Biletenul nr.

6
1.1 .Descrieti esenta ideilor economice inaintate de Karl Marx
Karl Heinrich Marx (n. 5 mai 1818, Trier, Germania - d. 14 martie 1883, Londra, Marea Britanie) a fost
un filozof, istoric, economist, sociolog și jurnalist,[12] întemeietor împreună cu Friedrich Engels al
teoriei socialismului științific, teoretician și lider al mișcării muncitorești.

Influențe asupra gândirii lui Marx

Marx a fost puternic influențat de:

 Metoda dialectică și orientarea istorică a lui Friederich Hegel;

 Economia politică clasică a lui Adam Smith și David Ricardo;
 Gândirea socialiștilor francezi, în particular Jean-Jacques Rousseau, Henri de Saint-
Simon și Charles Fourier;
 Filozofia materialistă timpurie germană, în particular Ludwig Feuerbach;
 Solidaritatea cu clasa muncitoare a lui Friedrich Engels.
Marx s-a inspirat din dialectica lui Hegel, deși i-a criticat vehement concepția asupra filozofiei istoriei,
descoperă materialismul și critica religiei în lucrările lui Feuerbach, adoptă ideile socialist-utopice ale
lui Saint-Simon și se îndoctrinează cu economia politică modernă dezvoltată de Adam Smith. În timp ce
Hegel era un filozof idealist, Marx a urmărit să rescrie dialectica în termeni materialiști.
Pornind de la aceste izvoare el elaborează treptat Materialismul istoric ca teorie științifică a analizei
istorice a societății (Teze asupra lui Feuerbach, 1845; Ideologia germană, 1846; Mizeria filozofiei, 1847).
Marx ia contact cu mișcarea muncitorească și redactează împreună cu Friedrich Engels Manifestul
partidului comunist (1848), care are ca motto celebrul apel: "Proletari din toată lumea, uniți-
vă !" Expulzat din Germania, apoi și din Franța, se refugiază la Londra în Marea Britanie unde își
petrece timpul în special în sălile de lectură ale bibliotecii de la British Museum. Acolo înmagazinează
cunoștințe teoretice cu care își dezvoltă mai departe sistemul, având totuși puțin contact cu clasa
muncitoare, al cărei mentor avea să devină. Aici scrie Luptele de clasă în Franța (1850), Bazele critice
ale economiei politice (1858) și începe redactarea lucrării sale fundamentale, Capitalul.
În 1864, Marx este principalul diriguitor al Primei Internaționale Socialiste, căreia îi dă ca obiectiv
abolirea capitalismului. Pentru Marx, istoria omenirii se bazează pe lupta de clasă: pentru a se
elibera, proletariatul, victimă a exploatării capitaliste, trebuie să se organizeze la nivel internațional, să
cucerească puterea politică și, în această fază de dictatură a proletariatului, să realizeze desființarea
claselor sociale, ceea ce, într-o fază superioară, va duce de la sine la dispariția statului și la întemeierea
societății comuniste.
Marx a elaborat și o teorie a valorii: valoarea este expresia cantității de muncă conținută de un
produs. "Plus-valoarea" reprezintă diferența dintre valoarea creată de muncitor în timpul muncii prestate
și salariul primit, și reflectă astfel gradul exploatării capitaliste.

Marxismul este o teorie economico-socială bazată pe lucrările lui Karl Marx, un filozof, economist,
jurnalist și revoluționar german de origine evreiască, din secolul al XIX-lea, care a colaborat în
elaborarea sus-numitei teorii cu Friedrich Engels. Marx s-a inspirat din filozofia lui Georg Hegel,
din economia politică a lui Adam Smith, din teoria economică Ricardiană și din socialismul francez din
secolul al XIX-lea, pentru a dezvolta o cercetare critică a societății care se dorea atât științifică cât și
revoluționară. Această critică a atins cea mai sistematică expresie (deși neterminată) în lucrarea lui de
căpătâi Das Kapital, Capitalul: O cercetare critică a economiei capitaliste.

Marxismul este bazat pe lucrările filozofului Karl Marx.

