4.2. Finanţarea din surse proprii.

Finanţarea poate proveni din:

I. surse proprii;
II. surse împrumutate.
Finanţarea din sursele proprii poate fi, la rîndul ei:
 autofinanţare;
 creştere de capital prin aporturi noi de numerar.
 încorporarea de rezerve;
 conversiunea datoriilor.
Autofinanţarea este baza dezvoltării oricărei întreprinderi, este un procedeu foarte
răspîndit de finanţare şi presupune ca întreprinderea să-şi asigure dezvoltarea cu forţe proprii
folosind drept surse de finanţare o parte din profitul obţinut şi fondul de uzură.
Profitul, ca sursă de autofinanţare, ce rezultă din gestionarea eficientă a tuturor resurselor
economice aflate la dispoziţia întreprinderii, duce la sporirea averii iniţiale a întreprinderii, fiind
o garanţie a performanţei şi, prin aceasta, o garanţie pentru atragerea altor surse de finanţare.
Astfel, prin activitatea sa curentă întreprinderea generează un surplus de resurse, ale cărui
distribuţii posibile sunt:
a) reinvestirea în întreprindere;
b) remunerarea capitalului sub formă de dividende.
Deciziile referitoare la această dublă posibilitate de distribuire sunt corelate: dacă se
decide distribuirea unei părţi din profit sub formă de dividende, aceasta reduce proporţional
posibilitatea pentru finanţarea internă. Deci, autofinanţarea nu poate fi mărită decît în măsura în
care se alege reducerea dividendelor.
Reinvestirea amortizării (uzurii), ca componentă secundară a autofinanţării, poate fi
considerată o reinvestire a acţionarului. Însă în timp ce reinvestirea profitului reprezintă o
investiţie suplimentară în întreprindere, reinvestirea amortizării (uzurii) corespunde cu
menţinerea capitalului investit de către acţionari în întreprindere şi menţinerea aceleiaşi valori a
capacităţii de producţie.
Prima componentă a autofinanţării (uzura) corespunde resurselor necesare pentru
reconstituirea capitalurilor angajate permanent în activitatea întreprinderii (autofinanţare de
menţinere). A doua componentă (profitul) permite să se lărgească capacităţile de producţie şi
deci să se dezvolte activitatea întreprinderii (autofinanţare de creştere).
Creşterea de capital prin aportare la capitalul propriu se face în numerar (bani
lichizi) şi în natură (cedarea către întreprindere de imobile, materiale, active nemateriale), ce
presupune emisiuni suplimentare de acţiuni.
Suplimentarea sau creşterea capitalului social prin emisiunea de noi acţiuni şi punerea lor
în vînzare antrenează un nou aport de capital, capitalul suplimentat fiind egal cu numărul de
acţiuni emise înmulţit cu preţul de emisiune. Creşterea de capital prin noi aporturi de numerar se
poate realiza prin două metode, fie se procedează la creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni,
păstrîndu-se nemodificat numărul acţiunilor, fie se emit noi acţiuni cu aceeaşi valoare nominală
ca şi a vechilor acţiuni.
În cazul creşterii capitalului social prin aportare, cu drept preferenţial de subscriere,
preţul de emisiune al acţiunilor este inferior cursului bursier, pentru a atrage investitorii, şi
superior valorii nominale a acţiunilor pentru a păstra actualii acţionari.
Vechii acţionari au un drept preferenţial de subscriere, numărul acţiunilor care pot fi
subscrise fiind limitat. În acest fel, toţi vechii acţionari, care nu vor să subscrie preferenţial la
creşterea de capital, pot ceda dreptul ataşat fiecărei acţiuni vechi şi-şi

