Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Anul I Teoria Generala A Dreptului Note de Curs PDF
Anul I Teoria Generala A Dreptului Note de Curs PDF
Titular disciplină:
Lector univ.dr.jud.Mihaela Cristina Mocanu
CONSTANŢA
2014
Capitolul I 1
Obiectul teoriei generale a dreptului si metodele acestuia
1.Importanta studierii dreptului 1
2.Sistemul stiintelor juridice si locul teroriei generale a dreptului in 2
acest sistem
3.Metodele cercetarii stiintifice a dreptului 4
Capitolul II
Conceptul de drept
1.Notiunea dreptului;etimologie;terminologie; 5
2.Aparitia si dezvoltarea dreptului 6
3.Definitia dreptului 8
4.Factorii de configurare a dreptului 10
5.Dreptul si statul 11
5.1.Consideratii generale despre stat
5.2.Elementele constitutive ale statului
5.3.Forma statului
5.4.Corelatia stat drept
5.5.Statul de drept si trasaturile sale
Capitolul III
Principiile dreptului
1.Notiune, importanta, clasificare 17
2.Principiile generale ale dreptului 19
2.1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a
statului
2.2. Principiul libertăţii
2.3. Principiul echităţii şi justiţiei
2.4. Principiul egalităţii
2.5. Principiul responsabilităţii
3.Principiile fundamentale de ramura 21
4.Principii specifice unor institutii de drept 22
Capitolul IV
Functiile dreptului
1.Notiunea de functie a dreptului 23
2.Prezentarea functiilor dreptului 24
Capitolul V
Sistemul dreptului
1.Notiunea si conceptul sistemului dreptului 25
2
2.Componentele de sistem ale dreptului 25
3.Ramurile de drept 27
Capitolul VI
Norma juridica
1.Sistemul normelor din societate 29
1.1.Norme tehnice si norme sociale
. 1.2.Obiceiul
1.3.Normele de convieţuire
1.4.Morala şi normele morale
2.Notiunea de norma juridica; trasaturile normei juridice 35
3
7.2. Contractul normative
7.3.Practica judiciară în sistemul dreptului roman
contemporan
7.4.Ştiinţa juridică (doctrina)
Capitolul VIII
Raportul juridic
1.Conceptul raportului juridic 81
2. Trăsăturile (caracteristicile) raportului juridic 82
3. Elementele (structura) raportului juridic 84
3.1. Părţile (subiectele) raportului juridic.
3.2. Conţinutul raportului juridic
3.3.Obiectul raportului juridic
4. Clasificarea raporturilor juridice 97
Capitolul X
Realizarea dreptului
1. Noţiunea realizării dreptului 117
2.Noţiunea aplicării dreptului 119
4
3.Fazele procesului de aplicare a dreptului 120
Capitolul XI
Tehnica elaborarii actelor normative
1.Principiile activităţii normative 122
2.Tehnica juridică 123
3.Tehnica elaborării actelor normative 124
4.Tehnica redactării actelor juridice individuale 129
5.Sistematizarea actelor normative 130
Capitolul I
Obiectul teoriei generale a dreptului si metodele acestuia
5
Conceptul ,,statul de drept” este o notiune care prezideaza orice dezbatere
publica, astfel ca studierea acestui concept are o importanta covarsitoare atat pentru
intelegerea lui cat si pentru dezvoltarea societatii noastre.
Dreptul după cum vom vedea pe parcursul cursului este un ansamblu de
reguli de conduită obligatorii ce consfinţesc anumite drepturi, libertăţi şi obligaţii
ale oamenilor în relaţiile lor reciproce, a căror respectare este asigurată, la nevoie,
de către forţa publică.
Orice comunitate umană, încă de la primele colectivităţi, a simţit nevoia unei
organizări, a unei discipline, fără de care convieţuirea ar fi imposibilă. Sau format
inevitabil anumite reguli, norme, obiceiuri a căror respectare era necesară
colectivităţii respective şi care la început era asigurată de şeful familiei, apoi în
gintă, în trib de şeful de gintă, trib, direct sau împreună cu sfatul bătranilor, pentru
ca apoi să se creeze un organism special chemat să aplice şi să asigure respectarea
acestor norme. Acest organism întruchipa puterea publică şi era constituit ca ceva
distinct de colectivitatea respectivă, care sa chemat pe rand cetate (civitas polis)
apoi republică sau imperiu, cu timpul a căpătat denumirea de stat.
Evoluţia societăţii umane a confirmat dictonul "ubi societas, ibi ius" ("unde
este societate, acolo este şi drept"). Omul este o fiinţă politică "zoon politikon"
spunea Aristotel. El trăieşte în societate, fiind o fiinţă socială. Deci omul, ca fiinţă
socială, trăieşte întro colectivitate în care se formează în funcţie de anumite situaţii
complexe diferite norme de conduită care la început sunt mai simple, rudimentare,
pentru ca apoi în societatea modernă şi mai ales în cea contemporană, legislaţia să
ia o extindere foarte amplă, cerută de viaţa socială, de transformările care au loc, de
nevoile dezvoltării vieţii sociale. Nu fară temei se vorbeşte azi, uneori, chiar de o
inflaţie legislativă în numeroase ţări.
Desigur că apariţia şi dezvoltarea dreptului se produce în funcţie de epoca
istorică, de condiţiile economice, sociale, politice, culturale, naţionale din fiecare
ţară.
Tocmai de aceea este necesar şi important a se studia dreptul, condiţiile care
influenţează modificarea, transformarea lui, pentru ai determina direcţiile
dezvoltării sale viitoare, modalităţile potrivite pentru a asigura aplicarea,
respectarea lui, precum şi asigurarea drepturilor şi libertăţii membrilor societăţii,
ale oamenilor.
Statul de drept a apărut ca o replică la abuzul de putere la statul absolutist şi
societatea ierarhizată cu privilegiile feudale, în urma revoluţiilor burgheze,
democratice, care au aşezat la temeliile puterii "declaraţiile drepturilor şi
libertăţilor omului".
Acest concept urmăreşte să înlăture arbitrariul şi fărădelegea, să asigure
siguranţa juridică a cetăţeanului, garanţia domniei legii, astfel ca fiecare cetăţean să
6
fie conştient de faptul că demnitatea sa, drepturile şi libertăţile sale sunt asigurate
prin lege, în caz de violare a lor, indiferent că încălcarea se produce de către un
organ al puterii publice, de către un funcţionar de stat, sau de către un alt cetăţean,
justiţia va interveni, îl va apăra şi repune în drepturi şi va sancţiona pe cel care a
atentat la interesele sale legitime.
Nu in ultimul rand trebuie mentionat ca fiecare dintre noi sîntem implicaţi în
nenumărate raporturi sociale cu caracter juridic, ceea ce solicită cunoaşterea şi
aplicarea corectă a normelor juridice.
Iată aşadar că, odată cu apariţia dreptului, apare şi necesitatea studierii
dreptului, cunoaşterea fenomenului juridic avînd dea lungul istoriei o evoluţie
complexă ce a dus la formarea ştiinţei juridice ca element de sine stătător în
sistemul ştiinţelor în general, al celor sociale în special.
1
Cu privire la clasificarea stiintelor sociale si stiinta dreptului in sistemul stiintelor sociale a se vedea Popa, Nicolae,
T, Ed. “C.H.Beck”, Bucureşti, 2008, p.13;
Dogaru, I, Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., Teoria generală a dreptului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p.9;
2
7
ştiinţele juridice de ramură şi c) ştiinţele juridice istorice3.Unii autori4 includ in
aceasta clasificare si grupa stiintelor auxiliare(participative) care fara a face parte
propriuzis din sistemul ştiinţei dreptului, sunt totusi indispensabile cunoaşterii
unor fenomene juridice sau corectei aplicări a normelor juridice5.
Ştiinţele juridice de ramură studiază fenomenele juridice particulare
caracteristice fiecărei ramuri a dreptului, criteriul lor de departajare şi organizare
fiind cel al obiectului şi metodei specifice de reglementare, identic cu cel care stă la
baza împărţirii sistemului de drept în ramuri de drept. Dreptul unui stat există sub
forma unui sistem alcătuit din norme şi instituţii juridice grupate în diferite ramuri:
dreptul constituţional, dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul penal, etc. Lor le
corespund, în planul ştiinţelor juridice, ştiinţa dreptului constituţional, a dreptului
civil, ş.a.m.d. Sistemul ştiinţei dreptului are ca element de bază subsistemul
ştiinţelor juridice de ramură, dar nu se reduce la acesta.
În categoria ştiinţelor juridice istorice intră ştiinţele care studiază istoria
dreptului dintro anumită ţară (de exemplu, istoria dreptului românesc), dezvoltarea
generală a fenomenului juridic (istoria generală a dreptului) şi cele care studiază
doctrinele juridice, marile curente şi şcoli de drept.
In cadrul primei grupe, a stiintelor juridice teoretice, globale, se înscrie
disciplina Teoria generală a dreptului, avînd ca obiect abordarea teoretică, generală
a dreptului în întregul său, studiul global al dreptului ca fenomen social, cu
funcţiile şi fenomenele sale de manifestare.Ea formulează definiţia dreptului,
celelalte concepte, categorii specifice dreptului cu care operează, fiind valabile
pentru toate ştiinţele juridice, cum sunt, bunăoară, categoriile de normă juridică,
izvor de drept, sistem de drept, ordine de drept, răspunderea juridică, drept
subiectiv ş.a. De asemenea, ea formulează o serie de principii generale valabile
pentru toate ştiinţele juridice6. Teoria generală a dreptului studiază, de asemenea,
metodologia de cercetare folosită de ştiinţa dreptului.
O atenţie deosebită acordă această disciplină studierii corelaţiei dintre drept
şi putere, drept şi stat. Pentru înţelegerea unor concepte, teorii sau principii, este
necesară evocarea evoluţiei istorice a acestora ca şi încadrarea lor în diferite şcoli şi
curente despre drept, apărute dea lungul timpului7.
Teoria generală a dreptului nu rămîne la nivelul abstracţiilor, ea are, de
3
Clasificare preluata dupa Ceterchi,I.,Craiovan,I,,,Introducere in teoria generala a dreptului”, Editura All,Bucuresti,
1993,p.
4
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op. cit.;
5
Din această categorie fac parte: sociologia juridică, logica juridică, psihologia juridică, medicina legală,
criminalistica,cr
6
De exemplu, principiile legalităţii, supremaţiei legii, neretroactivităţii legii, prezumţiei de cunoaştere a legii "nemo
cense
7
Apreciem ca aceste aspecte fac obiectul de studiu al unei stiinte distincte, "Istoria doctrinelor (gândirii)
politicojuridice
8
asemenea, o importanţă practică, servind nemijlocit procesului de elaborare şi
aplicare a dreptului. In acest scop, este studiată tehnica juridică privind elaborarea
şi realizarea actelor juridice8.
În prezent, Teoria generală a dreptului se regăseşte în toate planurile de
învăţământ din ţările europene, şi aceasta datorită profundului său caracter
formativ. Ea contribuie la crearea unei adevărate “mentalităţi juridice” în rândul
studenţilor printro abordare principială orientativă, o vedere unitară şi esenţială
asupra permanenţelor dreptului.
8
Aspect care va fi tratat intrun capitol separat;
9
epocă la alta, determinând un proces de contaminare juridică.
d) Metoda sociologică aplicată în drept dă o perspectivă nouă studiului
realităţii juridice, ca realitate socială, verificând modul în care societatea
influenţează dreptul şi suportă, la rândul ei, o influenţă din partea acestuia.
Sociologia aduce o viziune nouă asupra dreptului, definindul ca un fapt social, şi
încearcă să resistematizeze sursele evoluţiei şi influenţei dreptului asupra societăţii,
oferind ştiinţelor juridice o metodă raţională de studiere a fenomenului social.
e) Metodele cantitative sau impus în cercetarea ştiinţifică juridică datorită
nevoii de a conferi acestei cercetări noi valenţe, în strânsă legătură cu necesităţile
practice. Vorbim astăzi despre jurometrie, informatică juridică (ale cărei cercetări
sunt orientate spre elaborarea şi sistematizarea legislaţiei, evidenţa legislativă sau a
precedentelor judiciare, evidenţa criminologică, etc.), ce au meritul de a contribui
la perfecţionarea reglementărilor juridice, al sporirii eficienţei lor sociale şi la
îmbunătăţirea activităţii practice de realizare a dreptului.
Ca o concluzie, după prezentarea succintă a metodelor de cercetare, se
impune constatarea că ele nu trebuie înţelese în mod izolat, ci în interdependenţa şi
complementaritatea lor, doar astfel avanduse garantia obţinerii unor rezultate
valoroase şi utile.
Capitolul II
Conceptul de drept
1.Notiunea dreptului;etimologie;terminologie;
Trecînd la investigarea şi cercetarea sistematică a obiectului teoriei generale
a dreptului, o primă chestiune ce se cere a fi analizată şi elucidată este aceea a
noţiunii însăşi de drept, de a răspunde la întrebările, ce este dreptul, care este esenţa
şi care sînt particularităţile sale esenţiale ce1 diferenţiază de alte fenomene sociale
cu un rol şi funcţii asemănătoare în societate.
Cuvîntul drept9 derivă din latinescul directus care evocă sensul de direct,
rectiliniu, adică o regulă de conduită, fără specificarea conţinutului.
Cuvântul “drept” este folosit în mai multe accepţiuni. În primul rând, el
înseamnă ştiinţa dreptului, înţeleasă ca un “ansamblu de idei, noţiuni, concepte şi
principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit”10. O
altă accepţiune este cea de drept subiectiv, respectiv facultatea unui
subiect(persoana fizica sau juridica) de aşi valorifica sau de aşi apăra împotriva
terţilor un anume interes, legalmente protejat. Spre deosebire de dreptul subiectiv,
9
Avand corespondentele în alte limbi droit, diritto, dereche, dereito, Recht;
10
N.Popa,op.cit.,p.29;
10
dreptul obiectiv, conceput ca un ansamblu de norme care organizează viaţa în
comun, este o tehnică a convieţuirii umane destinate să apere societatea de excese
şi care îmbină necesitatea şi libertatea. Totalitatea normelor juridice în vigoare
dintrun stat poartă denumirea de drept pozitiv, un drept aplicabil imediat şi
continuu, obligatoriu şi susceptibil a fi adus la îndeplinire prin constrângere statală.
11
Pentru alte definitii a se vedea Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.42;
Ceterchi,I.,Craiovan,I,,,Introducere”, Editura All,Bucuresti, 1993,p.16;
11
trecut la sancţiunea expulzării din gintă sau trib, pentru ca, apoi, odată cu apariţia
unui produs suplimentar peste nevoile de consum, să fie introdusă compoziţia sub
forma răscumpărării materiale. Intre aceste norme se poate aprecia că apar şi
germenii dreptului, a normelor juridice care încep să se distingă de celelalte norme,
mai ales prin natura mai deosebită a obligativităţii respectării lor prin recurgerea la
forţa coercitivă a puterii publice, ce se înjghebează şi ea ca ceva distinct, faţă de
autoritatea morală a şefului familiei, bunăoară.
Apariţia şi formarea dreptului este un proces complex căruia nu i se poate
stabili o dată precisă de naştere, iar normele din această perioadă a începuturilor
societăţii omeneşti sînt încă destul de difuze, împletite cu multitudinea de
obiceiuri, datini, practici religioase, etc.
Constituirea dreptului ca o entitate conturată se poate spune că are loc odată
cu constituirea puterii publice ca putere de stat în ţările orientului antic, ca şi în
antichitatea grecoromană. Atunci apare, alături de normele juridice, cutumiare şi
dreptul scris, ilustrat şi de anumite acte normative12.
Dreptul contemporan nu a apărut pe un loc gol, întrun vid legislativ, ci sa
format pe un teren care cunoştea reglementări juridice anterioare, specifice unor
societăţi trecute. De aceea, de regulă, în fiecare societate, aflată chiar la
începuturile dezvoltării sale, vom întâlni numeroase norme provenind de la
societatea anterioară căreia îi succede şi sub incidenţa cărora mai intră
reglementarea multor relaţii sociale vechi (cum ar fi, de exemplu, cele de
proprietate, comerciale, de familie, etc.). Uneori are loc o adaptare parţială a
vechiului drept la situaţii noi, nerezolvate care îşi găsesc astfel un mod de
rezolvare în cadrul unui proces de "preluare sau receptare" a dreptului vechi întro
societate în curs de schimbare. Desigur această menţinere parţială a vechiului drept
are loc numai în măsura în care el nu contravine, prin conţinutul reglementărilor
sale, noului tip de societate instaurată şi nu este înlocuit de noile norme.
Alături de vechile norme de drept sunt emise, de regulă, noi acte normative,
mai ales constituţionale şi legi organice (care se referă la organizarea, funcţionarea
şi competenţa organelor de stat), apoi reglementări în domenii care anterior nu au
căzut sub incidenţa legii ori au fost insuficient reglementate (astfel în situaţia
dreptului nostru ar fi cazul protecţiei mediului înconjurător, protecţiei
consumatorului, protecţiei sociale, etc.).
In situaţia unei treceri bruşte de la o societate la alta, mai ales prin revoluţiile
socialpolitice, asistăm la o subită înlocuire, uneori cu caracter radical, a vechiului
drept cu unul nou, cu sau fără perioade de tranziţie, ori fără convieţuiri îndelungate
între vechile reglementări şi noile acte normative.
12
Cum au fost spre exemplu: Codul lui Hammurabi în Mesopotamia (Babilon), Codul lui Mânu din India, Legile lui
Moise (Decalogul)
12
In multe state şi sisteme de drept contemporan un rol deosebit în procesul de
creare a dreptului îl are practica judiciară care răspunzând prin soluţiile date unor
nevoi ale momentului edifică norme noi care acoperă lacune legislative sau
reglementări deficitare. Alături de ea tot mai frecvent apare ca izvor de drept
tratatul internaţional la care aderă părţile cocontractante.
3.Definitia dreptului
Definirea dreptului a constituit o preocupare pentru multi teoreticieni ai
dreptului. Nu se pune problema de a da o definiţie general acceptată. Diferiţi autori
au definit dreptul în funcţie, mai ales, de poziţia şi orientarea lor filosofică, de
şcoala sau curentul juridic căruia iau aparţinut.
Intre cele mai cunoscute şi frecvent evocate definiţii15 ale dreptului din
antichitatea grecoromană se înscriu cele ale jurisconsulţilor romani Celsius şi
Ulpian. Jus est ars boni et aequi, adică dreptul este arta binelui şi echităţii spune
Celsius, iar Ulpian îl defineşte prin cele trei precepte fundamentale, care stau de
altfel şi la baza definirii conceptului de justiţie.
Incercînd o grupare a diferitelor definiţii vom distinge: definiţii de nuanţă
13
Făcută de profesorul francez René David;
14
Unii autori recunosc si existent unei grupari a sistemelor filosofice sau religioase de drept (sau tradiţionale) unde
sar în
15
Definitiile sunt redate dupa I.Ceterchi,I.Craiovan, op.cit.,p.2627;
13
accentuat filosofică; definiţii de nuanţă formalnormativistă; definiţii sociologice.
Din categoria definiţiilor cu nuanţe filosofice, redam pe cea dată de marele
filosof german I. Kant care porneste de la concepţia că fiecare om posedă o voinţă
liberă ca pe un bun înnăscut şi inalienabil si pentru convieţuire este necesar să
intervină limitarea realizată prin drept. Dreptul este deci, după Kant, totalitatea
condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a
tuturora, în conformitate cu o lege universală a libertăţii16.
Din grupul definiţiilor cu nuanţă formalnormativistă le redăm pe cea a
juriştilor Gaston Jéze şi Jean Louis Bergel. Primul arată că "Dreptul unei ţări este
ansamblul regulilor judecate ca bune sau rele, utile sau nefaste care la un moment
dat sunt aplicate efectiv de către practicieni sau tribunale". J.L. Bergel arată că
dreptul este "ansamblul regulilor de conduită, întro societate mai mult sau mai
puţin organizată, care reglementează raporturile sociale şi a căror respect este
asigurat, la nevoie, prin constrangere publică17. In acelaşi sens se înscrie şi definiţia
constituţionalistului francez André Hauriou "dreptul este un ansamblu de precepte
de conduită stabilite în forma de reguli obligatorii şi destinate a face să domnească
între oamenii trăind în societate, ordinea şi justiţia18.
Dintre unele definiţii datorate unor autori aparţinand orientării sociologice o
redăm pe cea a autorul Jean Dabin care arată că dreptul poate fi definit ca
"ansamblul regulilor de conduită edictate sau cel puţin primite şi consacrate de
societatea civilă, sub sancţiunea constrîngerii publice, urmărind să realizeze în
raporturile dintre membrii unui grup, o anumită ordine care postulează scopul
societăţii civile, precum şi menţinerea societăţii ca instrument în slujba acestui
scop19.
Ca o concluzie propunem următoarea definiţie: dreptul este sistemul
normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care orientează
comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective,
stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare obligatorie este asigurată, la
nevoie, de forţa coercitivă a puterii publice (de stat).
In spiritul acestui concept M.Djuvara in,,Teoria generala a dreptului”, Bucuresti, vol.II,1930, p.586 scria ca
16
14
sensul normelor de drept făcînd referire la diferiţi factori de ordin obiectiv sau
subiectiv, de natură socialăeconomică, politică, morală, ideologică sau din
domeniul supranaturalului.O analiză a realităţii juridice în general şi a diferitelor
familii şi sisteme de drept ne permite să desprindem şi să identificăm un număr de
factori cu pondere diferită şi variabilă în determinarea conţinutului şi formei
dreptului.Aceşti factori care configurează dreptul pot fi grupaţi astfel20: a) factori
naturali; b) factori socialpolitici şi c) factori umani. Ei îşi exercită influenţa asupra
aspectului evolutiv al dreptului (progresul juridic)21.
a)Cadrul natural influenţează dreptul prin toate componentele sale: mediul
geografic, factorii demografici, biologici, etc., acţiunea lor fiind întotdeauna
corelată cu un interes social.
Influenţa mediului geografic se reflectă, spre exemplu, în măsurile
legislative care urmăresc protecţia mediului22 (cum ar fi combaterea poluării) sau
care stabilesc un regim juridic specific pentru diferite componente ale cadrului fizic
(spaţiul aerian, marea teritorială).
Factorul demografic influenţează, de asemenea, reglementările juridice. Se
cunosc măsuri legislative ce urmăresc scăderea natalităţii23 sau, dimpotrivă,
creşterea acesteia24.
Legea leagă producerea unor consecinţe juridice şi de diverse împrejurări
naturale (naştere, moarte, calamităţi naturale, curgerea timpului).
b) Cadrul socialpolitic; Evoluţia istorică a fenomenului juridic evidenţiază
caracterul corelat al acţiunii componentelor acestui factor: economicul, politicul,
ideologicul, culturalul, etc.
Factorul economic (condiţiile materiale ale societăţii) predomină în
ansamblul elementelor ce alcătuiesc sistemul social. Dreptul economic permite
ajustarea la cerinţele economice în temeiul unor scopuri bazate pe oportunitate.
Dreptul trebuie să garanteze proprietatea şi să reglementeze concurenţa.
Dreptul este influenţat şi de structurile organizatorice ale societăţii, nu doar
cele politice oficiale, ci şi grupurile de interes, grupurile de presiune, partidele
politice, care reprezintă structuri sociale nestatale. Ele influenţează întro manieră
din ce în ce mai făţişă jocul politic, luarea deciziilor.
c) Factorul uman; Dreptul se raportează permanent la prezenţa omului în
20
Vezi Popa, N., op.cit., p.4248;
21
Unii autori concept ca si cauza de determinare a reglementarii si factorul international, aratand in acest sens ca
situatia i
22
Spre exemplu, Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului, republicată în M.Of. nr. 70/2000, modificată şi
completată prin O
23
Astfel de măsuri au fost luate, spre exemplu, în China
24
Spre exemplu, Decretul nr. 770/1966 cu privire la întreruperea cursului sarcinii, publicat înB.Of. nr. 60/1966,
abrogat prin D
15
societate, reglementând comportamentul acestuia în cadrul unor categorii diverse
de raporturi sociale, modelând şi stimulând acele comportamente adecvate
valorilor generale ale societăţii.
