UNIVERSITATEA DIMITRIE CANTEMIR TG.

MUREŞ
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

PSIHOLOGIA
COPILULUI
Prof. univ. dr. Emil Verzea
Note de curs

Tg. Mureş
2oo8
Psihologia Copilului

PSIHOLOGIA COPILULUI
 24.X.2008

Obiectul şi conţinutul psihologiei copilului

Terminologie:
- Dezvoltare =

- Evoluţie = accepţiune cotidiană; poate fi pozitivă – dezvoltare sau negativă şi atunci

sugerează un regres.
Sunt perioade în care omul nu evoluează, ci stagnează sau regresează. În ciuda tuturor
factorilor, omul evoluează.

- Creştere = particularizăm la aspectul bilogic, fizic.

În psihologie progresele ce s-au realizat au pornit în primul rând de la cunoaşterea

funcţiilor, a proceselor psihice şi a comportamentului copiilor. Cercetările din cele mai vechi
timpuri pe această idee au determinat ca copilul să fie privit ca un candidat la umanizare.
Copilul este obligat prin natura evoluţiei sale să parcurgă o serie de etape de dezvoltare pentru
a se putea adapta la mediu. Unele din aceste etape sunt mai intense în ceea ce priveşte
dezvoltarea, se realizează chiar cu salturi, în timp ce în alte etape se produce o dezvoltare mai
lentă fără seisme. În aceste etape de dezvoltare pe o anumită secvenţă determinată sunt
achiziţiile sau însuşirea unor cunoştinţe pe un anumit domeniu, ca în alte etape să se producă
alte achiziţii mai deosebite.
Spre ex. – până la 6 ani se consideră că copilul achiziţionează 80% din experienţa de
viaţă - mersul biped, vorbire, relaţionare cu cei din jur, adaptarea spre câştigarea
independenţei, etc.
S-a observat încă din cele mai vechi timpuri, că omul, în speţă copilul, parcurge nişte
etape. Dacă privim modul în care se realizează, modul în care se dezvoltă copilul în aceste
etape, atunci avem o privire de ansamblu asupra a ceea ce a contribuit la dezvoltarea
psihologiei vârstelor. Psihologia vârstelor cuprinde toate ramurile psihologiei.
S-a observat că omul pe durata existenţei sale parcurge diferite perioade sau stadii.
Aceste stadii se împart în subperioade şi substadii. Atunci s-a acreditat ideea că aceste
perioade sau stadii sunt determinate pe de o parte de vârsta cronologică a individului, iar pe de
altă parte de structurile activităţilor psihice, de caracteristicile esenţiale ale activităţii psihice
raportate la vârsta cronologică.
Asemenea încercări de periodizare se găsesc din cele mai vechi timpuri. În antichitate,
Hipocrate, vorbind de vârsta omului, împarte aceste vârste în şapte perioade a câte şapte ani
fiecare, astfel încât la 49 de ani, omul atinge maturitatea deplină.
Vechii egipteni apreciau că până la 10 ani subiectul – copilul, învaţă ce este viaţa şi ce
este moartea. Asta era dominant pentru ei. Următorii 10 ani sunt folosiţi pentru instruire, iar
următorii 10 ani sunt folosiţi pentru a deosebi binele de rău.
Cunoştinţele sistematice despre copil şi despre psihologia copilului apar abia în sec.
XVI-XVII lea în special prin contribuţia lui Comenius, dar mai ales în sec. XVIII-lea prin
contribuţia lui Russo. În sec. XIX şi mai ales în sex. XX, aceste contribuţii au devenit
esenţiale şi pentru zilele noastre.

Note de curs 2
Psihologia Copilului

Autorii respectivi au făcut încercări de periodizare, de stadiadizare. Comenius împarte

vârstele omului în:
1. prima copilărie = 0-6 ani - în care dezvoltarea copilului se produce sub influenţa
şcolii materne şi este comparată această perioadă cu primăvara plină de flori şi plante,
iar copilul este un copăcel căruia îi cresc ramurile şi rădăcinile;
2. a doua copilărie = 6-12 ani – copilul este comparat cu un arbore căruia i se dezvoltă
ramurile şi mugurii, dar nu se vede ce ascund acestea decât sub influenţa şcolii
elementare. Perioada respectivă este comparată cu vara care este plină de spice şi
fructe timpurii;
3. adolescenţa = 12-18 ani – perioadă care seamănă cu un arbore plin de flori şi ulterior
de fructe. Această perioadă este comparată cu toamna plină de roade bogate, cu şcoala
de gimnaziu care îndestulează cămările minţii;
4. tinereţea = 18-24 ani – marchează sfârşitul toamnei şi venirea iernii cu fructele
necesare traiului;
5. perioada de maturitate;
6. perioada de bătrâneţe;
7. perioada de pregătire pentru moarte.

La noi în ţară, Dimitrie Cantemir, publică în anul 1698, lucrarea – „Divanul sau
gâlceava înţeleptului cu lumea”. Foarte interesantă este periodizarea dată de Cantemir în
această lucrare:
1. Pruncia
2. Copilăria
3. Catargia sau pubertatea
4. Voinicia
5. Bărbăţia
6. Cărunteţea
7. Bătrâneţea

Cantemir anticipează ideiile lui Russo, comparând aceste perioade cu dezvoltarea

plantelor şi subliniază importanţa educaţiei.
Russo, în lucrarea – „Emil sau despre educaţie”, se referă la următoarele stadii:
1 – vâsta naturii = 0-2 ani
2 – nu o denumeşte = 2-12 ani
3 – vârsta forţei = 12-15 ani
4 – vârsta furtunilor şi a pasiunilor = 15-20 ani

Pe baza acestor contribuţii apar ideile moderne cu privire la copil ca şi la alte vârste,
idei ce au dat un impuls mai deosebit la constituirea diferitelor domenii ale psihologiei ce au
în atenţie fie copilul, fie alte vârste.
Psihologia copilului, s-a constituit ca o disciplină a ştiinţelor psihologice ce studiază
debutul vieţii psihice şi evoluţia acesteia până la sfârşitul copilăriei.
În evaluarea vieţii psihice a copilului, se fac unele trimiteri, unele caracterizări ce au
rezultat din zoopsihologie. Aceste comparaţii permit o circumscriere mai exactă a psihologiei
copilului. Psihologia copilului în schimb nu se confundă cu acestea, dar nici cu psihologia
genetică. Psihologia genetică studiază modul de formare pe etape a funcţiilor psihice.
Psihologia vârstelor este cea care dă o viziune unitară a transformărilor vieţii psihice
pe tot parcursul existenţei umane.