De la moartea lui Marx în 1883, diferite grupuri din toată lumea au apelat la marxism ca bază
intelectuală pentru linia politică și tactica lor, care pot fi în mod spectaculos diferite și contradictorii. Una
dintre primele mari sciziuni a apărut între apărătorii social-democrației – (care afirmau că tranziția la
socialism putea apărea într-o societate democratică) – și comuniști – (care afirmau că tranziția la
socialism poate fi făcută numai prin revoluție). Însă ambele posibilități sunt luate în considerare de către
Marx în scrierile lui: Marx considera că trecerea la socialism se putea produce atât prin mijloace violente
(confruntare violentă între proletariat și burghezie), cât și prin mijloace pașnice (compromis cu partidele
burgheze și câștigarea puterii prin mijloace electorale),[3][4] din acest punct de vedere opinia social-
democraților (revoluție atinsă prin compromis cu burghezia și câștigarea prin mijloace electorale a
puterii) nefiind mai puțin marxistă decât aceea a comuniștilor (revoluție violentă și confruntare directă
între proletari și burghezie). Social-democrația a apărut în interiorul Partidului Social Democrat
German și a avut drept rezultat abandonarea rădăcinilor marxiste[5], în vreme ce comunismul a dus la
formarea a numeroase partide comuniste.
Deși mai sunt încă multe mișcări sociale și partide politice revoluționare marxiste în toată lumea, de
la prăbușirea Uniunii Sovietice și a statelor ei satelite, mai sunt relativ puține țări care au guverne care
se descriu drept marxiste. Deși într-un număr de țări occidentale sunt la putere partide social-
democrate, ele s-au distanțat cu multă vreme în urmă de legăturile lor cu Marx și cu ideile lui. În prezent
numai Laos, Vietnam, Cuba și Republica Populară Chineză au guverne care se descriu ca fiind
marxiste. Coreea de Nord este descrisă în mod inexact drept marxistă, atâta vreme cât atât Kim Ir-
sen și Kim Jong Il au respins ideile marxiste convenționale în favoarea variantei „comunismului coreean”
, juche. De asemena, despre Libia se afirmă uneori că ar fi comunistă, dar Muammar Gaddafi a căutat
să conducă țara către socialismul islamic. De asemena Venezuela merge pe calea marxismului încă din
anii 2000 când au început naționalizările companiilor deținute de firme străine, până acum fiind
naționalizate succesiv petrolul, băncile și anumite intreprinderi, fapte ale guvernelor Chavez și Morales
care arată determinarea de a merge pe linia marxistă de împroprietărire a poporului cu mijloacele de
prooducție.
Unii dintre membrii școlilor de neamestec guvernamental și „individualism” cred că principiile statelor
moderne burgheze sau ale |marilor guverne pot fi înțelese ca marxiste. Manifestul Comunist al lui Marx
și Engels include un număr de pași pe care societatea trebuie să îi facă pentru ca muncitorii să se
elibereze de societatea capitalistă. Unele dintre aceste măsuri apar ca fiind introduse în
forma Keynesianismului, a statului bunăstării, a noului liberalism și a altor schimbări ale sistemului din
unele țări capitaliste. Există persoane care cred că unii dintre reformatorii din statele capitaliste sunt,
(sau au fost), „marxiști nedeclarați”, de vreme ce ei sprijină politici care sunt similare cu pașii pe care
credeau Marx și Engels că trebuie să-i parcurgă o societate capitalistă dezvoltată. Alți indivizi văd, în
conformitate cu teoria marxistă a materialismului istoric, reformele capitaliste ca vestitori ai
viitorului comunist.
Pentru marxiști, aceste reforme reprezintă răspunsul la presiunea exercitată de partidele și sindicatele
clasei muncitoare, ele însele răspunzând la abuzurile simțite din partea sistemului capitalist. Mai mult,
aceste reforme reflectă eforturile de „salvare” sau de „îmbunătățire” a capitalismului (fără a-l aboli)
pentru a face față prăbușirii pieței datorită ineficienței sistemului.

