1. Definiți conceptul de „securitate”.

Explicați principalele deosebiri ale viziunii

liberale și realiste privind securitatea.
 Liberalii : există o armonie obiectivă de interese în societate.
 Calea prin care se pot satisface în acelaşi timp interesele tuturor
oamenilor este cooperarea sau concurenţa constructivă.
 încrederea că este imperativ, pe de o parte, şi posibil, pe de altă parte, de a
limita şi de a evita conflictele armate dintre ţările care fac parte din aceeaşi societate
internaţională.
 Una dintre temele prioritare ale liberalilor este crearea unui sistem de
apărare colectiv, care s-ar baza pe dezarmare reciprocă şi pe refuzul de a folosi
războiul ca instrument de rezolvare a conflictelor.
 Din acest punct de vedere, o ameninţare la adresa securităţii
internaţionale o constituie acele entităţi statale ce refuză să coopereze, ce nu respectă
normele dreptului şi ale moralei internaţionale general acceptate.
 legăturile economice profitabile fac războiul iraţional, iar angajamentele
de securitate colectivă constituie o sursă de ordine în afacerile internaţionale
 e aproape imposibilă izbucnirea războiului dintre două state cu adevărat
democratice,
 Realistii: există divergenţe fundamentale de interese între naţiunile
care doresc să conserve starea existentă pe arena internaţională şi naţiunile care
vor să o schimbe
 Dacă liberalismul face apel la raţionalitatea acţiunii umane şi a statelor
pe arena internaţională, atunci realismul susţine că acţiunile în mare măsură
imprevizibile şi iraţionale. În timp ce liberalii optează pentru armonia intereselor şi
dezarmare reciprocă, realiştii pledează pentru urmărirea interesului naţional şi
pentru înarmarea progresivă în atingerea securităţii maxime. Dacă liberalismul se
opune intervenţionalismului în treburile interne ale unui stat terţ, realiştii cred că
intervenţia este binevenită în cazul în care aceasta satisface pe deplin creşterea puterii
şi a prestigiului propriu. Dacă, în fine, liberalii susţin că războiul este literalmente
neprofitabil din punct de vedere economic, realiştii se întreabă, nedumeriţi, cum
atunci să obţii noi pieţe de desfacere pentru propriile produse, braţe ieftine de muncă
şi materie primă, altfel decât „colonizând”? Liberalii spun că lumea este o societate
internaţională armonioasă, unde toate ţările egale în drepturi, iar realiştii
argumentează că există, de fapt, două lumi – a celor care conduc şi a celor ce
conduşi: nucleul şi periferia sistemului internaţional. În timp ce liberalii afirmă că
relaţiile internaţionale o sursă de progres, realiştii susţin că natura relaţiilor
internaţionale este una haotică, anarhică şi că relaţiile internaţionale nu au nici un
viitor.
 Definitie Provenind din latinescul - securitas-securitatis, termenul desemnează -
faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere şi de linişte pe care îl
dă cuiva absenţa oricărui pericol. NATO, încă de la înfiinţare, prin Tratatul Nord-
Atlantic defineşte conceptul de securitate astfel: „Art. 2: Părţile vor contribui la
dezvoltarea continuă a relaţiilor internaţionale de pace şi prietenie prin consolidarea
instituţiilor libere, prin facilitarea unei mai bune înţelegeri a principiilor pe baza cărora
sunt fondate aceste instituţii şi prin promovarea condiţiilor de asigurare a stabilităţii şi
bunăstării. Ele vor căuta să elimine conflictele din politicile lor economice
internaţionale şi vor încuraja colaborarea economic bilaterală sau multilaterală.

