Smaralde

si Citrine
Madalina Manole

1
Un sfarsit si un inceput
Un strigăt de copil făcu să zboare toate ciorile, care aveau penile negre ca smoala, unele işi
scăpaseră nucile din cioc sau o făcuseră intenţionat, pentru a le sparge de şoseaua petrficată, de o
calitate foarte joasă, ceia ce provocase mult zgomot
Zoia lasă ziarul sa-i scape din mâni, îşi strâse buzele si aşa subţiri într-un protest, privind spre cei
doi copii care acum mai provocaseră şi claxonarea unor maşini.
-Rac-chh-vţî! Scupiă acesta, nu-i placea acesta familie, acentul ei grav rusesc nu-i permitea s-o
pronuţe aşa cum trebuia, şi nici copii purtători ai ei, nu reacţionau din cauza silabelor deformate.
În plus nici nu-i plăcea... era prea „baiarina”, cum spunea ea.
Văzând ca cei doi copii, fără grijă, împingeau mai departe bicicleta minusculă, acesta trânti
ziarul jos şi-l apuca pe băiat de ureche.
-Mă... înjură ea. Oглох? Las-cî ti îndrept eu. Nu reusi să pedepsesca copilul ca o voce de papagal
se auzi din spate, era o altă educatoarea al orfelinatului „Колыбель детства”, nu doar ca vocea i
se putea asocia cu cea a cunoscutei păsări ci şi chipul ei de o anatomie ciudată, în plus datorită
carcaterului lui era poreclită aşa „Păpugaika” de către toţi copii orfelinatului, ba chiar şi de
angajaţi, de parcă toţi i-ar fi uitat numele chiar şi ea.
-Şi...! întrebă scurt Zoia. Păpugaika care fiind moldoveanacă, dar dorind să-şi impresioneze noua
şefă venită recent din Tiraspol, folosea rusisme mai des decât de obicei, nu că înaintea le-ar fi
folosit mai puţin, supse respectos.
-Zoia Segheievna, din Tiraspol... sunî, tovarăşul Cuşcov... nu reuşi să-şi termine fraza ca şefa lăsă
copilul si încerca să fugă, dar din pricina obezităţii, de care profitau uneori copii ca să fugă de
palma ei grea şi de care profitase şi soţul ei, care fugise în Moskova cu o tânară stundentă la
medicină, asta o ştiau toţi mai puţin tovaraşa Zoia, care încă-i mai călca cameşile îi cumpăra in
fiece luna câte ceva sperând că-l va ademani pe soţul rătacitor înapoi şi findcă aşteptatrea dura
deja apropae cinci ani, furia singurătăţii şi-o răsfrângea asupra sărmanilor copii, din cauza
greutaăţii ei supraponderale nu putea teoretic să fugă.
Copii fericiţi că scapseră din mâinile Zoiei ţipau mai departe distrându-se cel mai mult se
evidenţiară datorită vesliei lor printre acele feţe şterse şi plaide ale orfanilor. Familia lor era de
fapt Racoviţă dar fiindcă cuiva sus-pus poate i se „părea prea frumoasă” o denatură în Racviţî.
Ştefan şi Ioana Racoviţă, îşi pierdură părinţii în circumstanţe ciudate, ajunseră la orfelinat acum
trei luni după ce se refuză cererea de custodie a unei mătuşe ce trăia în România singura rudă
acelor doi. Ştefanică şi Ionica aveau câte 7 şi 5 ani indifernţa vârstei nu-i facea sa relizeze situţia
în care se aflau, important că erau împreuna. Băiatul chiar dacă era într-o grupă mai mare ceruse
sa doarmă alturi de sora sa iar când educatoarea pleca după stingere îşi tragea patul aproape de
cel al Ioanei şi îi strangea mâna, fetinţa îi raspundea, aşa dormeau cei doi şi aşa îi găsea
educatoare dimineaţa de mâinile printre gratiile de lemn într-un fel V în care micul pumnuş
format era suspendat în jos, trebuia să-i trezească pentru a-i „dezlipi”, altfel ar fi fost imposibil,
cele două palme erau de nederspărţit, de parcă o forţa fizică i-ar fi legat.
La fel cei doi copii erau adorabili, semanau foarte mult şi oricine şi-ar fi dat seama că vede doi
fraţi; ambi aveau un păr blond, nu acea nunţa alba foarte des întâlnită ci un auriu ca mierea, cum
în basmele populare se vorbea despre prinţii sau prinţesele cu părul de aur, asa le era podoaba
capilara ca razele soarelui, care îl fîceau să straluciasca şi mai frumos, făcând din el un minunat
joc al curcubeului unde pute-i vedea şi suviţe uşor roşcate, ochii mari erau ascunşi de nişte gene
şi sprâncene mai intunecate, însă ochii de un verde smarald, ca frunza nucului, împetreau orice
privire străină, aveau o datură imaculată şi perfectă, de parca fiece dinţişor ar fi fost sculptat de
Michelangelo. Acest amanut o facu pe Zoia Segheievna, când îi vazuse prima dată să afirme
invidios, fiindcă nu se putea lăuda cu o asemenea dantură,că ar fi urmaşii Draculei. Într-adevăr

2
cei doi fraţii erau meşteri în diferite, farse, smecherii şi pozne, nu le păsa de pedepse, faptul că se
distrau era tot ce conta.