Sub. II .Descrieti esenta ideilor liberalismului neoclassic

GENEZA LIBERALISMULUI ECONOMIC NEOCLASIC IN ULTIMA TREIME A SECOLULUI AL XIX-leA SI PARADIGMA

LUI

Pe langa reactiile sociale si nationale fata de liberalismul economic clasic, care s-au manifestat la
inceputul si mijlocul secolului al XIX-lea, in ultima treime a acestui secol a avut loc o puternica reactie
intelectuala impotriva lui. Ea urmarea insa consolidarea si justificarea economiei moderne de piata, bazate
pe convingerea ca aceasta era forma cea mai eficienta de organizare si functionare a economiei unei societati
civilizate. Rezultatele acestei miscari de innoire a liberalismului (gandirea liberala neoclasica) sunt cunoscute
sub denumirea de revolutia marginalista din gandirea economica.

Nemultumiti de intensificarea atacurilor impotriva gandirii economice liberale, de performantele minore ale
epigonilor liberalismului economic clasic, ca si de rezultatele negative ale tentativei unor liberali, ca de
exemplu, John Stuart Mill (1806-1873) de a face un compromis intre liberalism si socialism, o serie de ganditori
din finalul secolului al XIX-lea incearca o revigorare a liberalismului, procedand atat la restrangerea centrului de
greutate a stiintei economice pe probleme de microanaliza statica, precum si la despartirea problemelor
economice de aprecierile morale privind oportunitatea sau legitimitatea lor, adica ruperea eficientei de etica.

Pe scurt, acesti autori au inversat optica traditionala a liberalismului, au pornit de la sfera consumului
de bunuri spre sfera schimbului, subapreciind rolul productiei materiale, si au divizat demersul teoretic din
economie in doua ramuri sau discipline distincte: "teoria pura" a economiei, care se ocupa de principiile
universale dupa care se facea schimbul de bunuri economice privit sub forma fizica sau naturala, si
"teoria monetara a economiei", care studia implicatiile interventiei banilor si ale circulatiei monetare in
derularea schimbului si in functionarea economiei moderne de piata in ansamblu.

Aceasta cotitura in istoria stiintei economice, a doctrinelor economice si, in special, a liberalismului
economic a fost declansata de trei mari economisti europeni si anume englezul W.St. Jevons (1835-1882)
prin lucrarea "Teoria economiei politice" (1871), austriacul Carl Menger (1840-1912) prin lucrarea "Bazele
economiei politice" (1871) si francezul Léon Walras (1834-1910) prin lucrarea "Elemente de economie
politica pura" (1874).

Lucrand in mod independent, cei trei economisti liberali neoclasici au ajuns la teorii si concluzii
asemanatoare pentru ca au fost confruntati, in esenta, cu aceleasi probleme (nevoia de a cunoaste mai bine
psihologia si comportamentul consumatorului pe piata, ca premisa a unor decizii corecte ale agentilor
producatori), au urmarit acelasi obiectiv (consolidarea economiei moderne de piata si, implicit, respingerea
atacurilor venite din partea adversarilor ei).

Demersul teoretic al liberalilor neoclasici (marginalisti) a fost favorizat de alte doua imprejurari:
progresele realizate si schimbarile petrecute in cultura spirituala a Europei in a doua jumatate a secolului al
XIX-lea, mai ales in filozofie, sociologie, psihologie, matematica etc., precum si acumularea unor elemente de
explicatie subiectivista a fenomenelor din domeniul schimbului in opera mai multor generatii de economisti
anteriori, cu incepere de la mijlocul secolului al XVIII-lea (F. Galliani, A.R.J. Turgot, E.B. de Condillac, J.B. Say,
von Thünen, A. Cournot, A. Dupuit, H. Gossen, R. Jennings etc.).

Gandirea economica a liberalilor de la sfarsitul secolului al XIX-lea a fost denumita neoclasica pentru a
sublinia atat puntea de legatura cu liberalii clasici (apararea economiei de piata si a proprietatii private), cat
si ruptura sau revolutia infaptuita in comparatie cu acestia, indeosebi prin respingerea teoriei valorii bazate
pe munca si inlocuirea ei cu teoria utilitatii marginale, ca suport al explicarii procesului de formare a preturilor
intr-o economie liberala prin factori subiectivi.
 Comparand paradigma celor doua curente din sanul liberalismului (clasic si neoclasic), rezulta ca a avut
loc numai o ruptura partiala.