n (B 
Dreptul de subscriere (DS) se calculează astfel: DS  N  E)
n
Unde: n – numărul de acţiuni noi;
N – numărul de acţiuni vechi;
 B – valoarea bursieră;
E – valoarea de emisiune
Exemplu
SA „Astera-Grup” are capitalul social divizat în 10000 acţiuni cu valoarea nominală
unitară de 10 lei, cotate la un curs de 15 lei pe o acţiune. Managerii aceste companii au decis să
procedeze la o creştere a capitalului social prin aport în numerar, emiţînd încă 10000 de acţiuni
cu valoarea unitară de emisiune de 13 lei.
Este necesar de calculat dreptul de subscriere şi cum se va modifca valoarea acţiunilor
deţinute anterior de către acţionari.
Rezolvare
Valoarea acţiunilor deţinute pînă la majorarea capitalului social se va micşora, în aceste condiţii, de la 15 la
14 lei:
(VN  N )  (VN 100001 100001
VA n) 53 14l
  ei
Nn 1000010000
Unde: VA – valoarea unei acţiuni
VN – valoarea nominală
N – numărul de acţiuni deţinute pînă la noua emisiune n -
numărul de acţiuni deţinute nou emise
Vechii acţionari pot să subscrie la creşterea de capital, fie să vîndă dreptul lor de
subscriere, care este de 1 leu pentru fiecare acţiune: 15 lei – 14 lei = 1 leu
Noii acţionari, care plătesc 13 lei pentru o acţiune care valorează 14 lei, cîştigă 1 leu pe
care-l plătesc vechilor acţionari, cumpărînd un drept de subscriere.
DS 10000 (15 1le
 10000 10000 13) u
Avantajele unei noi emisiuni de acţiuni:
Pentru acţionari: acţionarii pot conta pe 2 tipuri de venituri din deţinerea acţiunilor: dacă vom
considera că mărimea dividendelor în cursul anului este d0, preţul unei acţiuni pe piaţa de valori
la începutul şi la finele anului P0 şi P1 corespunzător, atunci venitul anual din deţinerea unei
acţiuni va fi:
D = d0 + P1 – P0,
d PP
0 10
Iar randamentul anual al unei acţiuni: r  
P P
0 0
Pentru întreprindere avantajele vor fi:
1) este mai avantajos să recurgem la o nouă emisiune de acţiuni, decăt să contractăm un
credit, deoarece nu este stabilit un termen exact de rambursare;
2) plata dividendelor nu este obligatorie (necătînd la faptul că nu este de dorit o asemenea
politică, întrucît acţionarii îşi vor vinde acţiunile...);
3) pot fi atrase mai multe surse în comparaţie cu creditarea bancară, care ia în considerare
limitele de îndatorare, alte caracteristici şi privind solvabilitatea întreprinderii;
4) punerea în circulaţie a acţiunilor duce la majorarea capitalului propriu al firmei, ceea
condiţionează o sporirea a stabilităţii financiare, a capacităţii de creditare
5) în unele cazuri este uşor de purces la o nouă emisiune de acţiuni decît să se obţină
un credit.
Însă o emisiune suplimentară de acţiuni prezintă şi unele neajunsuri:
  vînzarea acţiunilor conferă noilor acţionari dreptul la vot, iar uneori şi posibilitatea de a
deţine pachetul de control;
 noii acţionari obţin dreptul la o parte din profiturile întreprinderii, spre deosebire de
împrumuturi pentru care se plăteşte numai dobînda.
 Cheltuieile de emisie şi de puncere în circulaţie a acţiunilor, de regulă, sunt mai mari, decît
cheltuielile aferente contractării unui credit şi emisiunea de obligaţiuni.
 Cînd merge vorba despre o companie cu un trecut istoric, anunţarea unei noi emisii de
acţiuni este un semnal de alarmă, deoarece cînd afacerile merg bine, managerii companiei
nu doresc să împartă laurii succesului cu noii acţionari.
 De regulă, după o nouă emisiune de acţiuni scade cursul bursier al acţiunilor
Creşterea de capital prin încorporarea rezervelor
Conform legii cu privire la SA Nr.1134-XIII din 02.04.97 societăţile pe acţiuni formează
un capital de rezervă, a cărui mărime va fi stabilită de statut şi va constitui nu mai puţin de 15%
din capitalul social al societăţii. Capitalul de rezervă se formează din defalcări anuale din profitul
net pînă la atingerea mărimii prevăzute de statutul societăţii. Volumul defalcărilor se stabileşte de
adunarea generală a acţionarilor şi va constitui nu mai puţin de 5% din profitul net al societăţii.
Capitalul de rezervă trebuie să fie plasat în active cu lichiditate înaltă, care ar asigura folosirea
lui în orice moment. Capitalul de rezervă se foloseşte numai în cazul insuficienţei de profit,
precum şi de mijloace ale fondurilor speciale ale societăţii, şi se repartizează pentru acoperirea
pierderilor societăţii şi/sau plata dobînzii sau a altor venituri aferente obligaţiunilor plasate de ea.
Creşterea de capital prin încorporarea rezervelor nu aduce resurse financiare noi
