mandatului dacă limitele
mandatului au fost respectate;
c. să transmită terţilor actul prin care 1-a împuternicit pe mandatar.
5. Privilegiu! special al mandatarului poartă asupra:
a. bunurilor mandantului pe care le posedă legal;
b. sumelor de bani încasate prin vânzarea bunurilor mandantului;
c. bunurilor mandantului pe care le posedă legal şi sumele de bani încasate
prin vânzarea bunurilor mandantului;
6 Obligaţiile mandatarului sunt:
a. să execute mandatul dacă este plătit anticipat;
b. să-1 informeze pe mandat asupra executării mandatului;
c. să execute mandatul
Exerciţii practice
1. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească bunul ce face obiect
al contractului de vânzare cumpărare ?
2. Care sunt obligaţiile vânzătorului?
3. Care sunt consecinţele neexecutării culpabile a contractului?
4. Care este momentul transmiterii dreptului de proprietate şi a riscului
contractual?
5. Realizaţi un studiu de caz real pornind de la un contract de vânzare-
cumpărare.
6. Prezentaţi modele de contracte de vânzare-cumpărare pentru diferite bunuri
ce pot face obiect al unor astfel de contracte.
Test grilă
1. Cumpărarea unui utilaj frigorific este comercială dacă are ca scop:

56
a. revânzarea,
b. închirierea;
c. folosirea în interes propriu.
2 Transmiterea dreptului de proprietate prin vânzare-cumpărarea unui bun
individual determinat se realizează:
a. în momentul încheierii actelor la notar;
b. în momentul emiterii facturii;
c. în momentul în care părţile s-au învoit asupra bunului şi preţului.
3. Contractul de vânzare-cumpărare este:
a. real;
b. sinalagmatic;
c. comutativ.
4. Pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare este necesar:
a. consimţământul părţilor;
b. remiterea efectivă a lucrului,
c. bunul să fie determinat sau determinabil;
d. bunul să se afle în comerţ.
5. Preţul în cazul unui contract de vânzare-cumpărare poate fi:
a. determinat sau determinabil;
b. stabilit în bani sau în titluri de valoare;
c. plătit numai în bani
Vânzătorul are obligaţia:
a. de a preda bunul;
b. de a plăti preţul;
c. de a garanta pentru evicţiune;
d. de a garanta pentru viciile ascunse.
7. Rezoluţiunea contractului intervine de drept şi fără punere în întârziere dacă:

57
a. este prevăzută prin pact comisoriu;
b. sediul vânzătorului este în altă localitate şi mărfurile vândute nu sunt ridicate
la termen;
c. mărfurile vândute nu sunt ridicate la termen de cumpărător şi există riscul
deteriorării rapide a acestora.

Note de seminar şi studii de caz

Câteva consideraţii necesare asupra contractului de mandat sunt cele cu
privire la limitele mandatului şi anume: terţii care contractează cu
reprezentantul nu pot depăşi limitele mandatului, chiar dacă această depăşire a
mandatului pare a fi în avantajul mandantului. Astfel, chiar dacă au convingerea
că este în interesul mandantului să îi fie furnizate produsele pe credit, ei nu au
posibilitatea de a acorda o astfel de facilitate dacă reprezentantul este însărcinat
să achiziţioneze marfa cu plata preţului în momentul vânzării. O astfel de
restricţie este justificată de riscul ia care se expune mandantul de a plăti încă o
dată marfa în situaţia în care reprezentantul nu ar executa plata, deoarece
drepturile şi obligaţiile izvorâte din contract se nasc direct în patrimoniul său.
Cu privire la dreptul de retenţie şi privilegiul special al mandatarului
trebuie menţionat că acesta nu dispare în situaţia în care mandatarul este titularul
unei creanţe certe, lichide şi exigibile, chiar dacă mandatul încetează prin
revocare. în această situaţie mandatarul poate uza de privilegiul special pe care îl
are dacă lucrurile se găsesc în posesia sa.