Neoclasicii au preluat, sustinut si accentuat o serie de trasaturi ale paradigmei liberalismului clasic,
printre care: individualismul, apararea economiei de piata si a proprietatii private, hedonismul, metoda
deductiva in explicarea fenomenelor economice, convingerea ca ideile exprimate de ei erau universal valabile
si sustinerea politicii liberei concurente sau a liberului schimb, respingand orice interventie a statului in
economie (cu unele rare exceptii), intrucat si ei impartaseau teoria autoreglarii spontane a economiei de piata
prin mecanismul preturilor.

In acelasi timp, neoclasicii au respins vehement teoria obiectiva a valorii si pretului sustinuta de liberalii
clasici (teoria valorii bazata pe munca incorporata in bunurile economice) si implicatiile ei in sfera repartitiei (teoria
ricardiana a antagonismului dintre salariu, profit si renta funciara).

Dezaproband metoda istorica de investigare a fenomenelor sociale (celebra "cearta a metodelor" dintre
Carl Menger si Gustav Schmoller din anii 1883-1884, precum si studiul lui C. Menger din 1883 "Cercetari asupra
metodei in stiintele sociale, mai ales in economia politica"), neoclasicii au fost ostili tuturor curentelor contestatare
sau critice la adresa liberalismului (socialismul, marxismul, radicalismul etc.) si au ocolit cu buna stiinta o serie de
probleme economico-sociale din timpul lor, legate de unele disfunctionalitati ale economiei de piata (inegalitatile
sociale, decalajele din economia mondiala), iar pe altele le-au minimalizat (crizele economice, somajul etc.).

Specificul liberalismului neoclasic este legat, evident,

de noutatile aduse de promotorii lui in paradigma folosita si anume: raritatea ca
trasatura definitorie a bunurilor economice, rolul cheie al psihologiei si
comportamentului individului consumator pe piata in explicarea
mecanismului de ansamblu al economiei de piata, precum si combinarea
analizei psihologice a fenomenelor economice cu folosirea unor procedee
din matematica (calculul marginal, functii, reprezentari grafice etc.). De la unul
din aceste procedee (calculul extremal sau marginal) deriva cea de a doua
denumire data liberalilor neoclasici si anume aceea de marginalisti, adica
economisti preocupati de consecintele unor modificari cantitative mici din
economie in conditiile restrictiilor impuse de caracterul limitat al resurselor.

Deci, esenta paradigmei liberalismului neoclasic ar putea fi rezumata

in sase elemente: individualism, raritate, psihologie, calcul marginal, hedonism
si liberul schimb.

Obiectul central de studiu al liberalilor neoclasici l-a constituit microanaliza

statica, respectiv preturile bunurilor economice rare pe piata si veniturile
agentilor economici. Unii dintre liberalii neoclasici au abordat si probleme de
macroanaliza (de exemplu, teoria echilibrului economic general a lui L. Walras),
ca si probleme legate de comertul international (de exemplu, A. Marshall), pe
care au incercat sa le explice tot cu ajutorul instrumentelor de investigare ale
fenomenelor din domeniul microanalizei statice (pretul in functie de utilitatea
bunurilor economice).

Pe fondul trasaturilor comune, care decurgeau din specificul paradigmei

prezentate mai sus, se pot distinge doua grupuri intrucatva deosebite sau doua
scoli distincte de gandire economica in cadrul liberalismului neoclasic si
anume: scoala psihologica (in special austriaca sau vieneza) din care au facut
parte C. Menger, F. Wieser, E. Böhm-Bawerk, J.A. Schumpeter etc., si scoala
matematica (in special, cea din orasul elvetian Lausanne) din care au facut
parte L. Walras si V. Pareto.

Particularitatea scolii psihologice de gandire economica o constituie

faptul ca se preocupa de relatiile de cauzalitate din economie (relatia cauza-
efect), atribuind psihologiei indivizilor consumatori rolul esential in explicarea
comportamentului acestora, precum si a mecanismului de ansamblu al economiei
de piata.