pentru întreprinderea respectivă fiind operaţiune fără flux financiar pozitiv. Practic, o parte a
fondului de rezervă, care reprezintă de fapt o parte din profiturile obţinute anterior şi
nedistribuite proprietarilor, se transformă în capital social. Din punct de vedere contabil se
diminuează soldului unui cont de pasiv majorîndu-se corespunzător soldului altui cont de pasiv
cu o influenţă neutră asupra valutei bilanţului. Cu ocazia unei astfel de creşteri a capitalului se
procedează la distribuirea de acţiuni gratuite asociaţilor, proporţional cu participarea lor la
capitalului întreprinderii.
În acest scop se calculează un drept de atribuire (DA), după următoarea relaţie de
calcul:
DA n (B 
 N  DS)
n
Unde: n – numărul de acţiuni noi;
N – numărul de acţiuni vechi;
B – valoarea bursieră;
DS – dreptul de subscriere
În unele cazuri, dreptul de atribuire pentru fiecare acţiune veche se calculează ca
diferenţa dintre valoarea bursieră pînă la încorporarea rezervelor şi valoarea bursieră a unei
acţiuni după încorporarea rezervelor.
Exemplu. O SA cu un capital social compus din 20000 acţiuni cu valoarea nominală de
200 lei, cotate la bursă cu 280 lei, procedează la creşterea capitalului social cu 400000 lei, prin
încorporarea de rezerve.
Să se calculeze:
a) numărul de acţiuni noi emise
b) cîte acţiuni gratuite se vor acorda pentru fiecare acţiune veche deţinută
c) valoarea unei acţiuni după încorporarea rezervelor
d) valoarea dreptului de atribuire
Rezolvare:
1. Determinăm numărul de acţiuni emise:
 400000 : 200 = 2000 acţiuni
2. Calculăm cîte acţiuni gratuite se vor atribui pentru o acţiune veche: 2000 : 20000 = 0,1
Deci la fiecare 10 acţiuni vechi va reveni cîte o acţiune gratuită.
3. Valoarea bursieră a acţiunilor întreprinderii este de:
20000 x 280 = 5600000 lei,
dar acum există cu 2000 de acţiuni mai mult, de aceea valoarea bursieră a unei acţiuni după
încorporarea rezervelor va fi:
5600000 : 22000 : 254,54 lei
4. Determinăm valoarea dreptului de atribuire pentru fiecare acţiune veche:
280 – 254,54 = 25,46 lei
Creşterea de capital prin conversiunea datoriilor reprezintă o posibilitate de achitare a
unor datorii atunci cînd lipsesc lichidităţile. În contul datoriei agentul economic emite acţiuni în
favoarea creditorului. Operaţiunea de asemenea nu aduce fluxuri financiare pozitive ci,
dimpotrivă stabileşte obligaţii, de aceea, în practică se stabilesc de cele mai multe ori clauze
precise prin care agentul economic poate răscumpăra acţiunile respective.
La fel ca şi încorporarea de rezerve, creşterea capitalului prin conversia datoriilor pare să
nu aibă incidenţă asupra finanţării întreprinderii. Operaţia are totuşi incidenţe asupra finanţării.
1. În măsura în care datoriile sunt transformate în participare la capital, întreprinderea este
eliberată de o scadenţă viitoare şi creşte astfel stabilitatea finanţării sale. Li se recunoaşte
vechilor creditori participarea la capital, cu toate consecinţele ce decurg, mai ales influenţa
asupra deciziilor întreprinderii.
2. Pentru că suma datoriilor se diminuează şi cea a capitalurilor proprii creşte, întreprinderea
este de acum înainte mai puţin îndatorată, îşi ameliorează situaţia şi structura financiară. În
caz de nevoie ea va putea să solicite uşor noi împrumuturi. Conversia de datorii în aşa fel îi
permite să-şi reconstituie capacitatea de îndatorare (şi capacitatea de finanţare).
Totuşi aceste operaţii exercită o influenţă indirectă asupra condiţiilor de
finanţare. Avantaje şi dezavantaje ale surselor proprii
Sursele proprii oferă avantajul unei siguranţe mai mari - nu vor fi retrase în cazul
deteriorării situației financiare, ca în cazul unui credit bancar. Nu este necesară expunerea
detaliată a planului de afaceri în fata unor parteneri externi, şi nici aprobarea acestora pentru
luarea deciziilor importante. Această sursă de finanţare asigură flexibilitate, siguranţă şi
independenţă. Totodată, în perspectiva atragerii de surse de finanţare exterioare firmei, angajarea
unor fonduri proprii reprezintă o garantie a motivaţiei întreprinzătorului pentru asigurarea
succesului afacerii.
Dezavantajele finanţării din surse proprii:
 fondurile proprii sunt în general destul de limitate şi pot frîna dezvoltarea afacerii
 în caz de nereuşită, pierderea va fi suportata în intregime de intreprinzator;
 firma va fi puţin cunoscută de instituţiile financiare şi va putea mai greu mobiliza surse de finanţare în
situaţii speciale.