2. Enumerați și explicați sursele (izvoare) puterii naționale a statelor.Dintre toate

componentele puterii unui stat, capacitatea militară este întotdeauna apreciată de adepţii
teoriei realiste, ca fiind cea mai importantă, ca elementul central în potenţialul de putere
al unui stat. În conformitate cu această teorie, de-a lungul istoriei, factorul decisiv în
destinul naţiunilor a fost întotdeauna mărimea, eficacitatea şi poziţionarea forţelor
armate. Potenţialul de putere se apreciază că derivă din mai multe surse ce trebuie
analizate drept constituind un sistem unitar şi echilibrat. Aceste surse sunt: geografia,
populaţia, economia, voinţa naţională, conducerea. Geografia. Localizarea, mărimea şi
forma teritoriului, climatul, natura şi configuraţia reliefului, fertilitatea solului, vegetaţia,
reţeaua hidrografică sunt elemente ce constituie surse de putere ori, dimpotrivă,
generează o situaţie de lipsă a acesteia. Analiza modului în care caracteristicile geografice
constituie surse de putere şi contribuie la distribuţia internaţională a puterii constituie
obiectul de studiu al geopoliticii. Relieful, de asemenea, are o mare importanţă. Relieful
muntos favorizează pregătirea şi ducerea războiului de apărare. Nu întâmplător Elveţia a
putut să-şi menţină neutralitatea încă din 1815. Şi la nivel operativ şi tactic relieful este
important. Direcţiile de manevră, aliniamentele şi raioanele cele mai favorabile pentru
apărare depind de relief, ca să nu mai amintim că relieful influenţează însăşi dezvoltarea
şi raporturile în care se găsesc diferitele genuri de armă şi categorii de forţe ale armatei.
Populaţia sau factorul demografic constituie una din sursele de putere naturală. Această
sursă de putere trebuie analizată sub dublul său aspect: cantitativ şi calitativ. Aspectul
cantitativ se referă la numărul populaţiei, de aceasta fiind în mare măsură legat modul de
viaţă, particularităţile culturii şi civilizaţiei unei naţiuni, forţa sa comparativ cu
competitorii şi eventual adversarii săi. Din acest punct de vedere, ierarhia mondială a
primelor zece state era în 1994 următoarea (populaţia în milioane de locuitori): 1. China
(1190,4), 2. India (919,4), 3. S.U.A. (261,1), 4. Indonezia (200,4), 5. Brazilia (158,7). Un
alt element important îl constituie nivelul instruirii şi educaţiei generale a populaţiei, care
determină în ce măsură cetăţenii respectivi pot fi pregătiţi în cadrul forţelor lor armate
pentru utilizarea unor sisteme complexe de armament, în cât timp se poate realiza această
pregătire şi cu ce eforturi şi resurse. Se ştie că analiza funcţionalităţii şi finalităţii
factorului demografic în războaiele clasice urmărea, de regulă, formularea unor concluzii
necesare forurilor de decizie strategică cu privire la efectivele mobilizabile în forţele
armate, valoarea completărilor în personal realizabile în caz de război, cuantumul forţei
de muncă necesar economiei etc; datele rezultate din acea analiză erau folosite la
întocmirea unor balanţe cantitative de forţe între armatele beligeranţilor, precum şi la
estimarea dinamicii probabile a acestor balanţe. Economia. Ca sursă a puterii naţionale,
economia se referă la resursele naturale, la ramurile economiei naţionale (agricultură,
industrie, infrastructura necesară executării transporturilor, telecomunicaţii, sistemul
financiar bancar), la gradul de organizare şi funcţionalitate a pieţei, la dinamismul şi
performanţele economiei, atât pe plan intern, cât şi ale schimburilor economice
internaţionale. Economia permite guvernului şi întreprinzătorilor particulari de a procesa
materiile prime în produse finite sau de a furniza servicii consumatorilor. Funcţionarea
economiei generează un anumit nivel de bunăstare. întrunirea concomitentă a trei condiţii
(avuţie naţională, resurse materiale şi forţă de muncă calificată) dă posibilitatea naţiunilor
de a participa la activitatea sistemului internaţional. Capacitatea de acţiune afectează
astfel rolul naţiunii şi respectiv al statului în cadrul sistemului internaţional.