Particularitatea scolii matematice din gandirea economica o constituie

faptul ca se ocupa de relatiile de interdependenta din economie (lantul de
influente reciproce intre fenomenele si procesele economice: reactii si retroreactii
la semnalele si stimulentele oferite de mecanismul pietei concurentiale), punand
accentul pe schimbarile cantitative din economie si reprezentarea lor grafica si
matematica.

Granita dintre cele doua scoli neoclasice de gandire economica este destul
de palida si numerosi neoclasici pot fi plasati cu usurinta atat in scoala
psihologica, cat si in cea matematica (de exemplu, W.St. Jevons, A. Marshall,
J.B. Clark etc.).

Pentru a ilustra aceasta caracterizare generala a doctrinei economice

neoclasice, alegem trei dintre cele mai cunoscute teorii economice formulate de
reprezentantii ei si anume: teoria utilitatii marginale, teoria repartitiei sau a
veniturilor si teoria echilibrului economic general.

Biletul 7
SINTEZA INVESTIGATIILOR NEOCLASICE (MARGINALISTE) IN ECONOMIE REALIZATA
DE ALFRED MARSHALL SI IMPORTANTA SCOLII DE LA CAMBRIDGE

Daca spre sfarsitul secolului al XIX-lea existau destui economisti dominati de

gandirea traditionala a liberalismului clasic, in primele doua decenii ale secolului al
XX-lealiberalismul neoclasic (marginalismul) devine preponderent in tarile
occidentale dezvoltate, transformandu-se intr-o adevarata
"ortodoxie" economica, acceptata drept explicatia cea mai fireasca a mecanismului
de functionare a economiei moderne de piata.

Inovatiile metodologice si teoretice ale marginalistilor si tehnicile de calcul si

reprezentare grafica ale scolii matematice, in care se incadra si englezul F.Y.
Edgeworth (1845-1926), au cucerit adeziunea unui numar crescand de economisti liberali
care si-au concentrat atentia asupra microanalizei statice (mai ales preturi si venituri),
fascinati de farmecul constructiilor logice, dar indepartandu-se de problemele social-
economice mult mai dificile care se manifestau atunci in realitatea vie, la scara
macroeconomica (inegalitati de avere si venituri, crize si somaj etc.) si la scara
mondoeconomica (lupta pentru piete de desfacere, politica externa coloniala, conflicte
militare etc.).

Aceasta orientare a liberalilor neoclasici din gandirea economica a avut doua

consecinte diametral opuse: pe de o parte, preocuparea de sistematizare si
consolidare a marginalismului, concretizata in special in opera lui Alfred
Marshall (1842-1924) si in activitatea Scolii neoclasice de la Cambridge (Anglia), iar
pe de alta parte, manifestarea unor tendinte de depasire a neoclasicismului, fie prin
critica unor insuficiente reale ale acestuia (ignorarea inegalitatilor economico-sociale si a
evolutiei lor in timp, minimalizarea problemelor de macroanaliza, idealizarea relatiilor
economice internationale etc.), fie intr-o serie de inovatii metodologice (luarea in
considerare a factorului timp, mai precis a timpului istoric, aprofundarea analizei banilor
si a activitatii bancilor, preocupari sporite pentru macroanaliza si consecintele sociale ale
economiei de piata etc.). Abatandu-se de la neoclasicism si marginalism, promotorii
acestui curent critico-inovator au fost denumiti economisti eterodocsi. Cei mai de
seama dintre acestia au fost: suedezul K. Wicksell (1851-1936), care studiaza mai
minutios rolul banilor si al bancilor in producerea dezechilibrelor macroeconomice,
austriacul J.A. Schumpeter(1883-1950), care studiaza rolul .factorului timp (evolutia
economiei), al progresului stiintifico-tehnic si al intreprinzatorului in functionarea
economiei de piata, precum si spaniolul German Bernacér (1883-1965), care
semnaleaza rolul operatiunilor speculative in agravarea dezechilibrelor economice din acel
timp.