Ştefan o învaţa pe Ioana sa mergă pe bicicletă, iar acestă cădea de fice dată iar încercările lor nu
mai încetau în pofida vânătăilor şi a juliturilor obţinute. Într-un moment dat, Ştefan roti bicicleta
spre poarta ruginită şi ieşi din nou în stradă.
-Nicăăăăă! Strigă sora lui speriată.
-N-o să te înveţi nicidată să mergi cu bicicleta pe trotuarul asta zdernţuros, dar... în parc potecile
sunt proaspăt reparate, vom merge acolo Nica.
Acest „Nică şi Nica” prescurtări ale prenumelelor, îi lega şi mai tare, de mici ca orice copil, când
încă nu puteau pronuţa un nume pe deplin, se chemau unul pe altul aşa şi chiar şi cu vârsta când
deja limba li se descâlcise nu renunţară la prescurtările dulci.
Bicicleta se înderepta cu viteză spre parcul pustiu, oamenii fuseseră alungaţi de vremea rea ce
prevestea o furtună, dar iarăşi indiferenţa vârstei celor doi precum şi carcterul lor poznaş îi
făcură să ignore fruzele ce zburau prin aer provacate de vântul violent.
Bicicleta scârţâia enervant, iar Nica încerca din rasputeri să mişte pedalele însă îndată ce simţea
că mâinile protectoare ale fratelui său nu o mai ţineau se oprea şi cădea, de aceia îi spuse fratelui
său mofturoasă.
-Gata hai acasă... acestă rugăminte lungă care ar fi putu îmuia şi pitrele, cu siguranţă nu făcea
aluzie la internatul dărăpănat. Nică îi privi sor, micuţă şi plăpândă, în colţul ochiului era gata gata
să răsară o lacrimă, dar îşi privi sora şi parcă deveni mult mai curajos, lacrtima se întorcea
înapoi, Stefan inhală aer şi spuse cu un ton autoritar.
-Haide! Mişă-te! Eu m-am învaţat în vreo oră stau cu tine de luni şi te tot învăţ. Sora lui se simţi
vinovată, dar orgolioasă ca orice copil, acest aspect al ei îi mai viza şi întreg caracterul.
-Nu pot să mă învăţ! Tu tot timpu... îmi dai drumu... şi eu cad. Încă nu se învăţase să spună „L” îl
confunda cu „R” ceia ce provoca râsete batjocoritore printre semnii ei, aşa că renunţase sa-l mai
pronuţe.
Fratele ei oftă, vântul se înteţi şi era mai violent, frunze şi pachete zburau de colo-n colo, însă în
tot acest zgomot al naturii, unul artficial ieşea în evidenţă şi părea că se apropie de cei doi copii.
Stefănică strânse bicileta mai tare şi rotinduse la 180 de grade, o lua din loc, nu reuşise însă să
parcurcă mare distanţă, când un Lada bej îi făcu aparişi chiar in parc mergând pe potecile
pietonale si florile tomnatice. Maşina se îndrepta direct spre ei, din ea se auzea chiuite şi muzica
anilor ’90, maşina nu parea să încetinească din potrivă aceleră şi era gata gata să lovească pe cei
doi copii, Stefănică împinse bicileta spre dreapta şi încercă şi el să se urce cumva pe ea departe
de pericol, dar căzu bicileta îi scăpase din mâini şi chiar în acel momenta Lada îl lovi violent iar
băieţelul zbură prin aer câţiva metrii, Ionica care aterizase într-un tufar şi ridicânduse îşi văzu
fratele la pămân, ţipă din rărunchi, era mica dar ceva... ceva îi spunea că tot ce se întâmplase era
de rău. Fugise spre corpul inert şi începu să plângă, puse capul însângerat, aproape mutilat la ea
în poală, tot strigândul pe nume, însă tot ce pute auzi era doa run murmur slab.
Îl mângia şi-l tot săruta, dar fratele ei muribund nu-i răspundea, tăcere se aşternu, până şi vântul
se oprise doar un plâns slab si o feredonare uşoară a unui cântec de legăn plutea prin aer. Cei din
maşina care după ce lovise copilul se lovise de un copăcel micuţ dar suficiet pentru a opri
maşina, se detmeticiră si văzură fapta comisă, fără să stea pe gânduri, porniră maşina, dar acesta
refuză să-i asculte, abia la a treia încercare motorul ei se trezi la viaţă, porni din loc, gata-gata să-
i lovească a doua oară pe cei doi.
Fetiţa continua să plângă când o voce străină înfricoşătoare de parcă cel ce pronuţase acele
cuvinte avea angină.
-F-uuu-giii! Ioanei îi trebui o clipă să înţeleagă că fratele îi vorbise, încetă să mai plângă şi
ascultă cu atenţie.
-Ioana, Nică îi spunea aşa doar când doarea s-o facă pe deşteptul sau când era foarte serios, în
ultimul caz se întâmplase cînd el o anunţase că părinţii lor nus... Iar acum din nou o veste proastă
se strecura printre buzele lui.

