Curs 1

17 octombrie

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
(Introducere în psihologie)

Psihologia generală este considerată a fi ramura centrală a psihologiei,

care oferă baza teoretică şi metodologică pentru abordarea, înţelegerea şi
explicarea proceselor şi fenomenelor psihocomportamentale umane în situaţii
specifice. Psihologia generală reprezintă şi forma în care s-a constituit
istoriceşte psihologia ca ştiinţă independentă. Abia tîrziu au început să se
desprindă, succesiv, ramurile ei (psihologia muncii, educaţională, clinică,
socială, organizaţională, a artei etc). În prezent, tabloul psihologiei trebuie
reprezentat sub forma unui arbore, avînd ca tulpină solidă psihologia generală,
iar ca crengi, psihologiile de ramură (particulare). Abordarea problemelor
specifice ale psihologiilor de ramură trebuie să se întemeieze pe premisele din
psihologia generală.

Schema logică a cursului de fundamente ale psihologiei conţine trei

componente esenţiale:
1. O componentă generală, abstractă, introductivă, în care se prezintă
aspectele metodologice, epistemologice, filosofice şi semantice ale psihologiei
ca ştiinţă.
2. O componentă analitică, întemeiată pe operaţiile de descompunere şi
delimitare a sistemului psihic în procese şi funcţii individuale specifice, precum
şi pe analiza acestor funcţii şi procese psihice luate una cîte una, din punctul de
vedere al conţinutului, al mecanismelor de realizare şi al rolului pe care îl joacă
în ansamblul sistemului psihocomportamental.
3. O componentă logic concretă (integrativă), prin care se face
restabilirea tabloului iniţial al vieţii psihice în diversitatea şi specificitatea
determinărilor sale interne de structură şi funcţionare. Această porţiune a
cursului va sta sub egida unui concept nou, cu valoare integrativă
supraordonată, conceptul de personalitate. Acest concept subordonează şi
circumscrie conţinutul tuturor celorlalte noţiuni din psihologie, inclusiv pe cea
de sistem psihic.

Analiza evoluţiei cunoaşterii psihologice şi

a devenirii psihologiei ca ştiinţă

1
 Ca preocupare a omului pentru înţelegerea şi explicarea fenomenelor
vieţii sale sufleteşti, psihologia este foarte veche. Începuturile ei datează din
momentul cînd omul a devenit conştient de sine şi, pe lîngă întrebările şi
problemele legate de procesele şi fenomenele din natură, a început să formuleze
întrebări şi probleme legate de propria sa viaţă sufletească şi propria conduită.
Din această perspectivă, psihologia este la fel de veche ca fizica, mecanica şi
astronomia.
Ca ştiinţă de sine stătătoare, psihologia are o istorie relativ scurtă,
depăşind cu puţin o sută de ani. Comparată cu astronomia, mecanica şi fizica
din acest punct de vedere, este una din cele mai tinere ştiinţe. Întîrzierea
constituirii ei ca disciplină de sine stătătoare se datorează atît complexităţii
extraordinare a domeniului vieţii psihice a omului, cît şi dificultăţilor de a
satisface cerinţele paradigmei sau modelului logic de circumscriere şi definire a
unei ştiinţe, impus de către mecanică şi fizica clasică.
Printre alte exigenţe, acest model logic impunea obiectivitatea,
măsurabilitatea şi cuantificabilitatea fenomenelor supuse studiului. Raportată la
specificul vieţii sufleteşti a omului, această cerinţă este aproape inoperantă,
întrucît fenomenele vieţii psihice nu puneau în evidenţă (precum fizica sau
mecanica) existenţa unor proprietăţi sensibile, nemijlocit perceptibile, care să
poată fi măsurate şi cuantificate. Neavînd asemenea însuşiri, se excludea de la
bun început posibilitatea ca studiul fenomenelor psihice umane să se realizeze
cu metode obiective şi în contextul unei ştiinţe autentice. Immanuel Kant, în
"Critica raţiunii pure", susţine o pledoarie întreagă pentru a demonstra
imposibilitatea existenţei unei ştiinţe psihologice de sine stătătoare. El
considera că proba de verificare a viabilităţii unei ştiinţe trebuie să fie gradul de
aplicare şi utilizare a metodelor matematice de analiză şi prelucrare a datelor.
Aceste metode matematice reclamă existenţa unor măsurători cantitative,
obiective, ori fenomenele psihice ale omului, neavînd proprietatea de a fi
nemijlocit perceptibile, nu pot fi măsurate. Implicit, în studiul lor nu se poate
face apel la metodele matematice. Singura dimensiune recunoscută de Kant
proceselor psihice era durata (dimensiunea temporală). Dar, spunea el, cu o
singură dimensiune nu se poate stabili un sistem coerent de coordonate. De
aceea, cunoaşterea psihologică trebuie să rămînă în preocuparea exclusivă a
filosofiei sau, poate, cîndva, a unei antropologii generale.

Această situaţie impune să recurgem la o periodizare a evoluţiei istorice

a cunoaşterii psihologice, în patru etape (perioade) principale, astfel:
1. Etapa preştiinţifică;
2. Etapa filosofică;
3. Etapa ştiinţifică, analitică şi intern contradictorie;
4. Etapa ştiinţifică sistemică integrativă.

2
 1. Etapa preştiinţifică începe din momentul cînd omul a început să-şi
pună explicit întrebări şi probleme despre natura, esenţa şi locul fenomenelor
psihice în Univers şi continuă pînă în antichitatea tîrzie (sec. V-IV î. Hr.), cînd
se constituie primele sisteme filosofice coerente şi închegate. Etapa se numeşte
preştiinţifică întrucît la acea vreme nu se constituiseră încă ştiinţele ca forme
riguroase de cunoaştere.
În această perioadă, cunoaşterea fenomenelor psihologice este încadrată
în cunoaşterea comună, realizată cotidian şi situaţional, pe baza experienţei
imediate a omului într-o comunitate, în contextul comunicării dintre indivizii
acelei comunităţi. Răspunsurile date la întrebările privind natura şi fenomenele
psihice erau naive şi întemeiate pe admiterea principiului animismului (de la lat.
anima = a însufleţi). Principiul animismului şi concepţiile animiste se întemeiau
pe recunoaşterea existenţei unei forţe motrice în afara fiinţelor şi lucrurilor,
forţe de natură ocultă, deseori numite spirite. Aceste spirite, de esenţă
supranaturală, se întrupează şi poposesc temporar şi situaţional în lucrurile sau
fiinţele pămîntene, insuflîndu-le mişcarea şi direcţia de mişcare. Astfel,
fenomenele psihice vor fi considerate ca o expresie a acţiunii acestor spirite la
nivelul fiinţei umane.
Tot atunci se formulează existenţa mai multor forme de anima, care
coexistă în om: o anima generală, prin care omul se înrudeşte psihic cu alte
animale; o anima umbră care-l însoţeşte permanent în activităţile sale cotidiene;
o anima călătoare, care se manifestă în somn, timp în care călătoreşte în alte
lumi şi apoi, la trezire, se întoarce; şi în sfîrşit, o anima nucleu, cea mai
importantă dintre toate, care dă continuitate în timp fiinţei umane şi care la
moarte părăseşte trupul şi se întoarce în imperiul spiritului, de unde a venit.
Acolo intră în legătură cu animele altor persoane şi astfel rezultă viaţa spirituală
a unei alte lumi, lumea "de dincolo".
Pe baza acestui sistem de înţelegere se clădeşte sistemul practicilor de
intervenţie şi influenţare a stărilor sufleteşti şi a comportamentelor umane.
Aceste practici se vor reuni sub egida noţiunii de magie, care a constituit
principalul mod în care omul primitiv încerca să acţioneze asupra forţelor
naturii şi asupra forţelor interioare proprii. Magia se va asocia cu mitologia,
care va deveni un cadru general de referinţă în explicarea descendenţei
generaţiilor şi, de asemenea, a fenomenelor de grup (războaie etc.)
Concepţiile animiste se vor înrădăcina în structura profundă a fiinţei
umane şi vor deveni ceea ce Carl Gustav Jung denumea arhetipuri. Arhetipurile
alcătuiesc inconştientul colectiv, care are rolul principal în constituirea
personalităţii indivizilor şi în tipologia comportamentelor lor. Putem afirma că
această viziune şi concepţie naiv-mistică despre suflet se va perpetua în
succesiunea epocilor istorice sub denumirea de "psihologie populară". Chiar şi
după apariţia psihologiei ca ştiinţă independentă, psihologia populară va
continua să fiinţeze şi să ocupe o pondere mare în mentalitatea oamenilor
contemporani.

3
 2. Etapa filosofică începe din antichitatea tîrzie (sec. V-IV î. Hr.) şi
durează pînă în 1879, cînd se produce desprinderea psihologiei de filosofie.
Această perioadă se caracterizează prin faptul că abordarea, analiza şi
interpretarea fenomenelor psihice capătă caracter sistematic, coerent, pe baza
unor criterii logice şi în conformitate cu anumite ipoteze sau principii
metodologice generale. Toate marile sisteme filosofice vor avea în structura lor
un spaţiu special dedicat psihologiei, respectiv descrierii şi explicării
fenomenelor psihice ale omului. Cunoaşterea filosofică în general, inclusiv
cunoaşterea filosofică a psihicului, se va întemeia pe o anumită platformă cu
caracter ideologic şi metodologic specific, derivată din modul în care s-a
răspuns la problema fundamentală a filosofiei, şi anume problema raportului
dintre spirit şi materie, dintre gîndire şi corp, dintre conştiinţă şi creier.
Răspunsul la această problemă a dus la desprinderea iniţială a două mari direcţii
de gîndire filosofică: linia materialistă şi cea idealistă.

Linia materialistă se va caracteriza prin admiterea materiei ca unic

început primordial şi determinant şi prin considerarea spiritului, gîndirii,
conştiinţei, drept factori secundari şi derivaţi. În antichitate, reprezentanţii
acestei linii au fost Democrit, Epicur şi Heraclit. Ei formulează concepţia
atomistă de explicare a lumii, punînd la baza existenţei Universului cea mai
mică unitate materială imaginată atunci: atomul.
În concepţia atomistă, sufletul este material, substanţial, el fiind realizat
prin intermediul unui anumit tip de atomi (de formă rotundă, de mărime mică şi
foarte rapizi) denumiţi atomii focului. Se considera că un mecanism al dinamicii
psihicului îl constituie actul respiraţiei, prin care sunt eliminaţi din corp atomii
uzaţi şi sunt introduşi atomii integri, "nobili", acesta fiind "principiul primenirii
sufletului".
Această linie materialistă a fost perpetuată de-a lungul secolelor în
lucrările lui Bacon şi Locke (sec. XVI-XVII), apoi ale materialiştilor vulgari
(Bückner, Vogt şi Molechotte, sec. XVII), ale marilor materialişti francezi
(Diderot, D'Holbach, Helvetius şi La Mettrie, sec. XVIII) şi ale lui Feurbach,
Marx şi Engels în sec. XIX.
Concepţia atomistă a fost înlocuită cu concepţia funcţionalistă despre
suflet, care afirmă că sufletul apare ca rezultat al funcţionării sistemului nervos
central, a creierului, şi ia forma fie a unei secreţii (în materialismul vulgar se
considera că creierul "secretă" gîndire tot aşa cum vezica biliară secretă bila),
fie a unei reflectări ideale, nonsubstanţiale, concretizată în imagini, concepte
sau trăiri emoţionale, afective. Considerarea psihicului ca reflectare ideală apare
la materialiştii francezi şi va fi amplu dezvoltată în materialismul sec. XIX.
Din materialismul secolului XIX a derivat o formă particulară a
materialismului secolului XX: materialismul dialectic. Acesta s-a format prin
îmbinarea dintre principiul materialist (anume că materia este factorul

4
primordial al Universului, iar spiritul este factor secundar, derivat) şi metoda
dialectică, în care se admite trecerea acumulărilor cantitative în transformări
calitative şi negarea noului de către vechi, a inferiorului de către superior.
Această metodă, dezvoltată amplu de Hegel în forma teză-antiteză-sinteză,
explică natura psihicului conform principiului materialist, dar în concordanţă cu
exigenţele metodei dialectice (anume recunoaşterea trecerii acumulărilor
cantitative în transformări calitative). Astfel, psihicul apare deja ca realitate, ca
entitate specifică.
Prin epistemologia ştiinţelor, materialismul dialectic a fost transformat
şi integrat în materialismul ştiinţific.