Voinţa naţională. Voinţa naţională, deşi nu este materială şi este deci o entitate
non-fizică, rămâne una dintre resursele puternice ale puterii naţionale. în timpul
Revoluţiei Franceze de la 1789 voinţa naţională a produs formidabilele armate ale
naţiunii, dezvoltate apoi sub Napoleon I. Voinţa naţională a fost cea care a asigurat
succesele revoluţiei anticeauşiste şi anticomuniste din decembrie 1989 din ţara noastră.
Fără manifestarea acestei voinţe în nenumărate localităţi ale ţării nu este sigur şi nici clar
care ar fi fost deznodământul revoluţiei începute la Timişoara pe 17 decembrie. Voinţa
naţională nu trebuie însă înţeleasă numai în sensul facilitării unei schimbări
revoluţionare. Voinţa naţională este rezultanta predispoziţiei cetăţenilor de a sprijini
politica şi programele naţionale şi de a îndura sacrificii atunci când este necesar.'
Conducerea naţională. Strâns legată de voinţa naţională este conducerea
naţională. Dacă populaţia reprezintă centrul de gravitate al voinţei naţionale, atunci
centrul de gravitate al conducerii naţionale este guvernul ţării respective. Liderii unei
naţiuni trebuie să construiască viziunea de ansamblu a modului în care se va îndeplini
idealul naţional şi se vor prezerva interesele naţionale. Cu alte cuvinte, liderii ce deţin
puterea politică trebuie să asigure unitatea de efort a naţiunii. Conducerea naţională
unifică voinţa naţională, organizaţiile şi structurile statului şi oamenii - funcţionari
publici sau ai statului - cu atribuţii în îndeplinirea politicilor şi programelor stabilite,
vizând îndeplinirea obiectivelor naţionale. Toate aceste eforturi nu se fac disparat, ci în
baza unei viziuni şi concepţii unice şi integratoare, care este strategia securităţii naţionale
a statului respectiv. Conducerea naţională asigură mijloacele şi susţinerea pentru
transpunerea în viaţă a politicilor, deciziilor, angajamentelor şi programelor stabilite.
Enumerați și explicați instrumentele de putere ale statelor. Instrumentele de putere
reprezintă surse palpabile ce pot fi modelate, modificate, în funcţie de situaţia strategică a
mediului intern şi internaţional, de interesele şi obiectivele naţionale ale statului la un
anumit moment şi de linia politică generală pe care conducerea naţională o impune
statului. Instrumentul diplomatic. în cadrul sistemului internaţional naţiunile comunică
unele cu altele prin intermediul statelor. Relaţiile dintre state se derulează prin
intermediul unor structuri şi organisme specializate, la nivelul ministerelor de externe
(sau echivalentul acestora). În acest context, diplomaţia este arta comunicării şi stabilirii
de relaţii într-un mediu global, în vederea prezervării şi promovării intereselor naţionale
în raporturile cu alte state. În cadrul relaţiilor ce se stabilesc între state valorile, precum
prestigiul de care se bucură o anumită naţiune, ca şi capacitatea guvernelor statelor de a-
şi exprima cu hotărâre punctele de vedere ori capacitatea de a se angaja în îndeplinirea
unor anumite politici şi programe, sporesc eficacitatea şi eficienţa instrumentului
diplomatic de exercitare a puterii statelor. Instrumentul informaţional. în toate ţările
instrumentul informaţional al puterii statelor este exercitat prin intermediul mai multor
instituţii ori structuri specializate. Acestea au menirea de a furniza conducerii politice a
statului, dar şi structurilor aparţinând celorlalte instrumente de putere, respectiv
diplomatic, militar şi economic, datele şi informaţiile necesare luării celor mai adecvate
şi oportune decizii, cât şi pentru a atinge supremaţia ori cel puţin avantajul informaţional
necesar, pentru a se situa într-o poziţie favorabilă faţă de adversari şi competitori, care să