Dreptul reprezintă un model cultural al cărui specific constă în propunerea
(şi chiar impunerea) unui model de conduită considerată utilă din punct de vedere
social.
Dimensiunea umană se referă în primul rând, la drepturile fundamentale ale
individului, drepturi care garantează egalitatea între oameni, posibilitatea
manifestării nestingherite în temeiul demnităţii şi libertăţii. El creează, de
asemenea, cadrul politic şi jurisdicţional în care omul săşi poată valorifica
interesele legitime.
Pe de altă parte, instituţia răspunderii este astfel reglementată încât, pe lângă
restabilirea ordinii de drept, să aibă în vedere şi omul, reintegrarea socială a celui
ce a încălcat norma de drept.
Dimensiunea umană a dreptului are în prezent tendinţa să se
internaţionalizeze prin cooperarea statelor în materia drepturilor esenţiale ale
omului.
5.Dreptul si statul
5.1.Consideratii generale despre stat
25
Această situaţie 1a făcut pe M. Djuvara să afirme că "realitatea, desigur cea mai puternică şi cea mai interesantă în
drept, Teoria generala a dreptului”, Bucuresti, 1930;
16
pe un anumit teritoriu26.
Teritoriul de stat este spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape şi coloana
de aer de deasupra solului şi a apelor, asupra căruia un stat îşi exercită
suveranitatea sa exclusivă. Se observă că, din punct de vedere juridic, accepţiunea
de teritoriu este mult mai cuprinzătoare decât înţelesul geografic al acestui termen.
Teritoriul capătă semnificaţia unui criteriu politic; statul îşi stabileşte legăturile cu
cetăţenii, îşi structurează aparatul şi îşi dimensionează suveranitatea în legătură cu
un anumit teritoriu27.
Prin populaţie se înţelege totalitatea persoanelor care locuiesc permanent pe
teritoriul statului şi care sunt legate între ele printro cetăţenie comună. Legătura de
cetăţenie este legătura juridică dintre populaţie şi puterea de stat. Pe teritoriul unui
stat se mai pot afla persoane care nu fac parte din populaţia acelui stat şi anume:
cetăţeni străini, persoane fără cetăţenie (apatrizi), persoane cu dublă cetăţenie.
Puterea, ca atribut al statului, este identificată cu forţa, fiind, de altfel,
denumită şi forţă publică sau putere de stat.
Principalele trăsături ale puterii de stat sunt:
puterea de stat este un fenomen legat de autoritate, care se caracterizează
prin posibilitatea de a comanda, de a da ordine, şi obligaţia celui care le primeşte
de a se supune acestei comenzi;
puterea de stat este o putere politică;
puterea de stat este o putere organizată, în sensul că ea se desprinde de
persoana care o exercită;
puterea de stat este o putere de comandă, ea instituie norme obligatorii,
dispoziţii obligatorii, fie sub forma normelor generale, fie sub forma dispoziţiilor
concrete;
puterea de stat este unică, deţinând monopolul constrângerii, numai ea are
puterea să folosească constrângerea, dispunând în acest sens de un aparat
specializat;
puterea de stat are vocaţia globalităţii; ea se aplică în societate asupra
27
Popa, N., op.cit., p 76;
17
tuturor aspectelor, în toate domeniile vieţii;
puterea de stat este suverană; aceasta desemnează caracterul puterii de stat
de a fi supremă în interiorul statului şi de a fi independentă în exterior în raport cu
alte state.
Suveranitatea constituie dreptul statului de a conduce societatea şi de a
stabili raporturi cu alte state si are două aspecte, unul intern şi unul extern.
Suveranitatea internă priveşte puterea de comandă a statului în interior şi se
materializează în elaborarea unor norme cu caracter generalobligatoriu şi în
urmărirea aplicării lor în practica socială. Nici o altă putere socială nu este
superioară puterii statului, de aceea această latură a suveranităţii se mai numeşte şi
supremaţia puterii de stat. Suveranitatea externă se referă la comportamentul
statului în raporturile sale cu celelalte state. Statul îşi organizează relaţiile
internaţionale fără nici un amestec din exterior, cu respectarea drepturilor suverane
ale altor state şi ţinând seama de principiile dreptului internaţional. Ea mai este
denumită şi independenţa sau neatârnarea puterii de stat.
Exercitarea puterii de stat, organizarea acesteia aparţin statului; în planul
activităţii statale are loc o separare a puterilor în putere legislativă, executivă şi
judecătorească. Separaţia puterilor nu înseamnă lipsa de comunicare între ele sau
instaurarea unei stări de independenţă absolută a acestora. Ele trebuie să fie
distincte, dar să coopereze şi să se integreze armonios în sistemul socialpolitic de
organizare socială. Or este tocmai rolul dreptului, prin fixarea cadrului legal de
funcţionare a fiecărei puteri, să confere stabilitate şi siguranţă acestui sistem.
Pentru realizarea funcţiilor sale, statul îşi fixează un sistem de instituţii care
dau expresie concretă puterilor publice şi al căror mod de funcţionare, de
repartizare a competenţelor şi de atribuire a unor prerogative specifice este conţinut
în lege.
Intre functiile statului putem distingefunctiile interne si functiile externe,
intelese ca activitati fundamentale la realizarea carora participa intreg mecanismul
de stat.In cadrul functiilor interne distingem functiile politicojuridica si
socialeconomică28.
5.3.Forma statului
A se vedea pe larg I.Deleanu, ,,Drept constitutional si institutii politice”, vol.I, Bucuresti, 1991, p.31
28
18
stat, exercitarea puterii prin intermediul organelor de stat, impartirea competentei
intre ele. Sub acest aspect statul poate fi unitar (simplu) sau federativ (compus).
Statul simplu (unitar) se caracterizează prin aceea că are o singură
constituţie, un singur rînd de organe supreme care îşi exercită competenţele lor pe
întreg teritoriul statului şi cu privire la întreaga populaţie, aceasta avînd o singură
cetăţenie. Statul însuşi este subiect de drept internaţional participînd în această
calitate la viaţa internaţională.
Statul federativ (compus) este constituit din două sau mai multe state
membre care în limitele şi în condiţiile stabilite prin constituţia federaţiei îşi
transferă o parte dintre atributele lor suverane în favoarea statului compus şi dau
astfel naştere unui nou stat, distinct de statele ce îl alcătuiesc29. Statele componente
îşi păstrează însă identitatea şi cealaltă parte a atributelor lor suverane.
Statul federativ este caracterizat prin: existenţa unei constituţii a federaţiei; o
legislaţie comună a statelor federative; organe legiuitoare, administrative şi de
justiţie la nivelul federaţiei; populaţia are două cetăţenii: cetăţenia statului federativ
şi cetăţenia statului federat; sub rezerva respectării constituţiei statului federativ,
fiecare stat federat are o ordine constituţională proprie şi o legislaţie proprie, etc.
Forma de guvernămant, astfel cum a fost analizată încă din antichitate de
către Aristotel are în vedere faptul dacă la conducerea statului se află o persoană
cazul monarhiei, un număr restrans de persoane oligarhia sau majoritatea
cetăţenilor democraţia. Montesquieu, în epoca modernă a clasificat formele de
guvernămînt în două categorii: monarhia şi republica. Forma monarhică este
caracterizată prin existenţa unui şef de stat monarh sau împărat, sau cu o altă
denumire, care deţine puterea pe viaţă şi o transmite ereditar. Republica se
caracterizează prin faptul că şeful statului, care poartă denumirea de preşedinte este
o persoană aleasă pe o perioadă limitată. Fiecare dintre aceste forme, fie monarhia,
fie republica pot să aibă forme diferite de manifestare, democratice sau totalitare,
despotice.
Regimul politic este constituit din ansamblul instituţiilor, metodelor şi
mijloacelor prin care se realizează puterea. Se pot distinge două tipuri de regimuri
politice: regimul democratic şi regimul autoritar sau totalitar.
Democraţia ca formă de guvernare şi tip de funcţionalitate a regimului
politic se caracterizează prin caracteristici ca: puterea aparţine poporului, pluralism
politic, se aplică principiul majorităţii, libertatea şi recunoaşterea opoziţiei,
promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, etc.
Regimurile opuse regimurilor democratice sînt regimurile dictatoriale
(autoritare sau totalitare) în care statul se manifestă ca un organ dominator, el
intervine în toate domeniile vieţii sociale caută să domine şi să dicteze totul. Aceste
29
Ibidem, p. 3233;
19
regimuri nedemocratice nu recunosc pluralismul politic, dreptul la opoziţie,
principiul separaţiei puterilor, ignoră în fapt drepturile şi libertăţile fundamentale,
etc.
30
Cunoscut si sub denumirea de L'Etat du droit, Rechtsstaat sau Rule of Law în sistemul anglosaxon;
20
reflecta coexistenţa celor două entităţi sociale distincte dar nedisociabile care sunt
statul şi dreptul, a raporturilor lor reciproce manifestate ca relaţii dintre putere şi
normativitate prima cu tendenţialitate spre dominare şi supunere, cealaltă cu cea
de frînare şi ordonare.
Concepţiile cu privire la Statul de drept îşi au sorgintea în lupta împotriva
arbitrariului, privilegiilor şi dependenţei personale din feudalism, pentru înlocuirea
lor cu principiile legalităţii, egalităţii, libertăţii şi proprietăţii, valori ce ofereau
camp de afirmare largă a individului, eliberat de sub dominaţia puteri31.
31
Pentru dezvoltare a se vedea I.Ceterchi,M.Lubrici, ,,Teoria generala a statului si dreptului”, Bucuresti, 1983,p.2 si
urm.;
21
presupune libertatea presei, a tuturor mijloacelor massmedia, a dreptului
de asociere, a existenţei societăţii civile ca una din modalităţiile importante de a
împiedica abuzul puterii statale;
are drept corolar respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale aşa cum
acestea sunt prevăzute în documentele internaţionale;
Capitolul III
Principiile dreptului
22
edificare a actelor normative nu apar din afara dreptului, nefiind prestabilite, ele
reflectând anumite interese generale ale societăţii exprimate prin voinţa de stat. De
aici şi concluzia finală că ele nu sint imuabile ci evoluează odată cu schimbările
juridice determinate de mutaţiile socialeconomice intervenite.
32
Cu privire la importanta teroretica si parctica a studierii principiilor dreptului a se vedea si N.Popa, op.cit.,p.95;
23
democraţie.
Guvernarea prin drept în cadrul statului de drept îşi are determinaţiile sale
calitative în raport de ansamblul condiţiilor interne şi internaţionale specifice întro
etapă dată.
24
ideal al dreptului, Celsus definind dreptul ca “ars boni et aequi”33.
Acţiunea principiului echităţii priveşte atât activitatea leguitorului, cât şi
activitatea de interpretare şi aplicare a dreptului.
Justiţia vizează relaţiile externe dintre oameni, deosebinduse de o morală
internă ce caracterizează individualitatea umană. Ea reprezintă acea stare ideală a
societăţii, realizabilă prin asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi
împreună a satisfacerii drepturilor şi intereselor lor legitime. Prin finalitatea sa,
justiţia se situează printre principalii factori de consolidare a celor mai importante
relaţii sociale, întrucât ea întruchipează virtutea morală fundamentală menită a
asigura armonia şi pacea socială.
25
de a interveni “post festum”, moment în care sancţiunea se impune; el are
posibilitatea ca, prin conţinutul prescripţiilor sale, să contribuie la fundamentarea
unei atitudini culturale a individului faţă de lege, atitudine ce presupune grija
asumată faţă de integritatea valorilor sociale apărate pe cale legală (implicând deci
fenomenul responsabilităţii)37.
Principiul responsabilităţii, legat de principiul libertăţii, este un principiu
fundamental al dreptului deoarece rezultă nemijlocit din voinţa liberă care este
temeiul dreptului; “toate determinările dreptului sunt determinaţii ale voinţei,
începând cu proprietatea, schimbul, faptele ilicite şi terminând cu societatea civilă
şi statul”38. Principiul responsabilităţii se va găsi la toate nivelurile activităţii
juridice.
Viaţa în societate, din punct de vedere juridic, înseamnă acceptarea
coexistenţei voinţei mele libere cu alte voinţe libere. Încălcarea acestui precept
conduce la răspundere.
26
c.Principii specifice dreptului procesual civil39
principiul legalitatii;
principiul exercitarii drepturilor procesuale cu buna credinta;
principiul dreptului la aparare;
principiul contradictorialitatii;
principiul oralitatii;
principiul nemijlocirii si al publicitatii;
principiul continuitatii;
Capitolul IV
Functiile dreptului40
39
Noul cod de procedura civila enumera in mod expres o serie de principii ce guverneaza procesul civil, printre care
si cele enu
40
Preluare dupa N.Popa, op.cit.,p.104108;
27
1.Notiunea de functie a dreptului
Scopul social al dreptului (finalitatea sa socială) este binele comun, realizat
prin regularizarea raporturilor sociale, canalizarea activităţii oamenilor în cadrul
unor relaţii de interes major, în conformitate cu o voinţă generală.Elementele
formale ale binelui comun sunt: ordinea socială şi justiţia.
Ordinea socială nu poate fi negată, ea creează individului necesitatea
fundamentală, de care depinde chiar existenţa sa, necesitatea de a trăi în ordine.
Justiţia reprezintă elementul dinamic al binelui comun, ea face ca ordinea să fie
acceptată şi, la rândul său, ordinea face ca justiţia să fie dorită. Cu alte cuvinte,
ordinea este “justiţia solidificată”41.
Funcţiile dreptului (de la latinscul “functio” ce înseamnă “muncă”,
“deprindere”, dar şi “aducere la îndeplinire”) sunt subordonate scopului social al
dreptului. Aceste funcţii pot fi definite ca “acele direcţii (orientări) fundamentale
ale acţiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al
dreptului (ramurile, instituţiile, normele dreptului, precum şi instanţele sociale
special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului)”42.
Problematica funcţiilor dreptului a fost tratată în mod diferit, de pe poziţiile
considerării dreptului ca un element indispensabil al echilibrului social şi al
asigurării coexistenţei libertăţilor în societate43.
28
unor excese individuale sau sancţionândule dacă este cazul.
Norma de drept este o cale pentru realizarea unor valori ocrotite de lege.
d)Funcţia normativă
Dreptul nu este un scop în sine, el este destinat să asigure subordonarea
acţiunilor individuale faţă de o conduită tip.
Nici un proces de evoluţie, adaptare sau integrare în societate nu se poate
desfăşura haotic, ci întrun cadru reglementat, normat; dreptul are o poziţie
specifică în ansamblul celorlalte forme normative, deoarece acoperă cele mai
importante relaţii sociale şi astfel ne apare şi ca un mijloc eficace de organizare şi
conducere socială.
Capitolul V
Sistemul dreptului
29
sistem pe baza anumitor principii, urmărind o anumită finalitate.
Studierea sistemului dreptului are o mare importanţă teoretică şi practică.
Cunoaşterea sistemului dreptului ajută organele de stat în procesul de elaborare şi
perfecţionare a dreptului pentru a descoperi şi completa anumite lacune ale
dreptului pozitiv, pentru eliminarea reglementărilor perimate şi asigurarea
concordanţei şi armoniei între normele juridice.
Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei în ambele forme:
încorporare şi codificare. Cunoaşterea sistemului dreptului contribuie, totodată, la
perfecţionarea aplicării şi interpretării dreptului atrăgînd atenţia asupra legăturilor
şi interdependenţelor dintre diferitele norme şi instituţii juridice.
De asemenea, abordarea sistemică a dreptului serveşte unor scopuri didactice
şi ştiinţifice, ea stă la baza clasificării ştiinţelor juridice şi sugerează noi piste
pentru cercetarea juridică.
30
în unele cazuri relaţiile sociale de acelaşi tip sunt reglementate de ramuri de drept
distincte sau de ce aceeaşi metodă de reglementare, se foloseşte de către mai multe
ramuri de drept, ori de ce în cadrul aceleaşi ramuri de drept se folosesc mai multe
metode.
Ramura de drept este definită ca un ansamblu distinct de norme juridice,
legate organic între ele, care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi specific,
folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode. Ramurile de drept nu sunt
izolate unele de altele, ci se găsesc întro stransă interdependenţă.
Ramura de drept reprezintă unitatea mai multor instituţii juridice legate
strans între ele prin obiectul lor, şi prin anumite principii şi metode comune.
Instituţia juridică cuprinde normele juridice care reglementează o anumită
grupă unitară de relaţii sociale, instaurînd astfel o categorie aparte de raporturi
juridice. Complexitatea ramurilor de drept se manifestă şi prin faptul că în cadrul
unora dintre ele mai multe instituţii juridice se pot grupa ca o subramură care poate
face obiectul unei reglementări juridice distincte în formă de cod, regulament, etc.
Aşa de exemplu, dreptul maritim, ca subramură a dreptului civil, care grupează
totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale din domeniul
transportului maritim.Principalul izvor al acestei subramuri este Codul maritim.Alt
exemplu, în cadrul dreptului penal, în afară de Codul Penal, este în vigoare în unele
ţări şi un cod al justiţiei militare, care reglementează o categorie aparte de
infracţiuni săvîrşite, în primul rand de militari, în legătură cu activitatea lor.
Complexitatea dreptului, abordarea sa sistemică, a condus şi la alte distincţii
care să releve mai pregnant unitatea conceptuală a dreptului, interdependenţele sale
de sistem, relaţiile de interferenţă cît şi variatele configuraţii ale ansamblului de
norme juridice. Astfel, de exemplu, în acest sens se disting în mod succesiv
categorii juridice, instituţii juridice şi ordini juridice44.
3.Ramurile de drept
In sistemul dreptului roman distingem ca ramuri de drept, ramurile
corespunzătoare diviziunii în drept public şi drept privat.
In dreptul public intră dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul
financiar, dreptul penal, dreptul procesual (penal şi civil), dreptul internaţional
public iar în dreptul privat, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional,
privat etc45.
Se constată în prezent tendinţa de reaşezare cat şi de apariţie unoг ramuri
44
Pentru analiza acestora a se vedea I.Ceterchi, I,Craiovan, op. cit.,p.78;
45
Unii autori contureaza si existent unei ramuri de drept mixte in categoria careia ar intra dreptul familiei, dreptul
muncii,
31
juridice noi, ca urmare a nevoilor de dezvoltare a societăţii contemporane (ex. drept
comunitar).
32
puterii, în raporturile juridice de drept civil părţile apar ca subiecte egale. Relaţiile
de muncă, de familie, funciare, ca şi altele, chiar dacă au caracter patrimonial, nu
intră în sfera dreptului civil.
Dreptul muncii cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
relaţiile sociale de muncă. Relaţiile din acest domeniu apar în legătură cu folosirea
dreptului la muncă, condiţiile muncii, ale salarizării, angajării, concedierii, în
legătură cu drepturile salariaţilor.De asemenea, dreptul muncii cuprinde şi normele
juridice privind organizarea muncii, pregătirea profesională, protecţia muncii,
jurisdicţia muncii şi altele.
Dreptul familiei. Familia include relaţiile dintre soţi, dintre copii şi părinţi.
Aici întîlnim relaţii de diferite categorii: morale, patrimoniale, etc.Reglementarea
acestui complex de relaţii sociale, care se formează în legătură cu familia şi în
cadrul familiei, se face de un ansamblu de norme juridice ce se grupează în cadrul
dreptului familiei, ca ramură distinctă de drept. Raporturile juridice de familie
cuprind raporturile de căsătorie, de rudenie, şi filiaţie, raporturi în legătură cu
înfierea, cu ocrotirea celor lipsiţi de capacitate sau cu capacitate restransă, cat şi a
altor persoane.
Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc în
conformitate cu interesele societăţii, ce fapte sunt considerate infracţiuni şi care
este măsura pedepsei pe care trebuie să o aplice justiţia, celor care sau făcut
vinovaţi de săvîrşirea acestor fapte socialmente periculoase prevăzute de legea
penală.
Dreptul procesual penal cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează activitatea organelor de urmărire penală şi a justiţiei în judecarea
cauzelor penale, pentru descoperirea infracţiunilor şi a infractorilor şi pedepsirea
lor, norme care reglementează raporturile acestor organe cu cetăţenii asupra cărora
se răsfrange activitatea lor.
Dreptul procesual civil cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează ordinea dezbaterii şi rezolvării de către justiţie a cauzelor civile,
precum şi îndeplinirea hotărarilor judecătoreşti în aceste cauze. Scopul dreptului
procesual civil este de a asigura o rezolvare rapidă şi justă a cauzelor civile, dand
posibilitatea persoanelor ale căror drepturi au fost încălcate să obţină realizarea lor
în fapt, cu ajutorul puterii statale.
Dreptul internaţional are o situaţie specială el neintrînd în sistemul intern de
drept al vreunui stat. Acesta nu reprezintă voinţa unui singur stat, ci a mai multor
state. Dreptul internaţional este definit ca totalitatea normelor care se creează prin
acordul dintre state, suverane şi egale în drepturi, care exprimă voinţele
concordante ale acestor state, reglementează relaţiile dintre ele, aceste norme fiind
asigurate în caz de necesitate prin constrangere exercitată de către state individual
sau colectiv.Subiectele dreptului internaţional sînt statele, iar în anumite condiţii
33
naţiunile care luptă pentru independenţă şi se găsesc în faza de constituire a statului
lor naţional. Normele dreptului internaţional, avînd un caracter consensual se
creează prin colaborarea dintre state (tratate, pacte, etc) în cadrul cărora statele îşi
asumă obligaţii şi dobandesc anumite drepturi, unele faţă de altele. Numeroase
norme de drept internaţional sau format, de asemenea pe cale cutumiară.
In afară de dreptul internaţional public, există însă şi un drept internaţional
privat. Acesta cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează situaţia
juridică civilă sau procesual civilă a persoanelor fizice şi juridice străine. El
reglementează o categorie specială de raporturi civile, care apar în condiţiile
relaţiilor economice dintre state, normele sale fiind exprimate parte în dreptul
intern, parte în tratatele internaţionale sau cutumele internaţionale.
Capitolul VI
Norma juridica
34
trebuie să le cunoască pentru a putea să le folosească şi să le instrumenteze în mod
corect cand foloseşte un obiect din natură (bunăoară, prelucrarea pămîntului în
conformitate cu normele agrozootehnice, sau o maşină ori utilaj care funcţionează
după anumite norme). Normele de folosire ale unei maşini, ale unui utilaj sau
agregat tehnic, sunt norme tehnice care trebuie cunoscute şi aplicate. în ipoteza că
nu se respectă aceste norme tehnice, nici tehnologic nu se poate obţine rezultatul
dorit. In societatea modernă, industrializată, tehnologizată şi computerizată,
folosirea şi respectarea acestor norme cu mare cuprindere este foarte importantă
pentru ca activitatea umană să se poată desfăşura normal şi cu un randament
deosebit. De aceea, multe norme tehnice sau tehnologice au devenit obiect de
reglementare juridică (cum sînt cele din domeniul ecologic, al circulaţiei, al
transportului şi telecomunicaţiilor) devenind, prin aceasta şi norme sociale juridice.
Normele sociale sunt create de oameni şi stabilesc conduita oamenilor în
cele mai diferite domenii ale vieţii sociale, varietatea lor fiind condiţionată pe de o
parte, de varietatea relaţiilor sociale pe care le reglementează economice, politice,
de familie, etc. ¬iar pe de altă parte, de modul prin care voinţa şi interesele
exprimate în ele sunt aduse la îndeplinire, cu alte cuvinte, consecinţele
nerespectării lor (existenţa unor sancţiuni).
Existenţa normelor sociale este obiectiv necesară, nici o societate
neputanduse lipsi de ele, fiind de neinchipuit o societate anomică, adică fără
norme de comportare. Pe măsura evoluţiei şi dezvoltării societăţii creşte şi se
diversifică sistemul normelor sociale. Rolul acestora şi în mod special a celor
juridice creşte deosebit de mult în societatea contemporană în care intervenţia tot
mai amplă în orientarea şi conducerea proceselor sociale, necesită reglementări
corespunzătoare.