4.3. Modalităţi tradiţionale de finanţare prin îndatorare

Finanţarea tradiţională prin îndatorare reprezintă o posibilitate a agentului economici de finanţare a operaţiunilor sale. Cele mai
importante instrumente de finanţare prin îndatorare sunt:
J. Împrumuturile pe termen lung şi scurt de la bănci şi alte instituţii financiare
K. Împrumuturi obligatare;
L. Leasingul financiar.
Împrumuturile sunt obţinute de la instituţii financiare şi trebuie rambursate la scadenţă, conform condiţiilor stipulate în contract.
La angajarea unui împrumut trebuie să se ia în calcul trei factori principali: dobânda, garanţiile cerute de creditor; termenele de rambursare;
perioada de graţie.
Avantajele creditului bancar:
JJ. stabilirea unei relaţii cu o instituţie financiară cunoscută, accesul mai uşor la alte servicii furnizate de catre bancă;
KK. obţinerea unui credit poate funcţiona ca un semnal ce atestă viabilitatea afacerii în fata altor investitori potenţiali;
LL. necesitatea de a convinge banca de viabilitatea afacerii sau simpla completare a unei cereri de creditare poate "forţa" întreprinzatorul să
îşi analizeze în mod obiectiv afacerea, să obţină o imagine clară a situaţiei sale financiare şi un tablou al punctelor slabe, punctelor tari,
oportunităţilor şi ameninţărilor care caracterizează situatia firmei;
MM. creditul bancare poate fi obţinut mai uşor decît emisiunea de valori mobiliare;
NN. posibilitatea restructurării datoriei în procesul de rambursare a acestuia;
OO. în ţările cu economie dezvoltată, costul capitalului împrumutat este mai mic decît costul capitalului acţionar.
Dezavantaje ale creditului bancar:
PP. riscul de a pierde garanţiile depuse sau chiar riscul de faliment în cazul nerambrusării creditului;
QQ. implicarea unui factor "extern" în managementul firmei, apariţia unor restricţii;
RR. expunerea la riscuri noi - de exemplu riscul ratei dobanzii;
SS. riscul întreruperii creditării în cazul unor evenimente nefavorabile pentru firmă.
Deseori succesul unei afaceri, realizării unui proiect de investiţii depinde de selectarea corectă a condiţiile de contractare a
creditului bancar.
Condiţiile de acordare a credtului se caracterizează prin :
Perioada de rambursare. Termenii rambursării trebuie să corespundă cu perioada de recuperare a proiectului de investiţii.
Tipul şi mărimea ratei dobînzii. Creditele pot fi acordate la o rată fixă a dobînzii sau dobîndă variabilă. Dacă rata este variabilă, de
regulă, ea este fixată la un anumit număr de puncte procentuale peste rata de referinţă sau LIBOR (London Inter-Bank Offered Rate1). Cînd rata
indicelui creşte sau scade, î nacelaşi fel creşte sau scade rata dobînzii soldului împrumutului bancar
Modalitatea de rambursare este un factor important. Aceasta influenţează asupra mărimii fluxurilor de numerar generate de proiectul
de investiţii şi realizarea acestuia. Dacă banca propune o schemă neconvenabilă de amortizare a împrumutului, atunci contractarea creditului nu
este raţională.
Vom precăuta în continuare cîteva scheme de amortizare a împrumutului.
Schema 1. Cea mai comodă modalitate de amortizare a împrumutului pentru proiectele de investiţii – rambursarea sumei de bază la
finele perioadei, cu achitarea regulată a dobînzii la anumite intervale, spre exemplu, odată pe trimestru.
Vom presupune că o companie are nevoie de 1500 mii lei pentru 1,5 ani pentru realizarea unui proiect de investiţii (construcţia şi
vînzarea apartamentelor într-o casă de locuit). Banca a acceptat ca suma de bază (a împrumutului) să fie rambursată la finele perioadei – peste 1,5
ani cu achitarea trimestrială a dobînzii la o rată anuală a dobînzii de 12% (rata trimestrială – 3% = 12% : 4 trimestre).