poată fi exploatată ulterior, o dată cu utilizarea formelor şi procedeelor de acţiune
specifice. Ca şi instrumentul diplomatic şi cel economic, instrumentul informaţional al
puterii este activ în permanenţă. Nu trebuie uitat că stăpânirea avantajului informaţional
asigură generarea şi exploatarea unui avantaj global. Sistemele informaţionale naţionale
ce utilizează sistemele spaţiale pot înarma elementul politic, dar şi cel militar cu date şi
informaţii în timp real despre activitatea adversarilor şi competitorilor. Unele state ce nu
posedă astfel de oportunităţi pot fi beneficiarele unui asemenea ajutor. De exemplu, în
conflictul din Insulele Falkland (Malvine) din 1982, Marea Britanie a beneficiat de
sprijin informaţional din partea S.U.A., având acces la unele componente ale sistemului
său spaţial. Instrumentul militar. Instrumentul militar al puterii de stat are de îndeplinit
un dublu rol: în primul rând un rol de descurajare a agresiunii din partea adversarilor şi
competitorilor şi de asemenea rolul de a desfăşura acţiuni militare de luptă armată, în
situaţii extreme, de implicare într-un conflict ori război, în vederea prezervării sau
promovării intereselor naţionale vitale ale statului respectiv. în momentul de faţă nu
există un indicator global care să poată permite evaluarea puterii militare a statelor. De
regulă, se folosesc date referitoare la cheltuielile militare în valoare absolută şi ca
procentaj din produsul intern brut, numărul total al militarilor din cadrul forţelor armate,
populaţia totală, produsul intern brut şi produsul intern brut pe locuitor. De asemenea se
au în vedere şi elementele de ordin calitativ, constând în calitatea instruirii personalului,
accesul la tehnologii şi sisteme de armament moderne, activitatea de cercetare ştiinţifică
în general şi cea din domeniul militar în mod special şi, nu în ultimul rând, voinţa
naţională şi competenţa şi decizia conducerii naţionale, într-un cuvânt, într-o măsură mai
mică ori mai mare, toate sursele puterii naţionale. Instrumentul militar al puterii este, într-
adevăr, cel mai scump dintre instrumentele de putere, mai ales că el nu este
operaţionalizat decât pentru perioade limitate de timp şi rareori la valoarea potenţialului
maxim. El rămâne însă şi cel mai eficace instrument în situaţii specifice de criză, când
celelalte instrumente se dovedesc insuficiente sau ineficiente. Eficacitatea instrumentului
militar de putere depinde în primul rând de gradul de adaptare a doctrinei de întrebuinţare
a forţelor armate la noile inovaţii în tehnica şi tehnologiile militare. Această concordanţă
face de altfel obiectul a ceea ce este numit revoluţia în afacerile militare. Instrumentul
economic. Puterea şi vitalitatea unei economii arată măsura în care acea economie poate
influenţa atât mediul internaţional la nivel strategic în general, cât şi comportamentul
specific, atât al naţiunilor prietene, dar mai ales al competitorilor ori chiar adversarilor. În
zilele noastre sunt două categorii de naţiuni ce pot utiliza instrumentul economic de
putere în mod eficace. O primă categorie o reprezintă statele deţinătoare de resurse
naturale de importanţă strategică, în primul rând de resurse energetice. Aici pot fi luate în
considerare statele din zona Golfului Persic, dar şi altele, membre ale O.P.E.C, ca de
exemplu Venezuela şi Mexic. în Europa, Norvegia şi Marea Britanie au intrat în rândul
producătorilor importanţi de petrol. Economia mondială, în general, iar cea occidentală în
special, este dependentă de petrol pentru asigurarea resurselor energetice, rezultând că
libertatea accesului la resursele energetice planetare este un interes vital pentru multe
state, în primul rând pentru acelea ce nu posedă asemenea bogăţii naturale, ca de exemplu
Japonia şi majoritatea celor din U.E.