Note de curs 3
Psihologia Copilului

Definiţie - Psihologia vîrstelor este o ramură fundamentală a ştiinţelor psihologice,

izvorâtă din necesitatea de a înţelege constituirea caracteriscilor, funcţiilor şi proceselor
psihice, pe tot parcursul existenţei umane cu progrese şi regrese în evoluţia psihică.
Pe măsură ce s-a dezvoltat psihologia vârstelor (prima lucrare 1981), s-au făcut nişte
eforturi de a se constitui o sociologie a vârstelor. Aceasta încă nu este pe deplin constiuită, dar
eforturile ce se fac pentru a se constitui se bazează pe cercetări antropologice şi demografice
în care se acordă o mare importanţă variabilei de vîrstă. În acelaşi timp se insistă pe conflictul
dintre generaţii în care este implicată nu numai componenta socială ci şi alte componente:
- psihologică – prin criza de identitate şi evoluţie psihică în funcţie de vârstă;
- pedagogică – prin criza educaţiei, care nu reuşeşte să se adapteze la viaţa psihică a
populaţiei;
- culturală – prin contradicţia dintre modelele culturale ale adulţilor şi tinerilor;
- politică – care priveşte contradicţia dintre diferitele grupuri şi relaţiile dintre ele.
Vârsta este foarte importantă pentru că influenţează funcţiile vitale, cele bilogice şi
psihologice, ca şi cele sociale. În funcţie de vârstă se formulează anumite cerinţe faţă de
individ, se îndeplineşte şi se aşteaptă un anumit comportament, se formează un anumit statut
şi rol.
Definiţie - Sociologia vârstelor îşi propune să studieze diferenţele sociale şi culturale
dintre categorii de oameni şi grupuri de oameni pe etape de vârstă.
În psihologia vârstelor ca şi în psihologia copilului există una din ideile centrale care
priveşte faptul că evoluţia se realizează după legi şi principii.
În psihologia copilului sunt următorele legi sau principii generale:
1. Legea dezvoltării de la simplu la complex – priveşte şi aspectul biologic, psihologic,
social şi cultural. Acest principiu postulează că dezvoltarea este continuă, că există stagnări şi
regrese pe anumite etape de timp în sensul că pe alte perioade se produc salturi şi pusee.
Astfel, fiecare achiziţie simplă ce se face, continuă în următorul stadiu cu o dezvoltarea mai
simplă sau complexă.
2. Principiul diferenţierii, integrării şi adaptării – structurile simple se integrează
treptat în cele complexe şi aceste structuri complexe, exercită influenţe pozitive asupra
structurilor simple. De aici şi apariţia de diferenţe calitative şi cantitative între diferitele stadii
sau perioade.
3. Principiul structuralităţii – integrarea şi adaptarea generează structuri noi.
4. Principiul specificităţii ciclurilor şi stadiilor de dezvoltare –
5. Principiul pregătirii şi apariţiei de caracteristici biologici şi psihici în stadiile
anterioare, ce se regăsesc şi în cele următoare, astfel încât pe o anumită etapă de timp, ele
coexistă.

Metodologia studierii în psihologia copilului ca şi în psihologia vârstelor cuprinde

două variabile:
- una este dependentă de personalitate;
- este idependentă şi se referă la reacţiile psihice provocate.
Corelarea acestor rezultate prin variabilele respective duce la constituirea unor modele
ale funcţiilor psihice dintre care mai importante sunt:
- modelul inteligenţei,
- modelul gândirii,
- modelul imaginaţiei,
- modelul limbajului,
- modelul afectivităţii,
- modelul personalităţii.

Note de curs 4
Psihologia Copilului

În acelaşi timp se ajunge şi la conturarea caracteristicilor ce privesc modelul diferitelor

grupuri de oameni, cum ar fi: modelul omului normal, modelul bolnavului psihic, modelul
handicapaţilor.

Modelele respective, se raportează unele la altele prin investigarea cu:

1 – metodica genetico-longitudinală – dezvoltarea psihică a subiectului se realizează
pe o perioadă mai lungă de timp;
2 – metodica transversală – caracteristicile psihice sunt studiate într-un anumit stadiu
de vârste;
3 – metodica mixtă, genetico-longitudinală/transversală – când evoluţia activităţii
psihice se realizează pe perioada scurte sau pe perioade lungi.

Pe baza acestora se folosesc metodele studiului psihologic a copilului care sunt

aceleaşi ca şi în psihologia generală cu condiţia ca ele să fie adaptate la vârsta subiectului.
Prin aceasta se urmăreşte ca să se studieze omul concret, ce se raportează la o serie de
condiţionări, dintre care amintim:
- condiţionarea de timp bilogic-ereditar,
- condiţionarea social-economică,
- condiţionarea socio-culturală,
- condiţionare de tip educaţional şi profesional.

Stadiadizarea şi evoluţia umană

În literatura de specialitate există nenumărate controverse pentru stabilirarea stadiilor
vârstei. Controversele sunt stabilite pe baza faptului că sunt moduri diferite de concepere a aşa
numitului om concret, a aşa numitului om în situaţie în care potenţialul psihic al subiecţilor
este raportat la statutul de vârstă. Din aceste raportări ale omului concret şi ale omului în
situaţie, apare ideea de ciclu.
Tratarea pe care o introducem noi este în ordine sistemică pentru a ajunge la imaginea
probabilistică a aşa numitului om total. Omul total este foarte greu de circumscris.
Din studiile unor autori ca Gessel şi Binet, s-a ajuns la analiza distanţelor dintre vârsta
cronologică şi vârsta de dezvoltare.
Piaget, opus celor doi autori, creează o teorie originală, intelectualistă în care afirma
că dezvoltarea psihică se încheie o dată cu adolescenţa.
Un nou concept îl introduce Wallon, care creează o perspectivă afectivă a eului şi
personalităţii. El este cel care s-a ocupat şi de conduitele critice care s-ar putea să apară pe
anumite perioade sau etape de dezvoltare.
Teoriile Freudiste pun accent pe energia instinctuală care se exprimă pe trei căi, după
părerea lor:
- pe calea sexualităţii,
- pe calea conservării vieţii – foame, sete,
- pe calea instinctului morţii.

După Freud, se poate vorbi de următoarele stadii:

1) Stadiul oral – echivalează cu plăcerea substiunii;
2) Stadiul anal – conincide cu evacuarea anală;
3) Stadiul falic – coincide cu dezvoltarea sexualităţii;
4) Stadiul genital – coincide cu exarcerbarea sexualităţii.