Schema de amortizare (rambursare) a împrumutului este următoarea:

 Tabelul 1. Tabloul de rambursare a creditului bancare în sumă unică la finele termenului, cu plata trimestrială a dobînzii,
lei
Perioada Împrumut nerambursat Dobînda Achitarea creditului Suma plătită trimestrială
1 1500000 45000 - 45000
2 1500000 45000 - 45000
3 1500000 45000 - 45000
4 1500000 45000 - 45000
5 1500000 45000 - 45000
6 1500000 45000 1500000 1545000
Total x 270000 1500000 1770000
În aşa mod, firma dispune de întreaga sumă a creditului pînă la realizarea proiectului, ceea ce este convenabil pentru întreprindere,
deoarece cumpărătorii vor achita apartamentele la darea lor în exploatare, adică la finele realizării proiectului. Băncile însă se stăruie să evite
asemenea scheme de rambursare, deoarece sunt expuse într-o mai mare măsură riscului de nerambursare.
Schema 2. Acodarea de credite cu rambursare în rate constante a creditului şi calcularea dobînzii la suma rămasă de rambursat (tabelul
2):
Tabelul 2. Rambursarea creditului în rate constante trimestriale
Perioada Împrumut nerambursat Dobînda Achitarea creditului Suma plătită trimestrială
1 1500000 45000 250000 295000
2 1250000 37500 250000 287500
3 1000000 30000 250000 280000
4 750000 22500 250000 272000
5 500000 15000 250000 265000
6 250000 7500 250000 257000
Total x 157500 1500000 1657500

În cazul de faţă întreprinderea este obligată să înceapă rambursarea creditului începînd cu finele primului trimestru, ceea ce poate fi
imposibil din fluxurile de numerar generate de proiectul de investiţii. În afară de aceasta plăţile cele mai considerabile revin la începutul derulării
proiectului. Această schemă este mai avantajoasă pentru bancă, deoarece riscul este mai mic, dar pentru întreprindere este foarte greu de făcut faţă
acestor plăţi.
Schema 3. Rambursarea creditului în anutăţi constante.
r

Anuitatea se calculează conform relaţiei: a  Vt 

 1 n

1  
 1 r 
r

Pentru valoarea  1 n sunt elaborate tabele financiare.