Teoreticienii dreptului au făcut diferite clasificări ale normelor sociale,
pornind de la anumite criterii cum ar fi: obiectul, sfera de cuprindere, autorul,
sancţiunea.
Se disting din punct de vedere al sferei de reglementare norme cu caracter
general sau universal adică normele care se referă la comunitatea socială în
ansamblul său (de exemplu: normele morale generalumane, normele dreptului
internaţional) şi norme particulare cu o sferă mai restrînsă care se aplică numai la
anumite societăţi sau comunităţi umane restrînse, distincte (o organizaţie socială cu
caracter economic, politic sau de altă natură).
După modul de apariţie se disting norme cu apariţie spontană, neorganizată
(obiceiuri, norme morale) şi norme elaborate conştient în mod organizat de către un
organism social (normele juridice, norme ale unei organizaţii sociale).
După sancţiunea pe care o incumbă, se disting norme care permit aplicarea
unei coerciţiuni fizice şi norme dotate cu sancţiuni de altă natură.
După conţinutul lor, adică sectorul sau tipul de relaţii sociale la care se referă
35
distingem: norme economice, juridice, politice, religioase, morale, obişnuielnice,
etc. Aceasta este cea mai importantă distincţie .
Tinînd seama de importanţa şi ponderea pe care o au în influenţarea
conduitei sociale, precum şi de raportul lor cu dreptul, vor fi analizate normele
sociale nejuridice, grupate în: obiceiuri, norme de convieţuire, norme morale.
1.2.Obiceiul
1.3.Normele de convieţuire
46
Vezi Eugeniu Sperantia ,,Introducere in Filozofia Dreptului”, Cartea Romaneasca, Cluj,1946,p.396;
47
In acest sens a se vedea Codul deontologic al magistratului adoptat prin Hotararea Consiliului Superior al
Magistraturii nr.3
48
Spre exemplu nerespectraea unora din prevederile inserate in Codul deontologic al magistratului constituie abatere
desciplinar
37
anume o reacţie a mediului social (a colectivităţii) faţă de fapta imorală şi în acest
caz avem dea face cu forme diferite de manifestare a oprobiului public, sau pot fi
interioare, din sfera conştiinţei subiectului, acestea fiind cele mai puternice şi
eficiente sub forma de regrete, păreri de rău, sau mustrari de conştiinţă.
Vechimea moralei este tot atît de mare pe cît este şi societatea. Ea a jucat şi
continuă să joace un rol deosebit de important în reglementarea relaţiilor sociale şi
asigurarea ordinii sociale. Avînd ca valori fundamentale principiile binelui,
dreptăţii, justiţiei, adevărului valori aidoma apărate şi promovate şi de drept, de la
bun început sa pus problema analizei raportului dintre drept şi morală, a
asemănărilor şi deosebirilor dintre ele.
In perioada antică pană în cea medievală, în general în multe privinţe,
normele morale erau confundate cu normele juridice. Incă din antichitate gîndirea
juridicopolitică a fost preocupată de raportul dreptmorală.
49
Coranul este atît "cartea sfîntă" cît şi "codul" popoarelor islamice;
38
Legătura strînsă, deloc de neglijat, între cele două fenomene analizate
decurge şi din împrejurarea că numeroase norme cu un conţinut identic au atît o
natură morală cît şi juridică. De exemplu, normele penale care cer persoanelor să
aibă o comportare de respect faţă de viaţa, demnitatea, proprietatea altora, sunt în
acelaşi timp şi norme cu un puternic conţinut moral. Forţa dreptului se găseşte atît
în justificarea sa logică, raţională, cît şi în aprobarea şi susţinerea sa morală.
De altfel, o înaltă moralitate în societate este un sprijin şi o chezăşie atît a
elaborării cît şi a respectării normelor de drept, ea contribuind la o ordine de drept
sănătoasă, la statornicia legalităţii în societate. Orice injustiţie este implicit imorală
întrun stat democratic de drept.
De aceea nu este indiferent dacă în societate normele morale sînt respectate,
dacă educaţia morală a cetăţenilor este puternică şi dacă factorii educaţionali sînt
eficienţi în activitatea lor, deoarece aceasta contribuie, în acelaşi timp, şi la
educaţia juridică a cetăţenilor.
Dar, cele două sfere ale moralei şi dreptului, nu se suprapun întrutotul. Pe
lîngă un domeniu larg, este adevărat, unde acţiunea lor coincide, există norme
morale care nau relevanţă juridică (de pildă, relaţiile de prietenie sau relaţiile
dintre soţi pînă la un punct), precum şi invers (de pildă, unele norme cu caracter
procedural, cele tehnice sau cele organizatorice).
Sigur pot apărea şi situaţii de opoziţie între unele norme ale dreptului şi
moralei. Această situaţie îşi găseşte rezolvarea în funcţie de natura şi caracterul
opoziţiei. întrun stat democratic de drept nu se poate pune problema opoziţiei decît
între unele norme şi nu în principiu între dreptul şi morala societăţii date, situaţie
careşi găseşte rezolvarea în procesul acţiunii forţelor politice, în raportul lor cu
puterea.
In general, sfera de acţiune şi cuprindere a moralei este mai extinsă.Pe
măsură ce devine tot mai complexă intervenţia legiuitorului şi amplificarea
reglementării juridice constituie o realitate. Aşadar, dreptul ajută la promovarea
principiilor morale dar şi morala îşi exercită influenţa atît asupra elaborării
dreptului, cît şi asupra aplicării sale.
39
de către membrii societăţii cărora le sunt destinate sub garanţia aplicării la nevoie a
forţei de constrângere a statului ce sancţionează conduita neconformă cu legea.
Nici o altă categorie a normelor sociale nu are calitatea de a declanşa sau mai exact
de a determina declanşarea constrângerii fizice sau materiale a subiectului care a
încălcat regula de drept obligândul pe cel vinovat de comiterea abaterii să suporte
personal consecinţele sancţiunii aplicate, inclusiv repararea pagubei şi înlăturarea
vătămării produse altuia.
Normele juridice sunt analizate sub aspectul trăsăturilor, a structurii pe care
o au şi a modului lor de clasificare.
40
a. Norma juridică are caracter general şi impersonal;
Generalitatea şi impersonalitatea normei presupun că ea nu se adresează
indivizilor în concret, ci unui proiect de individ, unui om ideal ce reprezintă, în
optica majorităţii şi a statului, individul bun.
Gradul de generalitate al normei diferă fiind maxim,când vizează toate
subiectele sau toate situaţiile (de exemplu, obligativitatea respectării legilor ori a
cunoaşterii lor) şi minim, atunci când vizează o situaţie unică sau specifică (de
exemplu, atribuţiile unei funcţii unice în stat cum este cea prezidenţială) inclusiv
situaţia derogatorie de la dreptul comun, cum este cazul normelor de excepţie.
Intre aceste două limite gradul de generalitate al normei variază după sfera
situaţiilor şi subiectelor vizate, de pildă: alegerile şi alegătorii, cetăţenia şi
cetăţenii, majorii şi minorii, descendenţii şi ascendenţii, etc.
41
cunoştinţă destinatarilor săi, trebuie deci făcut public. Voinţa leguitorului este
astfel transpusă întrun text şi acesta este publicat.
42
chemat a soluţiona un conflict izvorât dintrun act va avea, printre altele, şi
îndatorirea de a stabili voinţa reală a părţilor raportândo la voinţa şi efectele pe
care legea le atribuie respective categorii de acte juridice.
h. Norma juridică determină anumite efecte juridice pentru subiectele de
drept intrate în relaţia juridică reglementată de ea, generând, modificând şi
desfiinţând drepturi şi obligaţii. Or această trăsătură este specifică numai regulilor
juridice comparativ cu toate celelalte reguli sau norme sociale. In general, norma
nu generează în mod direct efecte juridice, decât în mod cu totul excepţional,
întrucât ea constituie o prevedere abstractă, nenominalizată, fiind necesară
intervenţia unui fapt juridic în sensul larg al cuvântului licit sau ilicit căruia prin
aplicarea normei i se conferă semnificaţie juridică, adică tocmai acele efecte
juridice avute în vedere de legiuitor la adoptarea normei.
43
Ipoteza normei juridice poate fi determinată, relativ determinată sau
subanţeleasă.
Ipotezele pot fi de diferite feluri, în funcţie de gradul de precizie al
formulării. Ipotezele care stabilesc exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei se
numesc ipoteze strict determinate. De exemplu, în cazul stabilirii dreptului la
pensie pentru limită de vîrstă, urmaş sau invaliditate, prin lege se prevăd toate
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi încadrată
întruna din aceste categorii pentru a i se stabili cuantumul acesteia.
Ipoteza este relativ determinată, atunci cînd împrejurările de aplicare a
dispoziţiei, prin natura lor, nu pot fi formulate în toate detaliile. De exemplu, art.
250 din Codul de procedură penală, prevede că "organul de urmărire penală poate
emite mandate de arestare şi în cazul că există temere fondată de dispariţie".
Evident că această "temere fondată" are o determinare relativă.
După gradul de complexitate al împrejurărilor avute în vedere la incidenţa
normei, ipoteza poate fi simplă, atunci când se prevede o singură modalitate,
obişnuită sau tipică prin a cărei realizare legea devine aplicabilă (de exemplu,
infracţiunea de omor constă în uciderea unei persoane) şi ipoteza complexă când se
prevăd mai multe situaţii ori împrejurări prin a căror reunire cumulativă – totală
sau parţială – devine posibilă aplicarea normei (de exemplu, arestarea unei
persoane se poate dispune, printre altele, atunci când sa comis o infracţiune pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de doi ani, iar lăsarea în libertate a
autorului faptei reprezintă un pericol pentru ordinea publică.
După numărul împrejurărilor avute în vedere pentru aplicarea normei
ipoteza poate fi unică, atunci când numai o singură împrejurare a fost prevăzută
pentru a declanşa incidenţa legii (de exemplu, desfacerea căsătoriei are loc numai
prin divorţ) sau alternativă, situaţie în care se prevăd mai multe modalităţi de
realizare a incidenţei legii (de exemplu, abuzul de încredere este infracţiunea
săvârşită de cel care deţinând, cu orice titlu, un bun mobil al altuia şil însuşeşte,
dispune de acesta pe nedrept ori refuză săl restituie). Existenţa unei ipoteze
simple, spre deosebire de ipoteza unică, nu exclude posibilitatea ca împrejurarea
prevăzută de ea să se poată realiza prin modalităţi concrete foarte diferite. Astfel,
de exemplu, în cazul infracţiunii de omor legea nu face distincţie cu privire la
calitatea făptuitorului sau a victimei, locul şi timpul comiterii faptei ori mijloacele
întrebuinţate la săvârşirea ei (exceptând, desigur, formele calificate sau deosebit de
grave de omor).
Toate aceste forme ale ipotezei pot fi combinate între ele prin textele
normative în funcţie de cerinţele de redactare legislativă astfel încât, de pildă, o
ipoteză determinată poate fi unică şi simplă sau dimpotrivă complexă şi alternativă.
După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare, ipoteza poate fi generică,
când prevede un anumit gen sau tip de împrejurare prin a cărei realizare se aplică
44
legea, şi cauzală când enumeră – limitativ sau exemplificativ – împrejurările în
care se aplică legea.
52
Popa, N, op.cit., p. 163;
45
După scopul urmărit prin aplicarea lor, sancţiunile pot fi reparatorii (adică de
reparare ori de dezdăunare pentru paguba produsă),coercitive sau represive (adică
de constrângere exercitată aspra persoanei celui vinovat), de anulare sau de
desfiinţare a actului lovit de nulitate.
După conţinutul lor sancţiunile pot fi patrimoniale( materiale,pecuniare) şi
nepatrimoniale (personale). Cele patrimoniale vizează bunurile şi veniturile celui
sancţionat (de pildă, amenda, confiscarea averii,penalităţile de întârziere suportate
pentru nelivrarea mărfii la timp). Cele nepatrimoniale vizează în mod nemijlocit şi
exclusiv persoana celui vinovat (de exemplu, sancţiunea închisorii, avertismentul,
interdicţia de exercitare a drepturilor electorale, etc.).
După modul lor de determinare se disting sancţiuni absolute determinate (de
exemplu, nulitatea absolută) şi sancţiuni relativ determinate (de pildă, între un
minim şi maxim prevăzut de lege pentru amendă sau pentru durata privării de
libertate), organul de aplicare a lor putând opta între limitele legal prevăzute.
După numărul lor sancţiunile pot fi unice, când pentru săvârşirea unei fapte
se prevede un singur gen de sancţiune (de exemplu pentru omor numai pedeapsa
închisorii) sau multiple. Acestea, la rândul lor pot fi alternative, când se prevăd mai
multe categorii de sancţiuni pentru această faptă între care se poate opta (de pildă,
amendă sau închisoare) şi cumulative când pentru aceeaşi faptă sunt prevăzute mai
multe sancţiuni diferite ca finalitate (de exemplu, închisoare şi confiscarea parţială
a averii). In cazul sancţiunilor alternative organele de aplicare pot opta asupra
felului sancţiunii, în timp ce în cazul sancţiunilor cumulative acestea vor trebui
aplicate în mod obligatoriu în totalitatea lor conform dispoziţiilor legale. In
general, pentru comiterea aceleaşi abateri sau fapte ilicite este exclusă aplicarea
mai multor sancţiuni de acelaşi gen, de exemplu a sancţiunilor pecuniare, între ele
putând fi însă cumulate sancţiuni cu conţinut şi scop diferit.
46
în principiu, prevederi de sine stătătoare. Dar nu orice articol de lege coincide cu o
regulă de conduită. Întrun articol pot să fie cuprinse mai multe reguli de conduită
sau, dimpotrivă, un articol poate să cuprindă doar un element al normei. Pentru a
stabili conţinutul nomei cu toate elementele sale logicojuridice este necesar să
coroborăm texte din articole şi chiar legi diferite. De regulă, cu ocazia aplicării,
organul de aplicare trebuie să coreleze texte din mai multe acte normative.
48
reglementări proprii.
49
Codului Civil referitoare la locatiune a lucrurilor in general.
4.7. Mai există şi alte criterii de clasificare a normelor juridice, în afara celor
deja enunţate, respectiv după conţinutul lor în norme material (de conţinut) şi
norme procedurale (de formă) sau după durata acţiunii lor în norme stabile sau
permanente (cu durata nedeterminată) şi norme temporare (cu durata determinată),
etc.
a.Intrarea in vigoare
Intrarea în vigoare a legii determină momentul începând cu care ea devine
aplicabilă. Norma devine obligatorie, în principiu, de la data aducerii ei la
cunoştinţa publică, întrucât nimeni nu poate fi ţinut să respecte o normă pe care nu
ar puteao cunoaşte.
53
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.360;
50
În România legea intră în vigoare la trei zile de la data publicării ei în
Monitorul Oficial54, ceea ce asigură certitudinea cu privire la data intrării în
vigoare. Există însă şi excepţii: astfel, există legi care prevăd în textul lor un
termen de la împlinirea căruia intră în vigoare (ca o dată ulterioară publicării sau
după trecerea unei perioade de timp); spre exemplu, art.1085 din noul Cod de
procedura civila prevede: „Prezentul Cod de procedura civila intră în vigoare la
data care va fi prevazuta in legea pentru punerea in aplicare a acestuia.In termen de
6 luni de la data publicarii prezentului Cod, Guvernul va supune Parlamentului
spre adoptare proiectul de lege pentru punerea in aplicare a Codului de procedura
civila.”
Din momentul intrării în vigoare, legea devine obligatorie pentru destinatarii
săi: nimeni nu se poate scuza invocând necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare
legem), odată ce ea a fost publicată şi a intrat în vigoare.
51
măsuri organizatorice vizând punerea în aplicare a acesteia.
De la principiul neretroactivităţii legii există unele excepţii.
O primă categorie de excepţii o reprezintă prevederile retroactive, adică
acele situaţii în care legea nouă se aplică sau intră în vigoare la o dată anterioară
publicării (adoptării) ei vizând cazuri care fiinţau întro perioadă în care legea nu
exista încă, indiferent că se aplicau sau nu alte acte normative. In această categorie
intră următoarele acte normative:
actele care indică expres data sau perioada anterioară până la care
retroactivează;
actele de interpretare (interpretative) ale unor reglementări deja în vigoare
şi prin care se lămuresc prevederi neclare sau neclarificate de acea lege în scopul
unei corecte aplicări a e;
actele de dezincriminare (care nu mai consideră ca abateri fapte
sancţionabile penal, administrativ sau disciplinar), cât şi cele care stabilesc
sancţiuni mai uşoare (blânde) decât reglementările anterioare au prioritate ca legi
mai favorabile faţă de actele ce au încriminat ori au sancţionat mai aspru acelaşi
gen de fapte, aplicânduse retroactiv pentru conduite trecute dar încă nesancţionate
sau a căror sancţiune, deşi aplicată, nu a fost executată sub imperiul vechii leg
actele de amnistie, care înlătura răspunderea penală pentru fapta săvârşită şi
cele de graţiere (normativă şi nu individuală) care au ca efect înlăturarea în total
sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea (schimbarea) acesteia în alta mai
uşoară;
legile procesuale57 (procedurale) pot fi considerate, în parte, ca având şi
efect retroactiv deoarece ele se vor aplica pentru cazurile în curs de soluţionare ce
au ca obiect acte şi fapte născute sub imperiul vechii legi dar nerezolvate încă şi
care, indiferent de legea materială ce le guvernează, vor cadea si sub incidenta unor
norme de procedura cu totul noi(spre exemplu in privinta termenului de recurs)
au caracter retroactiv legile de anulare sau de suspendare ale altor acte
normative sau ale unor acte juridice individuale anterior emise întrucât îşi întind
efectele în timp până la data apariţiei sau instituirii acestora din urmă.
Principiul retroactivităţii legii, spre deosebire de cel al neretroactivităţii ei,
trebuie să fie de regulă expres prevăzut de legiuitor pentru fiecare act normativ
căruia înţelege săi confere acest caracter.
O a doua categorie de excepţii de la principiul neretroactivităţii legii o
formează reglementările ultraactive adică acele acte normative care supravieţuiesc
producând efecte şi după data ieşirii lor din vigoare (abrogării). In cadrul acestora
sunt cuprinse:
legile anterioare pentru care noile acte normative indică situaţiile sau durata
57
Noul Cod de procedura civila inlatura regula potrivit careia norma de procedura este de imediata aplicare;
52
ori data până la care cele dintâi se mai aplică, recunoscândule efecte juridice
concomitent cu noile reglementări;
legile temporare sau cu termen care se aplică situaţiilor apărute sub
imperiul lor , inclusiv celor nesoluţionate, chiar dacă legea a ieşit între timp din
vigoare, aşa cum este cazul actelor adoptate pentru situaţii provizorii şi de urgenţă
cum ar fi starea de război, calamităţi naturale, epidemii, etc
legile (mai favorabile) care nu încriminau, dezincriminau ori sancţionau
mai uşor unele fapte se vor aplica celor care leau săvârşit sub imperiul vechii legi
dacă sancţiunile nu au fost aplicate sau deşi aplicate nu au fost executate, chiar
dacă între timp a apărut o nouă lege care încriminează sau sancţionează mai sever
aceeaşi categorie de fapt;
unele prevederi ale legilor procesuale anterioare (vechi) vizând, de
exemplu, instanţele de judecată deja sesizate şi rămase competente în soluţionarea
unor cauze aflate pe rol, termenele procesuale, etc., se pot menţine şi în condiţiile
intervenirii unor noi reglementări pentru situaţiile în curs de soluţionare
aplicândulise în continuare legea veche în vigoare la data respectivă.
Supravieţuirea legii vechi poate să rezulte dintro prevedere expresă a noii
legi.
58
Art. 9 alin. (1) C.pen., în noua reglementare;
53
acestora din urmă legi acţiunea lor se extinde asupra actelor şi faptelor săvârşite cât
timp erau în vigoare, chiar dacă acestea nu au fost soluţionate în acel interval de
timp limitat (a se vedea în acest sens art.7 din Codul Penal).
54
aspectul intern sau naţional şi aspectul extern sau internaţional al aplicării legii.
55
misiunii şi nici pentru că zona respectivă ar fi un teritoriu al statului aparţinător
misiunii (acreditant), ci este rezultatul recunoaşterii pe bază de reciprocitate, de
către statul de reşedinţă a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice unanim admise în
dreptul internaţional public şi absolut necesare unei desfăşurări normale a
activităţii diplomatic.
Principiul teritorialităţii legii acţionează în mod specific în diferitele ramuri
de drept. Astfel, de exemplu, legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe
teritoriul Românie sau în dreptul civil forma exterioară a actelor juridice este
supusă legilor ţării unde se întocmeşte actul (locus regit actum).
Uneori este posibil ca pe teritoriul ţării noastre săşi producă efectele şi legea
străină în soluţionarea unor cazuri individuale, mai ales în ipoteza în care situaţiile
juridice vizează şi un subiect străin al raportului juridic (în cazul naşterii,
căsătoriei, decesului, dobândirii sau pierderii proprietăţii, etc.), putând apărea aşa
numitul conflict de legi, între legea românească şi cea străină, mai ales datorită
diferenţelor de conţinut între reglementări59.
Chiar dacă pentru unele situaţii se va aplica legea străină această rezolvare
nu se va face in baza unei proprii autorităţi a ei, deoarece sar încălca suveranitatea
statului român, ci tot în temeiul legii interne şi a dreptului nostru ale cărui norme
conflictuale prevăd cazurile şi condiţiile de aplicare, desigur limitative, ale legii
străine. Aspectul international al acţiunii legii vizează acele raporturi juridice în
care apare un element străin, de extraneitate. Aplicarea legii străine este însă
condiţionată în mod esenţial de existenţa unei compatibilităţi între ea şi principiile
de bază ale dreptului nostru, precum şi de existenţa reciprocităţii juridice între
statul român şi cel străin în cauza dată, norma conflictuală făcând cuvenita
trimitere la legea aplicabilă întro situaţie dată.
59
Dispoziţii privind modul de solutionare al conflictelor de legi in cazul existentei unui element de extraneintate
regăsim în C;
56
imunităţi.
In ceea ce priveşte pe cetăţenii români legile naţionale îşi extend incidenţa
asupra lor chiar şi atunci când aceştia se află în străinătate. Astfel, dispoziţiile
privitoare la starea civilă şi capacitatea persoanelor se aplică chiar şi cetăţenilor
români cu reşedinţa în străinătate, iar legea penală se aplică chiar infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă,
neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară (principiul personalităţii legii
penale).
Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic de la
jurisdicţia statului de reşedinţă al misiunii şi rezidă în inviolabilitatea personalului,
a teritoriului şi a clădirii misiunii diplomatice cât şi a bunurilor diplomaţilor. Dacă
personalul diplomatic săvârşeşte fapte penale el nu poate fi tras la răspundere fiind
declarat ,,persona non grata" ceea ce atrage după sine rechemarea sau expulzarea
lui.
Reprezentanţii consulari ai statelor străine dispun pe bază de reciprocitate şi
în temeiul dreptului internaţional de unele drepturi şi privilegii limitate cum ar fi,
de exemplu, scutiri la unele impozite şi prestaţii, neaplicândulise jurisdicţia
instanţelor judecătoreşti ale ţării de reşedinţă în cauzele privind infracţiunile de
serviciu, etc.
Străinii aflaţi pe teritoriu unui stat pot avea unul din următoarele regimuri
juridice:
regimul naţional, caz în care au aceleaşi drepturi civile ca şi cetăţenii
statului de reşedinţă;
regimul special, de regulă bazat pe reciprocitate, când aceştia au drepturile
stabilite prin legi şi tratate;
regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, când statul acordă cetăţenilor
străini aflaţi pe teritoriul său drepturi egale cu cele acordate cetăţenilor oricărui stat
terţ, fără nici o discriminare.
Străinul care se află pe teritoriul statului român trebuie să respecte legile
acestuia în caz contrar el putând fi tras la răspundere. In unele situaţii legea noastră
pedepseşte faptele comise de străini împotriva statului roman chiar dacă acestea au
fost săvârşite în străinătate sau contra cetăţenilor români aflaţi în străinătate.