3
-Tan... Ana nu să vină... Fugi! Fugi, Nica! Băiatul închise ochii, lacrima ce o înghiţise mai
devreme se strecura usor pe obrazul lui murdar de propriul sânge. Acum vântul răbufni cu o
putere şi mai mare iar ploaia îngepu, picături măşcate reci şi grele îi cădeau în cap fetiţei, acesta
plângea. Nu înţelese ce însemna moartea, chiar şi după ce află de părinţii ei, acolo undeva în
creierul ei tot îşi mai imagina că o să vină, uşile de lemn se vor deschide şi părinţii ei iubitori vor
intra, acestă mică şi banală speranţă era legată de Nică, dar acum... Acum când ţinea în braţe
fratele ei mort, mai ales cum văzuse... vazuse cât de uşor murise. Acum trei minute se certau,
Ionelei i se părea că acele trei minute fusese demult, tare de mult, oare chiar avuse părinţi? Acum
nu era sigura de asta. Se simţea mică şi părăsită, dori să plângă dar ochii păreau secaţii. Apoi auzi
sunetul unei maşini, nu ştia de ce, dar era sigură că Lada bej se întorcea, se simţi în pericol, iar o
voce blândă din cap îi supunea să fugă la fel ca şi fratele ei. Lăsă cu grijă capul jos şi făcu câţiva
paşi înapoi, privi spre fratele ei îşi înghiţi un suspin apoi alergă în parc.
Îl traversă repede, ploaia îi udase rochiţa până la piele, era ultima rochiţă pe care reuşise s-o mai
păstreze, când venise la orfelinat i se pradase aprope toate hainele, „Aişea toţ îi egali!” spuse
Papugaika, atunci. Acum ar fi dat totul până si rochiţa asta verde pentru aşi păstra familia, dar
nimeni nu iar fi putut accepta oferta.
Papucii ei erau plini cu apă şi o făcea pe mica fetită să cadă jos, atunci văzu că era un spatiu mic
dintre două clădiri acolo nu ploua, Nica se strecură înăuntru. Se făcu covrig lâgă peretele rece
încercând să se încălzească.
-Şini acolo? Răsună o voce grea, provene din celant capăt, dar şi de aici fetiţa simţi mirosul
scârbos de alcool, stomagul i se întoarse pe dos şi simşi că supă sărăcăciasă mâncată maa
devreme era pe clae să se înoarcă.
-Pleacî, de aişea! Spuse vocea ameniţător ridicând un băţ. Dar Ionica nu doarea să iasă înapoi în
ploia ce mare, se ghemui mai mult sperând că n-o s-o mai vadă.
-Tu şi... n-auzî? Repetă vocea.
-Şi m-a i? se auzi încă o voce somnoroasă de femeie.
-Uiti, goneşte-o fă! Atnci un fulger lumină micul spaţiu şi Ionelă văzu un bărbat păros murdar şi
cu ochii roşii îmbrăcat numai în zdrenţe cu flutura prin aer cu un baston, lângă el stătea o femeie
la fel de murdară.
-O fetiţă! Exclamă acestă cu o uşoară urmă de entuziasm femeia. Cum te chemă? Nica nu-i
răspunse.
-Afarî! Dă-o, afarî! continua bătrânul să flutre bastonul peste care femeia lovi, astfel bătrânul
încetă să mai mişte măcar un deget. Văzând ca copila tot tăcută si îngrozită era femeia spuse cu
un glas mlădios.
-Nu-ţ fac nica! Cum ti numeşti? Urmă o pauză în carte toată lumea de acolo pur şi simplu se
holba un la alta, femeia rupse tăcere din nou.
-Pi mini mă cheamă Ga... Madam Galina, bătrânul chicoti şi primi pentru asta un cot, aista, artă
spre bătrân cu un fel de dezgust, soţu meu Alexei. Fetiţa nu dădea semne că ar fi fost acolo. Însă
femeia nu se supără şi contiunuă.
-Frumosă rochiţă mai ai! Tato cred-i bogat....
-Tata e mort. Spuse în aceişi clipă fetiţa, Si mama, Nică... se parecă glandele lacrimale repede îşi
isprăveau lucru. Femeia tăcu, dar nu pe mult timp.
-Orfanî eşti. Ionica nicodată nu se gândise la cuvântul asta în pofida faptului că-l auzise de multe
ori, acum îi era imposibi sa-l ignore.
-Eu tot fără mamî şi tatî am crescut... răsună vocea bărbatului, însă fu imedia înăbuşit de cel al
femeii.
-Pi tini nimini nu ti întrebî.l atunşea era râzboi da acu pi vremi di paşi.
-Şi vremi di paşi, şă? S-o dus paşea şi n-ai auzît cî s-o dus Pridnistrovia cu tot cu şovetişi... vai di
capu nostru.
-Închide tu odatî gura di parcî mari lucru ai pierdut şăf di colhoz!
Cei doi se certau încet, cum ai face pe ascunselea să nu te prindă cineva, de aceia Ioana adormi.
Parcă uidând de ea cei doi boschetari îşi aduceau aminte, cum se căsătoriseră pe atunci trăiau la

4
camin, ambii orfani de război, învăţau la politehnică, nu avuseră copii acum după prăbuşirea
imperiului sovetic veneau la oraş să mai cerşescă coasa ai mic şi lotu de pământ nu-i pute nici pe
departe hrăni.