Note de curs 5
Psihologia Copilului

Leontev dezvoltă ideea că dezvoltarea nu numai că se realizează de la simplu la

complex, dar şi condiţiile externe acţionează prin intermediul condiţiilor interne.
Luând în considerare toate aceste caracteristici în evoluţia individuală, Claparede
distinge trei stadii principale:
1 – stadiul de achiziţionare şi de experimentare, cuprinde câteva etape:
a) etapa de formare a intereselor perceptive, caracteristică primului an de viaţă;
b) cea a intereselor glosice – caracteristice celor de al doilea şi al treilea an de viaţă;
c) cea a intereselor generale – caracteristică pentru copii de 3-7 ani;
d) cea a intereselor generale şi obiective – 7-12 ani.
2 – stadiul de organizare şi evaluare când domină interesele sentimentale, cele etice şi
sociale şi cuprinde subiecţi de la 12-18 ani;
3 – stadiul de producţie specific vârstei adulte.

Erickson arată că logic, legic după stadiile Freudiene trebuie să urmeze stadiile psiho-
sociale ale dezvoltării eului ce se încheie o dată cu bătrâneţea. Prin introducerea acestei idei,
Erickson distinge opt stagii fundamentale:
1 – stadiul prunciei – dezvoltarea se realizează în principal prin viaţa de familie şi se
ajunge la constituirea încrederii în părinţi şi lume şi apoi în sine;
2 – stadiul copilăriei timpuri – tot viaţa de familie este dominantă dar se câştigă
autonomia, autocontrolul şi autostima;
3 – stadiul de la 4-5 ani când se dezvoltă iniţiativa, se tinde spre înţelegerea ruşinii, se
instalează îndoiala, se învaţă direcţia şi scopul activităţilor;
4 – stadiul de la 4 ani la pubertate – viaţa copilului este dominată de vecini şi de şcoală
- de anturaj;
5 – stadiul adolescenţei – are loc amplasarea în grup şi se dezvoltă identitatea eului ca
simţ coerent al sinelui;
6 – stadiul prematurităţii – domină prietenia, sexul, apare izolarea şi tendiţa spre
carieră;
7 – stadiul adultului – se produce amplasarea în noua familie, dar şi amplasarea în
muncă, apar preocupări pentru generaţiile viitoare şi pentru societate;
8 – stadiul bătrâneţii – se trăieşte pensionarea şi moartea iminentă, când se poate
diminua criza socială ca urmare a satisfacţiilor realizăriilor individuale pe durata vieţii.

Analiza studiului nostru se bazează pe trei mari cicluri: ciclul copilăriei, ciclul
maturului şi ciclul vârstelor de regresie. În interiorul fiecărui ciclu, sunt mai multe stadii sau
perioade, iar în interiorul fiecărei perioade sunt mai multe subperioade sau substadii.
Stadializarea aceasta pe care o adoptăm, îndeplineşte următoarele condiţii:
1) dispune de ordine logică şi succesiune în timp;
2) prezintă o structură unitară a vieţii psihice şi nu o simplă juxtapunere de fenomene
psihice;
3) stadializarea respectivă are un caracter integrator în sensul că structurile inferioare se
integrează în cele superioare;
4) dispune de momente preparatorii şi activatorii;
5) semnifică un anumit echilibru al vieţii psihice.

Printr-o astfel de stadializare, se ajunge la ideea că atât evoluţia cât şi dezvoltarea

individului se realizează în trei planuri principale: biologic, psihologic şi social. Stadializarea
trebuie astfel să se bazeze pe analiza reperelor psihogenetice şi psihodinamice. Reperele
psihodinamice se referă la analiza globală pe întreaga durată a vieţii omului şi exprimă optica
longitudinală în psihologie. Reperele psiho-genetice constă în analiza caracteristicilor umane,

Note de curs 6
Psihologia Copilului

pe fiecare ciclu, pe fiecare stadiu sau perioadă, pe fiecare substadiu sau subperioadă şi
exprimă optica transversală sau verticală în psihologie.
De aici rezultă că în analiza stadialităţii, pe lângă vârstă cronologică trebuie să se ia în
considerare încă trei criterii:
1 – tipul fundamental de activitate – fiecare perioadă are un timp specific fundamental
de activitate;
2 – tipul de relaţii – o dată cu înţelegerea cu evoluţia adaptării şi integrării sociale –
aceste tipuri de relaţii sunt diferite de la o perioadă la alta. Ele diferă atunci când există o
perioadă semnificativă, ele ies foarte bine în evidenţă;
3 – contradicţiile dintre cerinţele externe şi posibilităţile de satisfacere ale
individului.

În concluzie, în literatura de specialitate, stadiile se definesc ca momente ale

dezvoltării caracteristice printr-un ansamblu de trăsături coerente şi structurate, ceea ce
constituie o mentalitate tipică şi consistentă, dar trecătoare.
Stadiul semnifică o dezvoltare dinamică cu trei momente importante:
1 – momentul preoperatoriu, când în interiorul vechiului stadiu se pregătesc elementele
noi;
2 – momentul de cristalizare, când se dezvoltă şi se consolidează elementele specifice;
3 – momentul de consolidare – are loc maturizarea fizică şi psihică ce devine maximă la
nivelul stadiului şi se pregătesc elementele viitorului stadiu.

În decursul unei zile, pierdem până la 200.000 de celule nervoase care nu se mai refac.
Activităţile cele mai bune pentru păstrarea în viaţă a celulelor nervoase sunt activităţile care îl
solicită pe om moderat.

1. Perioada sau stadiul de debut a vieţii

Este deosebit de importantă pentru modul în care evoluează individul, importantă din
punct de vedere psihic şi biologic. Datele legate de dezvoltarea psihică a individului sunt
minime, pe când cele de ordin biologic sunt cunoscute.
Se obişnuieşte ca această perioadă să se împartă în trei sub-perioade:
a) Subperioada germinală – semnifică etapa de om sau de zigot;
b) Subperioada embrională – începe după 2 săptămâni de la fecundare şi durează până
la sfârşitul celei de a opta săptămâni, după care embrionul se va numi făt şi primeşte
înfăţişarea fiinţei umane. Din momentul acesta, capul este conturat, apar mugurii care
formează membrele, se stabileşte legătura dintre embrion şi placentă şi începe să bată inima.
c) Subperioada fetală – durează până la naştere.