Linia idealistă se întemeiază pe admiterea spiritului, a Ideii absolute, a

gîndirii, ca factor primordial şi unic început, iar materia este considerată ca
factor secund, derivat. Începutul acestei linii se regăseşte în opera lui Platon
("idealismul obiectiv"); linia este perpetuată în Evul Mediu prin Toma d'Aquino
şi Sfîntul Augustin, iar în timpurile moderne prin filosofia clasică germană -
Kant şi Hegel ("Fenomenologia spiritului"). La Kant, factorul primordial este
reprezentat de categoriile universale înnăscute şi imanente, iar la Hegel, de
Ideea absolută.
În cadrul liniei idealiste se ajunge la o atitudine dogmatică, promovată şi
de teologie: acceptă şi nu cerceta. În prezent, această linie de explicare a naturii
şi a esenţei fenomenelor psihice este repudiată de ştiinţă, dar îmbrăţişată într-o
anumită formă în teologie şi religie.

3. Etapa ştiinţifică, analitică şi intern contradictorie începe în anul 1879,

an în care savantul Wilhelm Wundt înfiinţa la Leipzig primul laborator de
psihologie experimentală. Importanţa acestui act consta în faptul că, pentru
prima dată, s-a făcut dovada posibilităţii de aplicare sistematică a metodei
experimentului obiectiv în studiul fenomenelor psihice şi al stărilor subiective
interne. Înfiinţarea acestui laborator marchează desprinderea psihologiei de
filosofie şi constituirea ei în ştiinţă independentă. Din acest moment se va
înregistra un proces accelerat de desfăşurare a cercetărilor psihice concrete şi de
acumulare a unor date şi fapte experimentale obiectiv constatate privind
conţinutul, dinamica şi mecanismul diferitelor funcţii şi procese psihice
particulare. Metoda experimentală a debutat cu studiul reacţiilor motorii şi al
senzaţiilor simple şi s-a extins spre procesele psihice superioare: gîndirea,
rezolvarea de probleme, formarea conceptelor, luarea deciziilor, precum şi spre
studiul fenomenelor psihice dispoziţionale (motivaţia, afectivitatea). Dat fiind
faptul că cercetarea se face prin delimitări riguroase a unor funcţii şi procese
particulare din cadrul întregului psihic, perioada aceasta se numeşte analitică.
Concomitent cu acumularea de date concrete, experimentale, încep să
apară divergenţe privind modul de interpretare a acestor fapte, natura obiectului
psihologiei şi specificul diferitelor componente ale sistemului psihic în

5
desfăşurarea activităţii şi comportamentului. De aceea, perioada se numeşte şi
"intern contradictorie". În ştiinţa psihologică apar şi se confruntă o serie de
curente şi şcoli care i-au subminat unitatea internă.

6
 Curs 2
25 octombrie

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Aceste neînţelegeri (despre care s-a discutat la sfîrşitul cursului anterior) s-au
produs în legătură cu două probleme esenţiale de cunoaştere psihologică. Prima problemă
este aceea a obiectului specific de studiu pe care trebuie să-l aibă psihologia, iar a doua
problemă este cea a modului de desfăşurare a cercetării ştiinţifice şi modul de explicare a
organizării şi funcţionării interne a psihicului.
În legătură cu problema obiectului de studiu, divergenţele de păreri s-au
constituit în trei orientări sau şcoli principale: şcoala introspecţionistă, şcoala
behavioristă şi şcoala psihanalitică.

Potrivit şcolii introspecţioniste, obiectul de studiu al psihologiei trebuie să-l

reprezinte conştiinţa. Psihicul uman era integral redus la sfera conştiinţei:
psihic=conştiinţă. Conştiinţa era definită ca o sumă de stări şi procese de ordin subiectiv
date nemijlocit subiectului, fără vreo legătură semnificativă cu obiectele şi fenomenele
lumii exterioare şi cu manifestările comportamentale ale subiectului. Astfel, conştiinţa
devenea o lume ermetic închisă în sine, care nu se putea proiecta, exterioriza în nici un
fel. Ca urmare, cunoaşterea psihologică nu putea să se întemeieze decît pe utilizarea unei
singure metode, care era denumită introspecţie (de la termenii greceşti. intro=interior şi
spectos=privire). Introspecţia avea sensul de privire de către subiect, cu ochiul său
interior, pe scena conştiinţei, pentru a constata fenomenele care se produc la un anumit
moment dat. Informaţia despre cele constatate de subiect despre sine trebuiau să fie
comunicate cercetătorului. Consemnînd relatările subiectului, acesta le supunea apoi unor
proceduri de prelucrare, evaluare şi cercetare, obţinîndu-se în final o anumită teorie sau
un set de judecăţi teoretice despre natura şi caracteristicile fenomenelor de conştiinţă.
Metoda introspecţionistă nu satisfăcea însă exigenţele impuse de modelul
cercetării ştiinţifice autentice, anume cerinţa obiectivităţii, cerinţa măsurabilităţii, cerinţa
cuantificabilităţii şi cea a matematizării. Psihologia, deşi se desprinsese de filosofie,
continua să se menţină în planul analizelor şi interpretărilor, tot în limitele unor
coordonate filosofice de ordin metafizic şi speculativ. Nemulţumiţi de această stare de
lucruri, diferiţi reprezentanţi ai cunoaşterii psihologice au început să ridice obiecţii şi
critici faţă de psihologia introspecţionistă şi să încerce altă modalitate de circumscriere şi
definire a obiectului de studiu al psihologiei.

Unul dintre aceştia a fost psihologul american John Watson, care, în 1912-1913
a publicat în jurnalul american de psihologie un amplu articol programatic în care
respingea perspectiva oferită de psihologia introspecţionistă şi propunea ca obiect de
studiu al psihologiei manifestările comportamentale exterioare ale subiecţilor, care, după
părerea sa, se produc în mod legic şi necesar la acţiunea diferiţilor stimuli din mediu.
Referindu-se la conştiinţă aşa cum era ea definită de introspecţionişti, Watson afirma că
ea nu există, că este o fantezie, o pură ficţiune născocită de filosofi. Ca urmare, ceea ce nu
există, nu poate constitui obiectul unei cercetări ştiinţifice riguroase. Singura realitate
psihologică existentă este comportamentul, ca sumă a unor reacţii specifice de răspuns ale
organismului la stimulii din afara lui. Schema după care se derulează reacţiile
comportamentale ca răspunsuri la stimulii de tip exterior va fi una de tip cauzal univoc,
stimularerăspuns, SR.
Potrivit acestei scheme, fiecare reacţie de răspuns particulară este în funcţie de
un anumit stimul (este provocată de un anumit stimul). Sarcina cunoaşterii psihologice va
consta astfel în realizarea a două obiective: 1) Fiind dat un anumit stimul S, să prevadă
reacţia de răspuns R pe care o va produce atunci cînd este aplicat organismului; 2)
Observînd o reacţie de răspuns R, să identifice stimulul S care a dus la apariţia ei.
Predicţiile capătă în acest caz un caracter precis, sigur, întrucît legătura dintre stimul şi
reacţie este univoc-cauzală.
Reacţiile comportamentale de răspuns posedă atributul obiectivităţii, putînd să
fie observate în mod nemijlocit, înregistrată şi măsurată. Măsurabilitatea reacţiilor de
răspuns va fi favorizată de faptul că ele posedă proprietăţi sensibile, ca: intensitatea
(forţa), amplitudinea, viteza, traiectoria, durata. Fiecare din aceste proprietăţi poate să fie
exprimată cu ajutorul unor unităţi de măsură naturale, fizice sau convenţionale (logică) şi,
ca urmare, în analiza şi interpretarea rezultatelor cercetării, devine posibilă folosirea
metodei statistico-matematice.
Cercetarea psihologică satisface astfel toate cerinţele ştiinţifice, iar psihologia
devine o disciplină organizată şi obiectivă, la fel ca fizica sau biologia. Noua psihologie
pe care o proiectează behaviorismul va lua şi denumirea de psihologie obiectivă, pentru a
sublinia opoziţia ei faţă de psihologia introspecţionistă, considerată subiectivă.
Din păcate, nici modelul oferit de behaviorism nu a dat satisfacţie deplină în
ceea ce priveşte circumscrierea şi definirea obiectului de studiu al psihologiei. Acestui
model i s-au reproşat două carenţe fundamentale. Mai întîi, reducţionismul simplist care
făcea ca legătura dintre stimulii externi şi reacţiile de răspuns să fie exclusiv de tip
cauzal-univoc, lucru care nu era confirmat de întreaga realitate complexă a
comportamentelor umane. În acest mod, omul era transformat dintr-un subiect activ,
înzestrat cu capacitate de decizie şi deliberare, într-un simplu mecanism robot care
răspunde mecanic la influenţele din afară ale stimulilor.
O a doua obiecţie adusă behaviorismului a fost respingerea componentelor vieţii
psihice interne, considerarea lor ca inexistente şi absolutizarea verigii comportamentale
externe. Se dovedea astfel că şi noua orientare, behaviorismul, păcătuia din punct de
vedere metodologic prin aceeaşi meteahnă a ruperii şi izolării celor două planuri ale
existenţei umane: planul subiectiv interior, reprezentat de ansamblul trăirilor,
reprezentărilor, ideilor, atitudinilor, trăsăturilor de personalitate, şi planul obiectiv,
exterior, reprezentat de răspunsurile şi acţiunile comportamentale orientate spre situaţiile
din afară. Astfel, dacă introspecţionismul absolutiza planul subiectiv, intern,
behaviorismul îl absolutiza pe cel obiectiv, extern.

În problema definirii obiectului de studiu al psihologiei, piatra de încercare a

constituit-o raportul dintre planul obiectiv exterior şi cel subiectiv interior. Ambele
orientări au acţionat absolutizat, opunînd cele două planuri ca entităţi esenţialmente
diferite.
 Luînd în considerare reproşurile şi criticile aduse, behaviorismul a început să fie
supus, după 1933, unor operaţii de revizuire şi corecţie. Principala corecţie făcută a
constat în reabilitarea şi recunoaşterea stărilor şi conţinuturilor interne ale conştiinţei şi
admiterea faptului că ele deţin un rol de filtru şi modulator în raport cu răspunsurile şi
actele comportamentale exterioare. Noua orientare va căpăta denumirea de neo-
behaviorism. Acesta a făcut un pas mare înainte spre găsirea unei soluţii rezonabile şi
general acceptabile la problema obiectului de studiu al psihologiei.
Conform neo-behaviorismului, cercetarea psihologică trebuie să stabilească şi să
descopere legile existente cu privire la interacţiunile dintre trei mulţimi de variabile:
1) Mulţimea variabilelor independente, care consta în stimulii şi situaţiile pe care
cercetătorul le alege pentru a provoca subiectul şi a-l determina să se manifeste într-un
anume fel.
2) Mulţimea variabilelor intermediare, alcătuită din stările subiective interioare,
afective şi motivaţionale, şi conţinuturile experienţelor dobîndite în cursul proceselor
anterioare de învăţare de către subiect. Aceste variabile fac ca relaţia dintre stimul şi
reacţie să devină dintr-una cauzală, cum era considerată iniţial, una de tip probabilist.
(Fiind dat un stimul, reacţia nu se mai produce în mod necesar, ci numai cu o anumită
probabilitate.)
3) Mulţimea variabilelor dependente, alcătuită din răspunsurile, reacţiile
subiectului.
În noua schemă, pentru a explica comportamentul exterior, cercetătorul nu
trebuie să se limiteze la analiza stimulului, ci trebuie să ia în considerare analiza
variabilelor imtermediare. De aici derivă deschiderea perspectivei de a înlăturare a
rupturii şi opoziţiei dintre planul subiectiv şi cel obiectiv şi includerea în sfera cercetărilor
psihologice, concomitent, a ambelor planuri. (Această deschidere va fi perfectată prin
intermediul aşa-numitei psihologii a conduitei şi activităţii. Psihologia conduitei a fost
formulată de Pierre Janet, care susţinea că actele comportamentale, bazate şi orientate
spre scopuri pe care subiectul şi le propune şi spre care se orientează anticipat.)
Psihologia activităţilor este o formulare mai largă a interacţiunilor dintre planul
interior şi cel exterior, al comportamentului; a fost fundamentată de J. Piaget, Henry
Wallon, Leon Vîgoţki, A. Leontiev şi s-a impus ca dominantă la începutul secolului XX.
Activitatea este considerată o formă fundamentală de manifestare finalistă a
omului, care defineşte specificul relaţiei sale cu mediul, de-a lungul principalelor etape
ale evoluţiei sale ontogenetice. Activitatea este o structură funcţională unitară între
organizarea psihică internă a individului şi exprimarea exterioară prin intermediul
diferitelor acţiuni. Ea are caracter finalist sau orientat în vederea obţinerii unui anumit
rezultat sau produs care să satisfacă aşteptările, trebuinţele sau interesele subiectului
respectiv. Activitatea nu se desfăşoară în mod aleator, ci se desfăşoară sub coordonatele
unor obiective.
Se disting trei forme de activitate:
1) Activitatea de joc; dominantă pentru vîrsta copilăriei, preşcolară;
2) Activitatea de învăţare: dominantă pentru perioada şcolarizării individului (7-
14-16 ani)
3) Activitatea de muncă; are două componente: munca fizică (executivă) şi
munca
 ramas
intelectuală (creativă).
Cunoaşterea psihologică trebuie să urmărească individul în contextul specific al
unei activităţi dominante sau alta.
Psihologia activităţii conduce la concluzia că psihologia trebuie să aibă ca obiect
de studiu unitatea funcţională dialectică, contradictorie dintre organizarea psihică internă
şi tabloul comportamental exterior în toate ipostazele şi modalităţile lor de manifestare: la
nivel animal şi la nivel uman, în normal şi în patologic, la copil, adolescent, tînăr, matur,
vîrstnic.
S-a continuat să se meargă pe linia comportamentului uman prin raportarea la
conştiinţă; în al doilea deceniu al secolului se produce în această optică o modificare
importantă, căreia se datorează psihanaliza.
Fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud, este primul care, în istoria psihologiei,
intercorelează şi adună toate referirile şi datele concrete care vorbeau despre existenţa şi a
unei alte componente a psihicului în afară de conştiinţă componentă care, prin
manifestările sale interne, se deosebeşte de conştiinţă şi i se opune acesteia; ea a fost
denumită inconştient.
Introducerea inconştientului va determina modificarea sferei iniţiale a noţiunii de
psihic: psihic = conştiinţă (conştient) + inconştient. Şi cum între aceste componente,
trecerea nu se face direct, Freud a introdus noţiunea de subconştient. Freud nu se opreşte
la solicitarea ca inconştientul să fie introdus în componenţa obiectului de studiu al
psihologiei; el spune că acesta trebuie să devină obiectul central al cunoaşterii
psihologice, provocînd astfel o adevărată răsturnare de planuri.
Inconştientul este declarat factor determinant al întregii dinamici psihologice a
individului, cauzalitate a manifestărilor sale psihice: "Orice act comportamental îşi are
rădăcina în inconştient.) Astfel se naşte psihanaliza (sau psihologia abisală).
Prin psihologia abisală se subliniază faptul că obiectul central al psihologiei este
inconştientul. Dacă opoziţia dintre inconştient şi conştient a fost foarte puternică pînă la
sfîrşitul primei jumătăţi a secolului nostru, inconştientul fiind repudiat din sfera corpului
psihologiei, în schimb în a doua jumătate opoziţiile s-au redus şi s-a văzut că sfera
psihologiei este mai largă decît sfera conştiinţei. Astfel, a ajuns să se considere că
obiectul de studiu al psihologiei îl constituie studiul relaţiilor şi interacţiunilor dintre cele
trei instanţe funcţionale principale: blocul conştiinţei, blocul subconştientului şi blocul
inconştientului.

