DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

(art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, elaborată în cadrul
Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma, la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare în
septembrie 1953.
Convenţia consacră, pe de o parte, o serie de drepturi şi libertăţi civile şi politice şi stabilește, pe
de altă parte, un sistem vizând garantarea și respectarea de către statele contractante a
obligaţiilor asumate de acestea.
Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia prevede, în art. 6 par. 1, dreptul oricărei
persoane la un proces echitabil : ”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil,
public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care
va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei
acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar
accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului, pe întreaga durată a procesului sau a unei
părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate
democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun,
sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, atunci când, datorită unor împrejurări
speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”.

Dacă în materie drepturilor cu caracter privat, legislaţia statelor contractante are o omogenitate destul
de pronunţată, în domeniul penal Curtea trebuie să lucreze cu sisteme juridice ce conţin reguli de drept
substanţial şi procedural extrem de eterogene. Ipoteza cea mai simplă este aceea în care fapta care a
constituit obiectul procedurii interne este calificată de dreptul intern ca fiind penală, situaţie în care
Curtea se raportează la această calificare, însă, situaţiile cele mai frecvente care ajung în faţa Curţii sunt
acelea în care dreptul intern califică sancţiunile aplicate ca fiind rutiere, economice, fiscale ori
disciplinare, negând caracterul penal al acestora1. În aceste împrejurări, Curtea nu mai poate accepta
calificarea extrapenală întrucât în acest caz statele ar putea ocoli controlul supranaţional transferând
infracţiuni în afara sistemului penal, iar aceasta ar însemna o atingere gravă a principiului protecţiei
efective a drepturilor convenţionale, fiind necesară crearea unor criterii în baza cărora art. 6 să poată fi
aplicat unei palete de situaţii mult mai largi decât a înţeles legiuitorul intern să subordoneze exigenţelor
procedurii penale. Curtea a raportat definiţia noţiunii de „materie penală” la trei criterii: criteriul
calificării interne, cel privind natura faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii2.

Criteriul calificării interne presupune activitatea de verificare de către instanţa europeană dacă textul
care defineşte comportamentul sancţionat face parte din dreptul penal al statului în cauză.

Criteriul naturii faptei incriminate reprezintă un element de diferenţiere între dreptul penal şi cel
disciplinar extrem de frecvent utilizat de către organele de la Strasbourg.

Criteriul scopului şi severităţii sancţiunii aplicate trece în noţiunea de „materie penală” acele fapte în
cazul cărora scopul şi gravitatea sancţiunii este apropiată de dreptul penal clasic. Astfel, dacă scopul

1 Frecvenţa acestor cauze în faţa Curţii derivă din două aspecte: pe de o parte, legislaţiile moderne tind să depenalizeze
sistemul de sancţiuni, iar, pe de altă parte, sistemele juridice interne sunt construite pentru a proteja eficient drepturile
procesuale în cadrul unui „proces” în sensul clasic al termenului, însă sunt vulnerabile în cazul procedurilor care nu
se desfăşoară în faţa unei instanţe ordinare, cum sunt multe dintre acelea care au ca urmare aplicarea unor sancţiuni
fiscale, rutiere ori disciplinare.
2
CEDO, dec. Engel şi alţii din 8 iunie 1976, § 80-82. Decizia a fost ulterior reluată de nenumărate ori, cele trei criterii
formulate de către Curte în urmă de 25 de ani, rămânând neschimbate. În speţă, era vorba de câteva sancţiuni
disciplinare militare, în esenţă arestul şi carcera.
sancţiunii aplicate este mai degrabă reparator, cauza iese din sfera dreptului penal, însă, dacă scopul
acesteia are mai repede un caracter punitiv sau preventiv, atunci există un indiciu important al prezenţei
caracterului penal al faptei3.

Potrivit textului Convenţiei, nu orice procedură care are un caracter penal beneficiază de garanţiile
oferite de art. 6. Acesta implică obligaţii din partea statului doar pentru procedurile care privesc o
decizie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

Noţiunea de „acuzaţie” este, de asemenea, o noţiune autonomă. Curtea pleacă în analiza existenţei unei
acuzaţii împotriva unei persoane verificând dacă, dincolo de aparenţe, există, în realitate o acuzaţie
formulată contra reclamantului4. „Acuzaţia” a fost definită ca fiind notificarea oficială, emanând de la
autoritatea competentă, privind reproşul de a fi comis un delict penal, adăugând faptul că, în anumite
cazuri, ea poate îmbrăca forma unei alte măsuri ce implică un astfel de reproş şi care antrenează, de
asemenea, repercursiuni importante pentru situaţia suspectului5. Spre exemplu, s-a decis existenţa unei
acuzaţii în materie penală atunci când, după închiderea localului unui comerciant ca urmare a unei
infracţiuni privind preţurile de vânzare, acţiunea penală a fost stinsă printr-o înţelegere amiabilă între
parchet şi comerciant6. Tot astfel, Curtea a admis existenţa unei acuzaţii atunci când o instanţă
austriacă, după efectuarea unei expertize şi ascultarea mai multor martori, a decis închiderea procedurii
datorită faptului că fapta incriminată era insignifiantă7.

3 CEDO, hot. Öztürk din 21 februarie 1984.

4
CEDO, hot. Deweer din 27 februarie 1980, § 44.
5
Idem, § 46. A se vedea şi CEDO, hot. Foti din 10 decembrie 1982, § 52; Comis., dec. Huber din 13 martie 1978,
Ann. Conv. 18, p. 357; dec. Hatti din 35 septembrie 1978, Ann. Conv. 19, p. 50.
6 CEDO, hot. Deweer din 27 februarie 1980, § 46.
7
CEDO, hot. Adolf din 26 martie 1982, § 40.