Era dimineaţă, soarele răsărea mai frumos, parcă cerându-şi iertatre pentru furtuna de ieri. Cei
doi boshetari adormiseră acum doar soforăitul lor la unison se auzea, Nica se trezi şi primul lucru
pe care-l sesiză era că nu-i place mirosul aşa ieşi afară, privi către soare şi zâmbi, iar apoi îi
aduse aminte, ca printr-un portal al timpului ea văzu coşmarul la care asistase aseară, însă nu
îndrăzni să plângă şi hotărî să se întoarcă la internat, porni dar după cinci paşi se opri, unde era
internatul? Aseară prin ploaie nu-şi mai aducea aminte pe unde o luase, se hotărî să găsescă
parcul şi aşa o să ajungă, nu îndrăznea să întrebe acei oameni mari si indiferenţi ce treceau pe
lângă ea.
Brusc un miros de clătite se plimba prin aer, îşi aduse aminte cum mama obisnuia să-i coacă
dumnicile fără magium sau cicolată, aşa goale erau bune. Ghidată de miros acesta îl urmă, ajunse
la coltul străzii unde miros de ceai, cafea şi ţigări se întîlneau.

George Sinclair, un francez în jur de 50-60 de ani, cu părul cărut ochii albaştrii, iar pe faţă îi
lipseau orice urmă de riduri. Era îmbrăcat la patru ace într-un costum negru cu cămaşă albă si un
papillon negru, din buzunarul sacoului avea un serveţel alb imaculat brodat cu fire auri. Savura
cafeaua făra zahăr mâncând clatitele cu poftă. Atunci simţi o privire, el mereu simţea priviri, era
o fetiţă într-o rochie verde murdară, dar oricum arăta foarte drăgălaş chiar si părul ei blond ravăşi
şi ochi verzi. Bărbatul îi zâmbi priteneşte apoi văzând că nu primeşte nici un zâmbet înapoi supse
cu o voce incredibil de frumoasă, care nici pe de parte nu se putea compara cu cel al Zoei,
Papugakăi sau al boschetarilor de aseară, era prima voce ce suna blând.
-Vino, fetiţo! Vrei o clătită. Pe o secundă Ioana şovăi dar mirosul era atât de bun şi ademeitor
încât nu rezistă lu clătită, apoi ruşinată o puse la loc, bărbatul privi perplex.
-Ce e? Întrebă el simplu.
-Nu... nu m-am spălat pe măini. Recunoscu Ioana privind în jos, bărbatul zâmbi cu o admiraţie,
ridică mâna şi-i şopti ceva femeii chemate peste două minute acesta aduse un bol cu apă căldută
şi un prosop curat, Ionica se spălă pe mâi facându-se comodă la masa bărbatului.
-Eu sunt, George Sinclair întinse mâna bărbatul. Gestul o făcu pe micuţa fetită să-i răspundă.
-Nica... Nica Racoviţă. Spuse ia mai mult soptind.
-Nica!?
-Ionica!
-Ahhh. Jeanne!
-Nu, Ionica.
-Cum spui tu. Deci Je... Ionica, vrei o ceaşcă de ceai? Din ultimiile luni acesta fusese una dintre
cele mai frumoase dimineţi. Nu ştia singură cum Dl. Sinclair reuşise să afle de la dînsa totul, pe
chipul acestuia se citea un sincer sentiment de compătimire. O întrebase dacă dorea să fie dusă
înapoi la orfelinat, dar Nica îşi amintea de patul vecin şi mâna care nu mai era s-o strângă şi îi
răspunse sigură pe sine „Nu.” Apoi bărbatului îi veni o ideie.
-Ce zici dacă vii cu mine? În Faranţa! Vei fi eleva mea. Sinclair nu o presa o întreba de parcă ar
fi vorbit cu cineva mare şi asta o facu să răspundă pozitiv, avea încredere în acest domn ochii
albastrii îi aminteau de tatăl ei. Atunci bărbatul se sculă şi se scuză ca un adevarat gentilman, se
duse să de un telefon în timp ce micuţa îşi sorbea ceaiul si mânca clătitele.
Într-o ora ea era deja splată si îngrijită de o bătrână Ileana ce lucra pentru Sinclair, acesta îi
splase rochiţa, dar o îmbrăase în alta de culoarea piersicii. Aprope o două săptămâni Ionela stătea
în acel drăguţ apartament cu Dl. Sinclair si Ileana, până într-o dimineaţă când bărbatul îi suse că
va trebui să plece, fetiţa se speriase, dar George se grăbi s-o linştească, vor merge în Franţa,
Paris. Ionela era prea mică să înţeleagă, dar printr-un mod sau altul, bărbatul reuşi s-o scoată din
ţară, sub numele Jeanne Sinclair.

5
Apartamentul din Chişinău a lui George Sinclair nu era nimic pe lângă cel din Paris, cel din urmă
era de vreo patru ori mai mare şi elegant, o bibleotecă bogată şi imensă, propriul dormitor, până
si Ileana cu celantă servitoarea aveau fiecare câte o cameră.
Sinclair nu era genul care economisea, spunea deseori că are doar o viaţă şi nu vrea să şi+o
irosească ca Avarul lui Molière.
Până la şase ani Nica se ocupa numai şi numai de carte, reuşise să înveţe franceza vorbind-o fără
accent şi era pe cale să cunoască engleza şi germana. Într-o dimnineaţă George îi spuse.
-Ionela, am să fiu sincer cu tine, eşti foarte inteligentă şi plus şi drăgălaşă, e un avantaj pentru
meseria mea, pe care vreau să ti-o predau.