Note de seminar şi studii de caz

A. în cazul în care sunteţi puşi în situaţia de a încheia un contract de vânzare
cumpărare va trebui să analizaţi care sunt acele clauze care vă favorizează
poziţia şi să susţineţi includerea lor în contract, iar pe cele care vă
dezavantajează trebuie să încercaţi să le excludeţi. Astfel, dacă sunteţi vânzător
al unor mărfuri este necesar să insistaţi pe includerea acelor clauze penale cu
privire la nerespectarea obligaţiei de ridicare a mărfii de către cumpărător sau de
întârziere a plăţii preţului. De asemenea, puteţi include un pact comisoriu care să
conducă la rezoluţiunea convenţională a contractului, de drept şi fără punere în
întârziere, ceea ce face ca desfiinţarea contractului să se facă mult mai rapid. în
cazul în care sunteţi cumpărător va trebui să urmăriţi clauze care sancţionează
conduita culpabilă a vânzătorului, având interese contrare (penalităţi pentru
întârzierea în livrarea bunului sau pentru calitatea necorespunzătoare a mărfii).

58
B. în cazul în care sunteţi vânzător trebuie să aveţi grijă ca facturile, contractele
şi procesele-verbale de predare primire precum şi orice alte acte privind livrarea
mărfurilor şi obligaţiile de plată ale cumpărătorului să fie semnate de persoana
autorizată şi să fie ştampilate cu ştampila cumpărătorului. Aceste elemente se
pot dovedi extrem de utile în dovedirea încheierii valabile a contactului şi a
acceptării mărfii precum şi a asumării obligaţiei de plată de către cumpărător.
C. Ce se întâmplă dacă vânzătorul nu îşi respectă obligaţia de predare a mărfii?
în această situaţie vă stau la îndemână mai multe opţiuni: să ridicaţi excepţia de
neexecutare a contractului dacă nu aţi plătit preţul, să cereţi rezoluţiunea
contractului sau executarea silită a acestuia. Penalităţi de întârziere nu pot fi
solicitate decât dacă sunt prevăzute expres în contract.
D. Ce se întâmplă în cazul în care cumpărătorul nu îşi execută obligaţiile?
Vânzătorul are şi el la dispoziţie excepţia de neexecutare a contractului dacă
preţul nu a fost plătit la scadenţă de către cumpărător. Cumpărătorul datorează
dobânzi din momentul în care creanţa este certă, lichidă şi exigibilă. Vânzătorul
poate opta şi pentru rezilierea contractului sau executarea silită a
cumpărătorului.

C/Seminar 14
PROTECȚIA CONSUMATORULUI.
MEDIUL DE AFACERI; NOȚIUNEA ȘI DOMENIUL ACESTEIA; ETICA
ÎN AFACERI
Organizarea consumatorilor, ca forma proprie de protectie a drepturilor
acestora
Concomitent cu preocupările privind crearea unei jurisprudențe specifice
câmpului de protecție a consumatorilor si înființarea unor ministere,
departamente, instituții publice si chiar institute sau centre de cercetare
științifică de specialitate, statele occidentale s-au îngrijit si de asigurarea unei
legislații care sa faciliteze si organizarea unor sisteme proprii consumatorilor
privind protecția.
In cadrul Uniunii Europene se considera ca reprezentarea consumatorilor in
activitatea de creare si armonizare a legislației de protecție si a tehnicilor de
urmărire a aplicării acesteia, a devenit o necesitate istorica, consumatorul fiind
implicat funcțional in formularea politicilor promovate in domeniul respectiv.
Procesul de creare si organizare a asociațiilor consumatorilor, ca forma proprie
de apărare a drepturilor acestora, a cunoscut si el multe soluții. Intre aceste, trei
se impun atenției specialiștilor: constituirea unor organizații sau asociații ale
59
consumatorilor si organizarea unor consilii consultative si constituirea unor
organizații internaționale de protecție a consumatorilor.
Principiul de baza promovat de către organizațiile si asociațiile internaționale ale
consumatorilor consta in aceea ca orice consumator are dreptul, intre altele, la o
justa reparare a diferitelor pagube generate de achiziționarea sau consumarea
anumitor produse, printr-un sistem de proceduri rapide, eficace si puțin
costisitoare.
Ordonanţa nr. 21/1992 (republicată), privind protecţia consumatorilor
prevede în art. 1: „Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii
în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la
produse şi servicii, informării lor complete despre caracteristicile esenţiale ale
acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor
fizice împotriva unor practici incorecte, participării acestora la fundamentarea şi
luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.”
Se pune întrebarea şi dacă existenţa contractelor-tip, a contractelor-cadru şi a
contractelor de adeziune constituie o practică incorectă, abuzivă şi astfel o
încălcare a principiului protecţiei consumatorului? Răspunsul corect poate fi dat
dacă sintetizăm următoarele aspecte:
1. Principiul libertăţii în afaceri înseamnă: b) imaginarea unor contracte
nereglementate; c) perfectarea unor contracte tip; d) perfectarea unor contracte
inspirate de o reglementare străină. nu se poate deroga de la prevederi legale
imperative.
2. Principiul aparenţei în afaceri înseamnă: a) încrederea în documentele emise
de partener; b) acceptarea unei oferte incomplete; Principiul aparenţei se
bazează pe încrederea în documentele emise de partener şi tocmai de aceea nu
implică efectuarea de investigaţii cu privire la provenienţa licită a mărfii. se
permit, in temeiul principiului libertăţii în afaceri, şi operaţiuni nereglementate
în legea română.
3. Regimul legal al concurenţei este interesat de: a) ajutorul de stat; b)
concentrările economice; c) conduita preventivă şi imparţialitatea autorităţilor
publice; întrucât regimul legal al concurenţei nu se raportează la potenţialul
financiar al firmelor.
4. Publicitatea privind produsele şi serviciile: a) este interzisă pentru
medicamentele care pot fi eliberate numai cu reţetă; b) este interzisă, când se
face unui produs, pentru a sugera nevoia de a achiziţiona alt produs; d) este
corectă, când se ataşează de anumite teorii literare. este interzisă publicitatea
comparativă, chiar dacă produsul respectiv are un caracter dăunător.

