Publicul

Fișă de lectură

Titlul publicației: „Relații publice. Principii și strategii.”

Autor: Cristina Coman
(paginile 25-30)

Publicul reprezintă orice grup sau individ care este implicat în viața unei organizații. Specialiștii
în relații publice pot să identifice tipuri de public prin analiză teoretică sau prin cercetări de teren.

Cercetătorii consideră că publicurile unei organizații sunt individualizate si ierarhizate după

gradul de implicare în procesele de comunicare, de susținere sau de constrângere ale acesteia. De
asemenea, gradul de implicare este determinat de efectele pe care le are activitatea unei organizații
asupra diferitelor categorii sociale. J.E Grunig și F.C. Repper au stabilit faptul ca publicurile se
diferențiază prin comportamentul comunicațional, rezultând următoarele tipuri de publicuri:
a) publicurile tuturor problemelor – active în toate dezbaterile;
b) publicurile apatice – puțin active;
c) publicurile unei singure probleme – active într-un număr limitat de teme;
d) publicurile problemelor fierbinți – devin active doar în situații transformate de presă în
evenimente de maximă actualitate.

O altă clasificare distinge două tipuri de publicuri: cele direct implicate și afectate (numite și
stakeholders) și cele indirect afectate de activitatea unei organizații. L.W. Nolte consideră că există
trei mari categorii de public: primar (salariații, proprietarii, consumatorii „consitituenți”), secundar
(educatorii, guvernul, furnizorii, distribuitorii și competitorii) și special (indivizii aderă pentru
perioade limitate de timp).

F.P. Seitel (1992, pp. 12-14) consideră că publicurile pot fi clasificate în funcție de:
– poziția față de organizație:
– interne (cele care activează în interiorul organizației);
– externe (cele care sunt amplasate în afara organizației);
– resursele pe care le pot pune la dispoziția organizației:
– primare;
– secundare;
– marginale;
– atitudinea față de organizație:
– sprijinitori;
– oponenți;
– neutri;
– prezența în organizație:
– tradiționali;
– viitori.

J.A. Hendrix (1995, pp 13-16) propune următoarea clasificare a publicurilor unei organizații:
– mass-media;
– angajații;
– membrii;
– comunitatea;
 – insituții guvernamentale;
– investitorii;
– consumatorii.

D.W. Guth și C. Marsh (2000, pp. 89-95) consideră că din perspectiva relațiilor publice sunt
relevante următoarele axe de clasificare:
– publicuri tradiționale și netradiționale;
– publicuri latente, conștiente și active;
– publicuri primare și secundare;
– publicuri interne și externe;
– publicuri naționale și internaționale.

Aceiași autori consideră că specialistul în relații publice trebuie să poată răspunde la câteva
întrebari importante legate de publicurile organizației pe care o reprezintă:
1. Cât de mare este capacitatea fiecărei categorii de public de a influența eforturile organizației
de a-și atinge scopurile specifice?
2. Care este interesul urmărit de public în relația cu organizația?
3. Ce valori comune împărtășește acesta cu organizația?
4. Care sunt liderii de opinie și factorii care influențează decizia publicului?
5. Care este profilul socio-demografic al publicului?
6. Care este opinia publicului despre organizație?
7. Care este opinia publicului despre problemele specifice, referitoare la organizație, aflate în
dezbatere la un moment dat?

De asemenea, este extrem de important pentru orice organizație să identifice și să cunoască

diferitele tipuri de publicuri cu care interferează.

Titlul publicației: „Totul despre relații publice”

Autor: Doug Newsone
(paginile 140-156)

Părțile interesate reprezintă persoanele care au investit într-o organizație. Acestea au așteptări de
la o organizație iar organizația trebuie să dea dovadă de un anumit nivel de responsabilitate față de
ele.

Este important ca practicianul de relații publice să facă distingerea dintre public și audiență.
Publicul este orice grup de persoane care sunt legate, chiar dacă destul de slab, prin interese și
preocupări comune, care au consecințe asupra organizației. Audiența este grupul de persoane care
receptează un mesaj sau un eveniment. Astfel, publicul reprezintă o audiență activă, în timp ce
audiența este pasivă.

Indicele PVI (Public Vulnerability Importance) a fost dezvoltat pentru a ajuta organizațiile să
identifice publicurile-țintă sau prioritare. Potențialul (P) al unui public plus vulnerabilitatea (V) a
unei organizații este egal cu importanța (I) a publicului respectiv pentru organizație și pentru
programele sale de relații publice. Cheia în identificarea și ierarhizarea corectă a publicurilor unei
organizații este cercetarea. Fiecare organizație are publicurile primare, din care toate sau doar o
parte pot fi prioritare.

Publicurile prioritare pot fi descrise nominal (numirea publicului), demografic (caracteristicile

statistice ale publicului) sau psihografic (caracteristicile definitorii din punct de vedere emoțional și
comportamental). Descrierea psihografică a publicului reprezintă un aspect important în cercetarea
efectuată de specialistul de relații publice. Spre exemplu, distribuția psihografică realizată de SRI
International, folosește un sistem numit VALS. Cadrul de referință al VALS are două dimensiuni:
motivația principală (partea esențială a sinelui sau a lumii înconjurătoare guvernează activitatea
personală) și resursele (trăsăturile de personalitate, alături de caracteristicile demografice-cheie
constituie resursele unei persoane).

Cercetarea utilizării mass-media a devenit dificilă, deoarece popularitatea presei tradiționale (atât
cea scrisă cât și audiovizualul) a scăzut în favoarea Internetului. Această schimbare a rezultat în
fragmentarea publicurilor, întrucât nu toate publicurile participă în mediul online (unii dintre
vârstnici, persoane care se simt sufocate de fluxul de activitate online etc.).

Internetul a adus atât beneficii în domeniul relațiilor publice prin activitatea persoanelor pe
forumuri si website-uri cât și dezavantaje, întrucât publicurile pot ataca organizațiile în mod direct.

Publicuri importante – angajații, femeile și minoritățile