1  
 1 r 
Unde : Vt – valoarea totală a împrumutului
r – rata dobînzii
n – durata de viaţă a creditului
a - anuitate
Înlocuind în relaţia de calcul a anuităţii datele din exemplu de mai sus, se obţine:
r 0,03

a  Vt  1500000   276750lei
 1 n  1 6
1
1    
 1 r   1 0,03 

Schema de rambursare a creditului va arăta în modul următor :

 Tabelul 3. Rambursarea creditului în anuităţi constante trimestriale, lei
Perioada Împrumut nerambursat Dobînda Achitarea creditului Suma plătită trimestrială
1 1500000 45000 231750 276750
2 1268000 38047 238703 276750
3 1029547 30886 245864 276750
4 783683 23510 253240 276750
5 530443 15913 260837 276750
6 269606 8088 268662 276750
Total x 160500 1500000 1660500
Din cele trei scheme de rambursare prezentate, băncile dau preferinţă schemei a II, deoarece presupune un grad de risc mai mic, pe
cînd pentru întreprinderi cea mai convenabilă este I schemă , urmată de a III-a. În afară de schemele precăutate există şi alte scheme, în funcţie de
condiţiile proiectului de investiţii, luarea în considerare a perioadei de graţie etc.
Posibilitatea de restructurare a datoriei. În unele cazuri, apare necesitatea de a revederea condiţiile de rambursare a creditului. Se
întămplă aceasta din cauza unor greutăţi financiare ale debitorului. In asemenea cazuri este revizuit graficul şi modul de rambursare, precum şi
rata dobînzii.
Acordarea perioadei de graţie etc. Unele proiecte presupun obţinerea de fluxuri de numerar peste o anumită perioadă de la efectuarea
investiţii. În acest caz, banca poate acorda o anumită perioadă de graţie la plata sumei de bază a creditului, iar în unele cazuri şi la plata dobînzii.
Împrumuturile obligatare au la bază emisiunea de titluri pe termen scurt şi lung. Împrumutul obligatar constituie o modalitate de
atragere a surselor împrumutate a
societăţilor pe acţiuni. El se deosebeşte de un împrumut bancar prin faptul că:
b) spre deosebire de creditarea bancară, care presupune un singur creditor, emisiunea de obligaţiuni reuneşte un număr mai mare de
creditori;
c) spre deosebire de împrumutul clasic, recuperarea investiţiei în obligaţiuni se poate efectua înainte de scadenţă, la preţul pieţei, prin
intermediul pieţei secundare a titlurilor de valoare negociabile.
Obligaţiunile fac parte din categoria împrumuturilor pe termen lung şi mediu şi este, în mod obişnuit o obligaţie creată în urma
împrumutării unor sume de bani de către o firmă. Firma se angajează să ramburseze datoria celui care a cumpărat obligaţiuni la o rată a dobînzii
aplicată asupra valorii obligaţiunii. Pentru utilizarea fondurilor deţinătorul obligaţiunii, deci cumpătorul, este un creditor al firmei şi are
prioritatea de a fi plătit în caz de faliment faţă de acţionari. În acelaşi timp, trebuie să menţionăm, că emisiunea de obligaţiuni este rezervată
numai societăţilor pe acţiuni.
Legea Republicii Moldova cu privire la SA prevede că SA este în drept să plaseze numai obligaţiuni asigurate prin gajarea bunurilor ei
proprii sau pe cauţiunea ori cu garanţia terţilor. Deţinătorii de obligaţiuni denumiţi şi obligatari, creditează SA emitentă pe o perioadă
determinată, motiv pentru care au dreptul de a cere dobînda promisă şi restituirea sumei împrumutate. Obligatarii nu a calitatea de acţionari, ci de
creditori ai societăţii pentru suma care reprezintă valoarea obligaţiunilor subscrise şi dobînda aferentă. Prin urmare ei nu au drept de vot.