-Ce measerie?
-Vezi eu nu m-am nascut bogat, ci într-o banală familie de la ţară aş fi putut acum să fiu un ţăran
cu cinci copii poate şi nepotii, ei bine nu nepotii noi fi eu aşa de bătrân, ambii răseră cu poftă la
gluma super uzată care meru răsuna ca nouă.
-Eu însă, continuă el, nu m-am mulţumit cu atât am dobândit tot ce am vrut şi niciodată nu m-am
oprit, prin toate mijloacele posibile. Ioana stătu un pic pe gânduri privindu-l apoi întro secundă
guriţa i se deschise şi ochii i se făcuseră mari de mirare.
-Stai, puţin! Eşti...eşti cumva hoţ. George zâmbii cu colţul gurii.
-Aş prefera maestru al subterfugiilor. Vezi tu sunt hoţi de buzunar hoţi parşivi şi nemiloşi hoţi cu
stil şi filantropie, eu fac parte din ultimii.
-Totuşi, nu înţeleg! Hoţ tot hoţ.
-Primitif ! Exclamă Sinclair, e ca-n Robin Hood doar cu mai mult stil. Alese o carte de pe rafturi
şi o îmână.
Ioana tot nu înţelegea, dar avea să înţeleagă fiindcă odată ce împlinise 7 ani un antrenament
zilnic o făceau şi pe ea o maestră al supterfugiilor.
Începuse cu giumnastica, apoi şi cu scrima, învăţase să folosească si arcul, mai juca şi şah şi
citea foarte mult. Atunci ea înţelese difernţa dintre un hoţ de buzunar şi cine urma ea să devină.

Ingerul cazut
Ioana îşi strânse şireturile şi oftă, exerciţiul ce urma era ca un examen pentru ea. Îmbrăcată de
sus până jos în negru, până si părul ei blond era strâns într-o cagulă. Era imposibil s-o vezi în
acea cameră întunecată în care doar nişte luminii provenite de la laser se plimbau din col-n colo,
făcând sarcina Ioanei şi mai grea.
Aceasta se apropie de lumini răsuflă încă odată şi porni spre ţintă, era ca puful unei păpădii,
uşoară dar agilă şi rapidă, îşi folosea toate membrele pentru a ajunge şi într-un final trecu de
bariera din laser , ajungând lângă un picior din argilă pe care stătea un pahar mare cu îngheţată
de căpuşune, preferata ei, privi prin prejur pentru a găsi linguriţa, dar acesta lipsea, atunci se
întoarse şi văzu pe George cu una în mână, şi îi înţelese şiretlicul.
Micuţa Nica deveni agila şi şireata Oana, la doar cinsprezece ani ştia deja tot ce trebuie să ştie un
maestru. Începuse, pe cât de banal, cu furatul din buzunare, avea nevoie doar să se îmbrâncească
cu potenţiala victimă pentru al lipsi de portofel mobil şi alte lucruri de preţ, dar cel mai adesea îi
trebuia acestă practică pentru sustragerea ecusoanelor, pentru a pătrunde prin efracţie.
Sinclair cum şi afirmase nu era nici pe departe un simplu hoţ, iubea arta şi cea mai mare parte
din păzile sale erau tablori, jurnale, vase şi alte obiecte de artă. În casa lui de la ţară super dotată
cu toate sistemele de securitate, avea cea mai mare colecţie private de obiecte de preţ, puţin ştiau
asta, dar din fericire Sinclair nu era lăudăros.
Câte odată furau diferite formul secheme, fiind angajaţi pentru asta, de aceia pentru a scăpa de
acolo, Oana se învăţă să escaladeze clădiri, şi atunci când era în liberă cădere sărea de pe una
fiind legată doar de o funie, atunci simţea că zboară gânirile şi grijile dispăreau, era doar aerul
puternic ce o mângia, simţea că zboară şi că totul absolut totul poate să facă.
Aşa anii trecură şi micuţa şi neajutorata Nica deveni mlădioasa şi puternica Ioana.

6
Era dimineaţă, în apartamentul spaţios pe pereţii căruia atărnau fel de fel de tablori minunate de
la pictori anonimi până la cei mai cunoscuţi. Ioana îşi savura cafeaua negră fără zahăr fără
biscuiţi, aşa cum îi plăcea, alături de ea mentorul ei citea dintr-un, pe prima pagină se vehicula
despre prădarea unei colectii private din Florenta, dar mai ales de disparitia unui prototipul lui
David făcut chiar de marele maestru Michelangelo. Se vehicula ca hoţii ar putea fi nume destul
de cunoscute în lume intrelopă, dar poliţistii refuză să de-a declaraţii, totusi potrivit unor surse
hoţul poartă porecla Nemo, „BANUITII N-AU FOST DEOCAMDATĂ REŢINUŢI” Anunţa
ziarul în ultima lui frază.
-Mă îndoiesc că vor fi. Râse George cu poftă. Apropo de unde ştiu că am fost noi? Ridică o
sprânceană văzând-o pe Oana cum chicotea.
-Jeanne!
-Mai lasă-mă tu cu Jeanne. Dacă nu lăsam semnătura acolo am fi fost nişte anonimi, ce nu-ţi
place popularitatea? Lasă, ştiu că-ţi place.
-Da.. Nu... Ma rog, nu contează, dar trebuie să fim mai atenti.