Normele juridice sunt reguli cu caracter general ce se aplică însă unor cazuri
concrete ivite în viaţa practică. In procesul de concretizare a conţinutului normei la
un caz dat se pot ridica multiple probleme ce se cer a fi clarificate şi care ţin de mai
57
multe aspecte cum ar fi, de exemplu, modul de redactare a regulii juridice,
noţiunile întrebuinţate de legiuitor, forma de exprimare, condiţiile în care a fost
elaborată şi aplicată norma, etc.
In primul rând, legea, oricât de tipică şi abstractă ar fi, nu poate să prevadă
toate situaţiile posibile în care îşi va găsi aplicabilitatea, deoarece trebuie să se
menţină la un anumit nivel de generalizare tipică, pentru a acoperi, pe cât posibil,
cât mai multe aspecte din realitatea pe care o reglementează. Astfel, de pildă,
Codul Familiei (art.40) nu arată ce se înţelege prin "motive temeinice" în baza
cărora instanţa de judecată în caz de divorţ poate încuviinţa ca soţul care a purtat în
timpul căsătoriei numele de familie a celuilalt soţ să poarte în continuare acelaşi
nume şi după desfacerea căsătoriei.
In al doilea rând, legea folosind unele noţiuni sau expresii le conferă, în
funcţie de necesităţile reglementării, un alt înţeles decât în vorbirea curentă. Astfel,
de exempluii, verbul "a da" în limbajul comun înseamnă a preda sau a remite un
lucru, pe când în dreptul civil reprezintă acea obligaţie a debitorului care constă în
constituirea sau transmiterea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real.
In al treilea rând, mai există şi posibilitatea ca între textele legale ale
aceluiaşi act normativ sau din acte diferite să se ivească unele neconcordanţe sau
chiar contradicţii aparente care să blocheze procesul de aplicare a legii, trebuind
lămurită în prealabil discordanţa ivită pentru a debloca rezolvarea cazului dat.
In al patrulea rând, având în vedere că, de regulă, între momentul adoptării
normei şi pe durata aplicării ei pot apărea fapte sau împrejurări ce se cer a fi
soluţionate dar care nu au fost avute în vedere de legiuitor la data edictării actului
legislativ, va trebui să se analizeze modul în care reglementarea juridică în vigoare
(mai) este compatibilă cu rezolvarea noii situaţii. Astfel, de exemplu, antrenarea
răspunderii civile delictuale pentru pagubele patrimoniale provocate de mijloacele
de transport autopropulsate se face în temeiul art. 1000 alin.1 din Codul Civil în
conformitate cu care suntem răspunzători de prejudiciul cauzat de lucrurile ce le
avem sub pază (juridică), deşi respectivul act a fost adoptat în anul 1864 când nu
sa putut avea în vedere o asemenea ipoteză ci cu totul o altă situaţie, dar sa ajuns
să se confere, prin practica judiciară, o finalitate cu totul nouă unei reglementări
vechi depăşite datorită împrejurărilor socialeconomice schimbate în care trebuia
aplicată legea.
In al cincilea rând, textele legale mai ridică şi probleme legate de modul de
redactare gramaticală, de succesiunea noţiunilor în text, de modul de întrebuinţare
a semnelor de punctuaţie, de topica propoziţiei sau a frazei, etc.
Toate aceste aspecte anterior enunţate demonstrează pe de o parte necesitatea
efectuării operaţiunilor de logică în cunoaşterea şi, mai ales, descifrarea limbajului
juridic întrucât acesta din urmă nu poate reda întotdeauna cu deplina exactitate
voinţa exprimată şi scopul urmărit de legiuitor, trebuind să se recurgă la forme şi
58
metode de interpretare a dreptului în sensul înţelegerii concordante a voinţei reale a
legiuitorului în strânsă interdependenţă cu înţelesul nemijlocit al termenilor
folosiţi.
Pe de altă parte, fără a ignora rolul operaţiunilor logicojuridice în
interpretarea dreptului trebuie avut în vedere şi faptul că voinţa reală exprimată
prin lege se apreciază atât în funcţie de condiţiile vieţii materiale şi spirituale care
au determinato dar şi în raport cu cele în care ea urmează săşi găsească aplicarea.
Deşi dreptul modern se caracterizează, în general, printro exprimare clară şi
precisă, direct accesibilă unor categorii largi ale populaţiei, astfel încât
interpretarea să nu mai fie expresia nevoii de a acoperi caracterul lacunar
(incomplet) al legii sau a altor carenţe ce ţin de tehnica juridică a reglementării,
totuşi este necesară efectuarea operaţiunilor de găsire a sensurilor corecte şi
concrete ale dispoziţiilor legale formulate în abstract.
Desigur dreptul contemporan întâmpină şi mai puţine dificultăţi de
interpretare, decât vechiul drept careşi mai găseşte aplicabilitatea, datorită unei
tehnici juridice adecvate utilizate în elaborarea normelor, ceea ce conduce la o
reducere a ponderii şi importanţei interpretării, existând astfel, de la început, toate
premisele necesare asigurării legalităţii în activitatea de aplicare a dreptului.
Pe de altă parte, organele de aplicare a dreptului au posibilităţi lesnicioase de
sesizare a organelor competente în edictarea reglementărilor, în vederea emiterii de
către acestea din urmă a unor noi norme sau modificări corespunzătoare a celor
existente uşurânduse astfel clarificarea unor aspecte ce ridică dubii şi care au
condus la interpretări diferite.
In sfârşit, este de făcut precizarea că în sistemul nostru de drept nu mai
există reglementări de principiu şi generale a problematicii interpretării, diferitele
legi, mai ales codurile, tratatele internaţionale, făcând cuvenite precizăricu privire
la unele aspecte ce le poate ridica interpretarea întro ramură de drept sau domeniu.
59
respectiv dreptul scris, adică actele normative, precum şi formele interpretării
legale şi anume cea normativă (generală) şi cea judiciară (cazuală).
Interpretarea dreptului se defineşte ca operaţiunea logicoraţională efectuată
după anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului constând in lămurirea
conţinutului normelor juridice în scopul realizării sau aplicării legii prin încadrarea
corectă a situaţiilor de fapt în prevederile reglementate.
60
reglementării şi, implicit, după caz, realizarea sau aplicarea dreptului, proces care
nu poate fi însă rupt de condiţiile concrete material şi spirituale ale societăţii în
care norma prinde viaţă, de evoluţia legislaţiei în domeniul dat, precum şi de
poziţia socialpolitică a autorului interpretării.
Educarea juridică corespunzătoare şi ridicarea nivelului de cunoaştere
juridică constituie condiţii ce garantează o corectă interpretare şi realizare sau
aplicare a dreptului, condiţii indispensabile pentru activitatea juridică întrun stat
de drept.
Prin forme sau feluri ale interpretării înţelegem modurile de manifestare ale
acestuia determinate, în principal, de autorul care realizează operaţiunea respectivă
ca şi de forţa juridică cu care aceasta se poate impune sau nu subiectelor de drept în
persoana cărora este chemată a se produce efecte.
61
vigoare. Ele emit acte normative în temeiul şi pentru aplicarea legii asigurând
executarea unitară şi concretă a acesteia din urmă.
Obiectul interpretării îl reprezintă norma sau normele în discuţie iar actul
interpretat şi cel de interpretare, deci ambele texte, fac corp comun cu valoare
egală de norme general obligatorii. Dacă însă actul de interpretare are o forţă
juridică superioară actului interpretat, atunci el îi conferă, în ierarhia izvoarelor de
drept, aceeaşi poziţie, celui din urmă, cel puţin în privinţa textelor ce formează
obiectul respectivei operaţiuni (de pildă, interpretarea unei hotărâri guvernamentale
printro lege, are puterea unei legi).
Procedura de elaborare şi adoptare a actului de interpretare este procedura
specifică actelor juridice ale organului care face interpretarea, indiferent că acesta
îşi interpretează propriile acte sau actele altor organe, inclusiv cele aparţinând
autorităţilor din subordine. Astfel, de pildă, parlamentul va recurge la procedura
legislativă fie că interpretează o lege, fie un decret prezidenţial sau o hotărâre
guvernamentală cu caracter normativ.
In ceea ce privesc efectele în timp ale interpretării constatăm că actul de
interpretare are şi efect retroactiv întrucât produce consecinţe de la o dată
anterioară adoptării lui ce cuprinde, de regulă, perioada de timp până la data intrării
în vigoare a actului, (anterior) interpretat, după cum acelaşi act produce efecte şi
pentru viitor deoarece toate situaţiile ce se vor rezolva ulterior beneficiază de noua
interpretare dată de actul în cauză.
In privinţa sancţiunii aplicabile în cazul efectuării interpretării normative de
către un organ necompetent, în sensul interpretării prin acte cu forţă juridică
inferioară a unor reglementări superioare, ea va fi nulitatea de drept (absolută) a
actului de interpretare care va fi astfel lipsit de orice valabilitate juridică.
In unele opinii se consideră că şi deciziile de îndrumare ale Plenului Curţii
Supreme de Justiţie sunt o formă a interpretării generale61.
Interpretarea cazuală (şi nu cauzală) este o formă a interpretării oficiale şi se
utilizează în procesul de realizare sau de aplicare a normelor la cazuri
concrete.Subiectele acestei interpretări sunt organele statului (ale puterii
legislative, executive şi judecătoreşti) care aplică regulile în cazuri individuale.
Un loc aparte în cadrul acestei forme îl ocupă interpretarea judiciară sau
jurisdicţională ocazionată de soluţionarea în cadrul unui litigiu (proces) judiciar a
situaţiilor de încălcare a legii, ocazie cu care se emite o hotărâre cu putere de lucru
judecat.
Obiectul interpretării îl constituie tot norma de drept însă prin prisma
aplicării ei unui caz dat. De cele mai multe ori interpretarea cazuală constituie o
premiză a interpretării generale, deoarece frecvenţa sporită a aceleiaşi probleme
61
I. Ceterchi, M.Luburici, op.cit., p.419
62
întrun număr ridicat de situaţii, impune în final, intervenţia interpretării normative.
Spre deosebire însă de interpretarea generală, care are valoarea unei reguli stabile şi
de sine stătătoare, uneori posibil chiar în afara dificultăţii aplicării normei,
interpretarea cazuală serveşte procesului de realizare a dreptului fiind concretizată
în actul individual de soluţionare a cazului dat, fără a se mai distinge un act juridic
de interpretare propriuzis.
Efectele acestei forme ale interpretării sunt următoarele:
aplicabilitatea limitată numai la raportul juridic dat;
obligativitatea ei numai în şi pentru cazul soluţionat;
neobligativitatea ei pentru alte organe şi pentru cazuri similare,
inclusiv pentru aceeaşi autoritate întro situaţie identică.
După unele opinii o formă a interpretării judiciare o constituie şi cea
realizată prin deciziile de îndrumare ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie.
63
dreptului de către factori politici, cetăţeni, mijloace de presă, etc., rezultat al
modului nespecializat şi nejuridic de pricepere a reglementării în vigoare şi mai
ales corespunzător gradului de educaţie juridică şi de dezvoltare a conştiinţei
juridice, prin opiniile formulate faţă de dreptul existent, de modul lui de aplicare şi
de felul în care acesta ar trebui aplicat sau perfecţionat.
62
A. Pop, Gh.Beleiu, op.cit., p.83/84
64
A doua categorie o reprezintă noţiunile care, deşi folosite în vorbirea
curentă, au un înţeles aparte în limbajul juridic. Astfel, dacă, de exemplu, noţiunea
de "teritoriu" desemnează o suprafaţă a uscatului de pe globul terestru, noţiunea
juridică a teritoriului naţional mai include şi apele interioare, marea teritorială,
precum şi solul, subsolul şi spaţiul aerian aferent acestora.
A treia categorie o reprezintă noţiunile care au accepţiuni diferite chiar între
ramurile de drept, cum ar fi, de exemplu, noţiunea de "familie" care în ramura
respectivă de drept desemnează soţii sau părinţii şi copiii lor minori, iar în
legislaţia civilă locativă se mai cuprind, pe lângă aceştia, şi totalitatea persoanelor
care convieţuiesc sau care se află în întreţinere sau îngrijire.
65
c. Interpretarea istorică constă în stabilirea sensului normei juridice în
funcţie de cercetarea condiţiilor istorice concrete care au determinat adoptarea legii
("ocasio legis") şi în strânsă legătură cu care se determină scopul urmărit de lege
("ratio legis"). In această interpretare se au în vedere şi noile condiţii istorice în
care se aplică legea şi care pot diferi de cele iniţiale. Folosirea acestei metode nu
presupune în mod necesar posedarea unor cunoştinţe istorice deosebite din partea
organului de aplicare a dreptului, ci doar cunoştinţe de cultură generală şi
profesională corelate cu o bună cunoaştere a documentării care a stat la baza
elaborării actelor normative, a expunerilor de motive, a dezbaterilor parlamentare
în jurul actului dat, etc. Ilustrativ pentru acest gen de interpretare este
exemplificarea faptului că întrucât în noul context politicoeconomic şi legislativ se
întrebuinţează termenul de "public" (de pildă, autoritate publică, domeniul public,
proprietate publică, funcţionar public, etc.) iar nu cel de "obştesc" sau "de stat",
urmează ca această din urmă noţiune să fie înlocuită în textele legale în care mai
figurează.
66
analiza textului normativ prin aplicarea regulilor logicii formale. Metodele logice
sunt necesare întrucât însăşi regula de drept este o construcţie logică, întemeiată pe
o tehnică de redactare, în care se reunesc ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Acest
gen de interpretare se bazează pe raţionamente (silogisme) ce au condus la
formarea unor reguli de interpretare şi a unor argumente de interpretare logică.
Dintre regulile de interpretare logică enumerăm:
cu privire la acţiunea în timp a normelor juridice: legea ulterioară derogă de
la legea anterioară ("lex posteriori derogant lex anteriori") şi că actele juridice se
emit sau se întocmesc conform legii la data respectivă ("tempus regit actum");
cu privire la acţiunea în spaţiu a normelor juridice: legea se aplică actelor şi
faptelor de pe teritoriul statului unde ea este în vigoare (principiul teritorialităţii
legii), iar o lege străină nu se aplică în virtutea autorităţii ei proprii, ci în baza
recunoaşterii efectelor ei prin dispoziţiile normelor conflictuale ale ţării forului, în
care se găseşte instanţă ("lex fori"), în vreme ce forma actelor (civile) individuale
este supusă legilor ţării unde ele se întocmesc ("locus regit actum");
cu privire la aplicabilitatea şi raportulul dintre normele juridice distingem
următoarele65:
1. excepţiile sunt de strictă interpretare în sensul că normele ce le consacră
îşi găsesc aplicaţia numai în ipoteza la care se referă neputând fi extinse şi la alte
situaţii;
2. legea specială derogă de la legea generală ("lex specialis derogant lex
generalis") situaţie valabilă nu numai în cazul a două acte normative distincte dar şi
în raportul dintre normele de principiu sau generale şi cele speciale din acelaşi act
normativ;
3. acolo unde legea nu distinge nu se poate face distincţie în procesul
aplicării dreptului (de pildă, art.92 din Codul civil prevede că "domiciliul
minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile prevăzute
de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic",
prin minor înţelegânduse numai persoana în vârstă de până la 18 ani împliniţi,
indiferent că are sau nu şi capacitate de exerciţiu restrânsă odată cu împlinirea
vârstei de 14 ani, condiţiia fiind minorul să nu fi dobândit capacitate deplină de
exerciţiu):
4. norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi nu a înlăturării
acesteia, întrucât regulile de drept nu se emit pentru a nu fi realizate, ci,
dimpotrivă, în acest sens art. 1268 din Codul Civil referinduse la interpretarea
contractului arată: ,,clauzele se interpretează în sensul în care pote produce efecte,
iar nu în acela care nar produce niciunul’’.
Dintre argumentele de interpretare logică enumerăm:
65
A. Pop, Gh.Beleiu, op.cit., p.8384;
67
argumentul "per a contrario" care este un tip de raţionament bazat pe
contradicţia vădită dintre două noţiuni sau afirmaţii, dintre care una fiind adevărată
cealaltă, în mod contrar, este exclusă neexistând o a treia posibilitate (legea
terţiului exclus). De pildă, dacă, în conformitate cu prevederile art. 287 din Codul
civil, numai căsătoria încheiată în faţa delegatului de stare civilă este valabilă (dând
naştere drepturilor şi obligaţiilor legal prevăzute pentru soţi), în mod contrar orice
altă formă de încheiere a ei (religioasă, secretă, oficiată de alte organe) nu este
valabilă(art.293C.civ.).
Acest gen de argument trebuie folosit cu multă prudenţă deoarece, de
exemplu, dacă este utilizat în cazul unor norme speciale sau de excepţie sar ajunge
în mod contrar să se renege însăşi principiul de la care se abate prevederea
derogatorie. Astfel, de exemplu, există, la încheierea căsătoriei, libertatea de
alegere a numelui de familie a viitorilor soţi, dar dacă au ales un nume comun au
obligaţia săl poarte în timpul căsătoriei (art.282 din Codul Civil). De aici nu
putem însă trage concluzia contrară că la desfacerea căsătoriei prin divorţ sau la
încetarea ei prin decesul unuia din soţi ar dispărea de drept şi îndatorirea de a purta
numele de familie comun declarat.
argumentul "a fortiori rationae" constă în demonstraţia după care raţiunea
aplicării unei norme este mai puternică întro altă situaţie nereglementată decât în
cea indicată de lege întrun caz dat. Astfel, de exemplu, dacă actele civile bilaterale
care în principiu sunt irevocabile pot fi anulate datorită viciilor de consimţământ
ce le afectează (art.1251 din Codul Civil), cu atât mai mult vor putea fi desfiinţate,
pentru aceleaşi motive, actele civile unilaterale care, în principiu, sunt revocabile66.
In cadrul acestui gen de argument un loc important îl ocupă principiul de drept
conform căruia cine poate mai mult poate şi mai puţin ("qui potest maius, potest
minus"). Astfel, de exemplu, dacă posesorul de bună credinţă dobândeşte, pe calea
uzucapiunii (art. 1930 din Codul Civil), proprietatea unui imobil, cu atât mai mult
va putea fi dobândit, în aceleaşi condiţii, un dezmembrământ al dreptului de
proprietate, aşa cum este cazul uzufructului.
argumentul "ad absurdum" folosit în stabilirea adevărului tezei de
demonstrat prin infirmarea tezei pe care o contrazice (aşa numita reducere la
absurd). Astfel, de exemplu, dacă Legea nr.554/2004 a contenciosului
administrativ stabileşte67 că orice persoană care se consideră vătămată în drepturile
sale recunoscute de lege printrun act adminstrativ se poate adresa instanţei
judecătoreşti competente pentru anularea actului, pe cale de raţionament se deduce
că acel act juridic contestat nu poate fi decât individual adică generator,
modificator sau de desfiinţare a raporturilor juridice concrete deoarece este de
66
Decizia nr. 658/1962 a Tribunalului Suprem;art.1325 Cod civil
67
La art.1al.1;
68
neconceput, absurd ca vătămarea unor drepturi subiective concrete să se poată
produce direct prin acte normative, abstracte în lipsa unui act de aplicare concretă a
acestora.
69
ridicate în activitatea juridică a organelor de stat se rezolvă pe baza unor norme în
vigoare dar care reglementează cauze asemănătoare sub aspectul trăsăturilor lor
esenţiale cu situaţia dedusă soluţionării. Astfel se ajunge la presupunerea că ceea ce
legea a stabilit pentru anumite cazuri trebuie să fie aplicabil şi pentru situaţii
diferite dar oarecum similare din raţiuni identice ( argumentul "a pari") întrucât
aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte, motiv pentru care analogia reprezintă
expresia unei nevoi de tratament egalitar sau de egalitate juridică deoarece regula
de drept vizând o anumită situaţie se extinde şi pentru alte situaţii nereglementate
dar identice sau asemănătoare.
In dreptul nostru există o consacrare legală a interzicerii instituţiei analogiei
în cazul legilor care derogă de o dispoziţie generală, care restrând exerciţiul unor
drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile art.10C.civil.
Analogia legii este procedeul la care se recurge atunci când se constată lipsa
normei juridice sau a textului normativ care să reglementeze cazul dat prin
utilizarea întro astfel de situaţie a unei norme ce vizează un caz asemănător
(analog) şi care se poate regăsi în actul normative reprezentând sediul materiei sau
instituţiei principale ori în alt act de reglementare. Spre deosebire de interpretarea
extensivă unde există un text de lege de bază care primeşte o aplicabilitate mai
largă, prin extensiune, şi pentru cazuri nereglementate, în situaţia analogiei legii un
asemenea text lipseşte cu desăvârşire. Astfel, de exemplu, în lipsa unei
reglementări exprese privind livrarea sau furnizarea produselor între persoane
juridice se aplicau regulile contractului de vânzarecumpărare din Codul Civil.
Analogia legii nu se realizează identic în toate ramurile dreptului.
Ea este consacrată de Codul Civil unde situaţiile practice au infinite
posibilităţi de manifestare, dar a fost interzisă în dreptul penal, deoarece, în materia
infracţiunilor, nu pot exista fapte care să fie considerate infracţiuni prin analogie
ceea ce ar antrena răspunderea penală, întrucât în această ramură de drept operează
principiul legalităţii incriminării.
Analogia dreptului este procedeul de rezolvare a unei situaţii nereglementate
juridic în lipsa oricărui text legal iar soluţioanarea se face în temeiul principiilor
generale ale dreptului. Astfel, de exemplu, în nici o ramură de drept nu vor putea fi
recunoscute ca valabile, prin efectele lor juridice, acte sau fapte, precum şi
raporturi derivând din ele, care prin conţinut, obiect şi scop sunt contrare ordinii de
drept şi celei publice, regulilor de convieţuire socială, moralei comune, întrucât
lezează demnitatea umană, consacră inechitatea şi inegalitatea, precum şi
discriminarea.
In aplicarea analogiei legii şi mai ales a analogiei dreptului trebuie să se
manifeste o prudenţă deosebită în sensul ca prin utilizarea ei să nu se ajungă, în
mod voit sau nu, la încălcarea legii, la depăşirea competenţelor legale ale
autorităţilor de stat şi la arbitrar. Sub acest aspect un punct de sprijin în
70
soluţionarea unei cauze şi în motivarea dată îl pot constitui prevederile de ordin
constituţional.
Utilizarea analogiei are un caracter excepţional iar soluţia dată are putere
juridică numai în cazul dat şi doar faţă de părţile implicate, ea nefiind obligatoriu
de urmat în viitor pentru cauze similare deduse soluţionării chiar a aceluiaşi organ.
In acest fel norma creată prin deducţie în reprezentarea celui care a şi aplicato nu
devine prin actul de soluţionare izvor de drept fiind produsul exclusiv al conştiinţei
juridice a organului de aplicare a dreptului fundamentat pe principiile cele mai
generale ale dreptului în vigoare, ale ramurii de drept sau ale instituţiei juridice
respective.
Capitolul VII
Izvoarele dreptului
71
convieţuire socială, etc68.
72
Totalitatea izvoarelor dreptului român contemporan constituie un sistem
unitar în care se cuprinde o mare varietate de forme dispuse întro anumită ordine
şi ierarhie având următoarele trăsături:
69
Ceterchi, M. Luburici, op. cit., p.248250, vol. II, ed. 1976;
70
A se vedea Legea nr.24/2000 privind normele de tehnica legislative pentru elaborarea actelor normative;
73
c. Nu se recunoaşte practicii judiciare şi doctrinei juridice caracterul de izvor
de drept71.
71
Este de discutat daca imperativul unificarii practicii judiciare poate conduce la recunoasterea practicii judiciare ca
izvor d
74
alături de organul legislativ federal sau unional, şi organe legiuitoare ale
republicilor sau statelor componente şi ale căror legi trebuie să fie conforme cu
legile federale (federative)72
În mod cu totul excepţional unele sisteme de drept consacră referendumul ca
formă populară de adoptare a legilor ori de modificare a constituţiei.