Împrumutul pe bază de obligaţiuni se caracterizează prin emisiune publică de titluri negociabile, fiecare obligaţiune reprezentînd o
îndatorare a întreprinderilor faţă de deţinătorii de obligaţiuni. Emitentul obligaţiunii împrumută o anumită sumă de bani pentru o perioadă şi se
obligă să efectueze plăţi sub formă de dobîndă (anual, semestrial), pentru această sumă, iar la scadenţă, să răscumpere obligaţiunea. Obligaţiunile
se caracterizează prin termene contractuale bine prevăzute încă din momentul emisiunii.
Emisiunea de obligaţiuni trebuie să fie făcută în aşa fel încît să atragă investitorii, deoarece obligaţiunile, prin plata unei rate fixe a
dobînzii, concurează cu alte instrumente de credit pentru banii investitorului. Deci rata dobînzii trebuie să fie competitivă prin raportare la alte
instrumente de credit, dar nu într-atît de ridicată încît societatea emitentă să nu o poată plăti.
La stabilirea ratei dobînzii aferente obligaţiunilor, societatea emitentă ia în considerare nivelul ratei profitului previzionat atunci cînd
se stabileşte obiectivul investiţiei pentru finanţarea căruia se procedează la emisiunea de obligaţiuni. Totodată, emitentul porneşte de la premisa că
venitul pe care îl va obţine fluctuează şi poate să nu se ridice la nivelul aşteptat. Pe de altă parte,
finanţarea pe termen lung prin emisiune de obligaţiuni comportă un cost ce trebuie de suportat la date fixe. Se punea astfel, problema măsurii în
care costul generat de dobîndă şi rambursare poate fi acoperit din venitul potenţial. În aceste condiţii, la contractarea împrumutului obligatar,
emitentu ldetermină acoperirea costului din venituri viitoare. Împrumutul obligatar se realizează într-o diversitate de forme, în funcţie de tipul şi
caracteristicile obligaţiunilro emise.
Principalele elemente tehnice ale împrumutului obligatar sunt:
Suma împrumutată şi numărul obligaţiunilor emise, în funcţie de care se determină:
Valoarea nominală a unei obligaţiuni – suma ce va fi rambursată la scadenţa deţinătorului
obligaţiunii;
Preţul de emisiune – preţul de vînzare a obligaţiunilor la momentul emisiunii (poate fi egală sau mai mică decît valoarea nominală,
obligaţiuni cu cupon zero sau discount;
Valoarea de piaţă (bursieră) – preţul la care obligaţiunea se tranzacţionează în mod curent pe piaţă;
Termenul de rambursare – durata de viaţă a obligaţiunilor
Costul emisiunii – costul operaţiilor de emitere şi plasament a obligaţiunilor Costul împrumutului – dobînda,
rata cuponului
Condiţiile rambursării (stingerii) obligaţiunilor, în funcţie de care se stabileşte planul de rambursare a împrumutului obligatar.
Rambursarea obligaţiunilor (amortisment financiar) se efectuează în condiţiile stabilite la lansarea lor, fie făcîndu-se rambursarea o singură dată
(amortizare la finele perioadei), fie prin tranşe (amortizare prin anuităţi).
Investiţiile în obligaţiuni au un grad de risc. De aceea deseori se pune problema garanţiei pe care o au obligatarii că îşi vor primi banii
înapoi. Pentru a conferi siguranţă investitorului, emisiunile de obligaţiuni pot fi garantate prin:
6) Instituirea de ipoteci asupra bunurilor imobiliare ale societăţii;
7) Instituirea unui drept de gaj asupra acţiunilor şi altor titluri de valoare deţinute de
seocietatea emitentă.
Obligaţiunile negarantate sunt emise numai de cele mai puternice societăţi, ele fiind garantate de renumele societăţii emitente.
Emisiunea de obligaţiuni aduce SA resurse suplimentare fără a creşte numărul de acţionari şi gradul de dispersie a acţiunilor. Prin emisiunea de