-De când eşti atât de cumpătat?
-Nu strică niciodată.
-Nu mai fi... posac.
-Ioana... se reţinu pe o clipă bătrânul, cred că ar trebuiii să ştii, inspiră adâncă lăsând uşurel
ziarul pe masa din crin şi îşi luă o atitudine serioasă. Oana ştia că el face aşa doar când îi
comunica o veste proastă, aşa că se pregăti s-o audă.
-Ce e? Întrebă cu jumătate de voce fata.
-Doniphan... a fost arestat. Spuse într-un sfârşit Sinclair.
-Cum... arestat?! Marele Doniphan! Cred că a făcut el vreo prostie... spuse într-un final ea găsind
unica explicaţie logică.
-N-a făcut el nimic. Da era un haker strălucit, dar asta e. Ştii ţi-am povestit despre dectectivul
Basco?
-Cel de la Interpol? Tot n-am reşit să-mi dau seama de ce numele lui îmi aminteşte de un câine
dintr-un desen animat, dar care...
-Nu e amunzant, Jeanne! L-au însfăcat pe unul dintre cei mai apropiaţii cooperatori de-ai
noştrii...
-Apropiaţi, ridică Oana o sprânceană privind cu neîncredere, eu nici măcar nu ştiu cum arăta.
-Ei bine peste câteva zile când presa va nota acest incident însfârşit îl vei vedea, dar până atunci,
poate ar trebuii să ne mutăm undeva.
-Hai de la casa ta de la ţară.
-O ideie minunată, haide şi mai aproape de Lyon, sediul Interpolului, cred... că cel mai bine ar fi
peste hotare, doar o vreme... ridică el încet palma pentru a o linişti pe Jeanne, care deja doarea să
de-a o replică de dezaprobare.
-Şi? Urmă acesta după o vreme. Unde ne vom duce, în Moldova? Spuse pe un ton glumeţ
zâmbind, lucru ciudat pentru ea, George nu zâmbea ci avea o faţă serioasă.
-Glumeşti, nu?
-Cred că ar trebuii să-ţi vizitezi în sfârşit patria, Ioana se făcu roşie la faţă, apropo a fost ideea ta.
Da, da, nu tu ai spus că ultimul loc unde ne-ar găsi cineva ar fi Moldova, păi uite eu m-am
gândit.
-Dar...
-Am şi cumpărat un lot de teren, şi visul meu de a deschide un muzeu se parecă va fi în sfârşit
real. Păcat totuşi de lucrurile care nu pot să le expun din pricina modalităţii prin care le-am
opţinut, dar nu-i nimic sunt sficient de egoist ca să mă bucur singur de ele.
Ioanei nu-i plăcea ideia, dar avea încredere în mentorul ei şi de aceia îi zâmbi ştiind că atăta timp
cât vor fi împreună nu conta unde.
-Apropo de detectivul ala... Basco, cred că mai tare i-ar merge Scooby Doo.

7
-Ei nu te lega de Scooby Doo! E ceva sfânt. Şi aşa era pentru bătrânul Sinclair înebunit după
aveturile vânătoarilor de fantome, mereu comarându-şi meseria cu cea a personajelor. Spunând
că „în spatele oricarui mister se afla ce mai banală soluţie şi răspuns.”
Nici lui George Sinclair nu-i plăcea ideia de a părăsi Franţa, însă evenimentele recente îl obligau
să o facă, situatia de fapt era mult mai gravă decât i-o relatase ficei lui adoptive.

Dar înainte de a se muta definitiv mai aveau un lucru foarte important de făcut.
Camera era atât de întunecată încât cu greu ai fi putut observa ceva în întuneric, până şi aerul era
uscat, iar liniştea din prejur ar fi afectat pe oricine. O tactică psihologică absolut genială, orice
deţinunt ar fi cedat.
În sfărşit uşa din fier scârţâi şi după ea aprură doi bărbaţii, o lumină puternică se aprinse de-
asupra crestetului roşcat ai băiatului, n-avea mai mult de 20 de ani însă şi la acestă vârstă reuşise
să facă destule infracţiuni. Cei doi se aşezară încet având un portofoliu negru in mână ficare.
-Deci, Donald Pimplebottom, Doniphan Danbry sau preferi Mainoire? Cel ce era posesorul
acestor identităţi nu răspunse nimic oftă şi îşi schimbă privirea. Însă poliţistul nu cedă aşa
simplu.
-Totuşi, Doniphan, băiete, eşti de o seamă cu nepotul meu. Vezi cât de gros e portofoliu? Ajunge
să-ţi scrii memoriile, râse cu subînţeles. Eu sunt de partea ta, îşi ridică el mâna şi şi-o puse pe
piept, sigur nu vrei să stai la pârnaie pentru alţii.
-Pentru alţii, frate...râse hakerul, acolo sunt memoriile mele, nu? Arătă el cu mâna spre portofoliu
de pe masă.
-Nu chiar, răsună vocea rece a celuluian detectiv, acolo sunt şi cineva mai important decât tine.