Definiţie:
Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu descoperirea şi formularea legilor şi
mecanismelor organizării psihice interioare în raporturile dialectice dintre conştiinţă,
subconştient şi inconştient şi interacţiunile acestora cu manifestările lor exterioare în
comportament.
 Relativ la aspectele individuale, particulare şi generale, în cunoaşterea
psihologică se manifestă o serie de divergenţe şi dispute care au dus la constituirea unor
orientări opuse: orientarea nomotetică (de la nomos=lege) şi orientarea idiografică
(idio=propriu, specific).
Orientarea nomotetică susţine că psihologia trebuie să se ocupe şi să se rezume
la studiul generalului, la dezvăluirea şi formularea legilor cu caracter general, aplicabile
tuturor indivizilor şi în orice situaţie. Se constituie noţiunea de "om" în general, care se
caracterizează prin acele atribute care se regăsesc în anumite legi universale.
Orientarea idiografică oferă o perspectivă opusă, susţinînd necesitatea ca
psihologia să se ocupe cu studiul individualului, a specificului şi să studieze indivizii
concreţi, aşa cum există ei în realitate, şi nu indivizi presupuşi, indivizi în general. Astfel,
psihologia iese din sfera ştiinţelor şi intră în sfera disciplinelor istorice, antropologice în
care se foloseşte metoda ordinii calitative, ce permite evidenţierea diferenţelor şi a
identităţii specifice şi ireductibile.
Apare şi aici o dificultate de explicaţie: cum se poate înţelege şi explica
individul luat în sine şi neraportat la ceva? Dacă se procedează astfel, individul luat în
sine riscă să devină neinteligibil; el trebuie să fie raportat la un cadru general (Henri
Pieron).
Soluţia acestei dileme dintre nomotetic şi idiografic se dă pe baza principiului
relativ, (şi-şi), nu pe baza celui sau-sau: cunoaşterea idiotetică a individului acţionează în
virtutea unui general, iar cunoaşterea generală există în baza unei cunoaşteri individuale.
 Curs 3
1 noiembrie

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Principiile fundamentale ale psihologiei

În cadrul oricărei ştiinţe se desprind şi se formulează o serie de principii

metodologice generale care ghidează desfăşurarea actului concret de cercetare şi cunoaştere şi
stabilesc coordonatele de analiză şi interpretare a naturii şi specificului fenomenelor studiate.
Şi în cadrul psihologiei ştiinţifice a existat o asemenea preocupare, care s-a finalizat
prin formularea următoarelor principii esenţiale:
1. Principiul determinismului;
2. Principiul reflexului;
3. Principiul reflectării şi modulării informaţionale;
4. Principiul unităţii conştiinţă-activitate, plan subiectiv intern-plan obiectiv extern;
5. Principiul genetic şi al istorismului;
6. Principiul sistemicităţii.

1. Principiul determinismului îl găsim în toate ştiinţele particulare. El postulează

necesitatea ca analiza şi interpretarea fenomenelor să se realizeze permanent prin raportare la
cauzele externe care le-au provocat. Potrivit acestui principiu, nu există nici un fenomen real
care să nu se încadreze între anumite coordonate spaţio-temporale concrete şi care să nu aibă
la bază o cauză sau un factor determinativ. Cauzele, la rîndul lor, au un caracter obiectiv şi
sunt cognoscibile, adică pot fi dezvăluite şi cunoscute.
Principiul determinismului se opune principiului imanentismului (sau indeterminis-
mului), care consideră că fenomenele există prin ele însele şi au un caracter predeterminat,
preexistent, că producerea lor nu se datoreşte unor cauze obiective reale, ci acţiunii unui
principiu generic supranatural. De aceea, acest principiu al indeterminismului recomandă în
analiza fenomenelor situarea în interiorul lor fără nici un fel de relaţionare cu alte fenomene şi
cu alte obiecte din afară.
Cunoaşterea ştiinţifică s-a constituit în dispută şi luptă permanentă cu cunoaşterea
non-ştiinţifică de factură mistico-religioasă, susţinînd necesitatea raportării fenomenelor
studiate la o cauzalitate reală şi obiectivă. Iniţial, principiul determinismului se baza pe
admiterea şi recunoaşterea doar a aşa-numitei legături cauzale univoce, în cadrul cărora relaţia
de dependenţă între efect (E) şi condiţie sau cauză (C) este una necesară şi absolută, astfel că,
atunci cînd este dată condiţia C, efectul E se produce în mod necesar şi invariabil.
Totodată, în forma lui iniţială, principiul determinismului considera relaţia de
determinare ca avînd un singur sens de derulare, de la C la E (CE). Acest gen de
determinism a luat denumirea de liniar sau deschis. Printr-un astfel de determinism, care a
fost elaborat în cadrul mecanicii şi fizicii clasice, se încerca explicarea producerii şi dinamicii
tuturor categoriilor de fenomene, atît fizice, mecanice, cît şi biologice, psihologice şi sociale.
În psihologie, această formă a determinismului liniar a fost introdusă şi susţinută de
către şcoala behavioristă prin cunoscuta schemă de analiză stimul-reacţie (SR). După
apariţia metodei cibernetice, care se întemeia pe studiul procesului de reglare (sau de comandă
şi control), în conceperea determinismului şi a relaţiei de determinare s-a produs o modificare
calitativă determinată de luarea în considerare şi a legăturii inverse, CE, de la efect la cauză.
Relaţia devine în acest caz, din liniară, circulară, iar determinismul ne apare ca o
interacţiune dinamică între C şi E, interacţiune în cadrul căreia nu doar cauzele generează
anumite efecte, ci şi efectele, la rîndul lor, produc modificări la nivelul cauzei. Delimitarea

1
între cauză şi efect capătă astfel caracter relativ, cei doi termeni schimbîndu-şi mereu rolurile
şi poziţiile de-a lungul momentelor temporale şi în contexte situaţionale diferite, astfel că nu
există ceva care să se situeze exclusiv pe poziţie de cauză sau de efect. Ceea ce aici şi acum se
află pe poziţie de cauză, acolo şi atunci se poate situa pe poziţie de efect.
O a doua modificare calitativă în conceperea relaţiei de determinare a constat în
admiterea existenţei, în afară de dependenţele necesare şi necondiţionate între E şi C, şi a
existenţei unor dependenţe mai slabe, în care, fiind dată o condiţie C, efectul E nu se produce
în mod necesar, ci numai cu o anumită probabilitate. Astfel se delimitează două forme
principale de determinism, care trebuie considerate la fel de reale, obiective şi importante
pentru cunoaşterea ştiinţifică: forma determinismului cauzal (dinamic) şi forma
determinismului statistic (probabilist).
Determinismul dinamic reflectă legătura şi dependenţa de ordin cauzal necesar între
fenomene. Acest gen de determinism caracterizează în mare măsură producerea fenomenelor
în mecanică şi fizică. Aici se operează cu relaţii de cauzalitate directă şi necesară. Pe baza
acestei cauzalităţi şi a acestui determinism se formulează categoria legilor dinamice cu care
operează mecanica şi fizica clasică. Specificul legilor dinamice constă în aceea că ele se pot
verifica pe cazuri individuale, singulare. Pentru a demonstra o astfel de lege nu e nevoie să
recurgi la testarea unui număr mare de obiecte şi fenomene, ci este suficient să te adresezi
unui singur obiect sau fenomen.
Determinismul statistic exprimă legături şi dependenţe relative, de intensitate mai
slabă, între anumite cauze şi anumite efecte. Pe lîngă condiţiile controlabile şi verificabile, în
determinarea efectelor intervin şi aşa-numiţii factori aleatori, imprevizibili şi incontrolabili.
Prezenţa şi acţiunea lor face ca legătura principală între cauzele controlabile şi efectele
aşteptate să se modifice în sens pozitiv sau negativ. Modificarea în sens pozitiv înseamnă că
acţiunile condiţiilor aleatorii pot să amplifice acţiunea condiţiilor controlabile şi să favorizeze
producerea efectului, să-i sporească probabilitatea de apariţie. Modificarea în sens negativ
înseamnă că acţiunile condiţiilor aleatorii diminuează şi frînează acţiunea condiţiilor
controlabile şi blochează producerea efectului aşteptat. În cazul determinismului statistic,
probabilitatea efectelor nu mai are efect categoric, precis, ca în cazul determinismului
dinamic, ci are caracter relativ.

În domeniul fenomenelor psihocomportamentale ale omului, forma cea mai adecvată

de determinism pe care trebuie întemeiat demersul de analiză şi interpretare este
determinismul statistic. Pe baza lui se întemeiază categoria legilor statistice, care exprimă
relaţiile de dependenţă posibile între fenomene, dar nu şi necesare.
Legea statistică are unele caracteristici:
1) Poate fi pusă în evidenţă şi formulată doar pe baza studierii unui număr mare de
cazuri individuale;
2)Verificabilitatea unei astfel de legi nu se realizează pe cazuri luate izolat, ci pe
mulţimi relativ mari de cazuri individuale.
De aici provine caracterul mediat (statistic) al determinismului fenomenelor
psihocomportamentale. Dacă omul ar fi o simplă maşină, comportamentul său s-ar încadra în
rigorile determinismului dinamic şi ar deveni valabilă schema behavioristă. Verificabilitatea
unei astfel de legi nu se realizează pe cazuri luate izolat, ci pe mulţimi relativ mari de cazuri
individuale.
De aici provine caracterul mediat (statistic) al determinismului fenomenelor
psihocomportamentale. Dacă omul ar fi o simplă maşină, comportamentul său s-ar încadra în
rigorile determinismului dinamic şi ar deveni valabilă schema behavioristă, SR. Maşina este
lipsită de un fond de experienţă interioară, acumulată în timp, care să se colecteze în
elaborarea răspunsurilor la solicitările actuale din afară. Omul este un sistem "istoricizat",

2
capabil să înmagazineze experienţă, să o păstreze şi să o utilizeze în elaborarea reacţiilor la
stimulii şi situaţiile noi. Acest fond intern de experienţă, ca şi dinamismul stărilor interne
funcţionale, se constituie în acea mulţime de condiţii şi de factori aleatori, imprevizibili şi
necontrolabili, care intervin între stimul şi răspuns modificînd gradul de dependenţă dintre ele.
Conform acestei idei, spunem că acţiunea cauzelor externe se realizează refractîndu-
se, filtrîndu-se şi decantîndu-se prin mulţimea condiţiilor psihofizice interne ale subiectului.
De aici, dependenţa dintre stimulul care acţionează acum asupra subiectului X şi răspunsul pe
care-l dă el va fi condiţionată şi de intervenţia stărilor şi experienţelor interne ale subiectului
X. Mai mult decît atît: posedînd conştiinţă de sine, omul devine capabil să caute sensul şi
semnificaţia diferitelor împrejurări şi încercări la care este supus din afară de către un
cercetător, spre exemplu; astfel, el îşi va modula, îşi va modifica reacţiile în funcţie de părerile
pe care şi le formează referitor la acele împrejurări.
Determinismul psihologic este un determinism circular între situaţiile şi condiţiile
externe şi condiţiile interne ale subiectului, şi nu un determinism de tip statistic. În analiza şi
interpretarea fenomenelor psihocomportamentale trebuie luate în considerare două categorii
de factori (variabile):
- factori obiectivi externi (controlabili);
- factori interni (nu se pot observa şi controla nemijlocit, dar pe seama lor se put
neconcordanţele şi devierile înregistrate în relaţiile dintre stimuli şi răspunsurile subiectului).
În ce priveşte natura factorilor externi obiectivi, aceştia se clasifică în două categorii:
- factori naturali, fizici (climă, temperatură, umiditate etc.);
- factori socioculturali.
Specificul psihicului uman va fi determinat nu de factorii naturali, ci de cei
socioculturali. Astfel, principiul determinării trece, la nivelul psihicului uman, în determinism
(condiţionare) sociocultural.