Viaţa intrauterină caracterizează perioada cu cea mai intimă dezvoltare a fiinţei umane.
O dată cu pătrunderea spermatozoidului în pereţii ovului, se eliberează cei 23 de cromozomi
complementari celor 23 de cromozomi emişi de ovul. Cromozomii sunt formaţi din gene şi
împreună alcătuiesc codul genetic al individului. Abatarile numărului de cromozomi duce la
dezvoltarea imatură a individului – unii subiecţi sunt predispuşi la boli psihice.
În primele cinci - şase zile de la concepţie, volumul embrionului, creşte de 8.000 de
ori, iar diametrul de 20 ori. Din punct de vedere psihologic ne interesează în mod deosebit
dezvoltarea creierului.
La 14 săpătămâni de la concepţie, creierul este relativ mare şi proporţional dezvoltat.
Spre sfârşitul lunii a treia se dezvoltă cerebelul, în luna a cincea apar şanţurile pe cea mai
mare suprafaţă a emisferelor celebrale, iar în luna a şaptea, sunt prezente cele şase straturi
celulare pe cea mai mare suprafaţă a creierului.

Note de curs 7
Psihologia Copilului

Forma incipientă de psihism, sau psihismul prenatal poate fi apreciat după elementele
de motricitate, după elementele senzoriale şi după elementele de comunicare cu mama şi mai
ales după răspunsul la stimulii externi (vocea umană, zgomote, muzică).
Astfel, aproximativ la 7 săptămâni şi jumătate apar mişcări vizibile cu caracter haotic,
dar ele nu sunt percepute de mamă. Când apare un stimul nociv, mişcarea se manifestă mai
puternic. Sub aspect senzorial, tactul se dezvoltă mai repede ca urmare a contactului cu pereţii
cavităţii uterine. Se credea că văzul nu se poate dezvolta în cavitatea obscură de viaţă, dar s-a
constatat că fătul reacţionează dacă pe abdomenul gravidei va fi proiectat un jet de lumină
intensă. Sistemul vizual este bine dezvoltat în luna a şaptea, dovadă fiind copii născuţi
prematur. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu auzul deşi el funcţionează încă din luna a patra. Se
ştie că copilul, imediat după naştere, reacţionează la vocea părinţilor, în special la vocea
mamei.
Există o tehnică numită haptonomie, prin care se dezvoltă ataşamentul fătului faţă de
părinţi şi se bazează pe contactul psihotactil, când copilul răspunde la experienţele ritmice şi
constante.
Pentru evaluarea viabilităţii prezente la naştere, se folosesc mai multe scale, făcând
referire la cea mai folosită – scala de dezvoltare elaborată de Virginia Apgar. Copilul după
această scală este evaluat pe 5 dimensiuni: tonus muscular, puls, grimasă (elitabilitate),
înfăţişare – culoare, respiraţie, fiecare primind un puntaj între 0 şi 2 puncte, astfel încât poate
atinge maxim 10 puncte.

 Tonusul muscular –
o când se prezintă flasc – 0 puncte;
o când sunt uşoare flexiuni ale extremităţilor – 1 punct;
o când sunt mişcări vii – 2 puncte.
 Pulsul –
o fără puls – 0 puncte;
o când este sub 100 de pulsuri pe minut – 1 punct;
o peste 100 – 2 puncte.
 Grimasa –
o fără reacţie – 0 puncte;
o când prezintă grimasă – 1 punct;
o atunci când ţipă tare – 2 puncte.
 Înfăţişarea (culoarea) –
o când este albăstrie culoarea – 0 puncte;
o când este corpul roz şi extremităţile albastre - 1 punct;
o când este roz complet – 2 puncte.
 Respiraţia –
o absentă – 0;
o uşoară – 1 punct;
o este bună şi se manifestă prin plâns – 2 puncte.

Sunt şi evaluări neurologice şi comportamentele, dar ele sunt mai puţin precise şi se
aplică mai mult în situaţie de risc a copilului.

 25.X.2008

2. Perioada sugară

Note de curs 8
Psihologia Copilului

 Naşterea
Primul ţipăt a fost interpretat la început într-un fel. Ţipătul este corelat cu capacitatea
respiratorie. Primul ţipăt a trezit interes pentru oamenii de ştiinţă.
Filosoful Lucreţius, afirma că primul ţipăt exprimă protestul copilului în faţa
necunoscutului. Copilul simte că este ceva negativ în lumea în care va veni.
Freud a mers mai departe, susţinând faptul că primul ţipăt constituie protestul copilului
în faţa lumii mizarabile în care va intra. Aceste concepţii sunt întâlnite la mai mulţi filosofi.
Ţipătul este un act reflex, o activitate instinctuală, o mică durere pe care o simte copilul la
naştere.
Atunci când copilul se naşte la 9 luni, greutatea medie ideală pentru copil şi pentru
mama care naşte este de 3.500 g, şi o talie de 50 cm pentru băieţi, iar pentru fete – 3.300 de g
şi 49 de cm. Când copilul se naşte la 7-8 luni, greutatea medie este de 1.500 – 2.000 g. Aceşti
copii se numesc prematuri. Copii care se nasc la 8 luni, cu mici excepţii, pot atinge greutatea
medie.
Copii prematuri, se corelează perioada şi greutatea la naştere, au dificultăţi de adaptare
mai ales pentru primele 5-6 săpămâni. Ulterior, în condiţii obişnuite, acestea se înlătură
treptat. Când apar în schimb modificări nefavorabile în viaţa intrauterină, apar copii retardaţi
pe un plan sau altul şi aceştia se numesc imaturi. Există o altă categorie de copii, numită
dismaturi, care se nasc la termen, dar greutatea este sub cea normală – sub 2.500 g.
O altă categorie sunt post-maturii, aceştia se nasc după termen, circa 7-10 zile şi nu
sunt probleme din punctul acesta de vedere.
Ritmul de creştere este mare în această etapă şi ţine chiar toată perioada, dar mai
intensă este în prima parte.

Trei legi acţionează în perioada sugară:

1) Legea ritmurilor de creştere rapidă, cu cât vârstele sunt mai mici.
2) Legea corelaţiei creşterii între diferitele organe pe de o parte şi organismul în
ansamblu, corelat cu aceste organe pe de altă parte.
3) Legea puseelor de creştere - sunt câteva zile în care nu se produce nici o modificare
vizibilă.