Consacrarea şi recunoaşterea provenienţei legii de la unicul organ legiuitor
având forţa juridică supremă este expresia organizării şi exercitării democratice a
puterii publice în stat, a faptului că întreaga activitate normativă cât şi cea de
aplicare a dreptului trebuie să se realizeze numai în baza actelor celui mai
reprezentativ organ din stat şi care exprimă în modul cel mai direct voinţa întregii
naţiuni.
72 Aceasta nu exclude coliziunea între respectivele categorii de legi, urmând săopereze reguli specifice de
soluţionare a conflic
73 A se vedea opiniile formulate de T. Drăganu, „Supremaţia legii în dreptul R.S.R.”,Editura Dacia, Cluj, 1982,
p.96139;
75
exemplu, hotărârile proprii. De fapt şi de drept, sub aspect formal procedura de
adoptare este care poate diferenţia cel mai bine mai ales din punct de vedere al
forţei juridice actele aceluiaşi organ, iar în cazul dat procedura legislativă asigură
legii, comparativ cu alte acte ale Parlamentului sau ale camerelor sale, forţa
juridică superioară.
Această procedură se compune din mai multe etape74.
O primă etapă o constituie procedura de adoptare a legii care cuprinde, la
rândul său, mai multe faze în cadrul fiecărei camere, şi anume iniţiativa legislativă,
avizarea proiectului legii, dezbaterea acestuia, votarea, trimiterea actului spre
dezbaterea şi votarea celeilalte camere, eventual medierea divergenţelor dacă
acestea există în cazul necorelării textelor normative.
O a doua etapă cuprinde îndeplinirea unor forme posterioare adoptării şi
anume semnarea actului legislativ de către preşedinţii celor două camere, respectiv
al Senatului şi al Camerei Deputaţilor, promulgarea legii de către Preşedintele
Republicii şi publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României partea I.
d. Legea are o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative ale
statului tocmai ca o consecinţă firească a primelor trei elemente deja indicate.
Supremaţia legii este depăşită doar de Constituţie, care este tot o lege, dar cu
caracter fundamental şi a cărei superioritate juridică rezidă din faptul că ea a fost
produsul manifestării de voinţă comune a întregului Parlament, format ca Adunare
Constituantă pentru adoptarea Constituţiei.
Legea deţine o poziţie deosebită în ierarhia izvoarelor de drept fiind
emanaţia organului reprezentativ suprem. Datorită acestei poziţii orice alt act
normativ se subordonează legii şi trebuie să fie conform cu ea, iar legalitatea lui se
apreciază numai în raport cu legea.
76
reglementează cele mai variate raporturi sociale. În cadrul lor se disting codurile
(codul civil, codul penal, etc.) ce cuprind întro formă unitară şi sistematizată
principalele norme ale unei ramuri de drept sau a unui domeniu de activitate (codul
silvic, vamal, codul aerian).
De asemenea, o categorie importantă a legilor o formează legile care
reglementează organizarea, funcţionarea şi atribuţiile organelor de stat, cum ar fi de
exemplu cele de organizare şi funcţionare a Guvernului, a ministerelor, legea de
organizare judecătorească, cea privind administraţia locală, legile pentru
organizarea unor ministere determinate,etc.
Categorii specifice ale legii sunt legile excepţionale şi cele temporare,
adoptate pentru situaţii deosebite sau/şi, respectiv, pentru o perioadă limitată de
timp determinată de evenimente deosebite (de exemplu, calamităţi naturale, stare
de război, etc.) precum şi legile interpretative care lămuresc sensul altor legi sau
ale unor acte normative subordonate legii.
77
şi nici nuşi propune să reglementeze orice raport social în detaliu. De aceea,
alături de activitatea legislativă se mai dezvoltă şi o intensă activitate normativă a
celorlalte organe de stat (Preşedintele Republicii, administraţia publică) întemeiată
pe Constituţie şi legi şi desfăşurată potrivit competenţei respectivelor autorităţi
publice.
Actele acestor organe, deşi sunt subordonate legii, şi în măsura în care sunt
în acord cu ea, vor fi tot atât de obligatorii în efectele lor ca şi legea, pentru toate
subiectele care cad sub incidenţa lor, dar ele îşi pierd acest efect atunci când sunt în
dezacord cu legea, ultima aplicânduse întotdeauna în mod prioritar. Trebuie să
reţinem că indiferent de forţa juridică a oricărui act normativ, adică de puterea cu
care produce efecte juridice comparativ cu un alt act normativ, respectivul act este
pentru subiectul de drept tot atât de obligatoriu ca şi legea, atunci când se bazează
şi este în acord cu ea.
Dintre acestea enumerăm:
Decretele prezidenţiale cu caracter normativ sunt emise de Preşedintele
României în cazurile prevăzute de Constituţie şi legi.
Asemenea acte pot fi emise cu ocazia declarării mobilizării, a instituirii stării
de urgenţă, declarării războiului. Ele sunt semnate de preşedinte şi contrasemnate
de primul ministru.
Hotărârile guvernului cu caracter normativ sunt emise de acesta în calitatea
sa de organ de vârf al administraţiei publice şi care exercită puterea executivă la
nivel general pe întreg teritoriul ţării. Hotărârile sunt întemeiate pe Constituţie şi
legi cuprinzând măsuri de organizare a executării acestora din urmă, fiind adoptate
în cele mai diverse domenii cum ar fi, de exemplu, organizarea administrativă
centrală şi locală (structura ministerelor şi organelor executive în teritoriu,
înfiinţarea unor organe de importanţă centrală şi subordonate guvernului, etc.),
modul de înfăptuire a unui activităţi economice şi financiare, reglementarea unor
contravenţii etc.
Hotărârile guvernului sunt adoptate în exercitarea atribuţiilor proprii ale
acestuia aşa cum sunt ele prevăzute în Constituţie, în legea organică şi în alte legi,
în vreme ce regulamentele se adoptă în aplicarea legilor când prin lege se prevede
necesitarea emiterii unor astfel de acte pentru punerea lor în executare. În mod
excepţional, în baza unei împuterniciri exprese şi pentru o durată limitată în timp
(pe baza unei legi de abilitare), guvernul poate emite ordonanţe în domenii
rezervate legii care vor trebui ulterior supuse spre ratificare parlamentului.
Ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor şi ale celorlalţi
conducători ai organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat (Banca
Naţională, Academia României, Comisia Naţională pentru Statistică, etc.) se emit,
de regulă, în temeiul unor prevederi exprese cuprinse în legi, decrete, hotărâri şi
regulamente ale guvernului sau, în mod excepţional, chiar în lipsa unei asemenea
78
împuterniciri, dar numai atunci când actul de nivel superior reclamă prin însăşi
natura conţinutului său existenţa unui act subordonat care săi asigure o bază
unitară de executare.
Actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice cuprind
hotărârile, dispoziţiile şi ordinele.
Hotărârile normative ale consiliilor locale, dispoziţiile cu acelaşi caracter
ale primarilor, precum şi ordinele prefecţilor sunt obligatorii în unitatea
administrativteritorială în care acestea funcţionează (judeţ,municipiu, oraş şi
comună) ca organe teritoriale cu competenţă general ale administraţiei de stat, atât
pentru persoanele fizice şi juridice, care îşi au domiciliul sau sediul, cât şi pentru
organele de stat în subordinea ierarhică. Aceste acte se emit în exercitarea
atribuţiilor de interes local a respectivelor autorităţi, pe baza şi în vederea
executării legilor, decretelor, hotărârilor şi regulamentelor, cu precizarea temeiului
legal.
Dispoziţiile normative ale conducătorilor organelor locale de specialitate
(direcţii – financiară, sanitară, de muncă şi ocrotiri sociale –inspectorate – pentru
cultură, şcolar , etc.) sunt emise în temeiul actelor normative cu forţă juridică
superioară emanând de la puterea legislativă, preşedinţie, administraţia publică
ierarhic superioară.
79
sale comparativ cu alte reglementări în aceeaşi materie, dar care provin de la
organe ocupând o poziţie ierarhică inferioară sau cu o competenţă mai limitată.
75
A se vedea V.I. Hanga, „Actele juridice ale organizaţiilor obşteşti”, în „Justiţia nouă”, nr. 8/1963,p.3132;
80
măsura în care servea un anumit interes social, de regulă, al păturii aristocratice
conducătore, transformândo astfel în regulă de drept.
Recunoaşterea cutumei ca izvor de drept pentru începuturile vieţii
stataljuridice se explică printre altele şi prin neputinţa, de moment, a organizării
de stat din acele timpuri de a prevedea şi de a cuprinde prin reguli normative scrise
diferitele aspecte de interes socialpolitic general.
Pentru începuturile istoriei dreptului, chiar unele legi scrise (Codul lui
Hammurabi, la babilonieni, sau Legea celor douăsprezece table la romani) nu sunt
altceva decât colecţii de obiceiuri străvechi, formate cu mult înainte de gruparea lor
scrisă, chiar dacă se mai intercalau cu noile norme de tip sclavagist ale puterii
publice în curs de consolidare.
În dreptul de tip sclavagist şi apoi feudal cutuma a fost principal izvor de
drept datorită unei mai slabe dezvoltări economicosociale, dar şi a unei activităţi
de stat, inclusiv normative, mai reduse, pe fundalul existenţei unei relative
fărâmiţări a organizării de stat şi a marii diversităţi de particularităţi locale, toate la
un loc împiedicând formarea unui sistem de drept unitar pe o arie statală extinsă.
În dreptul burghez modern, aflat încă la începuturile sale, obiceiul a
continuat să rămână izvor de drept şi ca rezultat al păstrării unor puternice rămăşite
feudale în noua societate, a existenţei unor viguroase interese ale burgheziei locale
puternice, cât şi datorită caracterului vremelnic şi relative incomplet al activităţii
normative de stat. De aceea, obiceiul era luat în considerare mai ales în sfera
raporturilor juridice dintre indivizi, în domeniul relaţiilor particulare sau private,
cum sunt cele de drept civil, comercial, fiind avut în vedere şi de practica
instanţelor judecătoreşti care soluţiona litigii în aplicarea legii locului.
Pe de altă parte, cum însăşi legile se caracterizau pentru început prin
numeroase lacune, organele de aplicare a dreptului erau nevoite să recurgă la
cutumă nu numai când legea scrisă făcea trimitere la ea, dar şi ori de câte ori
obiceiul viza situaţii necuprinse în legi, iar prevederile sale se pretau aplicării
cazului concret dat.
În general, în dreptul contemporan putem remarca scăderea considerabilă a
cutumei ca pondere în sistemul izvoarelor juridice deoarece, printre altele, obiceiul:
este incompatibil cu caracterul organizat, uneori chiar planificat, al
activităţii legislative şi a actului normativ însuşi;
antrenează arbitrariul prin largile posibilităţi de interpretare şi aplicare
diferită, respectiv, diferenţiată;
nu face faţă ritualului rapid al dezvoltării sociale care impune o dinamică
evolutivă activităţii normative şi căreia nu îi corespunde modul lent şi greoi de
formare a obiceiului;
pe plan intern cutuma reprezintă numai în mod excepţional un izvor de
drept şi numai doar atunci când legea face trimitere expresă la obicei pentru acele
81
raporturi juridice de o importanţă redusă, locală, limitate ca număr şi arie de
aplicabilitate, nereglementate tocmai pentru aceste motive de dreptul scris, dar în
acord cu cadrul legal general (de exemplu, cazul raporturilor civile în materia
servituţilor, a raporturilor de vecinătate, prev. de art. 603, 613 Cod Civil).
pe plan extern însă, cutuma constituie un important izvor al dreptului
internaţional public contemporan (de exemplu, în material uzanţelor diplomatice)
ca şi a dreptului comerţului internaţional.
82
Practica judiciară sau judecătorească (numită şi jurisprudenţă) reprezintă
totalitatea soluţiilor date de instanţele de judecată în cauzele rezolvate având ca
obiect raporturile juridice dintrun anumit domeniu (de exemplu, în materie de
moştenire, de divorţ, în cea a omuciderii,etc.76).
Atunci când o hotărâre judecătorească este dată întro cauză concretă – şi în
lipsa unei reglementări legale pe deplin aplicabile pentru acea cauză – dar care
devine obligatorie, în ceea ce priveşte modul de soluţionare pentru toate cauzele
similare şi ulterioare ce vor fi judecate şi faţă de care hotărârea iniţială se constituie
ca o regulă obligatorie de urmat, suntem în prezenţa precedentului judiciar.
Când activitatea instanţelor de judecată devine o obişnuinţă sau o practică
soluţionarea în acelaşi mod77 şi în baza aceleiaşi hotărâri, ce serveşte ca model, a
tuturor cauzelor similare suntem în prezenţa practicii judiciare devenite izvor de
drept ca un precedent judiciar multiplu, adică repetat de fiecare dată în acele cauze
pentru care hotărârea judecătorească iniţială a îmbrăcat forma unei reguli de drept
obligatorii pentru viitor.
Practica judiciară a avut valoare de izvor de drept mai ales în perioadele de
început ale formării dreptului, când soluţionarea cauzelor se întemeia mai mult pe
cazuistică decât pe reguli abstracte predeterminate, ce lipseau în cea mai mare
parte. Însă, pe măsura dezvoltării activităţii normative a statului, practica judiciară
a pierdut tot mai mult din importanţă, întocmai ca şi cutuma juridică. Practicii
judiciare i sa mai recunoscut valoarea de izvor de drept şi la începuturile dreptului
modern (burghez) acolo unde sau mai păstrat relaţii sociale de tip feudal sau unde
interese locale ori tradiţii specifice puternice sau îmbinat cu o legislaţie relativ
lacunară ca, de exemplu, în sistemul de drept anglosaxon.
În dreptul contemporan românesc nu i se recunoaşte practicii judiciare
calitatea de izvor de drept, deoarece principiul separaţiei puterilor în stat şi cel al
legalităţii impun instanţelor de judecată doar aplicarea legii, întrucât crearea ei este
un atribut legislativ, împiedicânduse astfel edictarea normei de către judecător,
situaţie în acord deplin cu funcţia principală a justiţiei, şi anume soluţionarea
încălcărilor de lege cu aplicarea sancţiunilor legale.Aceasta terorie insa trebuie
reconsiderata in lumina noilor reglementari cu privire la practica neunitara din
cadrul instantelor judecatoresti.
În practica se pot ivi însă şi cazuri în care să lipsească sau să fie insuficiente
ori neclare textele legale necesare soluţionării lor. Şi întro atare situaţie instanţa
judecătorească trebuie să dea o rezolvare, fiind călăuzită de principiile
fundamentale ale dreptului ori de cele generale ale ramurii sau instituţiei juridice
76
Dicţionar de Drept Procesual Civil, 1983, p.289;
77
Crearea si mentinerea unei practice unitare constituie o obligatie a judecatorului potrivit prevederilor inserate in
art.261s
83
respective, precum şi de conştiinţa sa juridică, fiind independentă în modul de
soluţionare. Nici organizarea ierarhică a sistemului instanţelor judecătoreşti care
permite prin exercitarea căilor de atac ca instanţele superioare să desfiinţeze
hotărârile instanţelor inferioare, nu le obligă pe acestea din urmă la însuşirea opticii
şi a opiniei instanţelor de control judiciar în aplicarea legii, în măsura în care starea
de fapt iniţial constatată a rămas aceeaşi, neschimbată. Astfel, hotărârea
judecătorească are putere de lege doar pentru cauza în care sa dat, beneficiind de
stabilitate sau autoritatea lucrului judecat, dar nu şi pentru alte cauze similare.
Caracterul obligatoriu al legii şi unitatea modului ei de aplicare nu exclude,
în procesul soluţionării unei cauze, o aplicare diferenţiată a normei, în limitele
cadrului legal, de exemplu, prin individualizarea sancţiunii sub aspectul naturii
(amendă sau închisoare), a limitelor acesteia, etc.
Un loc aparte în practica judiciară îl ocupă deciziile proonunţate în urma
soluţionării recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie–
prin care se dezleagă probele de drept în vederea aplicării unitare a dreptului,
atunci când se constată existenţa unei practice judiciare neuniforme în aceeaşi
materie.
Aceste decizii deşi nu sunt date în cauze concrete, ci se deduc din ele,
îndrumă instanţele în aplicarea uniformă şi unitară a legii, pentru prevederea
erorilor, înlăturând posibilităţile de interpretare diferită a aceloraşi prevederi legale.
Prin ele nu se creează noi norme de drept, nu se completează şi nici nu se dezvoltă
legea, ci doar se explică sensul real al normei în vigoare. Opinia sau punctul de
vedere exprimat de plenul instanţei supreme se poate schimba, după o perioadă de
timp, fiind înlocuit cu altul, cu o nouă decizie de îndrumare, chiar fără să fi operat
o schimbare a reglementării existente.
În concluzie, deciziile pronuntate in recurs in interesul legii sunt obligatorii
pentru instante, sunt izvoare ale dreptului, având caracter obligatoriu78 pentru
judecători.
78
In schimb deciziile pronuntate in recurs in interesul legii sunt obligatorii pentru instante conform art.329C.pr.civ;
84
romanogermanic (ca de altfel şi în celelalte sisteme de drept, cu excepţia celui
musulman), doctrina nu este izvor de drept, dar are un rol decisiv în procesul de
sistematizare şi de creare a dreptului (prin propunerile ,,de lege ferenda” făcute în
urma analizei critice a sistemului legislativ).
Capitolul VIII
Raportul juridic
G.Bobos, C.Buzdugan,,, Teoria generală a dreptului”, Editura Argonaut,ClujNapoca, 2005, p.208 si urm.
79
85
juridice, subiectele de drept şi faptele juridice.
Inţelegerea conceptului raportului juridic implică abordarea trăsăturilor sale
definitorii.
86
b. Raporturile juridice au un caracter dublu voliţional80, întrucât sunt relaţii
bazate pe lege, decurgând în desfăşurarea lor din voinţa legiuitorului, dar şi din
voinţa părţilor aflate în relaţia de drept concretă.
In primul rând, această voinţă aparţine statului care a edictat
norma,prefigurând în abstract raporturi juridice posibile sau virtuale, în care vor
putea intra părţile.
In al doilea rând, cele mai numeroase raporturi juridice apar ca urmare a
voinţei părţilor între care se stabileşte relaţia, contractuală, de exemplu. Voinţa
părţii este prezentă chiar în cadrul raporturilor de răspundere (civilă, penală) în care
evident autorul faptei ilicite nu a urmărit sau chiar a evitat formarea raportului, dar
acţionând cu vinovăţie (cu intenţie sau culpă) a declanşat incidenţa legii.
Caracterul dublu voliţional al raporturilor juridice nu trebuie confundat cu
caracterul bilateral sau contractual al unor categorii de raporturi juridice concrete în
care apar două părţi cu interese contrare (la vânzarecumpărare, la împrumut, la
închiriere etc.), deoarece tot un dublu caracter voliţional are şi raportul juridic
format în mod unilateral, chiar fără consimţământul celeilalte părţi, ca, de exemplu,
în cazul testamentului, sau chiar împotriva voinţei acesteia, în cazul actelor de
impozitare.
Există şi raporturi juridice, puţine la număr, lipsite aparent de acest dublu
caracter voliţional, mai ales cele ale căror declanşare sau desfiinţare este ocazionată
de evenimente naturale, cum sunt, de exemplu, decesul omului sau producerea
unor calamităţi. Intradevăr, în aceste situaţii raporturile de succesiune şi cele
generate de asigurarea obligatorie prin efectul legii a unor bunuri nu se formează ca
urmare a voinţei subiectelor ci ca urmare a voinţei exclusive a legiuitorului ce
atribuie unor evenimente o anumită semnificaţie juridică. In acest caz voinţa
părţilor se manifestă cu prilejul exercitării drepturilor subiective şi a îndeplinirii
obligaţiilor ce formează conţinutul respectivelor raporturi juridice concrete.
80
I.Ceterchi, M.Luburici, op.cit. p.360;
81
Pentru dezvoltare a se vedea N.Popa, op.cit, p.214217;
87
e. Raportul juridic este o categorie istorică. Fiecare tip de organizare socială
generează raporturi juridice proprii, ce au la bază un tip aparte de relaţii sociale. În
decursul istoriei, raporturile juridice variază, se dezvoltă, în legătură directă cu
evoluţia generală a societăţii82.
82
Ibidem;
88
respectiv vânzător şi cumpărător, deşi fiecare parte este formată, la rândul ei, din
mai multe subiecte, dintre care fiecare, luat în mod individual, poate încheia un
asemenea contract în nume propriu.
De obicei, subiectele sau părţile raporturilor juridice sunt individualizate
(determinate) de la bun început, ca în exemplele precizate, adică în raporturile de
creanţă, pe când in raporturile de proprietate sau in cele penale este individualizat
doar titularul dreptului de proprietate sau a valorii ocrotite (viaţa, sănătatea,
onoarea) toate celelalte subiecte, terţii, nefiind determinaţi (neindividualizati),
având doar obligaţia generală şi nediferenţiată de respectare a dreptului titularului.
Ele se vor individualiza numai prin încălcarea dreptului sau lezarea valorii ocrotite
când se naşte raportul juridic de răspundere constând în repararea prejudiciului
cauzat bunului altuia sau de suportare a sancţiunii pentru vătămarea produsă.
Uneori are loc o modificare în raportul juridic prin schimbarea (subrogarea)
subiectelor acestuia, mai ales în cazul relaţiilor de conţinut material, de exemplu
succesorul se substituie în drepturile şi obligaţiile defunctului din raporturile
acestuia cu terţii, ori persoana juridică nou înfiinţată prin fuziunea mai multora
se subrogă în drepturile şi obligaţiile subiectelor anterioare din care a rezultat.
Poziţia părţilor înainte şi după formarea raportului juridic este şi ea diferită,
putând fi de egalitate sau inegalitate. De exemplu, în dreptul civil există egalitatea
juridică a părţilor participante la raportul juridic respectiv,adică lipsa oricărei
subordonări a uneia faţă de alta înainte de formarea relaţiei, operând principiul
libertăţii contractuale sau autonomiei de voinţă la intrarea în raport. Odată intrate în
respectiva relaţie în mod liber nu mai operează egalitatea părţilor deoarece ele vor
avea poziţia determinată de conţinutul concret al drepturilor şi obligaţiilor pe care
le deţin şi care nu este identic pentru subiectele titulare.
In alte raporturi juridice subordonarea unui subiect faţă de altul este
preexistentă, ca, de exemplu, în raporturile de autoritate (administrativă, financiară)
şi se menţine şi în derularea relaţiilor juridice, în vreme ce în raporturile de
răspundere juridică subordonarea apare numai prin formarea relaţiei ca urmare a
săvârşirii faptei ilicite.
89
regulă, persoane fizice în dreptul intern, statul în dreptul internaţional public de a
avea drepturi şi obligaţii de orice fel, în general, nedeterminate şi nelimitate prin
norma de dreptviii.
Dimpotrivă, capacitatea speciala reprezintă posibilitatea subiectelor de drept
de a dobândi numai drepturile şi obligaţiile determinate de lege, aşa cum este cazul
capacităţii juridice a persoanelor juridice, a organelor de stat, a organizaţiilor
internaţionale specializate.
In dreptul civil se face distincţie între capacitatea de folosinţă (aptitudinea
generală de a dobândi drepturi şi obligaţii) şi capacitatea de exerciţiu (aptitudinea
de aşi exercita personal drepturile şi de aşi asuma obligaţii prin acte şi fapte
proprii).
Capacitatea de folosinţă
Art. 34 C.civ defineşte capacitatea de folosinţă drept „aptitudinea de a avea
drepturi şi obligaţii”.
Capacitatea de folosinţă înfăţişează următoarele caractere juridice:
legalitatea83 (nu poate fi reglementată decât prin lege, sub toate aspectele
sale);
generalitatea (este o aptitudine generală şi abstractă a omului de a avea
toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege, potrivit art 34 din Codul civil);
inalienabilitatea84 (nu poate forma obiect de renunţare, în tot sau în parte, şi
nici obiect de înstrăinare);
intangibilitatea85 (nu i se pot aduce limitări, îngrădiri, decât prin texte
exprese de lege);
egalitatea, consacrată expres în art.30 din Codul civil, în Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, Convenţia pentru
drepturile copilului, etc.
universalitatea86 (este recunoscută, atribuită tuturor oamenilor);
Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează la
moartea acesteia (fizică sau declarată printro hotărâre judecătorească). De
asemenea, sunt recunoscute şi drepturile copilului, potrivit art.36 Codul civil, care
spune că „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie, însă numai dacă el
se naşte viu”.