60
 Sistematizarea elementelor protecţiei consumatorului comportă
diferenţieri de concepţie, care, însă, nu sunt esenţiale.
În dreptul comunitar protecţia consumatorilor este sistematizată într-un tablou al
mai multor drepturi complexe: protecţia intereselor economice, protecţia
sănătăţii şi securităţii personale, repararea daunelor; reprezentare şi participarea
la decizii.
Legea italiană din 1998, din care s-a inspirat şi dreptul roman în materie,
recunoaşte ca drepturi fundamentale ale consumatorilor şi utilizatorilor: apărarea
sănătăţii; securitatea şi calitatea produselor şi serviciilor; informarea adecvată şi
o publicitate corectă; educaţia consumatorului; corectitudinea, transparenţa şi
echitatea în raporturile contractuale privind bunuri şi servicii; promovarea şi
dezvoltarea asocierii libere, voluntare şi democratice între consumatori şi
utilizatori; serviciilor publice conform standardului de calitate şi de eficienţă.
În ceea ce priveşte noţiunea de protecţie a consumatorilor putem concluziona
următoarele:
* sediul materiei şi definiţia se regăseşte în: OG nr. 21/1992, privind protecţia
consumatorilor, republicată, M. Of. nr. 75 din 23 martie 1994 care defineşte
protecţia consumatorilor, în art. 1, astfel: „Statul, prin mijloacele prevăzute de
lege, protejează cetăţenii în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul
necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor complete
despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi
intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive,
participării acestora la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în
calitate de consumatori.”
* în noţiunea de protecţie a consumatorului intră: protecţia vieţii, a sănătăţii şi a
securităţii consumatorilor; protecţia intereselor economice ale consumatorilor şi
protecţia juridică,
* mai mult, legea interzice expres producerea, importul şi comercializarea
produselor falsificate sau contrafăcute.
* drepturile consumatorilor:
a) de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se
presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea
ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime;
b) de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale
produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu
acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în
calitatea lor de consumatori;

61
c) de a avea acces la pieţe care le asigură o gamă variată de produse şi servicii
de calitate;
d) de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a
produselor şi serviciilor, folosind în acest scop mijloace prevăzute de lege;
e) de a se organiza în asociaţii pentru protecţia consumatorilor, în scopul apărării
intereselor lor.
* organele care asigură protecţia consumatorului: organe ale administraţiei
publice pentru protecţia consumatorilor:
* Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor, organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, subordonat Guvernului, coordonează şi realizează politica
Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor,
* Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor
* Organisme consultative.
Deasemenea este interzis abuzul de poziţie dominantă apreciată după
următoarele criterii:
1. independenţa globală de comportament pe piaţă sau pe un sector de piaţă a
agentului economic în cauză;
2. puterea economică de a acţiona pe piaţă fără a ţine seama de iniţiativele şi
măsurile adoptate de concurenţi referitor la preţuri, producţie şi distribuţie.
* sediul materiei în legislaţia naţională pentru abuzul de poziţie dominantă: art.
6, Legea nr. 21/1996- legea concurenţei, republicată, M. Of. nr. 742 din 16
august 2005, care enumeră şi faptele anticoncurenţiale, situaţiile considerate
practici abuzive şi definite de legiuitor ca fiind abuz de poziţie dominantă.
* concurenţă neleală (neloială)
- definiţie şi sediul materiei: Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale, cu modificările şi completările ulterioare, M. Of. nr. 24 din 30 ianuarie
1991,
- art. 2: „Constituie concurenţă neloială, în sensul prezentei legi, orice act sau
fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau industrială.”
- obligaţia comercianţilor stipulată în art. 1 astfel: „Comercianţii sînt obligaţi să-
şi exercite activitatea cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite.”
- încălcarea acestei obligaţii atrage „răspundere civilă, contravenţională ori
penală, în condiţiile prezentei legi.”, conform art. 3.