2. Principiul reflexului susţine ca analiza şi interpretarea proceselor şi funcţiilor

psihice să implice şi dezvăluirea mecanismelor neurofiziologice prin care s-a realizat. A
explica un proces psihic înseamnă nu doar un răspuns la întrebarea "ce este el, cum se
individualizează în raport cu alte procese psihice", ci şi la întrebarea "cum se produce, care
este mecanismul lui". Psihologul trebuie să ştie că orice proces pe care îl studiază şi orice act
comportamental presupune un anumit mecanism neurofiziologic care trebuie dezvăluit.
Potrivit principiului reflexului, psihicul trebuie definit, printre altele, şi ca funcţie
specifică a creierului. Creierul reprezintă organul şi mecanismul psihicului uman, iar modul
lui de funcţionare este de tip reflex. Întreaga activitate a creierului are următoarele secvenţe:
1. Înregistrarea şi captarea acţiunii stimulilor din mediul intern şi extern; acest lucru
se realizează prin intermediul unor structuri specializate: receptorii (organele de simţ);
2. Analiza, prelucrarea şi interpretarea informaţiilor despre proprietăţile, natura şi
semnificaţia stimulilor recepţionaţi;
3. Raportarea acestor însuşiri şi semnificaţii ale stimulilor la anumite stări de
necesitate sau de motivaţie ale organismului;
4. Elaborarea, pe baza informaţiilor prelucrate şi interpretate, a unor răspunsuri
comportamentale cu efect adaptativ;
5. Înregistrarea şi analizarea informaţiei despre rezultatul sau efectul final al
răspunsurilor elaborate.
Succesiunea acestor secvenţe este reunită sub denumirea de activitate reflexă a
creierului. Această activitate pune în evidenţă două laturi: una obiectivă, fiziologică, şi una
subiectivă, psihologică. Latura fiziologică include ansamblul proceselor nervoase
fundamentale (de excitaţie şi inhibiţie) şi relaţiile dintre ele. Procesele nervoase sunt de esenţă

3
organică, bioelectrică sau biochimică; ele posedă proprietăţi măsurabile şi cuantificabile, ca de
exemplu amplitudinea, frecvenţa, faza, forma, durata, concentraţia, structura moleculară.
Latura psihologică, subiectivă include ansamblul funcţiilor şi proceselor psihice, care
sunt de sorginte şi de esenţă informaţională. Astfel, vorbim de procese senzoriale (senzaţii şi
percepţii), de procese formal abstracte (sau procese de gîndire), de imagini, reprezentări,
concepte figurale, concepte simbolic-abstracte, trăiri afectiv-emoţionale, motive, deliberări,
decizii etc.
În cadrul activităţii reflexe a creierului apare problema raportului sau relaţiei între
psihologic şi fiziologic. Această problemă a fost conştientizată încă din secolul XIX;
rezolvarea ei a avut soluţii diferite. Se pot delimita trei astfel de soluţii:
1. Soluţia de tip reducţionist monist idealist, care considera procesele psihice ca
factor primordial, determinant, iar procesele fiziologice factor secund derivat, apanaj sau
accesoriu al celor psihice.
2. Soluţia de tip reducţionist monist materialistă, care considera procesele fiziologice
ca factor primordial, determinant, iar procesele psihice le explica prin reducerea lor la
procesualitatea neuronală.
3. Soluţia dualistă, care considera cele două laturi ca fiind separate una de cealaltă şi
într-o relaţie de paralelism, aşa-numitul "paralelism psiho-fiziologic". Această soluţie a
persistat pînă de curînd în gîndirea ştiinţifică.
Depăşirea limitelor celor trei modele a devenit posibilă după ce în definirea
psihicului a fost introdusă noţiunea de informaţie. Noţiunea de informaţie semnificînd o
dimensiune a existenţei, a Universului, la fel de reală ca şi celelalte două (substanţa şi
energia), obligă la recunoaşterea specificităţii calitative a fenomenelor informaţionale şi se
opune reducerii acestor fenomene la suportul lor substanţial, energetic. În cazul relaţiei între
psihologic şi fiziologic, psihologicul exprimă dimensiunea informaţională, iar fiziologicul pe
cea energetică a organizării funcţionale a creierului. Între ele există o relaţie complexă şi
contradictorie, care poate fi decodificată în forma următoarei secvenţe:
1. Din punct de vedere genetic şi cronologic, fiziologicul precede psihologicul,
pregăteşte şi asigură posibilitatea constituirii şi manifestării acestuia din urmă. Nu există nici
un proces psihic care să nu se întemeieze permanent pe un suport fizic, pe o anumită dinamică
a proceselor nervoase fundamentale.
2. Nivelul calitativ al psihologicului este condiţionat de caracteristicile şi parametrii
realizării fiziologicului. Astfel, orice disfuncţie, perturbare în planul dinamicii fiziologicului
se răsfrînge negativ asupra psihologicului. De un psihologic normal se poate vorbi doar pe
fondul unui psihologic normal.
3. Pe măsura constituirii, perfecţionării şi consolidării lor, structurile psihologicului
dobîndesc o relativă autonomie, putînd exercita la rîndul lor o influenţă reglatorie asupra
dinamicii fiziologicului şi chiar asupra celorlalte procese biologice din organism. Se închide
astfel circuitul relaţiilor somato-psiho-somatice, pe care se întemeiază psihoterapia. În acest
circuit există două dependenţe: a psihologicului de somatic şi a somaticului de psihologic.
Prin mecanisme de sugestie şi autosugestie, factorul psihologic poate să provoace efecte în
plan somatic obiectiv, fie în sens pozitiv, ducînd la ameliorarea sau vindecarea unor maladii,
fie în sens negativ, favorizînd sau producînd apariţia unor boli psiho-somatice.
4. Planul fiziologic, nervos poate să existe fără latura psihologică. În activitatea
creierului, latura psihică apare şi începe să se manifeste de la un anumit nivel de activare
fiziologică în sus. În somnul profund se constată absenţa activităţii psihologice, dar rămîn
prezente procesele fiziologice nervoase. În starea de comă se produce o abolire totală a
psihismului, dar latura fiziologică continuă să se menţină.
În ordinea genetică şi cauzală, admitem că fiziologicul acţionează în calitate de factor
cauzativ determinant în raport cu psihologicul.

4
 Relaţia între diferitele funcţii şi procese psihice particulare şi diferitele formaţiuni şi
structuri ale creierului

Aceasta este marea problemă a neuropsihologiei: localizările cerebrale ale funcţiilor

şi proceselor psihice.
Există centri nervoşi vitali (al respiraţiei, al circulaţiei), dar nu există nici un centru
precis delimitat al psihicului. Psihicul are o distribuţie globală, mai mult sau mai puţin difuză,
la nivelul întregului creier, şi de aceea este considerat rezultatul funcţionării globale a
creierului. Diferitele funcţii şi procese psihice concrete pot să aibă o repartiţie mai precisă şi
mai bine delimitată.
Iniţial, în neuropsihologie au existat două modele asupra localizării cerebrale a
psihicului şi componentelor sale:
1. Localizaţionismul îngust, lansat de E. Broca şi P. Wernicke, care au descoperit
post-mortem leziuni cerebrale diferite care au dus la tulburări diferite ale limbajului. Acest
model susţine că fiecare funcţie psihică, precum şi fiecare trăsătură temperamentală sau
caracterială are o localizare precisă pe cortex. Ca urmare a acestui model, s-au alcătuit "hărţi
topografice" ale creierului.
2. Modelul echipotenţialist (lansat de Florence şi adus în forma cea mai completă de
cercetătorul american Lashley), susţine ideea echivalenţei funcţionale a tuturor formaţiunilor
şi zonelor cerebrale.
Cele două modele nu s-au confirmat integral în timp şi, în cele din urmă, au fost
respinse. În locul lor a apărut un altul: modelul localizării dinamice. Acest model afirmă că
funcţiile psihice trebuie împărţite în două grupe: funcţii psihice precis şi invariabil localizate,
care se leagă în mod genetic de anumite zone şi structuri cerebrale, aceleaşi la toţi oamenii; în
această categorie intră funcţiile senzoriale, motorii şi toate reflexele condiţionate. A doua
grupă este a funcţiilor relativ şi variabil localizate. Legătura acestor funcţii cu anumite
structuri şi zone ale creierului nu este programată genetic, ci se construieşte în ontogeneză. De
aceea, configuraţia acestor zone va fi diferită la indivizi diferiţi. În această categorie intră
procesele gîndirii, limbajului, structurile afective superioare, structurile globale de
personalitate. Aceste funcţii sunt considerate complexe, multifazice, iar mecanismele lor
neuronale au caracter de constelaţie, adică includ zone şi puncte diferite din diferite locuri ale
creierului.

5
 Curs 4
8 noiembrie

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

3. Principiul reflectării şi modelării informaţionale

Acest principiu ne răspunde la întrebarea: "Ce este psihicul ca fenomen, în ce constă
natura lui calitativă?" Aceasta este una din întrebările cardinale ale psihologiei, care s-au pus
dintotdeauna. Răspunsurile la această întrebare au oscilat în timp între variantele
substanţialiste şi variantele energetiste. În variantele substanţialiste, psihicul era identificat cu
o substanţă sui generis denumită fluid sau homunculus, situată în interiorul individului şi
conferindu-i atribute funcţionale specifice. Varianta energetistă identifica psihicul cu o formă
particulară de energie. Cea mai pregnantă variantă energetistă o reprezintă teoria energiilor
specifice ale organelor de simţ, elaborată de neurofiziologul german Johannes Muller în a
doua jumătate a secolului XIX. Această teorie susţinea că senzaţiile şi percepţiile reprezintă
forme specifice ale energiilor pe care le conţin în ele organele de simţ şi care sunt activate sub
acţiunea stimulilor externi.
Considerarea psihicului ca substanţă sau energie duce frecvent la eliminarea
caracteristicilor lui calitative specifice şi la dizolvarea lui fie în structurile substanţiale ale
creierului, fie în formele energetice biologice şi biofizice care au loc în organism.
Principiul reflectării s-a conturat în a doua jumătate a secolului XIX; prin el se viza
găsirea unui alt răspuns, mai adecvat, la întrebarea: "Care este natura ontologică, existenţială a
psihicului?" În prima sa variantă, acest principiu a valorificat principiile şi legile fizicii, în
special ale opticii, care demonstrau posibilitatea oglindirii unui corp într-un alt corp sub forma
imaginii, datorită raportului de absorbţie, reflexie şi refracţie a luminii care cade pe suprafaţa
corpului reflectat. Ulterior, acest principiu s-a adecvat la particularităţile funcţionale ale
sistemului nervos central şi ale creierului.
În forma lui elaborată, finală, acest principiu susţine că psihicul, din punct de vedere
ontologic (existenţial), trebuie definit ca o formă particulară de reflectare. Atributele acestei
reflectări sunt:
1. Se realizează de către o materie superior organizată şi dezvoltată - creierul;
2. Are un caracter subiectiv;
3. Are un caracter ideal.
Caracterul subiectiv înseamnă că orice proces psihic se realizează şi aparţine unui
individ concret; nu există procese psihice extra-individuale.
Caracterul subiectiv se mai referă la dependenţa conţinutului şi formei de realizare a
reflectării psihice de particularităţile structural-funcţionale interne ale subiectului: în raport cu
unul şi acelaşi obiect sau una şi aceeaşi situaţie subiectivă, la diferiţi subiecţi vor apărea
diferite conţinuturi psihice, aceasta datorită diferenţelor în structura organizării lor interne.
De asemenea, acest caracter se referă la implicarea activă a subiectului în
desfăşurarea procesului de reflectare. Subiectul se angajează voluntar în percepţie, memorie,
rezolvarea de probleme; reflectarea psihică are caracter activ şi selectiv.
Caracterul ideal înseamnă că forma de reflectare psihică se opune substanţialului,
materialului. Ca atare, pe lîngă substanţă şi energie, există o realitate ideală: psihicul Se poate
spune că "idealul este materialul tradus şi transpus în capul omului", procesele de traducere şi
transpunere realizînd reflectarea psihică.