Tu... făcu o pauză privindu-l preţ de câteva secunde, ce ai? Aha, aruncă el o privire prin
portofoliu, descărcarea fişerelor ilegal, urmărirea nelegitimă a transferurilor bancare, atac viral
asupra unor companii... dacă mă întrebi pe mine, poţi primi ani grei sau poţi scădea considerabil
anii, până la ceva mult mai avantajos

Avionul privat a aterizat pe pista pustie a aeroportului, uşa se deschise şi un angajat se grabi sa
aducă scara. Într-un costum albastriu cu ochelari de soare foarte elgant se putea zice chiar într-un
mod nobil, coborî dl. Sinclair cu un zâmbet zeflemitor afişat larg pe faţă. În urma lui pretinsa lui
fică Jeanne Sinclair nu părea prea încântată, aerul i se parea mai greu şi inima începu să-i bată
puternic de o emoţie pe care nici ea nu o dorea s-o recunoască. Privi în jur dejamăgită, nu vedea
mare lucru pe treitoriul aeroportului, dar ceia ce vedea nu-i prea facea plăcere. Când încă zburau
de asupra României se gândise pe o secundă, la emoţia puternică pe care ar fi putut simţi atunci
când va păşi pe pământul matern, dar în schimb simţea doar un dezgust, genunghii refuzau să
mai meargă şi un fior de rece o cuprinse. Mentorul ei observând sfiala bruscă a elevei sale o
îmbrăţişă patern şi o conduse cu paşi mici şi timizi spre maşina care aştepta. Văzând limuzina
lungă lucioasă şi neagră îşi înaăbuşi un zâmbet şi-l întrebă pe George.
-Ce-ai spus despre faptul că ar trebui să nu atragem asupra noastră atenţia? În acest răstimp
Sinclair coorndona oamenii care aşezau cu mare grijă marile lăzi de lemn cu inscripţia Tre
fragile.
-Te rog, scumpo... aici toată lumea merge cu maşini... Ei, tu ce crezi că duci acolo, cărămizi?
Cum spuneam eu cred că am fi ieşit mai mult în evidenţă dacă am fi mers cu o maşină ordinară.
-Când o să înceteze să mă mai uimească ţara asta?
-Vezi ţi-am spus c-o o să înceapă să-ţi placă aici.
-Ştii bine că urăsc să fiu luată prin surprindere, urăsc surprizele! Spuse acesta urcând în limuzină,
chiar şi luxul din acestă n-o putu scoate din şocul cultural în care căzuse. Maşina o lua din loc
urmată de o dubă şi un camion. Drumul părea surprinzător de bun, încât Oana îndrăzni să scoată
capul pe fereastră pentru a vedea faimoasele Porţi ale Capitalei şi îndată regretă, aceste cladiri,
cu siguranţă originale în arhitectură, dar doar originale păreau vechi murdare şi părasite, iar din
primile secunde in care limuzina intră oficial în Chişinău sutele de panori publicitare, magazine
şi farmacii la tot pasul oboseau ochii, astfel se ascunse în limuzină.

8
Peste aproximativ 40 de minute maşina se opri în faţa unei clădiri minunate. Când Oana coborî
nu putu să-şi înabuşe un waw!. Cum reuşi George în doar trei luni să edifice o asemenea
minunăţie? Cinci etaje îmbodobite cu o architectură, extraordinară o combinaţie între vechi şi
nou, geamuri rezistente ce oglineau marii copaci ce erau în faţa clădirii, usile si ramele dintr-un
lemn roşu ce lucea iar faţada era împodobită cu flori sculptate, treptele de un alb imaculat ce
formau un semicerc, la ficare capăt pe o treaptă adiacentă stătea câte un gragui, Ioană râse cei(la
sigur foarte numeroşi) nu vor înţelege stilul gotic a acestor trepte, aproape îi părea rău că nişte
fantici religioşi vor putea distruge aceste monumente, dar sigur doar dacă nu vor fi nişte imbecili
absoluţi facând asta sub vizorul a 4 camere de supraveghere. Atunci când eşti un hoţ specializat
de muzeie îţi trebuie doar câteva secunde pentru a vedea asemen ea pedici, de aceia mai târziu
văzu denumirea muzeului ce o făcu să râdă.
-Muzeul Artei Culturei? Puse accent pe ultimul cuvânt.
-Ce? Ridică din umeri George.
Cele două uşi de un roşiatic închis se deschise larg şi Oana putu vedea alte camere de
supraveghere de ultimă generaţie şi în jur de 5 senzori de mişcare si temperatura, însă nu putu să
evite cele câteva obiecte expuse în cutii de sticlă cu laser. UN pumnal turcesc pahare din argint,
manusrcise, mici sculpturi şi bijuterii.
-Primile parterul si primile trei etaje vor fi expuse obiectele de artă, în subsol vor fi păstrate o
parte din celelante, inclusiv acolo va fi şi cetrul de securitate, ultimul etaj sunt apartamentele
noastre sper să-ţi treacă mutra asta acră şi uimită şi să mă ajuţi cu detalii. Am obţinut deja licenta
peste două săptămâni Muzeul de Artă Universală se va deschide.
-Cum ai reuşit, în doar 14 săptămâni?
-Poţi să construieşti şi un zgârie nori în centru Chişinăului sau pe un deal de pargină dacă ai
suficienţi bani şi creier pentru ai folosi.
Patru zile fuseseră necesare pentru despachetarea tuturor obiectelor de artă de la picturi de
Gericault, Fuseli, Constable , Fenoir, Igor Vieru până si un Van Gogh, dar şi mulţi pictori
necunoscuţi, unelte casnice din preistorie, bijuterii, sculpturi religioase, arme, vase etc. Însă îi
placea acest lucru să fie înconjurată de obiecte vechi cu atâta energie şi mister în ele.