Conţinutul capacităţii de folosinţă constă în aptitudinea omului de a avea
83
Vezi art.28 din Codul civil
84
Art.29 al.2 din Codul civil dispune: ”Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de
folosinţă….”;
85
Potrivit art. 29al.1 din Codul civil: “Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă … decât în cazurileşi
condiţiil
86
Codul civil dispune în art.28 al.1: “Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor’’;
90
toate drepturile şi obligaţiile recunoscute de lege şi are două laturi: latura activă
(aptitudinea omului de a avea drepturi) şi latura pasivă (aptitudinea persoanei fizice
de a avea obligaţii).
În anumite cazuri legea prevede anumite îngrădiri ale capacităţii de folosinţă
a persoanelor fizice, fie cu caracter de sancţiune (penală sau civilă), fie cu caracter
de protecţie (incapacităţi).
Capacitatea de exerciţiu
Capacitatea de exerciţiu este definită drept „ aptitudinea persoanei de a
încheia singură acte juridice civile”.
Capacitatea de exerciţiu se caracterizează şi ea prin legalitate, generalitate,
inalienabilitate, intangibilitate şi egalitate.
Capacitatea de exerciţiu are trei ipostaze: a) lipsa capacităţii de exerciţiu; b)
capacitatea de exerciţiu restrânsă; c) capacitatea de exerciţiu deplină.
Sunt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu minorii sub 14 ani şi alienaţii ori
debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească; capacitatea de exerciţiu restrânsă
aparţine minorilor între 14 şi 18 ani; capacitatea de exerciţiu deplină caracterizează
majorii şi femeia căsătorită înainte de 18 ani.
Capacitatea de exerciţiu se dobândeşte deci la data când persoana devine
majoră şi încetează odată cu încetarea capacităţii de folosinţă (prin moarte), prin
punerea sub interdicţie judecătorească sau prin desfiinţarea căsătoriei înainte ca
femeia să fi împlinit 18 ani.
Anticipat, capacitatea de execiţiu pote dfi recunoscută de către instanţa de
judecată(instanţa de tutelă) minorului, dacă există motive temeinicie pentru a se lua
această măsură.
91
c. După numărul subiectelor participante în raportul juridic, distingem
subiecte unice (când titularul drepturilor şi obligaţiilor apare în mod individual, de
exemplu, persoana fizică) şi subiecte colective sau organizate (în care titularul
apare prin reunirea mai multor elemente individuale, deşi, uneori, fiecare
component al grupării poate fi, la rândul său, un subiect distinct întrun raport
juridic, de exemplu, persoana juridică alcătuită din mai multe persoane fizice).
Persoanele fizice sunt oamenii, membri ai societăţii, care apar în raporturile
juridice ca entităţi proprii şi distincte, indiferent că au calitatea de cetăţeni sau de
străini (persoane cu altă cetăţenie sau fără cetăţenie).
Pentru a fi recunoscută ca persoană în sens juridic şi pentru a putea intra în
raporturi juridice, persoana fizică trebuie să poată fi identificată în societate.
Atributele de identificare a persoanei fizice sunt cetăţenia, numele,
domiciliul, codul numeric personal, starea civilă.
Cetăţenia reprezintă „ansamblul normelor juridice care reglementează
legătura politicojuridică dintre o persoană fizică şi un stat, în temeiul căreia
persoana fizică, în calitate de cetăţean, este titularul anumitor drepturi şi obligaţii
care constituie statutul sau condiţia sa juridică”87
Numele reprezintă „acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă
în dreptul omului de a fi individualizat, în familie şi societate, prin cuvintele
stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie”88. Stricto sensu, prin nume se
înţelege numele de familie (numele patronimic); lato sensu, prin nume se
desemnează numele de familie şi prenumele.
Domiciliul este „acel atribut de identificare a persoanei fizice care o
individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie
juridică”89. În art. 87 din Codul civil se precizează că „domiciliul persoanei fizice
...este acolo unde acesta declară că îşi are locuinţa principală”. Acest mod de
identificare a persoanei fizice este completat prin noţiunea de reşedinţă (locuinţă
secundară a persoanei fizice).
Starea civilă este mijlocul de individualizare a persoanei fizice prin indicarea
calităţilor având această semnificaţie”90, cum ar fi: căsătorit sau necăsătorit,
divorţat, văduv, recăsătorit, din căsătorie, din afara căsătoriei, etc.
Filipescu, I.P., Drept internaţional privat, vol. I, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 32;
87
Beleiu, Gh., Drept civil român, Casa de Editură şi Presă ŞANSA S.R.L., Bucureşit, 1993, p. 316;
88
89
Beleiu, Gh., op.cit., p. 327;
90
Beleiu, Gh., op.cit., p. 335;
92
de drept civil, comercial, dreptul muncii, financiar, etc.
Potrivit art. 25al.3 din Codul civil este persoană juridică ,,orice formă de
organizare care, întrunind condiţiile prevăzute de lege, este titulară de drepturi şi
0bligaţii”.
Elementele constitutive ale personalităţii juridice ale persoanei juridice sunt
deci: organizarea de sinestătătoare, patrimoniul propriu distinct, afectat realizării
unui scop propriu determinat, în acord cu interesul general.
Capacitatea juridică a persoanei juridice este alcătuită tot din capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, care încep amândouă de la data când persoana
juridică dobândeşte personalitate juridică în condiţiile legii şi încetează
concomitent la data încetării persoanei juridice însăşi, tot în condiţiile legii.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice are un caracter juridic specific
faţă de cel al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice şi anume specialitatea ei,
vare constă în posibilitatea de a avea doar acele drepturi şi obligaţii care se
circumscriu principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice,
adică acelea care sunt în acord cu scopul pentru care persoana juridică a fost
înfiinţată.
Exercitarea drepturilor, precum şi asumarea şi exercitarea obligaţiilor
persoanei juridice, prin încheierea de acte juridice, se realizează de către organele
de conducere ale persoanei juridice.
Din categoria persoanelor juridice putem enumera societăţile comerciale,
întreprinderile, regiile autonome, companiile (participante la raporturi de drept
privat), instituţiile, organele statului (în anumite condiţii), organizaţiile nestatale.
Persoanele juridice de drept privat se identifică prin denumire, sediu,
naţionalitate, numărul de înregistrare în Registrul Comerţului, cod fiscal, telefon,
marcă, emblemă, etc.
Denumirea persoanei juridice este acel mijloc de identificare a subiectului
colectiv de drept care constă în cuvântul ori grupul de cuvinte stabilit, cu această
semnificaţie, în condiţiile legii.
Sediul indică locul stabilit, în condiţiile legii, unde se desfăşoară activitatea
persoanei juridice.
Naţionalitatea indică apartenenţa la un anumit stat.
93
organele de stat, apar ca subiecte de drept în nume propriu şi distinct de stat
mai ales în raporturile de putere sau de autoritate ca instituţii aparţinând puterii
legislative, executive şi judecătoreşti în cadrul raporturilor de drept constituţional,
administrativ, drept procesual civil şi penal, dar şi în numeroase raporturi civile, de
dreptul muncii când au concomitent şi capacităţile juridice respective, precum şi
raporturi financiare, funciare, de dreptul familiei;
unităţile administrativteritoriale judeţul, municipiul, oraşul şi comuna
sunt persoane juridice ale căror drepturi sunt exercitate şi ale căror obligaţii sunt
îndeplinite de către administraţia publică locală;
instituţiile de stat sunt organizaţii aparţinătoare statului având o natură
administrativă şi desfăşurând o activitate neeconomică sau nelucrativă, fiind
finanţate, de regulă, de la bugetul de stat pentru acţiuni culturale, educative,
sanitare, de ocrotire şi asistenţă socială în cadrul lor incluzânduse şcoli, muzee,
teatre, biblioteci, spitale, cămine etc.;
organizaţii cooperatiste şi alte asemenea forme asociative cu scop
patrimonial, productiv sau lucrativ, financiar (în agricultură, meserii, mică
industrie) şi de prestări de servicii, comerţ, de consum şi de credit;
organizaţii, asociaţii, partide politice etc cu caracter nepatrimonial dar cu o
mare diversitate de scopuri politice, sociale, culturale, religioase,funcţionând în
condiţiile recunoscute de lege;
subiecte colective atipice, precum fundaţiile, uniunile de creaţie artistică,
cultele, barourile de avocaţi etc.
94
Dreptul subiectiv. Dreptul recunoscut unei părţi din cadrul unui raport
juridic virtual sau posibil a se forma dintrun raport juridic existent în mod concret
se numeşte drept subiectiv, deoarece formarea, exercitarea şi încetarea lui se leagă
strâns de titularul său, respectiv subiectul de drept.
Deşi dreptul este subiectiv el nu poate fi exercitat arbitrar de către titular,
după bunul plac al acestuia, ci numai în conformitate cu şi în limitele recunoscute
de lege. Exercitarea drepturilor subiective peste limitele legii sau în contradicţie cu
scopurile acesteia reprezintă un abuz de drept sancţionat de lege care recunoaşte
exercitarea drepturilor subiective în scopul satisfacerii intereselor personale,
materiale şi culturale în accord cu interesul general şi cu regulile de convieţuire
socială.
Dreptul subiectiv se poate defini91 ca o facultate recunoscută de lege
titularului său întemeiat pe existenţa unui interes ocrotit juridic permiţând
manifestarea unei conduite determinate, precum şi exercitarea unei puteri conferite
acestuia în baza căreia se poate pretinde titularului obligaţiei corelative o
comportare conformă interesului apărat şi care, la nevoie, poate fi impusă prin
constângerea de stat.
Această definiţie impune mai multe precizări necesare.
In primul rând, rezultă legătura indisolubilă dintre dreptul subiectiv şi
obligaţie, în sensul că nu există drept fără îndatorirea corelativă respectivă. Aşa, de
exemplu, dreptului de proprietate îi corespunde obligaţia generală şi nediferenţiată
a tuturor celorlalţi subiecţi de al respecta, de a nul încălca; dreptului creditorului
îi corespunde obligaţia debitorului de a restitui bunul, banii sau de a repara
prejudiciul; dreptului la salariu pentru un angajat, îi corespunde obligaţia de plată a
acestuia pentru munca prestată; dreptului la învăţătură îi corespunde îndatorirea de
a se crea toate condiţiile necesare exercitării lui.
In al doilea rând, dreptul subiectiv reprezintă o facultate sau o posibilitate,
ceea ce înseamnă că titularul său nu poate fi obligat la exercitarea lui, spre
deosebire de titularul obligaţiei care poate fi constrans la realizarea îndatoririlor
sale. Astfel, de exemplu, proprietarul nu poate fi obligat la înstrăinarea bunului său,
creditorul nu poate fi constrâns să primească plata datoriei sau debitului. Pe de altă
parte, nu este mai puţin adevărat că unele drepturi nu pot forma obiectul unor
tranzacţii de modificare sau renunţare la ele, cum sunt, de exemplu, drepturile
fundamentale cetăţeneşti, cele personale nepatrimoniale decurgând din statutul
persoanei fizice ori drepturile derivând din raportul de muncă, aşa cum decurg ele
din lege92 ori din contractul colectiv de muncă negociat.
In sfârşit, unele drepturi apar concomitent şi ca adevărate îndatoriri faţă de
91
Asupra unor definiţii a se vedea autorii citaţi supra;
92
In acest sens a se vedea art.18 din Codul Muncii
95
lege, cum este, de exemplu dreptul autorităţii publice de a sancţiona pe cel vinovat
de abaterea comisă, sau dreptul de a stabili cuantumul impozitului pe venituri, ori
dreptul la învăţătură în cadrul învăţământului general şi obligatoriu.
In al treilea rând, dreptul subiectiv reprezintă o stare de recunoaştere legală a
unui interes ocrotit juridic, spre deosebire de alte interese oricât de justificate sau
legitime ar fi ele, dar neconsacrate prin drept, iar exercitarea lui trebuie făcută cu
bună credinţă şi în limitele legii, orice depăşire fiind un abuz sancţionabil.
In al patrulea rând, unele drepturi subiective pot preexista raporturilor în
cadrul cărora se exercită (de exemplu, drepturile electorale, dreptul la învăţătură
etc.), motiv pentru care din definirea lor sa exclus relaţia juridică, deoarece, dacă
este adevărat că orice raport juridic incumbă un drept (subiectiv), nu orice drept
subiectiv se formează numai prin raport, doar punerea acestuia în valoare se
realizează prin intrarea titularului său în relaţia juridică respectivă.
In al cincilea rând, trebuie făcută cuvenita distincţie între existenţa dreptului
subiectiv, ca posibilitate recunoscută şi garantată legal, de exercitarea lui efectivă,
respectiv întregirea facultăţii legale cu posibilitatea de a pretinde celuilalt subiect al
raportului juridic, titular al obligaţiei, de a avea o anumită comportare, conformă
interesului subiectului activ şi prin care are loc satisfacerea nevoilor acestuia din
urmă (de exemplu, cumpărătorul are dreptul, odată contractul încheiat, să
primească bunul sau creditorul este îndreptăţit, la împlinirea scadenţei, să ceară
restituirea împrumutului).
In al şaselea rând, trebuie să distingem între existenţa şi exerciţiul dreptului
subiectiv, pe de o parte şi apărarea lui juridică, pe de altă parte,adică, în această
ultimă situaţie intervenţia, la nevoie, a forţei de constrângere a statului ca o
garanţie a exercitării nestânjenite în caz de opoziţie a unei prerogative legal
recunoscute.
96
legată de acesta, în sensul că nu poate exista îndatorire în afara unui drept corelativ.
In al treilea rând, deşi obligaţia nu este şi ea denumită "subiectivă" ca şi
dreptul corelativ, totuşi aceasta are tot un caracter personal revenind, de regulă,
numai subiectului îndatorat.
In al patrulea rând, obligaţia este, ca şi dreptul corelativ, reglementată juridic
şi în acest sens ea trebuie să fie în acord cu legea şi îndeplinită conform ei, nefiind
de conceput şi de realizat îndatoriri ilegale sau imorale,titularul dreptului neputând
pretinde un alt conţinut al obligaţiei decât cel consacrat juridic şi nici o altă
modalitate de executare a acesteia. Obligaţia constă din îndatorirea de a da, a face
(conduite active) şi a nu face (conduit pasivă)94. Astfel, de exemplu, datornicul are
obligaţia de a da sau de a restitui suma sau bunul împrumutat, cel care a cauzat un
prejudiciu poate avea îndatorirea de a repara bunul altuia pe care la degradat, prin
hotărâre judecătorească se poate consacra interdicţia de a mai exercita o anumită
servitute de trecere peste un teren învecinat etc.
In al cincilea rând, unele obligaţii pot fiinţa ca urmare a existenţei unor
raporturi juridice (contractuale, de exemplu), altele prin încălcarea unor drepturi
subiective preexistente concomitent cu formarea, prin aceasta, a raporturilor
juridice de răspundere (de exemplu, încălcarea dreptului de proprietate şi formarea
raportului de creanţă) sau pur şi simplu prin încălcarea unor norme juridice (de
exemplu, a normelor penale chiar dacă unele din ele nu apără un drept subiectiv),
în timp ce alte obligaţii decurg direct din lege (plata impozitului pe veniturile
realizate, îndeplinirea obligaţiei de rechiziţionare a unor bunuri personale etc.).
In al şaselea rând, trebuie să distingem între existenţa obligaţiei şi modul ei
de îndeplinire sau de executare, în sensul că debitorul poate executa în mod
benevol îndatorirea cei revine sau poate fi forţat, la nevoie, prin constrângerea de
stat, la o conduită pe care nu o împărtăşeşte şi, în consecinţă, nu vrea să o realizeze,
constrângere exercitată, de regulă, în cadrul răspunderii juridice.
97
cele mai cunoscute fiind cele ale dreptului civil.
c. După conţinutul lor, drepturile şi obligaţiile pot fi materiale (de conţinut)
şi procedurale sau procesuale (de formă), acestea din urmă reprezentând cadrul
juridic de realizare a celor dintâi.
d. După gradul lor de opozabilitate drepturile subiective se împart în drepturi
absolute şi drepturi relative.
Drepturile absolute au ca şi corespondent obligaţii generale şi nediferenţiate
ce revin tuturor subiectelor de drept şi care constau în îndatorirea de a le respecta
(de exemplu, dreptul de proprietate), fiind opozabile tuturor ("erga omnes").
Drepturile relative producând efecte numai între părţile unui raport juridic
determinat, ele sunt opozabile în mod limitat ("inter partes"), subiectul activ putând
pretinde numai subiectului pasiv o anumită conduită dată (de exemplu, dreptul de
creanţă). Intre drepturile absolute şi cele relative există o strânsă legătură în sensul
că încălcarea unui drept absolut (a celui de proprietate, de exemplu) dă naştere unui
drept relativ (de creanţă) ce îndreptăţeşte la despăgubire (restituire, reparare,
dezdăunare). Tot astfel obligaţia generală de abstinenţă de a nu face se
concretizează prin încălcare întro conduită concretă, determinată (de a da, a face
sau a nu face ceva determinat).
e. După natura conţinutului lor, drepturile şi obligaţiile pot fi patrimoniale,
adică economice sau evaluabile în bani (pecuniar), cum sunt, de exemplu,
drepturile de creanţă, şi drepturi personale nepatrimoniale care nu sunt evaluabile
material fiind strâns legate de persoana umană, întrucât servesc individualizării şi
ocrotirii acesteia şi pe care numai titularul lor le poate exercita, iar nu un altul (de
exemplu, dreptul la nume, onoare, integritate fizică, etc.).
La rândul lor, drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale (de
exemplu, cel de proprietate şi dezmembrămintele sale) şi drepturi de creanţă (de
exemplu, cel rezultând din contractul de împrumut).
Drepturile reale se exercită fără concursul altora şi le corespunde obligaţia
generală de a nu face, în vreme ce drepturile de creanţă presupun existenţa a două
părţi determinate întrun raport juridic, din care uneia îi revine obligaţia de a da, a
face sau a nu face ceva determinat.
96
I.Ceterchi, M.Luburici, op.cit.371
98
ce se concretizează numai în măsura în care subiectul intră în raporturi juridice. In
acest sens, de exemplu, orice persoană fizică poate dobândi un drept de proprietate
asupra unui bun aflat în circuitul civil, având în acest sens capacitatea recunoscută
de lege, dar dreptul subiectiv respectiv apare numai prin dobândirea unui bun
determinat, concret.
Capacitatea juridică este rezultatul însumării tuturor drepturilor şi
obligaţiilor posibile a fi dobândite sau asumate, în timp ce dreptul subiectiv şi
obligaţia corelativă reprezintă componentele efective ale acestei capacităţi. Uneori
noţiunea de capacitate este utilizată în sens restrictive desemnând numai condiţiile
necesare a fi întrunite în vederea exercitării unui drept sau îndeplinirii unei
obligaţii (de exemplu, capacitatea de a dona, de a contracta) ori a unui complex
special de drepturi şi obligaţii (capacitatea de a moşteni, de exemplu).
97
idem, op.cit.p.371
99
instituită, mai precis de dispoziţia conţinută de aceasta, ceea ce explică şi
interdependenţa dintre dreptul obiectiv şi cel subiectiv.
Dacă subiectele, cu drepturile şi obligaţiile lor, reprezintă elementele statice
ale raportului juridic, obiectul constituie elementul dinamic, deoarece primele două
elemente sunt condiţii ale intrării în relaţia juridică, iar ultimul, respectiv conduita
de urmat, derularea raportului însăşi (de exemplu, la vânzarecumpărare, predarea
bunului şi plata preţului, la împrumut, predarea apoi remiterea debitului sau
restituirea lucrului, etc.).
In diferitele ramuri de drept sunt stabilite în mod specific trăsăturile pe care
trebuie să le întrunească obiectul raportului juridic. Astfel, de exemplu, în dreptul
civil obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, posibil, moral, licit şi un
fapt personal al debitorului.
Uneori raportul juridic are un singur obiect, aşa cum este cazul actelor civile
unilaterale (testamentul) sau a actelor de autoritate (administrative, procesuale),
acestea din urmă fiind emise atât fără consimţământul celeilalte părţi (sau chiar
împotriva voinţei acesteia). In cazul contractelor sinalagamatice (de
vânzarecumpărare, de exemplu) există un dublu obiect întrucât conduita sau
prestaţia unei părţi constituie cauza determinantă a contraprestaţiei celeilalte părţi
şi invers (dau ca să dai, vând pentru că cumpără, cumpăr pentru că vinde etc.).
Obiectul raporturilor juridice se poate defini98 ca reprezentând anumite
acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde şi pe
care celălalt subiect este obligat a le săvârşi sau a se abţine de a le săvârşi.
98
idem, op.cit.,p.372;
100
desfiinţat de organele de stat competente sub a căror jurisdicţie se află cenzurarea
respectivelor relaţii, iar dacă la baza unor astfel de raporturi au stat acte juridice,
acestea din urmă sunt lovite de nulitate.
101
organelor de stat, guvernând procesul de elaborare şi executare a actelor juridice –
de exemplu, procedura legislativă, procedura executării silite ori procesul tragerii
la răspundere a celor vinovaţi de încălcarea legii de exemplu,procedura judiciară
(civilă şi penală).
102
raporturi juridice, adică drepturi şi obligaţii, ci numai faptele determinate de lege.
De aceea unele fapte au semnificaţie juridică (de exemplu, decesul unei
persoane în materia succesiunii ori căsătoria în dreptul familiei) în timp ce alte
fapte naturale sau sociale (eclipse solare, logodna) nu au semnificaţie pe planul
dreptului. Producerea efectului juridic nu este un rezultat decurgând din natura
intrinsecă a unui fapt sau fenomen ci expresia voinţei legiuitorului motiv pentru
care unul şi acelaşi fapt poate avea sau nu semnificaţie juridică.
Astfel, de exemplu,distrugerea naturală a unui lucru nu produce efecte
juridice, dar dacă acesta este proprietatea cuiva faptul are drept consecinţă
încetarea dreptului de proprietate a titularului. Dacă distrugerea vizează un bun
asigurat mai operează şi dreptul la despăgubire pentru cel care şia asigurat bunul,
iar dacă împrejurarea este urmarea unei fapte ilicite mai intervine şi răspunderea
juridică a autorului abaterii. In mod similar, activitatea în comun a mai multor
persoane este, în general, lipsită de efecte juridice, dar dacă ea se finalizează întro
lucrare de artă, ştiinţifică sau întrun bun,dobândeşte semnificaţie juridică deoarece
dă naştere la dreptul de coauthor sau de coproprietate.
99
Tratatul de "Teoria generală a statului şi dreptului", op.cit.p.382383;Gh.Boboş, op.cit.,p.227229 (ed.1975);
I.Ceterchi, M.L
103
exemplu, scurgerea timpului în materia prescripţiei,moartea în materia succesiunii,
degradarea unui bun asigurat, etc.).
Acţiunile sunt acele împrejurări rezultat al activităţii umane cărora legea le
atribuie efecte juridice. Ele se clasifică, la rândul lor, în ilicite şi licite.
Acţiunile ilicite sunt fapte ale omului săvârşite de acesta fără intenţia de a
produce efecte juridice, fiind interzise de lege, iar producerea lor este sancţionată
ca atare (faptul penal sau infracţiunea, delictul civil, abaterea contravenţională,
etc.).
Acţiunile licite în acord cu legea (sunt permise de aceasta uneori chiar
obligatorii) se divid în acte juridice şi în fapte juridice licite. Actele juridice sunt
manifestări de voinţă săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (legea,
contractul, hotărârea judecătorească), dar numai actul juridic individual este, de
regulă, generator de raporturi de drept concrete. Faptele licite sunt activităţi umane
săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar nefiind în contradicţie cu
legea, sunt permise, producând consecinţe recunoscute pe planul dreptului (de
exemplu, gestiunea de afaceri art.1330 din Codul Civil).