 Înfăţişarea noului născut

Corpul este pliabil, capul mare, membrele scurte, pielea roşiatică şi tumefiată. În
primele trei-cinci zile, copilul scade în greutate cu circa 150-300 de grame, apoi treptat se
revine la normal şi pe urmă se depăşeşte greutatea. Doarme cea mai mare parte a zilei şi
somnul are o caracteristică specifică pentru această perioadă, somnul este polimorf.
Ritmul de creştere este încă intens, iar trebuinţele bilogice încep să se constituie
ulterior şi trebuinţele psihologice, dar în relaţie cu adulţii.
Se dezvoltă acuitatea senzorială în următoarea ordine: mirosul, gustul, auzul şi văzul.
Piaget vorbeşte de câteva conduite care apar acum şi care denotă în ultimă istanţă
dezvoltarea copilului, nu numai biologică ci şi psihologică. Una din aceste conduite este
conduita senzorie-motorie concretizată în aşa numita: conduita suportului şi conduita sforii.
Bazat pe aceste aspecte, Piaget descrie şase etape în dezvoltarea senzorial-motorie:
1) De la naştere până la o lună, predomină reflexele, la început cele necondiţionate,
treptat se dezvoltă şi cele condiţionate.
2) De la unu la patru luni, se produce acomodarea şi coordonarea reflexelor reuşind
să-şi elaboreze lanţuri de reflexe.
3) De la 4 la 8 luni, se prelungesc perioadele de observare a celor din jur.
4) De la 8 la 12 luni, apar forme noi şi complexe de adaptare în care un rol principal îl
are anticipaţia.

Note de curs 9
Psihologia Copilului

5) De la 12 la 18 luni, se elaborează mijloace de explorare şi de cunoaştere bazate pe

experienţa activă. Subiectul reuşeşte acuma să se sprijine şi să se deplaseze. Adoptă poziţia
verticală şi are altă privire asupra obiectului decât atunci când este culcat. Faptul că se
deplasează dintr-un loc în altul, el priveşte şi atinge un obiect.
6) De la 18 la 24 luni, când intervin mijloace de achiziţie şi de acomodare bazate pe
combinaţii mentale. Copilul vorbeşte într-o formă incipientă.

Ca urmare, dezvoltarea funcţionalităţii analizatorilor se realizează prin constituirea şi

organizarea percepţiei ca proces de cunoaştere. Percepţia se structurează sub forma a două
modele:
1) Perceptiv conplemtativ – prezent încă de la 2 luni.
2) Perceptiv acţional – mânuieşte obiecte, le atinge, prezent de la 3 luni şi pregăteşte în
felul acesta modele complexe de prehensiune manuală.

Poziţia verticală şi menţinerea echilibrului, contribuie esenţial la dezvoltarea

autonomiei. Pentru dezvoltarea de ansamblu în plan psihic, foarte importantă este pentru
această perioadă, comunicarea. Comunicarea duce direct la adaptare. La început este vorba de
comunicarea non-verbală, apoi de comunicarea verbală, se dezvoltă pe baza acesteia.
În timpul alăptării, la 2 luni, copilul se întrerupe din supt, reuşeşte să-şi rupă acest
reflex biologic, pentru a răspunde discursului afectiv al mamei. Tot aici se încadrează pentru
această perioadă vocalizările şi apoi gânguritul.
La 4-5 luni, copilul înţelege comunicarea după mimică şi intonaţie.

Comunicarea pentru această perioadă este de mai multe feluri:

1) Prima formă este comunicarea intimă, realizată la o distanţă de 20-35 cm –
afecţiunea este mare, dar distanţa este intimă;
2) Distanţa personală, când afecţiunea este mai mică, dar efectele comunicării sunt mai
socializate;
3) Distanţa oficială, perioadă în care copilului i se comunică activităţi şi hotărâri.
Atingerea copilului de către un adult, exprimă maxima afecţiune şi este comparată în
literatura de specialitate cu ceea ce se întâmplă mai târziu, prin dans, prin contactul de cuplu,
prin agresiune.
La 5 luni, apare, LALAŢIUNEA, care este o fază superioară gânguritului şi care
constituie o repetiţie de silabe. Primele cuvinte cu rol de propoziţie, au o mare importanţă
pentru dezvoltarea ulterioară a unor lanţuri de sintagme, nediferenţiate, care se numesc
holofraze.
Prin comunicare, apar conduite noi dintre care mai deosebite sunt următoarele:
simpatie, antipatie, evaluare, gelozie, timidate, simulare şi imitaţie. Pe baza acestor conduite,
se structurează la modul general, două grupe de copii:
1) predomină confortul psihic;
2) predomină agitaţia, nervozitatea, iritabilitatea. În aceste condiţii, este foarte importantă
atitudinea mamei.

Ca atare, achiziţiile fundamentale din această perioadă se referă la următoarele

aspecte:
1) apar şi se dezvoltă o serie de competenţe ce sunt structuri comportamentale care duc la
adaptări tot mai complexe;
2) competenţele copilului sunt legate de nevoia de supravieţuire: reflexul de sugere
pentru a se hrăni, reflexul de plâns pentru a i se acorda atenţie şi pentru a înlătura
disconfortul;

Note de curs 10
Psihologia Copilului

3) competenţele implică organizarea comportamentelor;

4) răspunsul selectiv la stimulii din mediu se realizează prin învăţarea de a distinge
anumite trăsături ale obiectelelor;
5) învaţă să distingă relaţia dintre acţiuni şi consecinţele lor.

 Dezvoltarea motrică
Dezvoltarea motrică este legată de dezvoltarea prezentă şi viitoare. Dezvoltarea
intensă se concretizează în creşterea în greutate şi înălţime.
Calcularea acestor indici se face pentru greutate:
- până la 6 luni se înmulţeşte vârsta exprimată în luni cu 600 şi se adaugă greutatea la
naştere;
- între 7 şi 12 luni, se înmulţeşte vârsta în luni cu 500 şi se adaugă greutatea la naştere.

Calcularea indicilor pentru înălţime:

- până la şase luni se înmulţeşte vârsta în luni cu 2,5 şi se adaugă înălţimea la naştere;
- între 7-12 se înmulţeşte vârsta în luni cu 2 şi se adaugă înălţimea la naştere.

Pentru a se constata evoluţia normală sau mai puţin normală, valorile obţinute se
raportează etaloanele specifice diferitelor culturi sau comunităţi. Astfel, dacă la naştere
cântăreşte 2.500 g şi are o lungime de 50 – 60 cm, la 12 luni dezvoltarea normală va fi de
9.400 g şi 79 de cm.
Între 0 şi 2 luni, copilul culcat pe burtă îşi poate ridica umerii, capul şi bărbia. La 6-10
luni, se ridică în picioare, se prinde atunci când este ajutat, îşi trece jucăria dintr-o mână în
alta. La 10-14 luni, merge sprijinut pentru început de mobilă, stă singur apoi în picioare şi
ulterior, merge bine.
Toate aceste aspecte, sunt legate şi susţinute printre altele de dezvoltarea oaselor,
faptul că devin mai tari sau rigide, de forţa sau masa musculară care este în creştere, de
mişcările precise sau de controlul acestora, de mişcările şi de consolidarea picioarelor, apoi a
trunchiului.
Mişcările se dezvoltă pe baza reflexelor care servesc anumitor funcţii.