Alfred Marshall este considerat principalul economist neoclasic la granita dintre

secolele XIX si XX, iar Scoala de gandire economica de la Cambridge (Anglia) drept
principalul factor de raspandire a marginalismului si liberalismului neoclasic din perioada
respectiva. Opera lui A. Marshall a indeplinit, in acel timp, un rol asemanator cu opera
lui J.St. Mill cu o jumatate de secol inainte. Daca J.St. Mill a sintetizat principalele
realizari ale liberalismului economic clasic si a incercat sa-l apere, tinand seama de
numeroasele reactii impotriva lui, A. Marshall a sintetizat principalele realizari ale
liberalismului economic neoclasic (marginalist), tinand seama de unele dintre criticile
indreptate impotriva lui si extinzand aplicarea lui si la domeniul comertului international.
 In acest context se inscrie preocuparea lui de a atenua deosebirea dintre teoriile
subiective si teoriile obiective despre pretul bunurilor economice, abordarea unor
probleme de dinamica economica si incercarea de a explica unele avantaje sau venituri
fara contraprestatia corespunzatoare.

Spre deosebire de primii liberali, neoclasicii au pus accentul pe aprecierea

subiectiva a utilitatii bunurilor economice de catre consumatori cu prilejul explicarii
preturilor.

A. Marshall sustine ca, in realitate, problema este ceva mai complicata si ca

la determinarea preturilor trebuie tinut seama atat de cerere (respectiv de aprecierile
subiective), cat si de oferta (respectiv de costurile de productie, determinabile in mod
obiectiv). Pentru a sustine punctul sau de vedere, mai nuantat in aceasta privinta, A.
Marshall recurge la o metafora. El considera ca cererea si oferta de bunuri pe piata,
aprecierile subiective si determinarile obiective ale preturilor se aseamana cu taierea
unei bucati de hartie cu ajutorul unei foarfeci, care are doua lame, si despre care nimeni
nu ar putea spune ca taie numai cu una din lame. In functie de orizontul de timp in care
este privita problema, uneori se afla pe primul plan elementul subiectiv, alteori cel
obiectiv, dar intotdeauna ele actioneaza impreuna. Pe termen scurt, factorul
determinant al preturilor este, dupa parerea lui Marshall, cererea (implicit aprecierile
subiective), iar pe termen lung factorul determinant este oferta (respectiv costurile de
productie).

A. Marshall a introdus in stiinta economica termenul de "externalitati"

pentru a semnala prezenta unor castiguri si a unor pierderi fara
contraprestatie sau compensare (avantaje pentru care nu se da nimic in schimb
si dezavantaje pentru care nu se primesc despagubiri). Dupa frecventa lor,
externalitatile erau, in viziunea lui Marshall, mai degraba niste exceptii decat
niste fenomene de anvergura care sa ingrijoreze prea mult.

In jurul personalitatii lui A. Marshall s-a format o adevarata scoala

neoclasica, Scoala de la Cambridge, care a extins considerabil aria de
investigare a economiei de piata, referindu-se, printre altele, si la "economia
bunastarii", domeniu in care s-a remarcat, in mod deosebit, A.C.
Pigou (1877-1959), precum si la unele disfunctionalitati ale economiei moderne
de piata (somajul).

Un rol stimulator in aceasta privinta au jucat mai ales trei lucrari ale lui
A. Marshall: "Teoria pura a comertului international" (1879), "Principii de
economie" (1890) si "Bani, credit, comert" (1923).

Jumatatea de secol care a trecut de la afirmarea marginalismului si a

neoclasicismului a evidentiat acumularea unor realizari de interes evident pentru
stiinta economica, dar si o serie de neajunsuri ale acestuia, care au impus
evaluarea lor intr-o perspectiva mai cuprinzatoare.
 Procesele economice din perioada interbelica au adresat noi
sfidari liberalismului economic neoclasic, carora el nu le-a putut face fata (crizele
din anii 1929/1933 si 1937/1938), determinandu-i pe exegetii lui sa caute o cale
de iesire din impas, un raspuns convingator la numeroasele dezechilibre din
economia acelei perioade. Rezultatul de ansamblu al acestui efort l-a constituit un
nou curent de gandire economica si anume keynesismul, respectiv dirijismul,
despre care se va vorbi in lectia urmatoare.