Faptele licite şi cele ilicite se reunesc în categoria faptelor juridice în sens
restrâns deoarece, spre deosebire de actele juridice, nu se întemeiază pe o voinţă
juridică intenţionată. Ele pot consta din acţiuni (comisive) ca, de exemplu,
gestiunea de afaceri, furtul, sau din inacţiuni (omisive) ca, de exemplu,
neîndeplinirea obligaţiei legale de întreţinere, refuzul de plată a debitului prescris.
100
T. Drăganu, "Actele de drept administrativ", Editura Stiinţifică, Bucureşti,1959, p.1617;
104
constitutiv pe plan succesoral, dând naştere la drepturi şi obligaţii în persoana
moştenitorului, modificator prin subrogarea personal a defunctului şi reală în
materia drepturilor şi obligaţiilor acestora, precum şi extinctiv în plan familial,
conducând la încetarea unor raporturi specific (de căsătorie, de întreţinere etc.).
In categoria faptelor modificatoare a raporturilor juridice putem exemplifica
în cazul dreptului penal circumstanţele care pot atenua sau pot agrava răspunderea
penală (scuza provocării şi starea de beţie anume provocată în vederea comiterii
infracţiunii).
După gradul lor de complexitate, distingem fapte juridice simple şi fapte
juridice complexe. In cazul celor dintâi prin simpla producere a faptului decurg şi
consecinţele juridice, ca, de exemplu, din şi de faptul naşterii se leagă dobândirea
capacităţii juridice şi calitatea de subiect de drept. In cazul celor din urmă este
necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii pentru producerea integrală a
efectelor juridice. De exemplu, pentru ca moştenirea testamentară să devină
operantă trebuie, printre altele, să existe un testament, să intervină decesul
testatorului şi să se producă acceptarea succesiunii.
105
La nivelul ramurilor de drept au fost elaborate teorii unitare privind
respectiva categorie de acte juridice101 şi în cadrul cărora elementele premenţionate
au primit particularizări specifice, la care sau mai adăugat, după caz, şi alte cerinţe
proprii ramurilor juridice respective. Astfel, în cazul majorităţii actelor civile
voinţa devine consimţământ, pentru că în această ramură operează acordul de
voinţă al părţilor, în vreme ce în actul administrativ voinţa este manifestată
unilateral, fără un acord, în temeiul şi pentru realizarea puterii de stat, actul juridic
fiind un act de autoritate sau de putere.
Alături de elementele esenţiale sau de fond actele juridice mai trebuie să
îndeplinească şi anumite condiţii de formă în ceea ce priveşte de exemplu,
redactarea şi aducerea la cunoştinţă publică (publicarea) sau a părţilor interesate
(comunicarea sau notificarea), în dreptul civil mai existând şi aşa numitele
modalităţi ale actelor civile condiţia şi termenul ce pot afecta existenţa şi
executarea acestora.
Actele juridice se pot clasifica după numeroase şi variate criteria dintre care
unele sunt comune tuturor iar altele specifice numai anumitor ramuri de drept.
101
D. Cosma, "Teoria generală a actului juridic civi", Editura Stiinţifică, Bucureşti,1969; T. Drăganu, "Actele de
drept administ
106
individual în vreme ce acesta din urmă este dependent de primul. Datorită acestor
multiple diferenţieri între cele două categorii de manifestări de voinţă producătoare
de efecte juridice acelaşi act juridic nu poate cuprinde, de regulă, atât prevederi
normative cât şi dispoziţii individuale.
După caracterul voinţei pe care o exprimă actele juridice se clasifică în acte
unilaterale, bilaterale şi multilaterale. Sunt unilaterale actele care provin de la o
singură parte a raportului juridic fără a necesita acordul sau consimţământul
celeilalte părţi (aşa este cazul actelor de autoritate, normative, judecătoreşti, de
sancţionare administrativă, dar şi a unor acte civile ca, de pildă, testamentul).
Sunt acte bilaterale şi multilaterale cele rezultând din acordul de voinţă a
ambelor sau a tuturor părţilor cum este cazul contractelor (colective sau
individuale) ori a tratatelor internaţionale. Semnificaţia practică a acestei clasificări
rezidă în aceea că, de regulă, actele unilaterale se desfiinţează prin voinţa exclusivă
a autorului lor, pe când cele bi sau multilaterale prin acordul de voinţă a tuturor
părţilor participante (sau, în lipsa lui, ca, de pildă în cazul actelor civile, prin
intervenţia hotărârii instanţei de judecată).
După situaţia juridică generată, actele pot fi constitutive de drepturi şi
obligaţii, când ele însele sunt izvorul unei situaţii juridice noi, inexistente înainte
(autorizaţia administrativă, hotărârea judecătorească de divorţ, cea de condamnare,
actul de constituire a unei ipoteci), acte translative care transmit drepturi şi obligaţii
(contractul de vânzarecumpărare) şi acte declarative care recunosc drepturi şi
obligaţii preexistente actului juridic (actul de partajare a bunului între coproprietari
cu ocazia ieşirii din indiviziune, hotărârea judecătorească de soluţionare a unui
litigiu contractual). Interesul practic al acestei distincţii rezidă în faptul că actele
constitutive şi cele translative produc efecte din momentul formării lor şi pentru
viitor ("ex nunc"), pe când cele declarative produc efecte pentru trecut până la
momentul formării raportului juridic ("ex tunc").
După conţinutul lor actele juridice pot fi de drept material şi de drept
procedural sau procesual. Primele dau expresie drepturilor şi obligaţiilor pe care le
au părţile dintrun raport juridic (autorizaţia administrativă, testamentul, contractul)
iar cele din urmă reprezintă manifestări juridice de voinţă cu caracter formal care,
de cele mai multe ori, garantează realizarea raportului juridic material, de regulă, în
cadrul răspunderii juridice (hotărârea judecătorească, procesulverbal de
sancţionare contravenţională). Actele jurisdicţionale emise în soluţionarea unui
conflict sunt cea mai importantă categorie a actelor de drept procedural.
După modul de realizare a lor distingem acte pure şi simple, acte complexe
precum şi acte afectate de modalităţi. Primele sunt manifestări de voinţă
producătoare de efecte juridice prin simpla intenţie a autorului lor, fără nici o altă
condiţie cu caracter deosebit (opţiunea de acceptare pură şi simplă a moştenirii).
Actele complexe sunt o categorie de acte juridice care pentru a putea produce
107
efecte trebuie să întrunească anumite condiţii de formă deosebite care pot consta în
complexitatea procedurii (hotărârea judecătorească) sau în concursul mai multor
manifestări de voinţă (actele administrative aprobate). Actele afectate de modalităţi
reprezintă categoria a căror existenţă şi executare este determinată de condiţie şi
respectiv de termen (de exemplu, donaţia cu clauză de întreţinere, vânzarea cu plata
în rate).
Capitolul IX
Raspunderea juridica
108
nu numai pentru a preveni aceste încălcări, dar, mai ales, atunci când asemenea
fapte antisociale totuşi sau produs, să utilizeze mijloacele legale pentru a aplica
sancţiunile prevăzute în norme pentru nerespectarea conduitei din dispoziţia lor.
Intradevăr, răspunderea juridică este legată în mod organic de activitatea
statului şi a organelor sale speciale investite cu atribuţii legale în material
constatării încălcării legii, determinarea felului răspunderii şi a limitelor ei, precum
şi aplicarea constrângerii specifice cazului dat. Aceste atribuţii legale reprezintă,
concomitent şi tot atâtea garanţii menite a evita şi a exclude arbitrariul în aplicarea
legii deoarece declanşarea răspunderii juridice are urmări, unele chiar deosebit de
grave prin natura şi amploarea lor, constituind privaţiuni de ordin material sau
moral ce pot duce la pierderea temporară sau definitivă a exerciţiului unor drepturi,
a libertăţii individului sau chiar suprimarea vieţii acestuia (în cazul pedepsei
capitale).
102
Gh. Boboş, op.cit.,ed.1975, p.319/32o
109
Temeiul răspunderii juridice îl constituie întotdeauna săvârşirea unei
anumite fapte rezultând dintro conduită neconformă cu legea sau ilicită a
subiectului de drept. Faptul juridic ilicit presupune o conduită sau o atitudine
manifestă contrară regulilor de drept şi care a încălcat norma prescrisă perturbând
desfăşurarea normală a relaţiilor sociale.
Sensul cel mai larg al noţiunii de conduită este acela de atitudine rezultată
din voinţa şi conştiinţa obiectivată a omului. Un fapt devine illicit numai atunci
când conduita încalcă normele de drept, obiectul ilicitului juridic constituindul
tocmai această încălcare.
Uneori încălcarea normelor juridice, deci a dreptului, obiectiv, este dublată şi
de încălcarea unor drepturi subiective consacrate prin lege şi prin acte juridice
individuale (de pildă, a dreptului de proprietate, a celui de creanţă etc.).
Valoarea consacrată şi apărată prin normă este stabilită de legiuitor,iar
organul de aplicare a dreptului nu are calitatea de a determina aceste valori şi
importanţa lor ci numai de a stabili existenţa sau inexistenţa faptului vătămător şi
circumscrierea lui, precum şi circumstanţierea împrejurărilor în care sa produs, iar
în funcţie de acestea va stabili sau nu existenţa răspunderii juridice.
Modalităţile de materializare şi de manifestare a conduitei ilicite pot fi
acţiunile şi inacţiunile.
Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite sancţionată
pentru că sa materializat întro conduită interzisă de normele prohibitive. Normele
juridice nu pot enumera exhaustiv sau limitativ toate acţiunile interzise deoarece
este o imposibilitate teoretică şi practică, însă stabilesc expres doar ceea ce este
interzis şi implicit sancţionând orice faptă sau acţiunea care le încalcă (de plidă, se
interzice omorul şi implicit orice acţiune contrară vieţii umane indiferent de natura
ei şi mijloacele de realizare).
Inacţiunea constă dintrun fapt negativ, o conduită de abţinere sau de
omisiune de la acţiunea prescrisă subiectului obligat să o săvârşească.Conduita
ilicită constă în acest caz din însăşi atitudinea de abţinere, autorul faptei fiind
sancţionat nu pentru starea de pasivitate ci pentru lipsa acţiunii la care era obligat
prin norma onerativă, adică nerealizarea sau neîndeplinirea îndatoririi rezultate din
lege şi/sau din actul juridic individual (de pildă, sustragerea de la îndeplinirea
serviciului militar obligatoriu, neexecutarea obligaţiei legale de întreţinere faţă de
persoana stabilită prin hotărâre judecătorească, neachitarea impozitului la termenul
scadent etc.).
In cazul normelor permisive sau dispozitive se indică o conduit posibilă de
urmat în diferite situaţii ce este lăsată la aprecierea subiectului de drept,
subînţelegânduse că orice acţiune contrară sau absentenţiune este interzisă (de
exemplu, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor contractuale).
110
Uneori, încălcarea legii poate întruni atât elementele acţiunii cât şi cele ale
inacţiunii cum ar fi, de pildă, livrarea unor produse calitativ necorespunzătoare şi
în sortimente reduse faţă de prevederile contractului încheiat103.
In funcţie de natura juridică a faptei comise, determinată, la rândul ei, de
natura normei şi a raportului juridic generat, formele sau felurile conduitei ilicite se
manifestă prin infracţiuni, contravenţii, abateri disciplinare, fapte ilicite sau delicte
civile etc.104
Rezultatul faptei ilicite îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din
săvârşirea ei sau din conduita avută. In funcţie de felul şi natura faptei efectele
produse pot fi materiale, reprezentând transformări în lumea materială (decesul şi
vătămarea persoanei fizice, degradarea sau distrugerea unui bun) dintre care unele
sunt susceptibile şi de evaluare precuniară, iar altele pot fi efecte nemateriale
(atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, neîndeplinirea obligaţiei de
supraveghere şi educare a minorilor de către părinţi etc.)
In dreptul civil, în funcţie de natura patrimonială sau personal
nepatrimonială a raportului juridic şi faptele civile ilicite care le
generează,modifică sau desfiinţează au o natură identică105.
In dreptul penal, sunt considerate infracţiuni de rezultat doar faptele ilicite cu
consecinţe materiale (omorul, tâlhăria, furtul), iar infracţiuni de pericol cele lipsite
de asemenea consecinţe (insulta, calomnia) existând şi categoria infracţiunilor de
punere în primejdie (de pildă, conducerea în stare de ebrietate sau cu alcoolemie
peste limita legală a unui autovehicul destinat transportului mai multor persoane).
Rezultatul, mai ales în cazul faptelor materiale (licite, dar mai ales ilicite),
are o importanţă deosebită constituind elementul doveditor al producerii faptului
ilicit întrucât el este cunoscut primul, iar apoi, porninduse de la el, se ajunge la
stabilirea săvârşirii faptei.
De aceea, în unele forme ale ilicitului penal sau civil lipsa rezultatului
material poate echivala cu inexistenţa faptei sau cu existenţa tentativei, chiar dacă a
fost săvârşită o anumită activitate tipică.
Mai mult, în unele situaţii amploarea rezultatului este determinantă în
circumscrierea gravităţii faptei şi a întinderii răspunderii (de exemplu, în materia
sustragerii din avutul public furtul, delapidarea şi tâlhăria pot avea consecinţe
103
I. Ceterchi, M. Lubrici, op.cit.,p.441.
104
Gh. Boboş, op.cit.,p.268270;
105
In dreptul civil se recunoaşte că şi unele raporturi personale nepatrimoniale pot avea consecinţe pecuniare
evaluabile în bani
111
grave sau deosebit de grave după întinderea pagubei; de asemenea, se cunoaşte
forma omorului deosebit de grav săvârşit asupra a două sau mai multe persoane; în
sfârşit,ultrajul contra bunelor moravuri, deşi nu este o infracţiune de rezultat,poate
avea ca efect tulburarea gravă a liniştii publice, constituind în acest caz forma
calificată de comitere).
2.3. Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător
In toate cazurile în care pentru existenţa încălcării ordinii de drept legea mai
stabileşte, pe lângă săvârşirea acţiunii sau inacţiunii şi producerea consecinţelor
ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice, organului de aplicare a dreptului îi
revine întotdeauna şi sarcina determinării existenţei sau inexistenţei raportului de
cauzalitate adică a legăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul produs.
In multe cazuri identificarea acestui raport dintre cauză şi efect este simplă,
de exemplu, "x" îl loveşte pe "y" cauzândui acestuia din urmă o vătămare
corporală sau o societate comercială prestatoare de servicii nu execută lucrări de
calitate prejudiciindul pe beneficiar. In alte ipoteze stabilirea raportului de
cauzalitate este mai dificilă intervenind mai mulţi factori în lanţul cauzal de
pildă, "x" îl îmbrânceşte pe "y" iar acesta decedează, autopsia stabilind că victima
suferea de boală de cord, organului judiciar revenindui sarcina de a stabili dacă
rezultatul letal produs este consecinţa acţiunii făptuitorului.
Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legate astfel între ele încât
existenţa unui fenomen este determinată sau condiţionată de producerea unui alt
fenomen. Fenomenul care determină existenţa unui alt fenomen se numeşte cauză,
iar fenomenul astfel determinat sau produs se numeşte efect. In raport cu efectul,
cauza este primordială, independentă şi obiectivă, în timp ce efectul este dependent
secundar şi derivat întrucât izvorul său rezidă în cauză. Legătura dintre cauză şi
efect este denumită cauzalitate sau raport de cauzalitate ("nexum cauzal").
Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv întrucât aceleaşi cauze
produc întotdeauna aceleaşi efecte. Toate fenomenele lumii materiale şi sociale se
află întro strânsă interacţiune fiind necesară, în cadrul cercetării, separarea
fenomenului cauză de restul fenomenelor în scopul determinării exacte a efectelor
şi a stabilirii raportului de cauzalitate.
Fiecare domeniu al cercetării ştiinţifice reprezintă abordări proprii şi
desprinderi artificiale din ansamblul interacţiunilor universale a cel puţin două
fenomene, cauza şi efectul. Scopul urmăritvii de cercetarea ştiinţifică atunci când
procedează la o asemenea izolare sau separare a conexiunilor este determinat de
însăşi sarcinile ştiinţei respective, motiv pentru care cauzalitatea şi raporturile
cauzale pot fi fizice, chimice, biologice, sociale, economice, politice, juridice etc.
In ştiinţa dreptului cauza reprezintă în cadrul răspunderii o atitudine
112
voluntară, conştientă a omului, o conduită a acestuia ce are ca efect starea de
pericol sau de ameninţare produsă prin atingerea, lezarea sau vătămarea unor relaţii
sociale reglementate şi apărate juridic, deci, în ultimă instanţă, o stare de
nesiguranţă socială creată prin încălcarea legii106.
Uneori cauzalitatea este simplă, atunci când între cauză şi efect relaţia de
determinare este directă, nemijlocită, fără alte determinări sau interpuneri. Alteori
cauzalitatea este complexă atunci când raportul se prezintă ca un lanţ cauzal în care
în mod succesiv efectele devin cauze ale altor fenomene sau când în producerea lor
intervin multiple cause determinante şi condiţii favorizatoare.
Intradevăr, uneori pentru producerea efectelor cauza trebuie să mai fie
însoţită şi de existenţa unor condiţii sau împrejurări care uşurează sau înlesnesc
producerea efectelor influenţând favorabil sau defavorabil acţiunea cauzei.
Condiţiile sunt un complex de împrejurări fără de care efectul nu poate să apară,
dar care nu generează sau nu determină acest efect care rămâne produsul cauzei.
Complexitatea de cauze şi de condiţii care pot să contribuie la producerea şi
desăvârşirea unui sau unor efecte se supune unor izolări artificiale spre a fi
analizată în vederea dezvăluirii raporturilor sau legăturilor cauzale care sunt
necesare în mod obiectiv, nefiind întâmplătoare ca înlănţuiri hazardate, fără un rol
determinant în producerea efectului, existând în acest sens raporturi cauzale
necesare şi raporturi cauzale întâmplătoare.
Acţiunea omului este cauza unui rezultat numai atunci când raportul dintre
aceasta şi efectul produs constituie expresia unei necesităţi iar nu consecinţa unei
înlănţuiri întâmplătoare de evenimente107, răspunderea juridică intervenind în prima
ipoteză deoarece numai conduita umană expresia atitudinii conştiente poate
antrena suportarea consecinţelor legale decurgând din încălcarea legii. Rezultatele
produse în afara activităţii umane şi independent de voinţa omului se situează în
afara cauzalităţii juridice şi, în consecinţă, nu antrenează răspunderea juridică,
nefiind imputabile nici obiectiv nici subiectiv.
In concluzie, răspunderea juridică intervine numai dacă între fapta săvârşită
şi rezultat există un raport de cauzalitate stabilit cu certitudine.
La rândul lor, condiţiile influenţează favorabil sau defavorabil acţiunea
cauzei. Astfel, conducerea unui autovehicol de către o persoană ce nu posedă
permisul corespunzător, care săi ateste cunoştinţele necesare în materie, poate
genera un accident de circulaţie, mai ales în condiţiile unei stări tehnice
106
Gh. Boboş, op.cit.,p.268270
107
Fr. Deak, "Noţiunea de lucru şi persoanele între care se angajează răspunderea civilă pentru prejudicii cauzate de
lucruri" în
113
defectuoase a maşinii, a stării de ebrietate a conducătorului auto şi a unor condiţii
meteorologice nefavorabile circulaţiei rutiere.
Alteori, raportul juridic cauzal nu trebuie să producă neapărat efectul în
deplinătatea consecinţelor sale, răspunderea juridică putând intervene chiar dacă
rezultatul vătămător nu sa produs, dar sa creat posibilitatea producerii lui şi deci
pericolul social al faptei sa manifestat, dar blocarea consecinţelor a fost
determinată de condiţii exterioare voinţei autorului faptei (de pildă, bunul urmărit
să fie sustras nu se afla la locul faptei, autorul faptei renunţă datorită temerii de a fi
descoperit, etc.).
Un asemenea fapt ilicit fără rezultat material vătămător sau păgubitor dar
având o proprie periculozitate socială este tentativa care, potrivit Codului Penal
(art.20) constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost întreruptă sau nu şia produs efectul.
Problema cauzalităţii se pune în mod similar şi în cazul inacţiunilor care
antrenează răspunderea juridică. Astfel, de exemplu, neîndeplinirea îndatoririlor de
serviciu din culpă de către personalul căilor ferate care ar putea pune în pericol
siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate (art.273, alin.1 Cod
Penal) constituie o infracţiune de punere în primejdie sau de pericol.Dacă aceeaşi
faptă a avut ca urmare tulburarea activităţii de transport sau un accident feroviar ori
o catastrofă sunt em în prezenţa unei forme calificate a infracţiunii în care organul
de aplicare a dreptului va stabili raportul de cauzalitate între conduita ilicită a
personalului şi efectul material produs.
Subiectul răspunderii juridice este acea parte a raportului juridic apărută prin
încălcarea legii care poate fi obligată la suportarea consecinţelor faptei ilicite pe
care a săvârşito.
In mod obişnuit subiectul răspunderii este în mod direct autorul nemijlocit al
faptei comise, iar în mod cu totul excepţional poate interveni răspunderea pentru
faptele altuia, adică, de pildă, pentru persoanele aflate sub ocrotire, răspunderea
părinţilor pentru faptele copiilor lor minori, sau răspunderea pentru diferitele forme
de participare la săvârşirea faptei ilicite penale (complice, instigator, favorizator,
tăinuitor etc.).
Subiectul răspunderii juridice poate fi persoana fizică şi juridică având
capacitatea juridică corespunzătoare.
Persoana fizică poartă răspunderea faptei sale dacă are responsabilitate
juridică. Capacitatea de a răspunde exprimă aptitudinea de a da seamă pentru fapta
ilicită săvârşită şi de a suporta toate consecinţele juridice decurgând din ea.
Capacitatea de a răspunde este o formă specific a capacităţii juridice şi nu se
114
confundă cu o anumită capacitate determinată dintro ramură de drept.
Astfel, de exemplu, în dreptul civil, unde se face distincţie între capacitatea
de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, capacitatea de a răspunde revine numai
celor ce au capacitate de exerciţiu (deplină sau restrânsă) deci care pot îndeplini
efectiv şi personal obligaţiile decurgând din răspunderea civilă. In dreptul penal, în
dreptul muncii, în dreptul administrativ unde nu operează distincţii în privinţa
aceleeaşi capacităţi, răspunderea juridică deplină revine celor care au capacitatea
juridică penală, de muncă sau administrativă etc., de regulă persoanelor fizice
ajunse la vârsta corespunzătoare (majorat sau 16 ani în dreptul muncii şi dreptul
penal) când se consideră că au acţionat având discernământul necesar cu privire la
faptele săvârşite şi în mod aparte în cazul capacităţii limitate, cum ar fi cazul
vârstei cuprinse între 1416 ani în materia răspunderii penale şi contravenţionale.
Persoana juridică răspunde pentru faptele persoanelor fizice care o compun
în cazul acelor fapte săvârşite de acestea din urmă în exercitarea atribuţiilor de
serviciu sau în legătură cu serviciul. Faptele ilicite ale conducerii persoanei juridice
sunt considerate fapte ale însăşi acestei organizaţii colective, iar, în consecinţă,
răspunderea va fi pentru fapta proprie, în timp ce faptele ilicite ale celorlalţi
membri ai acesteia antrenează doar răspunderea pentru fapta altuia.
2.5.Vinovăţia
108
A se vedea art.16C.penal;
115
faptei sale şi deşi nul urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui109.
Culpa cu previziune (numită şi imprudenţă) există în situaţia în care autorul
prevede rezultatul faptei sale, dar nul acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce110, iar culpa fără previziune (numită şi neglijenţă) când autorul nu prevede
rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea săl prevadă111.
In dreptul civil vinovăţia este denumită generic culpă, nedesemnând o formă
a acesteia, ca şi în dreptul penal, în vreme ce formele culpei civile sunt dolul
(intenţia), imprudenţa şi neglijenţa.