Reflexe:
1) Reflexul Babinski – talpa este atinsă de la călcâi spre degete şi degetele se resfiră iar
piciorul se răsuceşte înăuntru. Acest reflex dispare la un an.
2) Reflexul Babkin – când este culcat, presiunea ambelor palme, îl face să se întoarcă cu
capul înainte, gura se deschide şi ochii se închid. Dispare la 3 luni.
3) Reflexul de apucare – presiunea asupra palmelor, duce la strângerea degetelor cu
forţă pentru a susţine greutatea copilului. Se diminuează la 3 luni şi dispare la un an.
4) Reflexul de căutare a mamelonului, la presarea obrazului, se întoarce capul în direcţia
respectivă pentru a suge. Dispare la 4 luni.
5) Reflexul de păşire, ridicate asupra unei suprafeţe, când atinge cu tăpile suprafaţa, face
mişcările de păşire. Dispare la 3 luni.
 În plan senzorial
Acuitatea vizuală este foarte redusă la naştere, dar creşte rapid în primele şase luni.
Totuşi, în ziua a zecea, apar reflexe la stimuli, iar la 20 de zile, privirea se fixează pe obiectul
în mişcare. La 3 luni are loc coordonarea sensibilităţii vizuale. Vederea colorat şi coordonarea
tact-văz, se produce la 4 luni. Un zgomot puternic, este recepţionat de făt prin mişcare de la
şase luni şi jumătate.
După naştere sensibilitatea auditivă se poate constata în prezenţa unui obiect care sună
sau a unui sunet oarecare, clipeşte, îi bate mai tare inima, se schimbă activitatea electrică a

Note de curs 11
Psihologia Copilului

creierului. Pentru a putea fi perceput un asemenea stimul, el trebuie să fie de 10-20 decibeli,
mai puternic decât în cazul adultului.
Sunetele din vorbire, se diferenţiază de timpuriu. La o lună, copii pot face distincţia
între BA şi PA.
În ce priveşte mirosul şi gustul, s-a constatat că la 5-6 zile, pot face diferenţa între
mamă şi altă femeie, pe bază de miros.
Papilele gustative sunt fixate pe limbă înainte de naştere. Imediat după naştere se poate
face distincţia între apa cu zahăr şi apa plată. Preferinţa pentru dulce se instalează de timpuriu.
Apoi se diferenţiază de sărat şi amar.
Dezvoltarea perceptuală legată de adâncime şi distanţă, se pare că se realizează
începând cu două luni. La 5 luni priveşte convergent pentru a determina distanţa. Perceperea
mărimii şi constanţei formei apare aproximativ la 3 luni. Perceperea feţelor umane duce la
diferenţierea unei figuri de alta. Chiar înainte de 3 luni, poate recunoaşte chipul din fotografia
mamei, pe care preferă să o privească. Distincţia care se realizează pe acest plan evoluează
treptat şi se extinde apoi la a percepe diferenţele dintre cei apropiaţi şi persoanele străine. La
cinci luni persoanele străine sunt percepute corect. Învăţarea imitativă este foarte eficientă şi
superioară învăţării condiţionate.
Piaget afirmă că imitarea se dezvoltă în mod gradual în primii doi ani de viaţă.
Învăţarea imitativă este deosebit de eficientă în achiziţia vorbirii prin repetarea acesteia
(vorbirii) adultului. Legarea de dezvoltarea şi învăţarea congnitivă, pe baza observaţiilor
asupra propriilor copii, Piaget arată că achiziţiile de a gândi parcurg o succesiune de stadii
deosebite calitativ:
- stadiul senzorio-motor, de la 0 la 2 ani;
- stadiul preoperaţional, între 2 şi 7 ani;
- stadiul operaţiilor concrete, între 7 şi 11 ani;
- stadiul operaţiilor formale, peste 11 ani.
Astfel, adaptarea se realizează prin asimilare şi acomodare, tocmai pentru că este
activă. Adaptarea exprimă un echilibru între asimilare şi acomodare. Exprimarea are loc
verbal.
Comunicarea cuprinde şi plânsul, surâsul, gestica, mimica şi nu numai vorbirea.
Plânsul este mai intens până la 2-3 luni, dar surâsul, ca mijloc de comunicare non-verbală,
apare la 3-4 săptămâni. Până atunci, exprimarea se realizează prin glimase. Prin gestica
mâinilor, la 4 luni, se exprimă dorinţă, iar la 6 luni, ştie să salute cu mâna.
La o lună se emit sunete guturale, iar la două luni, poate emite vocale. La 3 luni,
gândureşte. La 4 luni face vocalize, articulează vocale şi consoane, râde în hohote. La 5 luni,
apare lalaţiunea, emite strigăte de bucurie, râde şi face vocalize. La 6 luni, vocalizează pe
silabe emise clar. La 9 luni apar holofrazele. La 9-12 luni, apar primele cuvinte cu rol de
propoziţie.
Socializarea se dezvoltă în relaţiile copilului cu cei din jur. Prin prezenţa anticipării,
apare emoţia de surpriză la 10 luni. Emoţia de teamă faţă de străini este foarte importantă. La
3 luni, copii zâmbesc la toate persoanele sau la toate feţele străine, iar la 5 luni, zâmbesc
preferenţial. După această perioadă, copilul plânge dacă este privit fix de un străin. Mai târziu,
reacţionează negativ, chiar dacă nu este privit fix. Teama de străini, se produce aproximativ în
acelaşi timp, cu teama de a fi părăsit de părinţi. Asta exprimă practic, nevoia de siguranţă.
Ataşamentul exprimă legătura emoţională specială cu părintele. Ataşamentul se
dezvoltă de acuma până la sfârşitul perioadei preşcolare. Ataşamentul este mai puternic faţă
de persoana care se ocupă mai mult de copii, ea devine chiar mai importantă decât hrănirea.
Mersul contribuie la socializare, pe lângă dezvoltarea autonomiei.

Etape:

Note de curs 12
Psihologia Copilului

- la 4-5 luni, apucă picioarele şi le duce la gură;

- la 6 luni, stă în şezut;
- la 7 luni, apare mersul de-a buşelea;
- la 8 luni, se ridică în picioare susţinut;
- la 9-10 luni, se deplasează lateral dacă se sprijină de pat;
- la 11 luni, poate sta drept;
- la 12 luni, apare mersul după ce trece prin faza de târât.