obligaţiuni societatea se împrumută direct de la publicul investitor, creditul fiind mai eficient şi uneori mai ieftin. Totodată, emisiunea de
obligaţiuni se poate realiza la rată fixă a dobînzii pentru o perioadă mai lungă decît în cazul creditului bancar. Piaţa obligaţiunilor constituie o
alternativă eficientă de apelare la fonduri împrumutate şi prin faptul că nu se impune o negociere a contractului de credit. Pe de altă parte,
deţinătorii de obligaţiuni nu se implică în luarea deciziilor la nivelul emitentului.
Dezavantajele pe care o SA le poate avea cînd emite obligaţiuni sunt acelea că trebuie să plătească periodic dobînda şi să ramburseze
împrumutul la scadenţă, ceea ce înseamnă că trebuie foarte bine de calculat randamentul investiţiei, astfel, încît acesta să acopere toate plăţile
viitoare.
În practica internaţională obligaţiunile emise ca instrument de procurare a resurselor împrumutate sunt denumite frecvent obligaţiuni
corporative, fiind emise cu dobîndă fixă, cu dobîndă variabilă sau cu cupon zero. Investitorul în acest tip de obligaţiuni se confruntă cu două
categorii de risc de bază: riscul de plată a dobînzii şi cel de nerambursare, la care se asociază riscul generat de piaţă, respectiv riscul de curs
bursier. Fiind mai riscante decît titlurile de stat, aceste instrumente generează prin dobîndă venituri mai ridicate decît obligaţiunile emi se de stat.
Ca modalitate suplimentară de acoperire a riscului se folosesc şi alte instrumente de garantare (ipotecă, gaj, drept temporar de dispoziţie asupra
unor bunuri etc.).
Rambursarea obligaţiunilor poate avea loc, ca şi în cazul creditelor bancare, prin mai multe modalităţi:
 achitarea periodică a dobînzii (cuponului) şi stingerea datoriei la finele perioadei de deţinere a obligaţiunii;
 rambursarea creditului obligatar în rate constante:
Exemplu: Fie o societate pe acţiuni care emite 1000 obligaţiuni cu o valoare nominală de 100 lei. Rambursarea se va efectua prin amortizări
(rate) constante în decursul unei perioade de 5 ani. rata de rentabilitate cerută de investitori este de 10%.
Tabloul de rambursare se poate prezenta printr-un tabel pentru fiecare an pînă la scadenţă.
 Tabelul 4. Rambursarea creditului obligatar în rate constante anuale, lei
Anul Împrumut nerambursat Dobînda Amortizarea anuală Suma plătită anuală
1 100000 10000 20000 30000
2 80000 8000 20000 28000
3 60000 6000 20000 26000
4 40000 4000 20000 24000
5 20000 2000 20000 22000
Total x 30000 100000 130000

e) rambursarea creditului obligatar în anuităţi constante.

Mărimea anuităţii se calculează după formula din cazul creditului bancar. Iar numărul obligaţiunilor rambursate anual (N) se determină
prin raportarea anuităţii calculate după relaţia de mai sus (a) la valoarea nominală (VN) a unei obligaţiuni:

a
N
VN
Folosind datele exemplului de mai sus, vom calcula mărimea anuităţii:
r 0,1

a  Vt  1000 100  100000 0.263797  26379.73lei

 1 n  1 5

1   1  
 1 r  1 0,1 
Numărul de obligaţiuni ce trebuie rambursate în decursul unui an:
26379.7
N  264 obligaţiuni
100
Tabloul de rambursare se prezintă sub forma următoare:
Tabelul 4. Rambursarea creditului obligatar în anuităţi constante anuale, lei
Anul Împrumut nerambursat Dobînda Amortizarea anuală Anuitatea2
1 100000 10000 16380 26380
2 83620 8362 18018 26380
3 65602 6560 19820 26380
4 45782 4578 21802 26380
5 23980 2398 23982 26380
Total x 31898 100002 131900