Ca formă particulară de reflectare, psihicul se întemeiază pe şi derivă din

proprietăţile generale de reflectare a materiei. Toate corpurile au însuşirea de a înregistra şi
reproduce în manieră proprie influenţele şi acţiunile exercitate asupra lor de celelalte corpuri.

1
Proprietatea de reflectare se realizează în cadrul unei relaţii funcţionale cu doi termeni
principali:
- termenul reflectat, care acţionează şi exercită anumite influenţe şi acţiuni;
- termenul reflectant, care receptează acţiunea şi o reproduce în manieră proprie.
Reflectantul oglindeşte, reflectă caracteristicile acţiunii exercitate de reflectat. Natura
calitativă a reflectării se determină după caracteristicile reflectantului şi, după cum reflectatul
este un corp neînsufleţit sau un corp însufleţit, calitatea reflectării se va modifica în mod
corespunzător.
Forme principale de reflectare:
- mecanică: se realizează prin modificarea structurală, de formă sau de poziţie
spaţială a reflectantului (ex: lovirea bilei cu tacul);
- mecanică de tip optic: se realizează în formă de imagine virtuală pe baza
interacţiunii între fasciculele de lumină şi lentile sau oglinzi;
- biologică: apare la organismele vii şi se realizează prin procese metabolice.
Organismul viu realizează schimburi de substanţe şi energie cu mediul, transformări chimice
asupra acestor substanţe şi energii, extrăgînd elementele necesare propriei structuri şi
funcţionări;
- psihică: formă superioară de reflectare realizată prin intermediul sistemului nervos;
ea se bazează pe relaţia şi funcţia de semnalizare şi designare-reprezentare. Adică acţiunile
stimulilor externi sunt supuse unor operaţii logice de prelucrare şi interpretare. Aceste operaţii
se concretizează în constituirea unor imagini ideale, care se pune în corespondenţă cu stimulii
sau obiectele externe care acţionează în momentul dat asupra organelor de simţ.
Imaginea presupune stabilirea unei relaţii de asemănare cu obiectul sau stimulului
extern, pe baza căreia devine posibilă diferenţierea (sau discriminarea) şi identificarea,
recunoaşterea obiectelor în individualitatea lor specifică.
Pe lîngă forma imagistică, reflectarea psihică, îndeosebi la nivelul omului, îmbracă şi
forma constructivistă. Constructivismul reprezintă acea modalitate superioară de prelucrare şi
integrare a informaţiilor şi datelor externe prin intermediul simţurilor, care face posibilă
elaborarea de generalizări şi simbolizări. Aceste generalizări şi simbolizări sunt concretizate
în forma noţiunilor şi conceptelor. Spre deosebire de percepţie şi reprezentare, noţiunea sau
conceptul nu presupune existenţa unei relaţii de asemănare cu obiectul sau realitatea
reflectată, ci doar a unei relaţii de reprezentare-designare convenţională.
Aşadar, reflectarea psihică la nivelul omului se realizează în două forme esenţiale:
- sub formă de imagini (reflectarea imagistică)
- sub formă de constructe mentale, logice (generalizarea abstractă)
În ambele cazuri, reflectarea este mediată prin cuvînt. Cuvîntul fixează imaginea
perceptivă şi intervine şi în formarea conceptelor.
Principiul reflectării a fost întregit, definitivat în a doua jumătate a secolului XX prin
adăugirea principiului modelării informaţionale.

4. Principiul modelării informaţionale

În definirea statutului ontologic al psihologiei, la noţiunea clasică de reflectare s-a
adăugat noţiunea modernă de informaţie (introdusă de cibernetica teoretică). Prin introducerea
noţiunii de informaţie, a rezultat modificarea modelului clasic al Universului, adică a
modelului bidimensional, în care Universul era considerat ca avînd două dimensiuni stabilite
de fizica clasică: substanţa şi energia. Cibernetica a introdus dimensiunea informaţională, de
aici rezultînd modelul tridimensional al Universului.
Informaţia devine aşadar o entitate obiectivă, bazal constitutivă a întregului univers.
Încercînd să definească noţiunea de informaţie, Norbert Wiener nu găseşte iniţial decît o

2
formulare tautologică: "Informaţia este doar informaţie, ea nu este nici substanţă, nici
energie."
Spre deosebire de substanţă şi energie, informaţia este lipsită de proprietăţi nemijlocit
perceptibile. În această situaţie, se pune întrebarea: cum se poate testa existenţa ei reală?
Existenţa reală a informaţiei se verifică şi se testează indirect, pe baza analizei şi
evaluării efectelor pe care ea le produce la nivelul sistemelor receptoare. Dacă primim un
stimul din afară şi sistemul dă un răspuns eficient (care să-i păstreze echilibrul, organizarea
internă), aceasta înseamnă că el realizează integrare de informaţie (opusul informaţiei este
entropia). Astfel apare o nouă definiţie a informaţiei:
Informaţia este măsura gradului de organizare la nivelul sistemelor reale, aflate în
ipostaza de receptoare ale influenţelor exercitate din afară asupra lor. Oriunde există
organizare, dezvoltare, optimizare, acolo se realizează integrare de informaţie. Oriunde
există oscilaţii, perturbări, disfuncţii, acolo locul informaţiei este luat de entropie.
Făcînd o paralelă între noţiunea de informaţie şi noţiunea de psihic, se constată că,
din punctul de vedere al semnificaţiei, al conţinutului, ele sunt foarte apropiate şi de acelaşi
gen (rang):
1. Ca şi informaţia, psihicul este lipsit de proprietăţi sensibile.
2. Ca şi informaţia, psihicul se realizează, se formează şi funcţionează în cadrul
relaţiei de comunicare dintre subiect şi lumea exterioară.
3. Ca şi informaţia, psihicul diferenţiază indivizii concreţi.
4. Ca şi informaţia, psihicul presupune existenţa unui anumit suport substanţial-
energetic (sistemul nervos, creierul) şi a unor anumite mecanisme pentru a se putea realiza.

Modelarea informaţională arată că reflectarea psihică se realizează în forma unor

modele informaţionale. Aceste modele informaţionale sunt de două tipuri:
- izomorfice, în cadrul cărora se stabilesc corespondenţe biunivoce, de 1-1 între
elementele interne ale modelului (imaginii) şi proprietăţile obiectului (adică imaginea
reproduce punct cu punct elementele şi proprietăţile obiectului; exemplu: percepţia
individuală).
- homomorfice, în care se produce o comprimare şi selectare a informaţiei (despre
însuşirile concrete ale obiectelor), astfel încît obiectul este reprezentat selectiv (exemplu:
noţiunea.
Putem spune că psihicul este un ansamblu de modele informaţionale ale lumii
obiective externe.

5. Principiul unităţii conştiinţă-activitate

A fost introdus în psihologie de Pierre Janet (creatorul psihologiei conduitei),
argumentat şi dezvoltat de H. Wallon (De la act la gîndire), J. Piaget (Psihologia
inteligenţei), A. Leontiev (Probleme ale dezvoltării psihice) şi L. Vîgoţki (Opere Alese, vol. I,
II).
Acest principiu răspunde la întrebarea: care este originea structurilor şi proceselor
psihice? În istoria psihologiei, în legătură cu această problemă au existat două curente
diametral opuse: ineismul (imanentismul) şi curentul tabula rasa.
Potrivit ineismului, structurile psihice sunt date, înnăscute, preformate; manifestarea
lor se produce treptat şi succesiv în cursul vieţii individului. Înaintarea în vîrstă scoate la
suprafaţă şi pune în funcţiune noi structuri psihice, aflate pînă atunci în stare latentă. Mediul
extern nu are decît, cel mult, rol de declanşator şi activator al structurilor preexistente.
Imanentismul îşi are rădăcinile în antichitate, în concepţia lui Platon, care formulează
teza Ideilor înnăscute. Această teză va fi reluată în epoca modernă de Kant şi amplu dezvoltată
sub forma Categoriilor apriorice, acestea fiind structuri de gîndire existente înaintea şi în afara

3
oricărei experienţe senzoriale. Şi Descartes admite ideea unor structuri psihice predeterminate,
preexistente, de tipul gîndirii. Gîndirea reflexivă este preexistentă, imanentă în individ; ea
precedă existenţa individului.
În plan ştiinţific, ideea imanentismului structurilor psihice este argumentată şi
dezvoltată de antropologul şi psihologul englez Francis Galton. În lucrarea sa, Geniul
ereditar, el demonstrează că aptitudinile, capacităţile intelectuale şi de alte tipuri reprezintă o
zestre înnăscută de sorginte ereditară. Acesta este un pas înainte faţă de abordarea filosofică.
Galton demonstrează, pe baza analizei unor familii de genii şi de personalităţi din ştiinţă,
tehnică, artă, în comparaţie cu alte familii cu aptitudini scăzute.
Imanentismul este susţinut de şcoala gestaltistă, care afirma că nu există în natură
materie fără formă, neorganizată în structuri şi care lega structurile psihice de legea
fundamentală a organizări. Această lege acţionează în mod obiectiv, infailibil şi generează
anumite forme şi structuri.
Cu aplicare la capacităţile verbale, imanentismul a fost susţinut de lingvistul şi
logicianul N. Chomsky, care afirma că structurile verbale fundamentale sunt preformate,
existente în individ pe baza codului genetic. Pe această temă, Chomsky a avut o amplă dispută
cu Piaget, consemnată în Problemele limbajului.

Curentul tabula rasa îşi are originea în filosofia empirist-pozitivistă engleză

reprezentată de F. Bacon şi J. Locke. Potrivit acestei concepţii, "nimic nu există în intelect
care mai înainte să nu fi existat în simţuri". Rezultă că structurile gîndirii se formează pe baza
senzaţiilor şi percepţiilor.
Principiul tabula rasa a fost amplu dezvoltat în opera marilor materialişti francezi ai
secolului XVIII (Diderot, La Mettrie, Helvetius, D'Hollbach). Aceştia avansează opinia cum
că, la naştere, copilul este un fel de tablă albă, lipsit de orice dotare sau zestre adaptativă. Pe
această tablă încep să înregistreze impresii şi urme, umplînd-o cu un anumit conţinut, mediul
extern şi regimul educaţional în special. Aşadar, individul devine, din punct de vedere psihic,
ceea ce reuşeşte să facă mediul şi educaţia din el în decursul vieţii sale. Toate componentele
vieţii psihice se formează şi se dezvoltă treptat, sub acţiunea exclusivistă a factorilor de
mediu. Toate componentele vieţii psihice sunt dobîndite.
Această absolutizare a mediului a dus în impas explicarea adevăratelor origini şi
adevăratei modalităţi de devenire a structurilor psihice interne, ca şi orientarea imanentistă,
care absolutizează rolul eredităţii.
După prima jumătate a secolului XX, s-a produs ieşirea din acest impas prin
adoptarea:

6. Principiul genetic interacţionist

Potrivit acestui principiu, funcţiile şi procesele psihice se constituie, se diversifică, se
dezvoltă şi se consolidează în cursul vieţii individului, adică în ontogeneză. Acest proces se
desfăşoară în sens ascendent, de la simplu la complex, de la inferior la superior, de la difuz,
nediferenţiat la diferenţiat, individualizat. Dinamica procesului genetic traversează o
succesiune de stadii sau etape numite stadii psihogenetice. Fiecare stadiu se desfăşoară pe
parcursul unei anumite perioade de timp, incluzînd un număr mai mare sau mai mic de ani de
viaţă ai individului. Între stadii există un raport ierarhic de subordonare, în sensul că stadiul
ierarhic superior determină caracteristicile calitative ale întregii organizări psihice, el integrînd
astfel, pe o schemă funcţională nouă, conţinuturile stadiilor anterioare, inferioare.