2.6. Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei şi cauze care înlătură
răspunderea juridică
116
Constrângerea fizică este împrejurarea în care fapta a fost săvârşită din cauza
unei violenţe căreia făptuitorul nu ia putut rezista. De asemenea, nu reprezintă o
faptă ilicită nici cea săvârşită din cauza unei constrângeri morale exercitată prin
ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu
putea fi înlăturat în alt mod.
Cazul fortuit este situaţia al cărui rezultat este consecinţa unei împrejurări
care nu putea fi prevăzută.
Iresponsabilitatea reprezintă situaţia în care autorul în momentul săvârşirii
faptei nu putea săşi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi
stăpân pe ele, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze.
Beţia (involuntară) reprezintă acea stare în care fapta este săvârşită de autor
care în acel moment se găsea în stare de beţie completă produsă de alcool sau de
alte substanţe, datorită unei împrejurări independente de voinţa lui.
Minoritatea făptuitorului este situaţia în care fapta este comisă de un minor
care la data săvârşirii ei nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. In
dreptul civil însă, susţinătorii legali, părinţii, răspund pentru pagubele produse de
copiii lor minori aflaţi sub supravegherea lor.
Eroarea de fapt reprezintă situaţia în care autorul faptei în momentul
săvârşirii ei nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde
caracterul ilicit al faptei. Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii nu înlătură
caracterul ilicit al faptei.
Exercitatea unui drept potrivit destinaţiei sale economicosociale
recunoscute de lege dacă prin aceasta se aduce atingere dreptului subiectiv al altuia
se consideră a fi o altă împrejurare de excludere a caracterului ilicit al faptei şi de
înlăturare a răspunderii.
Întro altă categorie intră împrejurările care fără a exclude caracterul ilicit al
faptei înlătură fie răspunderea juridică, deci acele consecinţe care ar trebui
suportate de autorul faptei ilicite, fie înlătură executarea măsurilor (de
constrângere) derivând din răspunderea juridică deja determinată.
Amnistia este actul de clemenţă care înlătură răspunderea penală pentru fapta
săvârşită, iar dacă intervine după condamnare înlătură şi executarea pedepsei
pronunţate.
Prescripţia înlătură răspunderea juridică iar în materie penală poate înlătura,
după caz, şi executarea pedepsei sau numai a acesteia, după cum în materie civilă
poate conduce şi la pierderea caracterului executoriu al hotărârii judecătoreşti ce
stabileşte răspunderea.
Graţierea este actul de clemenţă care înlătură, în total sau în parte,numai
executarea pedepsei ori comutarea , schimbarea acesteia în alta mai uşoară.
In dreptul penal se mai cunosc şi alte cauze care înlătură răspunderea juridică
117
cum ar fi, de pildă, lipsa plângerii prealabile a părţii vătămate în materia
infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de
introducerea unui astfel de act de sesizare a organului competent, precum şi
împăcarea părţilor sau retragerea plângerii prealabile.
118
sancţiunile aplicabile autorilor lor, respectiv pedepsele, sunt deosebit de grave,
comparativ cu alte sancţiuni juridice, constituind privaţiuni de libertate şi chiar
pedeapsa capitală.
Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie având un pericol social mai
redus decât infracţiunea care este prevăzută şi sancţionată de lege şi de alte acte
normative (determinate de ea). De regulă, ea reprezintă principala formă de
încălcare a normelor dreptului administrativ.
Abaterea disciplinară constituie o încălcare a unei îndatoriri profesionale (de
muncă, de serviciu, de ordine interioară etc.) de către o persoană având anumite
atribuţii şi obligaţii în cadrul unei colectivităţi organizate, reunite în cadrul
disciplinei muncii, a celei didactice, militare etc.
Răspunderea patrimonială (civilă) intervine în cazul prejudicierii persoanelor
fizice sau juridice fie prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
obligaţiilor contractuale (răspunderea civilă contractuală), fie prin săvârşirea unei
fapte ilicite cu caracter prejudiciant (delictul civil) faţă de altul şi în afara oricărui
raport contractual (răspunderea civilă delictuală sau extracontractuală) cum ar fi, de
pildă,distrugerea, degradarea sau însuşirea bunului altuia.
Răspunderea materială intervine pentru pagubele cauzate unei organizaţii,
societăţi sau instituţii de către personalul propriu sau membrii acestora din vina şi
în legătură cu munca sau activitatea lor profesională.
Datorită scopului lor diferit formele răspunderii reparatorii se pot cumula cu
cele ale răspunderii sancţionatorii, de pildă, în cazul celui condamnat şi obligat la
restituirea bunului furat.
Uneori există chiar posibilitatea cumulării între formele aceluiaşi gen de
răspundere. Astfel, săvârşirea unei infracţiuni determină condamnarea şi desfacerea
contractului de muncă. Mai mult, se pot cumula forme ale răspunderii juridice din
aceeaşi ramură de drept cum ar fi, de exemplu, repararea prejudiciului cauzat la
locul de muncă cu aplicarea unei sancţiuni disciplinare. Asemenea cumulări sunt
posibile, în primul rând, datorită scopului diferit al răspunderilor declanşate,
respectiv reparatorii şi sancţionatorii.
In al doilea rând, cumulul sancţiunilor este posibil şi din cauza gradelor de
pericol social diferit al unor fapte la nivel macro social şi la nivel de colectivitate.
De pildă, nerespectarea cerinţelor de calitate sau de igienă sanitară la un produs
este o abatere disciplinară la locul de muncă şi contravenţie pentru organul de
inspecţie şi control din afara unităţii.
In al treilea rând, în cadrul aceleeaşi ramuri de drept se pot cumula atât
răspunderi diferite ca scop cum sunt cele reparatorii cu cele sancţionatorii de
pildă răspunderea materială şi cea disciplinară pentru paguba produsă la locul de
muncă , dar chiar şi răspunderi patrimoniale sau materiale de genul despăgubirilor
şi imputaţiilor cu sancţiuni având tot un conţinut pecuniar de tipul penalităţilor
119
(pentru întârziere), amenzilor etc., complet distincte ca finalitate de reparaţia
prejudiciului propriuzis.
Uneori aceeaşi formă a răspunderii are mai multe categorii distincte, de
pildă, răspunderea penală cuprinde, printre altele, amenda penală, închisoarea şi
pedeapsa capitală, ca sancţiuni principale, interzicerea unor drepturi, degradarea
militară, confiscarea averii ca pedepse complementare sau răspunderea disciplinară
cuprinde sancţiuni morale (avertisment, mustrare) şi materiale (retrogradare,
retragerea unor gradaţii sau trepte de salarizare).
Capitolul X
Realizarea dreptului
120
decurge direct din lege, fie dintrun raport juridic concret în care se găsesc părţile şi
care, de cele mai multe ori, se întemeiază pe un act juridic individual bazat pe lege.
Aşa este, de pildă, cazul normelor financiare de impozitare a veniturilor, a
celor de asigurare a bunurilor prin efectul legii, a celor care stipulează obligaţia
legală de întreţinerei, a celor stipulând măsuri privind încredinţarea minorilorii, a
reglementărilor privind satisfacerea stagiului militar, precum şi a numeroaselor şi
variatelor raporturi civile, de muncă, comerciale etc., în care intră subiectele de
drept ca titulare de drepturi şi obligaţii.
Această formă de realizare a dreptului presupune, de regulă, existenţa unui
act juridic individual 112, spre deosebire de prima modalitate, prin care se stabilesc
raporturi juridice concrete, cu drepturi ce se exercită şi obligaţii ce se îndeplinesc
conform legii sau actului individual. In această categorie intră, de exemplu,
dispoziţia de stabilire a impozitului, hotărârea judecătorească prin care minorul este
încredinţat unuia dintre părinţi ori actul similar de stabilire a pensiei de întreţinere,
numeroase contracte civile, comerciale, de muncă etc. încheiate între părţi.
Si în cazul acestei modalităţi de realizare a dreptului – respective
îndeplinirea sau executarea normelor legale şi a actelor individuale – este necesară
aceeaşi atitudine de respectare a legii dar, de această dată, în cadrul unei conduite
active, determinate de o regulă onerativă impusă sau de una permisivă, de conduită
care nu reprezintă o acţiune juridică în sine (de pildă, plata impozitului, a pensiei
de întreţinere, remiterea lucrului vândut etc.), deşi se întemeiază pe o normă şi pe
un act juridic, dar care interesează mai puţin ştiinţa dreptului.
In cazul acestei modalităţi de realizare a dreptului, răspunderea şi sancţiunea
juridică intervin comparativ cu situaţia normelor prohibitive atunci când
subiectul adoptă o atitudine pasivă, de abstenţiune în îndeplinirea obligaţiilor ce îi
revin (mai rar ipoteza activă de îndeplinire întrun fel a îndatoririi carei incumbă),
legea sancţionând nerealizarea conduitei active ce decurge din prescripţiile legale
sau din actul juridic individual.
121
Realizarea dreptului se poate defini ca reprezentând acea etapă a existenţei
sale ce constă în respectarea prevederilor sale ori îndeplinirea sau executarea lor de
către subiectele de drept, precum şi aplicarea dispoziţiilor legale de către organele
de stat consecinţă a încălcării legii ori a actului individual bazat pe ea.
114
Asupra unor distincţii terminologice şi a altor diferenţieri a se vedea G. Boboş,op.cit.,p.235; I.Ceterchi,
M.Luburici,op.cit.
122
In al cincilea rând, actul de aplicare a dreptului îşi epuizează conţinutul prin
executarea sa, valabilitatea lui încetând în urma realizării prevederilor sale.
123
vigoare şi neabrogarea ei), aplicabilitatea în timp, spaţiu şi asupra subiectelor din
cauză, uneori chiar rezolvarea unui conflict de norme în timp şi spaţiu. In această
fază un rol deosebit îl are interpretarea normei juridice.
Capitolul XI
Tehnica elaborarii actelor normative
115
Gh. Boboş, op.cit.,p.238239
124
Transformarea şi promovarea intereselor sociale fundamentale ca voinţă
general obligatorie are loc, de regulă, pe calea activităţii normative a organelor
statului. Această trecere de la social la drept se realizează cu ajutorul unor procedee
speciale constituite întro tehnică proprie numită legislativă sau juridică116.
Altfel spus activitatea de consacrare legislativă a intereselor sociale cele mai
generale precum şi modul de realizare a acestei operaţiuni se face în mod ştiinţific
în temeiul unor principii ce vizează conţinutul, forma şi modul de reglementare.
Cadru legal care sa corespunda necesitatilor actuale pentru desfăşurarea
acestei activităţi il constituie Legea nr.24/2000 privind normele de tehnica
legislative pentru elaborarea actelor normative 117 care rămâne încă principalul
sediu al reglementării consacrate tehnicii legislative.
116 Asupra distincţiei dintre cei doi termeni a se vedea Gh.Boboş, op.cit.,ed.1983,p.151152; I.Mrejeru,"Tehnica
legislativă",Edit
117 Republicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr.260/21.04.2010 ca urmare a modificarilor successive aduse prin
Lg. nr.49/2007,
118
Care la art.1 stipuleaza ca ,,reglementarea relatiilor sociale prin lege si prin celelalte categorii de acte normative
se real
119
.Ceterchi,M.Luburici,op.cit.,ed.1983.p.396398;
120
Opinam ca acest principiu doctrinar nu este respectat in present de catre autoritatile legiferatoare;
125
sens aportul specialiştilor din diverse domenii, inclusiv al juriştilor, joacă un rol
hotărâtor în elaborarea variantelor de proiecte ce urmează a fi supuse dezbaterii
factorilor de decizie.
2.Tehnica juridică
Tehnica juridică sau tehnica dreptului reprezintă ansamblul metodelor,
procedeelor şi regulilor necesare elaborării, sistematizării şi realizării dreptului în
scopul asigurării eficienţei sociale depline a acestuia.
Potrivit art. 2 din Lg. nr.24/2000 ,,tehnica legislativa asigura sistematizarea,
unificarea si coordonarea legislatiei, forma si modul de sistematizare a continutului
acestuia, procedeele tehnice privind precum si continutul si forma juridica adecvate
pentru fiecare act normativ.
Dealtfel acelasi act normative arata ca ,,normele de tehnica legislativa
definesc partile constitutive ale actului normativ, structura modificarea,
completarea, abrogarea, publicarea si republicarea actelor normative, precum si
limbajul si stilul actului normativ.”
Intre ştiinţa juridică şi tehnica juridică există o strânsă legătură, sensul că
prima este un ansamblu unitar şi coerent de cunoştinţe veridice despre drept, în
vreme ce ultima reprezintă totalitatea mijloacelor utilizate de ştiinţă pentru a
126
fundamenta elaborarea, sistematizarea şi realizarea regulilor de drept. Această
tehnică a apărut şi sa dezvoltat în strânsă legătură cu formarea şi evoluţia
dreptului, cu gradul atins de cunoaşterea umană şi chiar în funcţie de nivelul
tehnicii existente.
Trebuie însă respinsă orice tendinţă de separare artificială a ştiinţei dreptului
de tehnica juridică în sensul unui tehnicism excesiv prin excluderea juriştilor de la
cercetarea şi cunoaşterea considerentelor social conomice ce determină
reglementarea, precum şi a efectelor extrajuridice ale acesteia, evitânduse
limitarea lor doar la tehnica formulării şi interpretării regulilor de drept.
De asemenea, trebuie combătută şi tendinţa contrară de unificare
nediferenţială a ştiinţei dreptului cu tehnica juridică,respectiv ignorarea regulilor de
bază ce vizează procedeele de conceptualizare, stil şi limbaj în reglementare,
structura actelor normative, inclusiv sistematizarea acestora sub forma codificării,
tehnica interpretării şi aplicării dreptului.
Tehnica legislativă reprezintă doar o componentă a tehnicii juridice limitată
la procedeele ce vizează numai elaborarea dreptului, respectiv a regulilor cuprinse
în legi, categoria cea mai importantă a actelor normative.
121
A se vedea art.25 din Lg. nr.24/2000;
127
spre exemplu existenta unor teze prealabile, sau documentele obligatorii ce trebuie
sa insoteasca un proiect de act normative.
128
fapte necunoscute dar cu care sunt în strânsă legătură.
Prezumţiile sunt legale, adică stabilite de lege, (de exemplu, copilul născut
are ca tată pe soţul mamei) şi judiciare, adică stabilite de instanţa de judecată. De
asemenea, după forţa lor probantă, prezumţiile pot fi absolute, irefragabile, de
neînlăturatiuris et de iure (de exemplu, prezumţia comunităţii de bunuri
dobândite de soţi în timpul căsătoriei) şi prezumţii relative, care pot fi combătute
sau înlăturateiuris tantum(de exemplu, prezumţia discernământului limitat în
dreptul penal la minorii în vârstă de 1416 ani).
Orice act normativ are o anumită structură sau alcătuire care este în funcţie
de felul actului (lege, decret, hotărâre, etc.), de conţinutul său (civil,penal,
administrativ ), de modul de sistematizare (cod, lege organică) neexistând o
structură unitară şi uniformă pentru toate actele normative.
Distingem următoarele părţi constitutive şi anume titlul, partea introductivă
si dac este cazul preambulul, reglementarea propriuzisă sau partea dispozitiva şi
formula de atestare a autenticitatii.
Partea introductivă a actului normativ cuprinde titlul (denumirea) actului,
formula introductivă şi preambul.
Titlul actului normativ este elementul de identificare al acestuia, care trebuie
122
In acest sens a se vedea art.7al.4 si art.32 si urm.din Lg. nr.24/2000;
129
să reflecte obiectul reglementării respective şi la care se mai adaugă indicarea
felului actului (lege, decret), numărul şi data adoptării lui, ceea ce uşurează
identificarea acestuia.
Formula introductivă este acea primă parte a actului normativ care indică
temeiul legal care stă la baza unei reglementări, aşa cum este, de regulă, cazul
actelor normative subordonate şi întemeiate pe lege când, de pildă, se invocă
prevederile legii organice pentru justificarea emiterii actelor proprii de
reglementare unui organ sau împuternicirea dată uneori expres în vederea aplicării
unei legi. Uneori formula de împuternicire poate figura la finele actului de
reglementare.
Preambulul reprezintă o succintă introducere ce indică considerentele
socialpolitice şi economice avute în vedere la adoptarea actului. El nu conţine
norme juridice şi nu se justifică în cazul existenţei expunerii de motive. Se
întâlneşte frecvent la tratatele internaţionale.
Reglementarea propriuzisă se compune din mai multe părţi.
O primă parte o poate constitui ansamblul dispoziţiilor sau principiilor
generale care privesc întregul act normativ şi având aplicabilitate asupra tuturor
situaţiilor şi chiar pentru cazuri nereglementate expres.
O a doua parte o formează dispoziţiile de conţinut ce reglementează instituţii
juridice, categorii de activităţi sau situaţii, domenii de raporturi sociale, etc., în
funcţie de obiectul reglementării. Astfel, de exemplu, codurile conţin o parte
generală şi una specială, iar legile organice părţi referitoare la organizarea,
funcţionarea şi atribuţiile unui organ.
Partea finală cuprinde prevederi terminale privind, de exemplu, data intrării
în vigoare a noului act şi, implicit, a ieşirii din vigoare a actului anterior sau a unor
părţi ori articole din vechea reglementare cu indicarea numerică de rigoare. Uneori
există şi dispoziţii tranzitorii impuse de necesitatea unei treceri organizate în timp
la aplicarea noii legi şi care, de pildă, pot viza modul de soluţionare a cauzelor în
curs de judecată surprinse de apariţia noii legi procesuale.
Pentru atestarea autenticitatii actului normative actul normativ adoptat se
semneaza de reprezentantul legal al emitentului, se dateaza si se numeroteaza. La
legi este obligatoriu ca in finalul actului sa se faca mentiunea despre indeplinirea
dispozitiei constitutionale privind legalitatea adoptarii de catre cele doua Camere
ale Parlamentului. Formula de atestare a legalitatii adoptarii legii, utilizata de
fiecare Camera in ordinea adoptarii, este: "Aceasta lege a fost adoptata de... in
sedinta din..., cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1)" sau, dupa caz, "art. 74
alin. (2) din Constitutia Romaniei". Formula este urmata de semnatura
presedintelui Camerei respective.
130
Principalul element structural al actului normativ este articolul care
cuprinde, de obicei, o dispoziţie sau o regulă proprie, de sine stătătoare.
Articolul poate fi alcătuit din unul sau mai multe aliniate necesare în cazul
existenţei mai multor formulări sau construcţii logice pentru aceeaşi regulă de bază
ori prevedere legală. Articolele se numerotează cu cifre arabe, iar în cazul
articolelor modificatoare, introduse în texte mai vechi, cu cifre romane (latine) sau
cu indici adăugaţi la articolele iniţiale pe care le modifică sau le completează
pentru a fi mai uşor identificate şi distinse de reglementarea iniţială.
Articolul poate fi dublat de o notă marginală care denumeşte instituţia sau
materia de referinţă, de exemplu, ca în partea specială a codului penal unde se
denumesc infracţiunile reglementate. Articolul se poate subdivide în alineate care,
de regulă, ne se numerotează, dar când se face trimitere la un astfel de text se va
indica, alături de numărul articolului şi numărul alineatului (întâi, ultim, etc.).
Articolele pot fi grupate în paragrafe, acestea în secţiuni, capitole, titluri,
părţi sau cărţi în funcţie de întinderea şi obiectul reglementării, aşa cum este de
pildă, cazul codurilor care mai cuprind de regulă, şi două mari diviziuni, partea
generală şi specială.
131
4. Tehnica redactării actelor juridice individuale
Actele juridice individuale cunosc, de regulă, o reglementare amănunţită în
privinţa modului lor de întocmire sau de redactare, uneori existând şi norme
referitoare la comunicarea şi punerea lor în executare.
Actele individuale de aplicare a dreptului, cele cu caracter jurisdicţional
(hotărârile judecătoreşti), precum şi celelalte acte de sancţionare (contravenţională,
disciplinară, etc.), beneficiază de norme speciale în acest sens. Astfel, legea
reglementează şi aspectele de formă ale hotărârilor judecătoreşti,privind semnarea,
pronunţarea, numărul de exemplare, comunicare, a termenului şi căilor de atac sau
aspect referitoare la cerintele obligatorii ale unui proces verbal de contraventii.
In privinţa actelor de executare a legii, trebuie să facem distincţie între actele
juridice (de drept public) ale autorităţilor publice şi actele de drept privat. Astfel,
actele de putere, de exemplu, cele administrative, se redactează întotdeauna în
formă scrisă, cuprinzând elemente de identificare a organului emitent, a
destinatarului lor, şi elemente de formă, număr şi dată, semnătură şi ştampilă.
Sub aspectul conţinutului lor aceste acte vor cuprinde referiri la starea de
fapt avută în vedere, încadrarea ei de drept, soluţia dispusă de autoritatea
competentă. Actele de putere sau de autoritate prin modul lor de întocmire au
valoarea unor înscrisuri autentice care nu pot fi combătute decât prin înscrierea lor
în fals. In privinţa actelor juridice încheiate de părţi regimul juridic al întocmirii
acestora diferă începând cu cele care nu necesită o formă scrisă, continuând cu cele
pentru care o asemenea formă este cerută numai cu valoare probantă ("ad
probationem"), ca, de exemplu, împrumutul în bani în valoare de peste 250 lei
terminând cu cele pentru care se cere forma autentică pentru a fi valabile ("ad
validitatem"), ca de pildă, contractul de vânzarecumpărare a unui imobil. Codul
civil reglementează în mod amănunţit nu numai elementele de formă ale diverselor
categorii de acte juridice (contracte, donaţii, testamente), dar şi conţinutul pe care
trebuie săl aibă înscrisurile constatatoare şi care are relevanţă în identificarea
voinţei reale a părţilor din act.
132
structurarea internă a dreptului în părţi interdependente: norma juridică, instituţia
juridică, ramura de drept. Unitatea de bază a sistemului actelor normative ca
totalitate a actelor elaborate în activitatea normativă a statului nu este norma
juridică aşa cum este cazul în cadrul sistemului dreptului, ci actul normativ în
diversele lui forme.
Sistematizarea poate să fie cronologică, în sensul că se publică actele
normative întro colecţie în ordinea datei, apariţiei lor.
Un alt criteriu de sistematizare îl constituie obiectul reglementării, pe ramuri
şi instituţii juridice.
Mai menţionăm criteriul forţei juridice a actelor normative ce sînt supuse
sistematizării. Aceste criterii pot fi combinate.
Forma cea mai simplă de sistematizare este considerată încorporarea prin
care actele normative se grupează în diverse colecţii sau culegeri, după criterii
diferite. Caracteristic pentru această formă de sistematizare este faptul că operaţia
de sistematizare utilizează materialul normativ aşa cum este el alcătuit fără a aduce
vreo schimbare de conţinut, fără vreo modificare, în actele normative.
Încorporarea, la randul ei, poate fi oficială, cînd alcătuirea de colecţii de acte
normative este făcută de un organ de stat avînd această sarcină legală, şi neoficială
cînd este înfăptuită de alte organizaţii sau de persoane particulare.
Codificarea este forma superioară de sistematizare a actelor normative, care
se deosebeşte de sistematizarea prin încorporare, atît după obiectul sistematizării,
subiectele sistematizării, cît şi după forţa juridică a rezultatului sistematizării.
Codificarea constă în cuprinderea tuturor sau aproape a tuturor actelor
normative dintro ramură de drept, în prelucrarea şi alcătuirea unui singur act
normativ nou, denumit cod, care are valoarea unei legi.
Codificarea este o formă nu numai a sistematizării legislaţiei, ci şi o
componentă a activităţii de elaborare a dreptului, a legiferării. De aceea, elaborarea
actului de codificare, adoptarea codului, este de competenţa exclusivă a organului
legiuitor.
Sistematizarea actelor normative reclamă o activitate ştiinţifică, specializată.
în acest sens se poate remarca importanţa Consiliului Legislativ ca "organ
consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte
normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii,
tinand evidenţa oficială a legislaţiei României.
133