62
- enumerarea practicilor se regăseşte în art. 4 şi 5 din actul normativ indicat.
- „comerciantul care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi obligat să
înceteze sau să înlăture actul şi, după caz, să plătească despăgubiri pentru
daunele pricinuite.”,
conform art. 6:
- pentru ca un act sau fapt să fie calificat ca unul de concurenţă neloială, nu
trebuie ca acesta să fie numai unul ilicit, adică interzis expres de un anumit act
normativ, ci poate fi doar un act sau fapt reprobabil, prin raportare la uzanţele
cinstite ce trebuie practicate în raporturile comerciale, uzanţe care sunt
considerate ca fiind izvoare de drept.
- în general, actele sau faptele de concurenţă neloială au ca scop atragerea şi
menţinerea prin mijloace necinstite a clientelei unui agent economic rival
(concurent).
* Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi
comerciale ilicite, Republicată, M.Of. nr.133 din 20 iunie 1991- cu modificările
din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale
comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu
legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, M Of. nr. 899/din 28
decembrie 2007 defineşte faptele, activităţile comerciale ilicite care atrag
răspunderea contravenţională sau penală, după caz, faţă de cei care le-au
săvârşit.
Principalele mișcări ale consumatorilor sunt consumerismul și ecologismul.
MEDIUL DE AFACERI; noțiunea și domeniul acesteia; etica în
afaceri
Etica37 este normativă, prescripțiile ei se aplică indiferent de circumstanțe, timp,
etnie, sex, vârstă sau culoare. Principiul general al eticii este respectul și
responsabilitatea pentru celalalt. Etica este normativă și invariabilă, pentru că
toate acțiunile omului au o dimensiune etică.
Etica normativă are în vedere prescrierea de norme pentru comportamentul
individual al omului, dar și pentru organizarea morală a vieții sociale.
Cum importanța economiei în diagrama oricărei societăți este în continuă
creștere, este absolut normal să apară și accentuarea cercetărilor din domeniul
eticii în afaceri. Acestea se concentrează cu precădere asupra părților implicate
(stakeholders) în activitățile economice desfășurate în interiorul unei piețe. În
37
Etica (din greacă ἦθος ēthos = datină, obicei) este una din principalele ramuri ale filosofiei și poate
fi numită știința realității morale; ea se ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, încercând să
livreze răspunsuri la întrebări precum: ce este binele/răul? cum trebuie să ne comportăm?
63
categoria "părților implicate" sunt incluse corporațiile, clienții acestora,
furnizorii și distribuitorii lor, acționarii, angajații și nu în ultimul rând
comunitatea. Raportarea corporațiilor la părțile implicate enumerate se face și
prin intermediul conceptului de responsabilitate socială a corporațiilor.
Reflecții cu privire la problemele etice în domeniul afacerilor:
Emmanuel Levinas (1906-1995): etica este responsabilitate infinită pentru
Celalalt. Etica este in întregime un eveniment inter-uman, declanșat de
proximitatea celuilalt/alteritate.
Implicații etice: etica este inoperantă într-un sistem economic, care lucrează cu
bani si identități fixe (consumator, producător, creditor, debitor etc).
Transferurile de bani dintr-o economie impun claritatea si continuitatea
identităților în timp. Un sistem economic bazat pe identități si continuitate nu
este etic. (Levinas numește asta Totalitate și găsește că societatea, bazată pe
economie și justiție, e eminamente totalizantă; justiția in egală măsura apelează
la identități, pe baza lor stabilește penalitățile; justiția e necesară, pentru că
relația dintre doua persoane e vulnerabila in raport cu un terț). Poate funcționa,
dar doar prin abandonarea temporara a eticii; temporara, pentru ca oamenii nu
sunt invariabil identități fixate in sistemul in care se găsesc, ci persoane;
identitățile nu reprezintă categorii naturale.
Alte implicații etice: lumea si omul trebuie să tindă spre imaginea originara a
lucrurilor. Economia, munca si știința sau servesc unei perfecționări in ordine
sofianică, sau sunt surse de alienare si degenerare umană. Omul, prizioner al
nevoilor materiale, e o deviere de la proiectul sofianic; activitatea economică sau
trebuie să servească unui scop extra-material/metafizic, sau este etic
descalificată sau rea. Scopul nu este omul material, ci omul spiritual si/sau
victoria spiritului.
Hans-Hermann Hoppe: proprietatea este baza capitalismului. Capitalismul se
bazează pe proprietatea privata. Iar proprietatea privata pe proprietatea asupra
propriului corp: suntem ființe corporale, iar din interacțiunea liberă cu lucrurile
si cu alți proprietari rezultă proprietate.
Hoppe crede ca un sistem trebuie sa extindă proprietatea asupra propriului corp
la toate dimensiunile existentei umane (pe care o extrage din situațiile inter-
umane non-agresive). Astfel, un sistem nu poate fi decât capitalist. Idealul
capitalist este nu întâmplător anarhist, o enorma piața libera unde proprietatea
poate fi valorificata fără a fi limitata sau exploatata de terți. Sistemul de
constrângere și taxare al statului de azi este bazat pe încălcarea regulii
proprietății asupra propriului corp.
Implicatii etice:

64
a) libertatea și proprietatea sunt inseparabile. Libertatea este libertate de acțiune
a corpurilor, care generează, din interacțiunea cu lucrurile si cu alte corpuri,
proprietate. Un sistem potrivit nu poate fi decât anarhist si capitalist. Idealul
acesta pare o utopie;
b) activitatea economica este bazata pe regula proprietății in repartizarea
marginala a beneficiilor, dar omul si munca nu sunt criterii supreme. (Criteriile
sunt: principiul diminuării marginale, profitul si/sau cererea).

Bibliografie
1.St.-D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial, ediţia a III-a, Ed. Universul
juridic, Bucureşti, 2012;
2.Gh. PIPEREA, Curs de drept comercial, vol. I-II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008/2009;
3.St.-D. CĂRPENARU, S. DAVID, Gh. PIPEREA, Legea comentată a
societăţilor comerciale, ediţia a V-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009;
4.I. TURCU, Tratat de drept comercial, vol. I-III, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2009;
5.I. TURCU, Tratat de insolvenţă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
6.I. TURCU, Legea procedurii insolvenţei comentată, ediţia a II-a, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2009;
7.Gh. PIPEREA, Societăţi comerciale, piaţa de capital, acquis-ul comunitar, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2005;
8.C. DUŢESCU, Legea pieţei de capital comentată, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2010;
9.Gh. PIPEREA, Dreptul Transporturilor, ediţia a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005;
10.Gh. PIPEREA, Introducere în dreptul contractelor profesionale, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2011;
11.Gh. PIPEREA, Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2012
12.D.A. SITARU, Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Partea generală, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2008; D.A. SITARU, C.P. BUGLEA, S.A.
STĂNESCU, Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Partea specială, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2008;
65
2.D.A. SITARU, Drept internațional privat, Tratat, Partea generală. Partea
specială – Normele conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului privat,
Ed. C. H. Beck, București, 2013;
3.Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului
din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale ("Roma I");
4.Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului
din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale ("Roma
II");
5.Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind
competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială ("Bruxelles I");
6.Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind
procedurile de insolvenţă.
7.I. DELEANU, Tratat de procedură civilă, vol. I şi II, Ed. Universul juridic,
Bucureşti, 2013;
8.I. LEŞ, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2013;
9.I. LEȘ, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, București,
2014;
10.M. TĂBÂRCĂ, Drept procesual civil, vol. I și II, Ed. Universul juridic,
Bucureşti, 2013;
11.Noul Cod de procedură civilă şi studiile publicate în legătură cu acesta în
revistele Dreptul, Revista Română de Drept Privat şi Curierul judiciar;
12.Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a NCPC, Legea nr. 2/2013 şi O.U.G.
nr. 4/2013;
13.Legislaţia privind organizarea judiciară, ediţia coordonată de Tr. C. BRICIU,
Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2012;
14. VOICULESCU Nicolae, Drept social european, curs universitar, Ed.
Universul juridic, București, 2014.

66
67