Stadiile psihogenetice ale intelectului după J. Piaget

4
 1. Stadiul primar senzoriomotor (0-3 ani). Elementul definitoriu pentru organizarea
psihică a individului îl reprezintă complexele senzoriale şi motorii ce se constituie pe baza
interacţiunii directe a copilului cu obiectele din jur.
2. Stadiul preoperator (3-7 ani), alcătuit din acţiuni concrete de modificare şi
transformare în starea dată a obiectelor, numai într-un singur sens.
3. Stadiul operaţiilor concrete (7-11 ani). Apar transformări operatorii, bazate pe
realizarea transformării în dublu sens: transformarea lui A în B (directă), AB, va fi corelată
cu transformarea lui B în A (inversă), BA. În acest stadiu, pentru fiecare transformare se
dezvoltă şi opusul ei şi se leagă într-o schemă funcţională compactă, schema operatorie, care
are ca atribut esenţial reversibilitatea.
Acest stadiu se numeşte concret deoarece transformările se pot efectua cu succes de
către copil numai dacă sunt sprijinite de obiecte concrete sau de imaginile lor. În ultima parte
a stadiului se desprinde stadiul limbajului extern (al vorbirii cu voce tare), care ia locul
obiectelor în cadrul operaţiilor de transformare.
4. Stadiul operaţiilor logico-formale (11-14 ani). Se produce interiorizarea schemelor
operatorii şi situarea lor pe suportul limbajului interior. Locul obiectului şi al imaginii sale
externe este luat de semnele şi simbolurile convenţionale (cuvinte), de aceea operaţiile devin
formale. Din acest moment se poate vorbi despre structurarea şi intrarea în funcţiune a gîndirii
interne formal-abstracte. Un rol esenţial în acest proces îl are însuşirea unor discipline
abstracte ca matematica, psihologia etc.

Potrivit principiului genetic interacţionist, structura psihicului îşi are originea în

interacţiunea directă copil şi obiectele sau lucrurile concrete din jur. Forma primordială de
manifestare a psihismului este acţiunea concretă; schemele acestor acţiuni, prin interiorizare,
se transformă în structuri psihice specifice.
Interacţionismul presupune ca, în explicarea naşterii şi dezvoltării funcţiilor şi
proceselor psihice, să operăm cu relaţia dintre cele două categorii de factori principali:
ereditatea şi mediul. Nu există structură psihică în care să se exprime exclusiv ereditatea sau
exclusiv mediul. Dar ponderea celor doi factori la nivelul diferitelor structuri psihice poate fi
diferită.
Pe scurt:
Conştiinţa provine din acţiune;
Conştiinţa coordonează acţiunea;
Conştiinţa reflectă acţiunea în plan extern, care o reflectă înapoi în conştiinţă.

5
 Curs 5
15 noiembrie

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

7. Principiul genetic şi al istorismului

Potrivit acestui principiu, psihicul trebuie definit şi interpretat ca fenomen evolutiv,
iar nu ca un dat. Evoluţia psihicului trebuie considerată în două planuri: cel filogenetic, istoric
şi cel ontogenetic, individual.
În plan filogenetic se vor pune în evidenţă salturile calitative care se înregistrează în
structura şi conţinutul diferitelor funcţii şi procese psihice, pe măsura trecerii de la o clasă de
animale la alta şi de la animal la om. Astfel, dezvoltarea psihică apare ca o relaţie între
continuitate şi discontinuitate. Continuitatea exprimă acumulările de tip cantitativ care se
produc în interiorul unuia şi acelaşi segment evolutiv. În interiorul uneia şi aceleiaşi specii de
animale se înregistrează deosebiri inter-individuale, care însă nu exprimă restructurări de
ordin calitativ ale funcţiilor şi proceselor psihice respective. Deosebirile acestea, de ordin
cantitativ, se referă la clasificări de rang sau de ordin ale indivizilor în cadrul uneia şi aceleiaşi
specii.
Discontinuitatea marchează saltul de ordin calitativ care se produce în structura şi
conţinutul funcţiilor şi proceselor psihice şi marchează distanţa ireductibilă dintre diferite
trepte sau niveluri ale evoluţiei. La psihicul uman apare dimensiunea istoricităţii, care
înseamnă admiterea unor salturi calitative pe măsura trecerii omului de la o epocă istorică la
alta. Astfel, între organizarea psihică a omului din comuna primitivă şi a celui contemporan
există nu doar deosebiri de ordin cantitativ, ci, în primul rînd, de ordin calitativ, structural.
Dimensiunea istorică arată faptul că, din momentul apariţiei sale, psihicul uman a
înregistrat cele mai mari transformări evolutive din întregul continuum al psihismului. Deşi
omul este o specie alături de celelalte, din punctul de vedere al evoluţiei psihice, el nu a rămas
în limitele structurale în care a apărut iniţial, ci a cunoscut transformări şi modificări calitative
profunde.
Coordonata principală care se realizează evoluţia omului din momentul apariţiei lui
nu mai e cea biologică (constituţia fizică, structura anatomică a creierului), locul ei fiind luat
de coordonata psihică. Istoriceşte, evoluţia omului se va realiza preponderent în plan
psihologic.
Psihicul uman are atributul de a fi permanent deschis la schimbare şi dezvoltare, ceea
ce nu se poate spune despre psihicul animal, care este încorsetat din punct de vedere evolutiv
în limitele proprii fiecărei specii sau clase în parte. De la apariţia sa, psihicul cîinelui nu a
înregistrat transformări calitative esenţiale; psihicul cimpanzeului se află şi în prezent între
aceleaşi coordonate bazale ca la început. Psihicul uman, dimpotrivă: de la apariţia omului, a
marcat, cu fiecare generaţie şi epocă, transformări şi modificări de ordin calitativ.
Evoluţia psihică a omului nu se va opri niciodată, pentru că fiecare nouă generaţie,
datorită condiţionării socio-culturale, îşi va începe evoluţia sa psihică de la un nivel mereu
mai înalt decît generaţia anterioară. Aceasta înseamnă că fiecare generaţie dispune de o ofertă
obiectivă din partea mediului socio-cultural din ce în ce mai complexă, mai diversificată şi
mai bogată. De aici rezultă că individul, asimilînd conţinuturile şi semnificaţiile din tezaurul
culturii, al cunoaşterii, al sistemului de priceperi şi deprinderi constituit pînă la un moment
dat, va înregistra un nivel de dezvoltare psihică superior generaţiei anterioare. Din punct de
vedere istoric, evoluţia psihicului uman are sens permanent ascendent.
Probabil că dezvoltarea psihică a omului se va închide atunci cînd, din punct de
vedere biologic, creierul îşi va epuiza rezerva funcţională (dar se pare că rezerva actuală mai
poate asigura evoluţia pentru încă cîteva mii de ani) sau dacă societatea va ajunge în impas.
 Principiul istorismului ne mai obligă ca, în analiza şi interpretarea psihicului uman,
pe lîngă apelul la legile biologice, să facem apel la legi socio-culturale şi istorico-culturale.
Legile socio-culturale se vor impune, de la un anumit moment al evoluţiei istorice a omului,
ca dominante, subordonînd şi controlînd acţiunea legilor biologice, naturale. De aceea, omul
se va înscrie pe traiectoria unei evoluţii socio-culturale, va deveni o fiinţă socio-culturală.
Exemple de legi socio-culturale:
- legea instruirii organizate (individul este inclus într-un program de influenţe şi
acţiuni modelatoare specifice);
- legea socializării (care impune adecvarea atitudinilor şi conduitelor individului la
anumite principii, norme şi etaloane sociale);
- legea profesionalizării (în dezvoltarea sa psihică, individul trebuie să-şi însuşească
şi să exercite un anumit tip de activitate socialmente utilă şi semnificativă);
- legea estetizării (în structurarea conţinuturilor psihice interne, la nivelul gîndirii şi
al trăirilor afective individuale, trebuie să se integreze dimensiunile estetice ale existenţei,
categoriile estetice - frumos-urît, tragic-comic etc.);
- legea moralităţii (în dezvoltarea psihică a individului trebuie să se integreze
anumite reprezentări, concepţii, atitudini despre bine şi rău, despre categoriile morale);
- legea verbalizării (dezvoltarea psihicului uman va fi mediată în permanenţă de un
sistem specific de comunicare şi codificare a informaţiei, bazat pe limbajul verbal).
În analiza şi evoluţia specifică psihicului uman trebuie să ne referim permanent la
acţiunea legilor istorico-culturale, să raportăm individul la contextul socio-cultural anumit.
Principiul genetic şi al istoricităţii ne arată că, în cadrul structurilor psihice complete,
care, luate ca atare, depăşesc capacitatea noastră de înţelegere şi explicare, trebuie să recurgem
la strategia genetică de cercetare şi să ne adresăm stadiilor timpurii ale ontogenezei, în care
apare şi se constituie treptat structura psihică dată. De aici, prezenţa metodei genetice în
arsenalul metodelor cunoaşterii psihologice, care ne permite să abordăm şi să explicăm
complexitatea unor componente ale SPU.

8. Principiul sistemicităţii
Acest principiu a fost introdus în metodologia psihologică în a doua jumătate a
secolului XX, fiind preluat din metodologia sistemică şi cibernetică, care stă în prezent la baza
întregii cunoaşteri ştiinţifice particulare.
Potrivit acestui principiu, psihicul uman nu trebuie considerat ca un simplu
conglomerat de elemente în sine, autonome şi independente, ci ca un sistem organizat şi
integrat.
Noţiunea de sistem, în cadrul teoriei generale a sistemelor (TGS), se defineşte ca un
ansamblu de elemente aflate într-o relaţie non-întîmplătoare, mai mult sau mai puţin legică şi
stabilă. În cadrul noţiunii de sistem, accentul principal al analizei şi interpretării cade nu pe
elementele considerate în sine, separat (cum proceda ştiinţa clasică), ci pe relaţiile şi
interacţiunile dintre elemente.
Se consideră, astfel, că elementele, intrînd în relaţii de interacţiune şi
intercondiţionare reciprocă, îşi vor modifica starea lor iniţială, îşi vor reduce autonomia şi
independenţa, fuzionînd într-un tot unitar, sistemul, care va poseda proprietăţi şi trăsături
funcţionale noi, supraordonate, ireductibile la proprietăţile şi trăsăturile părţilor componente
luate separat sau însumate pur aritmetic.
Modelul sistemic în analiza psihologică înlocuieşte modelul atomal, descriptivist care
dominase în psihologie prin intermediul şcolii asociaţioniste. De asemenea, acest model
înlocuieşte şi modelul gestaltist, care consideră că psihicul este o structură imanentă,
invariantă, închisă în sine.
Potrivit metodei sistemice, în abordarea psihicului uman trebuie să se procedeze
astfel:
 1. Încadrarea sistemului în clasele posibile de sisteme reale.
2. Deducerea caracteristicilor sistemului ce rezultă din includerea lui într-una din
clasele de sisteme reale.
3. Stabilirea metodei adecvate de abordare, care să fie în concordanţă cu
caracteristicile proprii ale sistemului respectiv.
Potrivit teoriei generale a sistemelor, există patru criterii principale după care se
clasifică sistemele reale:

I. Poziţia sistemului faţă de acţiunea legii timpului

II. Relaţia sistemului cu mediul ambiant
III. Gradul de complexitate al sistemului
IV. Caracterul relaţiei între intrarea sistemului şi ieşirea lui (dintre mărimile de
intrare şi mărimile de ieşire).
Acest criteriu permite delimitarea a două mari clase de sisteme posibile: statice şi
dinamice.
Un sistem static este acela care este absolut independent de scurgerea timpului şi care
nu-şi modifică stările sale ca efect al scurgerii ireversibile a timpului, rămîne identic cu sine
însuşi la infinit. Un astfel de sistem nu există; clasa sistemelor statice este o mulţime vidă.
Un sistem dinamic este acela care depinde de timp şi-şi modifică stările sub influenţa
scurgerii ireversibile a timpului, astfel încît între diferite stări ale sistemului apar diferenţe.

Sistemul dinamic, aşadar, este funcţie de timp. În analiza lui trebuie luat în
considerare şi momentul de timp. Toate sistemele reale sunt dinamice.
Există două subclase de sisteme dinamice: cu organizare dată şi evolutive (sau cu
autoorganizare.
Un sistem dinamic cu organizare dată este acela care, în decursul timpului,
poate să-şi menţină la un anumit nivel starea lui de optimalitate, după care
urmează starea de dezagregare, dezorganizare. În această clasă sunt incluse
toate sistemele nevii (maşinile). Într-o reprezentare grafică, curba sistemelor
de acest tip se compune din două segmente: unul de stabilitate, în care
variabilele stărilor sistemului nu duc la perturbări semnificative în
organizarea lui, şi un segment descendent, involutiv, de dezorganizare.
Un sistem dinamic cu autoorganizare este acela care posedă capacitatea ca,
în decursul unui anumit interval de timp, nu numai să-şi menţină starea de
organizare iniţială, ci şi să treacă de la un nivel de organizare inferior la unul
superior, perfecţionîndu-şi funcţionarea şi eficienţa. În această subclasă se
includ toate organismele vii, numite de Wiener "insule de negentropie în
oceanul imens al entropiei". În cazul organismelor vii, nivelul iniţial al
entropiei este redus, datorită proceselor de dezvoltare, maturizare şi
consolidare care înseamnă negentropie (neagă entropia şi se opun acţiunii
ei).
Într-o reprezentare grafică, curba sistemelor dinamice are trei segmente: unul
ascendent, anti-entropic, în interiorul căruia se desfăşoară procesele evolutive de dezvoltare şi
perfecţionare a organizării iniţiale. Se atinge un optimum funcţional, după care sistemul îşi
menţine nivelul atins al organizării prin mecanisme proprii de adaptare la acţiunea factorilor
perturbatori. Aceasta reprezintă segmentul al doilea, pe parcursul căruia sistemul dă întreaga
măsură a potenţialului său adaptativ. Segmentul al treilea este descendent (entropic); are loc
acumularea treptată a efectelor entropice, de slăbire a organizării, de perturbări, de degradări
substanţial-energetice, care duc în final la dispariţia sistemului. Orice sistem evolutiv finit se
supune, în ultimă instanţă, legii universale a entropiei; procesele involutive în organismele vii
au un caracter implacabil, legic.
 Pentru diferitele sisteme vii, durata acestor segmente este diferită.