3. Perioada ante-preşcolară
Durează de la 1-3 ani.
Are şi alte denumiri: perioada primei copilării, perioada de graţie şi drăgălăşenie.
În această perioadă se stabilesc noi relaţii cu familia, se sesizează regulile, interdicţiile,
orarul şi chiar stilul de viaţă. Se menţine intens încă ritmul de creştere, dar mai redus încă din
perioada sugară. Aici intervine un principiu în această perioadă, specific, acela al creşterii
inegale a segmentului corpului.
Până la 2 ani, maturarea este mai mare în regiunea capului, apoi se extinde spre
membrele inferioare, după care urmează regiunea toracelui şi a abdomenului. Această formă
de creştere, este numită cefalo-caudală. Mişcările devin tot mai fine şi precise. Acestea îi dau
posibilitatea să se hrănească singur, să manevreze obiectele, să facă unele construcţii şi chiar
să tragă unele linii verticale.
La 2-6 ani, copilul poate înşira mărgele mari, poate răsfoi paginile unei cărţi, poate
colora spaţii mari, poate mânui clanţele uşilor, butoanele aparatelor. După 20 de luni,
masticaţia devine normală, poate bea apă dintr-o cană.
După 3 ani poate mânca cu furculiţa.
Şi pe acest plan, imitaţia are un rol important. Hrăneşte pisica sau păpuşa, în măsura în
care este el hrănit. Imitaţiile sunt spontane, tocmai pentru că nu are imaginea abstranctă a
modelului.
La 2 ani, imitarea mimetrică se atenuează şi începe să apară imitarea specifică
umanului, fapt ce îl diferenţiază de animal. Apar şi se dezvoltă mişcările complexe cum ar fi:
alergatul, săritul, dansul. Important este şi controlul motricităţii. Ritmul creşterii este constant
şi se corelează cu evoluţia greutăţii. Între 1-3 ani, copilul creşte cu circa 18 cm în înălţime şi
cu 4,5 kg în greutate. Diferenţele dintre fete şi băieţi sunt minore pe acest plan.
Greutatea creierului la un an este de circa 983 g, iar la 3 ani ajunge la 1112 g. Între doi
şi trei ani, cresc toţi dinţii care sunt mici şi rari, iar sub aceştia, cresc dinţii permanenţi.
Prin activitatea de manipulare a obiectelor, se perfecţionează coordonarea celor două
mâini, ochi, mână, astfel încât se îmbogăţesc informaţiile primite. Pentru dezvoltarea
activităţii superioare psihice, specific pentru această perioadă este întrebarea: CE ESTE
ASTA? CE ÎNSEAMNĂ ASTA?
Se lărgeşte capacitatea de înţelegere, legată de exercitarea unor acţiuni cotidiene:
spălatul pe mâini. Apoi, apar o serie de determinări care se exprimă prin cuvinte de genul: pe,
în spate, jos, lângă.
Prezenţa disonanţelor cognitive determină şi tensiuni congnitive dar ele sunt
importante pentru că satisfac curiozitatea copilului. Aici apare o nouă lege, deoarece
curiozitatea este legată de atracţia interdicţiei. Copilul de această vârstă este instabil, dar
arzător. Apare o altă lege ca urmare a acestor caracteristici: se supune legii celor mai mari
tentaţii. Conduitele afective devin tot mai complexe. La 18 luni, creşte rezonanţa afectivă,
copilul devine mai impresionabil şi intuieşte dispoziţia adultului.

Note de curs 13
Psihologia Copilului

Rezonanţa afectivă creşte mai ales la zâmbet, la mângâiere şi este mai mare în
familiile în care există ardoare sexuală. Apar conduite emoţional-afective ce se manifestă în
aşa numitele stări de lirism şi melancolie.
La un an, ataşamentul faţă de mamă este acaparant, dar la 2 ani, tatăl este mai admirat
şi favorit. La 3 ani, se diminuează teama faţă de persoanele străine, dar rămâne aceeaşi teamă
faţă de necunoscut. Apare fenomentul de anxietate. Aceasta este determinat de 3 situaţii:
1) Anxietatea faţă de persoanele străine şi situaţiile necunoscute;
2) Anxietatea faţă de teama de separaţie;
3) Anxietatea morală ce exprimă teama de pedeapsă şi trăirea sentimentului de vinovăţie.

Identificarea – recunoaşterea de sine în oglindă, când de fapt se descoperă sinele

corporal, dar nu este înţeleasă imaginea sa, ceea ce nu-i permite să ajungă la sinele spiritual şi
la sinele social.
Dezvoltarea comportamentală se bazează pe satisfacerea trebuinţelor psihologice:
hrană, somn, securitate, apărare. Ulterior acestora, apar alte trebuinţe fără substrat biologic.
Întregul activism al copilului şi dezvoltarea psihică generală, este influenţată şi de dezvoltarea
motrică şi de capacitatea copilului de a se deplasa, de a manipula obiectele.
De la vârsta de 1-6 ani, un rol important în însuşirea mişcărilor îl are intuiţia. Aceasta
înseamnă că copilul devine capabil să emite mişcări în comportament şi în joc. Însuşirea
limbajului reprezintă o ajustare imitativă de mişcări, după model, spune Balon.
Imitaţia presupune memorie motorie. Balon spune că nu există imitaţie în afara
percepţiei. În ultimă istanţă, imitaţia presupune o intenţie latentă a modelului global.
Jocul are un rol important. Dominante sunt în această perioadă, jocurile de manipulare,
de combinare anticipativă. Jocul este singular. Jocul colectiv începe să apară spre sfârşitul
perioadei de 3 ani. Copilul, nu poate fi apreciat, „ca un adult în miniatură”, ci ca un adult în
devenire pentru că străbate un proces de prefaceri, acumulări şi transformări care se realizează
într-un mediu favorabil sau nefavorabil. Dezvoltarea psihică generală a antepreşcorlarului se
raportează l-a tendinţa de maturizare a funcţiilor şi proceselor psihice.
Spre exemplu, auzul joacă un rol tot mai important în localizarea oamenilor şi
evenimentelor din mediu, dar mai ales în achiziţia şi înţelegerea limbajului. Perceţia, cunoaşte
o dezvoltare esenţială. Astfel, ea evoluează de la punerea bazelor mecanismelor sale din
primul an, la adaptarea schemelor perceptive pentru obiectele din mediul apropiat şi se
organizează tot mai mult prin analiza şi sinteza senzorială. De obicei se preferă culorile vii şi
luminoase care se impun mai bine.
Pe măsură ce se dezvoltă văzul şi mai cu seamă auzul, copilul se implică tot mai mult
în ascultarea şi imitarea verbală. Reprezentările debutează la un an şi jumătate, o dată cu
dezvoltarea funcţiei semiotice, dar ele rămân încă concrete şi singulare.
Piaget şi colaboratorii au investigat comportamentul de explorare a copilului şi au
arătat că permanenţa obiectului este cea mai mare achiziţie a acestei perioade. Spre exemplu,
la 18 luni, caută eficient un obiect pe care l-a văzut. La un an, se poate preface că mănâncă,
bea sau doarme, iar la 18 luni, poate include o persoană în acest joc şi la 2 ani poate folosi
obiective în jocul simbolic.