II. Relaţia sistemului cu mediul ambiant

După acest criteriu se desprind trei clase de sisteme: închise, semideschise şi
deschise.
Închis este considerat sistemul care, într-un interval oricît de lung de timp, nu are nici
un fel de schimb cu mediul ambiant, existenţa sa bazîndu-se exclusiv pe consumul energiei
proprii. În realitate nu există un astfel de sistem; mulţimea sistemelor închise este o mulţime
vidă.
Semideschis este sistemul care realizează cu mediul ambiant două tipuri de
schimburi: de energie şi de informaţie. În această clasă se încadrează toate tipurile de maşini,
calculatorul electronic, Pămîntul în raport cu Soarele, corpurile nevii.
Deschis este sistemul care face cu mediul ambiant toate cele trei tipuri posibile de
schimburi: de energie, de informaţie şi de substanţă. În această categorie se includ numai
sistemele vii. Schimbul de substanţă este reprezentat prin procesele metabolice, cu cele două
laturi ale lor (asimilare şi dezasimilare).

III. Gradul de complexitate al sistemului

Gradul de complexitate al unui sistem se determină pe baza a doi indicatori
principali:
- numărul de elemente care intră în componenţa sistemului;
- volumul conexiunilor stabilite între elementele componente, în interiorul
sistemului, şi între sistem ca un tot şi mediul ambiant.
După aceste criterii se delimitează existenţa a trei clase posibile de sisteme: simple,
complexe şi supercomplexe (hipercomplexe).
Simplu este acel sistem care este alcătuit dintr-un număr mic de elemente, uşor
măsurabile şi nemijlocit observabile; ex: masă, scaun, ceasornic.
Complex este sistemul alcătuit dintr-un număr mare de elemente, greu dar posibil de
numărat, posibil de observat nemijlocit şi care dispune de un volum relativ ridicat de
conexiuni interne şi externe; prototip: computerul electronic.
Hipercomplex este sistemul alcătuit dintr-un număr foarte mare de elemente, greu
sau imposibil de numărat, imposibil de observat nemijlocit. De asemenea, hipercomplex este
sistemul puternic saturat în conexiuni interne şi externe; prototip: creierul uman, societatea ca
sistem unitar.
IV. Caracterul relaţiei între intrarea sistemului şi ieşirea lui (dintre mărimile de
intrare şi mărimile de ieşire).
După acest criteriu se disting două clase de sisteme posibile: deterministe şi
probabiliste.
Sistemul determinist este acela în care mărimile de ieşire (notate cu Y) depind
exclusiv, în mod cauzal direct, de mărimile de intrare (notate cu X): Y = f(X)
În cazul acestor sisteme devine posibilă analiza de tip cauzal, univoc şi predicţia
riguroasă a mărimilor de ieşire (rezultate, răspunsuri) pornind de la mărimile de intrare
(stimuli). Între cele două mulţimi de mărimi nu se interpune nici o altă mulţime de mărimi,
care să modifice dependenţa lor. Acest model de analiză a fost folosit în psihologie de
behaviorism.
Sistemul probabilist este acela în care între mărimile de intrare şi mărimile de ieşire
se interpune influenţa unei a treia mulţimi de mărimi (mărimile de stare, notate cu Z).
Influenţa mulţimii Z face ca relaţia între intrare şi ieşire să nu mai fie de tip cauzal, necesar, ci
numai de tip posibil, aleator, probabilist. Comportamentul acestui fel de sistem va fi
reprezentată printr-o relaţie condiţionată, non-lineară:
 În analiza sistemelor probabiliste trebuie adoptată metodologia statistic-probabilistă,
care reclamă efectuarea unui volum mare de măsurători şi investigaţii pentru stabilirea
dependenţelor legice dintre un anumit stimul (mărime de intrare) şi un anumit răspuns
(mărime de ieşire).

Sistemul psihic uman, ca obiect real de cunoaştere şi cercetare, se încadrează în

următoarele categorii:
- sistem dinamic, evolutiv, cu autoreglare (cibernetic);
- sistem semideschis (deoarece existenţa ca atare a SPU şi funcţionarea lui se
întemeiază pe consum de informaţie şi pe un suport de natură energetică - energia psihică);
- sistem hipercomplex;
- sistem probabilist.

Din fiecare atribut se pot desprinde o serie de exigenţe de ordin metodologic de care
trebuie ţinut seama cînd purcedem la investigarea, cunoaşterea acestui sistem.
Un fel de temă acasă: de formulat aceste exigenţe.
 Curs 6
22 noiembrie

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

III. Metodele psihologiei

Ştiinţa se defineşte nu doar prin existenţa unui obiect specific de studiu, ci şi prin
utilizarea unei metode sau a unui set de metode adecvate pentru a investiga acel obiect, astfel
încît metoda reprezintă un element component al definiţiei oricărei discipline ştiinţifice.
Chiar dacă există un domeniu de fenomene care pot constitui obiectul unei discipline,
dacă nu se constituie o metodă şi o metodologie adecvate pentru investigarea acelui fenomen,
nu se poate vorbi despre transformarea domeniului respectiv într-o ştiinţă. Acest lucru a fost
foarte clar în istoria psihologiei. Omul a avut cunoştinţă de existenţa fenomenelor psihice
foarte devreme, dar transformarea preocupărilor sale cu privire la viaţa psihică într-un
domeniu ştiinţific s-a produs foarte tîrziu, la sfîrşitul secolului XIX, atunci cînd s-a putut
demonstra că pentru studiul fenomenelor psihice poate exista o metodă adecvată care să
satisfacă exigenţele impuse de modul de definire a ştiinţei.
Însă chiar după desprinderea psihologiei de filosofie şi instituirea ei ca disciplină
independentă, problema metodei nu a fost considerată încheiată. Astfel că disputele pe această
temă şi preocupările pentru perfecţionarea şi diversificarea modalităţilor de investigare a
fenomenelor psihice au continuat multă vreme după apariţia psihologiei ca ştiinţă. Nici în
prezent, problema metodelor în psihologie nu este definitiv rezolvată, ci rămîne deschisă.
Psihologia a reuşit să convingă opinia ştiinţifică în legătură cu posibilitatea reală de a
investiga, analiza şi interpreta pe baze şi criterii ştiinţifice fenomenele vieţii sufleteşti.

Termenul metodă provine din grecescul methodos, care înseamnă drum, cale. Prin
urmare, sub aspect etimologic, metoda se poate defini ca fiind calea ce trebuie urmată în
procesul cunoaşterii în vederea descoperirii adevărului. Alături de noţiunea de metodă s-a
impus şi cea de metodologie. Cele două noţiuni nu trebuie confundate; ele exprimă conţinuturi
relativ diferite. Noţiunea de metodologie include concepţia generală a subiectului cunoscător
despre lume, univers, precum şi ansamblul cunoştinţelor teoretice, mai mult sau mai puţin
sistematizate, despre univers şi realitate, pe care el le posedă la un anumit moment dat.
Metodologia determină atitudinea şi orientarea de principiu a cercetătorului în raport
cu domeniul specific al cercetării. Astfel, metodologia poate să fie de esenţă materialistă sau
idealistă, laică sau religioasă. În funcţie de aceasta, atitudinea şi orientarea cercetătorului în
raport cu domeniul dat va lua o formă sau alta.
Metoda derivă din metodologie şi se subordonează ei. Spre exemplu, o metodologie
de factură materialistă şi laică impune adoptarea unor metode cu caracter obiectiv, bazate pe
măsurări şi determinări concrete, cantitative, şi pe criterii explicative realist-cauzale. O
metodologie de factură idealist-religioasă va impune utilizarea unor metode cu caracter
subiectiv, speculativ-metafizic, şi pe bazarea explicaţiei pe criterii de ordin spiritual, divin,
supraordonat.
Cele două tipuri de metode şi-au făcut simţită prezenţa şi în domeniul cunoaşterii
psihice. Se pot delimita orientări de natură fideist-idealistă, care interpretează esenţa
fenomenelor psihice prin raportarea la existenţa unor forţe supranaturale, oculte, divine, iar ca
metodă de cunoaştere folosesc metoda subiectivă a introspecţiei şi a revelaţiei. Şi în prezent,
aceste orientări sunt menţinute în viaţă prin modelele explicative religioase despre natura
vieţii sufleteşti.
 Orientarea de factură materialist-laică concepe natura şi esenţa psihicului pe baze
obiective, realiste, în contextul unor determinări specifice, concrete. Fenomenele psihice nu se
supraordonează celorlalte fenomene din univers, ci se integrează în acestea ca o categorie
particulară a lor. De aceea, analiza şi explicarea acestor fenomene trebuie să urmeze aceeaşi
schemă logică de principiu ca a oricăror fenomene naturale. De aici rezultă metode de
cercetare a fenomenelor psihice cu caracter obiectiv, verificabil, bazate pe măsurători şi date
concrete.
Metoda, la rîndul ei, pe măsura utilizării şi obţinerii rezultatelor de cercetare,
determină îmbogăţirea, revizuirea sau restructurarea metodologiei. Atunci cînd anumite
elemente ale metodologiei vin în contradicţie cu datele concrete ale cercetării, ele se cer a fi
revizuite şi modificate. Spre exemplu, se poate ca un cercetător care a pornit de la o
metodologie idealist-fideistă, pe parcursul acumulării de date şi rezultate concrete de
cercetare, să fie determinat să revizuiască metodologia. Astfel se produce o schimbare a
convingerilor despre natura şi semnificaţia obiectului studiat.
Definiţie:
Metoda reprezintă ansamblul de principii, criterii, reguli şi procedee instrumentale,
tehnice, utilizate în scopul recoltării, prelucrării şi interpretării datelor despre un anumit
fenomen sau obiect.
Utilizarea metodei se subordonează întotdeauna unui anumit obiectiv care se
concretizează în două modalităţi: determinarea a ceea ce se doreşte să se cunoască, pe de o
parte, şi formularea unei anumite ipoteze (adică a unei propoziţii care să anticipeze rezultatele
în legătură cu starea sau transformarea obiectului studiat), pe de altă parte. În funcţie de natura
obiectivului şi de conţinutul ipotezei, cercetătorul alege şi elaborează modelul de cercetare, în
care este inclusă metoda.
Se cere ca între obiectivul cercetării şi metoda aleasă de investigare să existe o relaţie
de adecvare şi compatibilitate. În diferitele tipuri de cercetări concrete, în funcţie de
obiectivele şi ipotezele formulate, metodele utilizate vor diferi în limite mai mari sau mai
mici. Ceea ce se cere este ca, prin utilizarea metodei alese, să se poată acoperi întreaga sferă a
obiectivului cercetării.
Este posibil ca într-o cercetare să existe două sau mai multe obiective. În acest caz se
impune o ierarhizare a acestor obiective: un obiectiv central (principal) şi obiective particulare
(secundare). Rezultatele obţinute în urma aplicării metodei alese constituie cadrul de referinţă
pentru testarea ipotezei. Pe baza analizei acestor rezultate, ipoteza poate fi confirmată,
infirmată sau declarată. Spiritul obiectiv al cercetării ştiinţifice impune ca verificarea ipotezei
să se realizeze exclusiv prin raportarea la rezultatele obţinute, iar nu la dorinţa cercetătorului.
Atunci cînd rezultatele sunt forţate, modificate pentru a fi puse de acord cu ipoteza,
se produce trecerea din planul obiectivităţii în cel al subiectivităţii cercetării şi cunoaşterii
ştiinţifice. În psihologie se manifestă frecvent o asemenea tendinţă. Această împrejurare
impune ca metoda să devină pentru cercetător un obiect de permanentă analiză şi reflecţie.
Complexitatea vieţii psihice a făcut ca, în desfăşurarea procesului de cercetare şi
cunoaştere, să nu se poată rămîne la o singură metodă. A trebuit să fie concepute, elaborate
mai multe tipuri de metode, fiecare dintre ele avînd o anumită valoare instrumentală în
recoltarea, prelucrarea şi interpretarea datelor despre un fenomen psihic sau altul. În prezent
nu putem vorbi despre existenţa unei unice metode, ci a unui set de metode de cercetare
psihologică.

Există o clasificare a acestor metode, după mai multe criterii.

1. După modul de relaţionare cu subiectul, există metode directe (experimentul,
convorbirea) şi metode indirecte (ancheta).
 2. După gradul de intervenţie a cercetătorului, există metode active, cînd cercetătorul
intervine direct pentru a provoca un fenomen (experimentul), şi metode pasive, cînd
cercetătorul urmăreşte identificarea unor fenomene sau aspecte pe fondul comportamental
general al subiectului (observaţia, metoda biografică).
3. După natura dinamicii procesului studiat, există metode constatative, în cadrul
cărora se urmăreşte determinarea stării fenomenului sau procesului psihic la un moment dat şi
metode dinamice formative, în cadrul cărora se urmăreşte aducerea fenomenelor sau
proceselor la o stare nouă, considerată superioară.
4. După natura conţinutului investigaţiei, există metode de investigare şi recoltare de
date, şi metode de prelucrare şi interpretare a datelor.

1. Metoda observaţiei
Această metodă este proprie tuturor domeniilor cunoaşterii ştiinţifice, fiind larg
folosită în biologie, sociologie, antropologie. În psihologie, obiectul metodei observaţiei este
individul, sub aspectul stării şi modificărilor lui comportamentale.
Se disting două forme principale de observaţie: spontană, care are caracter episodic,
situaţional, şi organizată, sistematică. În cercetarea ştiinţifică se foloseşte observaţia
organizată, care se subordonează schemei logice a cunoaşterii ştiinţifice: se raportează la un
obiect concret, se subordonează întotdeauna unei ipoteze, se desfăşoară pe o perioadă mai
lungă de timp, datele obţinute se înregistrează cu fidelitate, iar prelucrarea lor se face în
special prin raportare la anumite criterii.

Obiectul observaţiei psihologice:

1. Aspectele fizice, exterioare ale subiectului. Pe baza datelor fizice se procedează la
formularea unor relaţii şi concluzii cu caracter psihologic, cum ar fi identificarea prin
intermediul aspectelor fizice exterioare a anumitor trăsături de ordin psihologic. Pe baza unei
astfel de observaţii se ajunge la tipologia bio-constituţională; pornind de la această tipologie şi
identificînd anumite tipuri bio-constituţionale în realitate, se poate ajunge la concluzii privind
temperamentul şi principalele trăsături caracteriale ale subiectului.
2. Poziţiile, stările subiectului, care furnizează informaţii preţioase despre gradul de
activism, echilibru emoţional şi motor al subiectului, despre stările sale emoţionale din
momentul observaţiei.
3. Manifestările comportamentale ale subiectului. În această categorie intră
comportamentul verbal, cu caracteristicile sale (fluenţă, ritm, intonaţie, forţa exprimării,
timbrul), care reflectă dinamismul temperamental şi stările emoţionale şi motivaţionale ale
subiectului. Apoi comportamentul motor, adică mimica (gradul lor de mobilitate, de
diferenţiere, de expresivitate) pantomimica, gestica generală (dacă este săracă şi stîngace
poate indica rigiditatea internă a subiectului, iar dacă este bogată, expresivă, arată existenţa
unor structuri înalt active şi diferenţiate la nivel temperamental). Apoi comportamentul
locomotor, care furnizează la rîndul lui informaţii despre caracteristicile temperamentale.
Datele observate se constituie într-un protocol care conţine şi concluzii.

2. Autoobservaţia
Pentru cercetare, aceasta este metodă indirectă de abordare a realităţii psihice, întrucît
cercetătorul îi cere subiectului să observe anumite comportamente proprii şi apoi să i le
comunice. Datele observaţiei se validează prin intermediul manifestărilor comportamentale
concrete ale subiectului, şi prin aceasta se deosebeşte de introspecţie. Autoobservaţia se
raportează indirect la stările subiective interne şi direct la manifestările comportamentale ale
subiectului; astfel creşte valoarea informaţilor obţinute de subiect despre sine. Autoobservaţia
se foloseşte rar ca metodă independentă, ci ca metodă asociată.
 3. Experimentul
Reprezintă metoda centrală în psihologie. A fost metoda care a impus desprinderea
psihologiei de filosofie şi legitimarea ei ca ştiinţă. Creatorul metodei experimentale în
psihologie a fost W. Wundt. Iniţial, el a aplicat metoda experimentală numai în studierea
fenomenelor şi actelor comportamentale simple (timp de reacţie etc.) Treptat, metoda
experimentală a fost extinsă şi la studierea altor procese psihice, ajungînd să devină metoda
centrală a psihologiei.
După contextul şi modul de realizare, se disting două tipuri de experiment: de
laborator şi natural. Diferenţa dintre aceste două tipuri este aceea că, în experimentul de
laborator, se creează o situaţie specială, artificială în care este introdus subiectul prin izolarea
lui de contextul vieţii şi activităţii sale obişnuite. Experimentul natural se desfăşoară în
contextul natural al vieţii şi activităţii obişnuite a subiectului; această formă a apărut în
domeniul şcolar şi se utilizează cu precădere în psihologia şcolară.
Experimentul de laborator este instrumentul principal de investigare intensivă,
analitică a conţinutului, caracterului şi legităţii diferitelor funcţii şi procese psihice, de la
senzaţii la gîndire, de la procese izolate la trăsături de personalitate. În experimentul de
laborator se recurge la tehnici şi instalaţii speciale de stimulare, de înregistrare a rezultatelor şi
de sistematizare şi prelucrare a lor. Aceste tehnici şi instalaţii se aleg în funcţie de natura
procesului studiat.
În experimentul de laborator există foarte multe variabile, între care se stabilesc
anumite relaţii pe care cercetătorul trebuie să le cunoască şi să le interpreteze.
a) Variabilele independente sunt cele pe care le alege şi le foloseşte cercetătorul în
calitate de stimul (în cazul proceselor senzoriale) sau de sarcină (în cazul proceselor gîndirii).
Aceste variabile acţionează asupra subiectului şi provoacă la subiect fenomenul sau procesul
propus spre studiu; ele se află aşadar la dispoziţia cercetătorului.
b) Variabilele dependente sunt reacţiile de răspuns ale subiectului. Ele pot fi
principale şi secundare. Variabilele dependente principale sunt cele pe care cercetătorul îşi
propune să le înregistreze; ele sunt conştiente şi reprezintă răspunsul la variabilele
independente. Variabilele dependente secundare le însoţesc pe cele principale, se produc prin
mecanisme reflexe necondiţionate şi sunt inconştiente (modificări vegetative sau motorii).
Reacţiile secundare sunt purtătoare de informaţii suplimentare în legătură cu mecanismul de
desfăşurare a reacţiilor principale. La rîndul lor, reacţiile principale pot fi de două tipuri:
interne sau inaparente (în cazul rezolvării de probleme) şi externe, manifeste.
Pentru o bună reuşită a experimentului este necesară înregistrarea cît mai completă şi
fidelă a variabilelor dependente.
c) Variabila subiect este reprezentată de aspecte ca: vîrstă, sex, nivel de instruire,
domiciliu, statut social etc. În cercetările nomotetice, aceste variabile trebuie luate sub control
încă de la început, în acest caz considerîndu-se că influenţa lor asupra rezultatelor obţinute în
experiment a fost neutralizată.
d) Variabilele externe (ambientale) sunt caracteristicile situaţiei în care se desfăşoară
experimentul. În cazul experimentului de laborator, aducerea subiectului în mediul artificial al
laboratorului poate influenţa puternic subiectul şi, de aceea, se încearcă a se minimaliza
efectul perturbator al acestor variabile.
e) Variabilele interne ale subiectului (sau intermediare) sunt reprezentate de stările
emoţionale curente ale subiectului, de tipul temperamental, de personalitate, de experienţa
anterioară. Ele nu pot fi ţinute sub control, dar trebuie incluse în ecuaţie la sfîrşit, în etapa de
interpretare a rezultatelor.
Toate aceste tipuri de variabile sunt incluse în designul experimental. Acest design
experimental poate fi conceput în manieră statică sau în manieră dinamică.
 În cazul manierei statice, variabilele independente se menţin constante pe tot
parcursul desfăşurării experimentului. Rezultatul obţinut reprezintă o secvenţă din
continuumul real al procesului psihic studiat. Valoarea ştiinţifică a acestei maniere este relativ
redusă.
Maniera dinamică presupune varierea valorilor variabilelor independente în diferite
registre, după gradul de complexitate şi dificultate. Astfel se delimitează trei regimuri
experimentale:
- simplu, cînd sarcina este rezolvată uşor, rapid şi corect de toţi subiecţii; acest regim
experimental dă nivelul inferior al procesului psihic studiat;
- mediu, cînd sarcina este rezolvată de mai mult de 50% din totalul subiecţilor; acest
regim dă nivelul mediu al procesului psihic studiat;
- critic, cînd sarcina este rezolvată de mai puţin de 10% din totalul subiecţilor; acest
regim dă nivelul superior al procesului studiat.
Cînd într-un experiment variabilele independente sunt modificate astfel încît să se
obţină toate cele trei regimuri, rezultatul global înfăţişează întreg continuumul real al
procesului psihic studiat. Astfel se obţin informaţii concludente şi relevante.

4. Metoda convorbirii
Constă în dialog deschis cu subiectul, dialog care gravitează în jurul unei anumite
teme, aleasă de cercetător şi nedezvăluită subiectului. Avantajul acestei metode este faptul că
oferă contactul direct cu subiectul, permite observarea lui în timpul răspunsurilor, este saturată
în informaţii semnificative despre particularităţile subiectului, permite intervenţia
cercetătorului pe loc şi obţinerea de date suplimentare la răspunsurile oferite de subiect.
Dezavantajul principal constă în dificultatea de a reţine şi înregistra în toate detaliile
răspunsurile subiectului, din care decurge pierderea unor date.

5. Metoda anchetei
Este o metodă indirectă care se foloseşte cu precădere pentru determinarea unor
trăsături de personalitate, atitudini sau mentalităţi care nu pot fi "aduse" în laborator. Ancheta
se poate realiza sub două forme: pe bază de chestionar şi pe bază de interviu.
Ancheta pe bază de chestionar este extrem de laborioasă. Trebuie respectate cerinţe şi
condiţii privind alcătuirea chestionarului, aplicarea lui şi interpretarea datelor. Trebuie, de
asemenea, să se evite o serie de erori din partea cercetătorului care pot influenţa negativ
rezultatele, ca de pildă: întrebările cu caracter prea general, întrebările prea ermetice,
întrebările aluzive. După eliminarea întrebărilor de acest tip, cele reţinute şi păstrate în
chestionar trebuie să satisfacă unele criterii: accesibilitatea, adecvarea şi echidistanţa. Apoi,
pentru interpretarea finală, datele obţinute trebuie raportate la anumite valori-etalon, stabilite
pe baza unui eşantion reprezentativ.
Aşadar, în aplicarea unui chestionar se disting trei etape distincte:
- experimentarea chestionarului;
- etalonarea pe baza unui eşantion reprezentativ, din care rezultă valorile-etalon;
- utilizarea chestionarului ca instrument de cunoaştere psihologică.

Ancheta pe bază de interviu presupune stabilirea unei relaţii cu subiectul în care

cercetătorul vine dinainte cu un plan şi un set de întrebări pe care le adresează subiectului în
vederea recoltării datelor conform cu obiectivul propus. După modul de articulare a
întrebărilor şi gradul lor de stabilitate în aplicare, se disting două tipuri de anchete pe bază de
interviu:
- structurat (standardizat)
 - semistructurat, în care caz este permisă reformularea unor întrebări, modificarea
ordinii de prezentare a întrebărilor şi formularea de întrebări suplimentare.
Alegerea tipului de interviu se face în funcţie de obiectul de studiu propus.

6. Metoda analizei produselor activităţii

Produsul activităţii este o entitate obiectivată, în formă substanţială, de obiect,
imagistică, sonoră etc., pe care subiectul a realizat-o în situaţii impuse sau libere. (ex:
desenele, compoziţiile literare, comunicările ştiinţifice, operele). În aceste produse se
obiectivează capacităţi, aptitudini, trăsături emoţionale, idei ale subiectului etc. Analiza lor
conferă indici obiectivi privind nivelul de dezvoltare a inteligenţei, al creativităţii etc. Această
metodă este folosită cu precădere în psihologia copilului şi în psihologia personalităţii pentru
evaluarea aptitudinilor speciale.

7. Metoda biografică
Se bazează pe reconstituirea istoriei subiectului în vederea desprinderii acelor situaţii,
împrejurări şi evenimente care puteau avea un efect de maximă importanţă asupra devenirii şi
stării lui actuale. Metoda este folosită cu precădere în psihologia personalităţii.