În ceea ce priveşte planul gândirii, în literatura de specialitate, s-a remarcat existenţa

unor stadii în dezvoltarea gândirii copilului:
1) Stadiul gândirii simbolice şi preconceptuale ce se produce între 2 şi 4 ani.
Inteligenţa senzorie-motorie, pregăteşte trecerea de la anticipaţia mintală spre gândirea
simbolică şi preconceptuală.
2) Stadiul dezvoltării limbajului produs în cel de-al doilea an. Stadiu de înţelegere a
unor semnificaţii şi al relaţiei dintre semnificat şi realitate. Achiziţionarea limbajului coincide

Note de curs 14
Psihologia Copilului

cu formarea simbolurilor. În această perioadă, se dezvoltă trei feluri de limbaj. Aşa numitul
limbaj mic, care este situativ şi contextual. Primele cuvinte se restrâng în această situaţie, au
un caracter primitiv şi fără o structură gramaticală. Forma a doua de limbaj, situativ, conţine
cuvinte concrete, saturate de exclamaţie şi de gestică. Spre sfârşitul perioadei, apare şi
limbajul contextual. El rămâne încărcat de structuri non-verbale şi încă mai evoluează în
paralel cu limbajul situativ.
În comunicare apare ceva specific: principiul economiei şi al repetiţiei.
Pentru întreaga perioadă, limbajul este util copilului, nu numai pentru comunicarea cu
cei din jur ci şi pentru modul în care acesta percepe, descoperă obiecele şi fenomele din jur,
pentru modul în care se relaţionează cu cei din jur. Între 18-24 luni, se formează vorbirea în
propoziţii, iar între 48-60 de luni, are loc organizarea sintaxei, ceea ce duce în ultimă istanţă la
organizarea vorbirii totale. Continuă să folosească mult gesturile pentru a suplini lipsa unor
cuvinte din vocabular. Copilul adoptă „şi o tehnică” în timpul unei povestiri şi atunci când nu
cunoaşte bine cuvintele sau când nu posedă aceste cuvinte el îşi continuă discursul sub forma
unei bolboroseli.
Această formă de limbaj, le-a numit Piaget, sub forma unor monologuri duale. Atunci
când discută cu obiectele sau cu persoane imaginare, poartă denumirea de monologuri
colective. Aceste forme caracterizează aşa numitul limbaj egocentric. Spre sfârşitul
perioadei, poate utiliza şi cuvinte cu sens generic: om, animal, bine, rău. Începe să manifeste
interes pentru ascultarea unor poveşti simple. Dacă este implicat el ca persoană într-o
asemenea poveste, interesul devine şi mai mare.
În planul imaginaţiei şi al memoriei se remarcă o dezvoltare mai deosebită a memoriei
involuntare prin faptul că reţine şi reuşeşte să-şi imagineze chiar şi cuvintele care urmează
într-o povestire. Memorează mai bine aspectele concrete legate de dorinţele sale, dar
reproducerea se face cu lacune. Foarte greu se reţin amintirile dinaintea vârstei de 2-3 ani.
Această caracteristică poartă denumirea de amnezie infantilă.
Freud – amnezia infantilă se produce de fapt pentru antepreşcolari ca o reprimare a
instinctului sexual faţă de părinţi. Prin dezvoltarea unor forme elementare de imaginaţie,
domeniile posibilului şi imposibilului, încep să capete tot mai multă consistenţă. La această
caracteristică contrubuie foarte mult folosirea simbolisticii şi a simbolurilor. La sfârşitul
perioadei, copilul poate să fabuleze prin povestirea unor întâmplări imaginare, fictive, fără a fi
minciună.

Forme elementare de imaginaţie.

Se manifestă în desen şi joc. La 18 luni, apare faza de mâzgăleală în desen. Linii
neregulate cu schimbări frecvente de direcţie dar cărora le dă nume. La 2 ani, liniile încep să
capete contururi, iar la 3 ani, apare faza desenului preschematic sau cea a omuleţului
mormoloc, în care corpul omenesc este prezentat în forma cefalopodă. La 3 ani poate folosi o
singură culoare.
În planul personalităţii, se constată faptul că din frageda copilărie, prin perceperea
schimbărilor de mediu, prin perceperea activităţilor desfăşurate de părinţi, a unor acţiuni
(îmbăiat, îmbrăcat), se formează obişnuinţe care mai târziu se transformă în trăsături
caracteriale.
Extraversiunea şi instabilitatea emoţională sunt evidente sub acest raport.
Ataşamentul este legat de temperamentul copilului. Astfel ataşamentul se poate
manifesta în trei forme:
1) ataşament puternic securizant, când copilul caută contactul cu mama sau cu
persoana care îl îngrijeşte şi nu se opune iniţiativei, iar regăsirea mamei după absenţa ei duce
la reacţii pozitive;

Note de curs 15
Psihologia Copilului

2) ataşamentul evitativ, când se evită contactul cu mama, nu iniţiază legătura – în acest

caz, mama şi străinul sunt trataţi la fel;
3) ataşamentul anxios, ambivalent – copilul este tulburat de absenţa mamei şi nu se
linişteşte nici la venirea ei, se manifestă supărat şi evită contactul cu cei din jur.
Calitatea ataşamentului exprimă gradul de sănătate a copilului. Astfel o relaţie caldă şi
sigură exprimă sănătatea emoţională şi duce la o socializare eficientă. După 2 ani, copilul face
efort în stabilirea relaţiilor de ataşare faţă de părinţi. Prin astfel de situaţii, se dezvoltă treptat
sinele şi conştiinţa de sine.
Copilul se recunoaşte în oglindă la 18 luni, iar la 2 ani şi jumătate, poate coordona
imaginea sa din oglindă şi poate acţiona prin atingerea unor părţi ale corpului după oglindă.
Interesant este că imaginea mamei în oglindă se recunoaşte chiar mai repede decât a sa.
Aceste caracteristici, au fost numite stadiul oglinzii.

Note de curs 16