În ajunul deschiderii muzeului totul era gata, sistemul de securitate era de nepătruns, toate
obiectele bine localizate şi puse la punct, muzelul sclipea şi parca abia aştepta să fie deschis.
Dimineaţa era nespuns de călduroasă pentru septembrie, George plecă la o editură pentru a lua
invitaţiile speciale, ce întârziase mult, trebuiau distribuite urgent. Oana profita de absenţa lui
pentru a mai lenevi în pat, când zgomotul soneriei, o obligă să se trezească. La fel ca într-o
armată, ea era antrenată în doar câteva secunde să-şi îmbrace echipajul, aşa că în mai puţin de un
minut deja deschidea uşa. Trei tineri în uniforme stranii cu cutii în mână intraseră pe loc, primul
întrebă privind cu admiraţie în jur.
-George Sinclair?
-Oare aş putea să fiu eu George Sinclair. Îi răspunse ironic fata somnoroasă.
-Vorbiţi româneşte? Părea uimit, apoi se dezmetici după ce o privi îndelung fără a clipi. Sunt
Sebastian Deleanu, am fost trimis aici pentru a aduce coletul solicitat de dl. Sinclair.
-Ou! Eu sunt custodele... se opri observând că nu avea ecusorul, Jeanne Sinclair. Răspunse ea
într-un sfârşit mânei întinse.
-Deci, unde să ducem cutiile? Întrebă alt băiat în uniformă.
-Vă arăt imediat, urmaţi-mă. Nu era vorba de un singur colet?
-Tatăl dumnevoastră a solicitat ziarele basarabene şi româneşti din ani 80-95, pe care le avem în
arhivă, le-ar fi mult mai bine într-un muzeu. Oana oftă, nu doar că nu va mai avea timp să-şi
continuie somnul ci şi va fi nevoită să sorteze ziarele după dată. Cele trei cutii abia ce-şi găsiseră
şi ele un ungher prin mormanul de pachete şi lăzi cu paie. Oana îşi luă agenda cu sutele de
bileţele memento, încercând să găsească ce va face cu ele, când tânărul Deleanu care încercă
ultimul să iasă din camera plina de cutii din carton şi pachete de plastic, acesta neitenţionat o
îmbrâncise, iar agenda cu toate bileţelele ei zburaseră prin coridorul îngust. Sebastian se aplecă
repede pentru aşi repara greşeala, în timp ce Oana se trezi cu portofelul lui în mână, din instinct

9
fără să-şi de-a seama îl sustra într-o milisecundă din buzunarul de la geaca lui neagra, curioasă îl
deschise şi-şi înabuşi un ţipăt, acolo era un buletin cu datele personale şi cu inscripţia
INTERPOL. Se aplecă şi ea strângând în grabă toate bileţelele aruncând şi portofelul printre ele.
-Îţi aparţine? întrebă ea luând portofelul de pe jos de parcă nici nu l-ar fi văzut, reuşind să strângă
toate bileţelele şi să le pună printre paginile agendei.
-Da! oare cum a căzut? Eram sigur...
-Oh, Doamne! Cât e ora trebuie să primesc şi sampania. Îl întrerupse repede Oana mergând spre
ieşire mai mult alergând, afişând un zâmbet fals, pe care cu greu reuşea să-l facă mai real.
Celanţi doi colegi ai lui Sebastian plecaseră deja, acest însă încetini şi o întrebă pe Oana puţin
emoţionat.
-Poate ne vedem cumva...
-Amm... poate.
-Ei, bine dacă vrei, eu ştiu să-ţi faci noi prieteni aici, cartea mea de vizită. Şi-i îmână cartela cu
numele său.
-Comisia de investigare a Crimilor Comuniste? Citi fata funcţia de pe hârtia albastră.
-Da, un fel de hoby. Zâmbi el dezvăluindu-şi dinţii într-un mod înfricoşător pentru Oana.
-Ok, pa! Închise ea uşa repede pe deasupra încuind-o, oftă verificând-o şi totuşi nu părea nici pe
departe uşurată, în muzeul ei fuseseră trei agenţi Interpol. Aşteptă nervoasă în jur de o oră până
veni George, nu-i deschise lăsând-l singur să intre. Acestă părea într-un mod ciudat foarte
mulţumit.
-Bună, am fost la editură invitaţiile arată grozav , ce-i drept am văzut doar un model, celelante au
fost încă de ieri seara trimise, apropae toţi au confirmat.
-Super, spuse Oana care nu încerca nici măcar să mimeze un entuziasm.
-Hmm, s-a întâmplat ceva?
-Ştii? Da, s-a întâmplat ceva, ţi s-a adus ziarele.
-Zău şi cum sunt? Jeanne luă o poziţie mai solida, bătând cu piciorul în pământ de nervozitate.
-Nu cotează, îl întrupse pe George înainte ca acesta să înceapă ridicând o palmă în aer în semn de
stop.
-Ceia ce conteză... e cine le-a adus, George părea confuz, trei agenţi Interpol! Pe unul îl chema
Sebastian.... Doamne i-am uitat numele.
-Deleanu! Îi răspunse Sinclair, brusc foarte amuzat.
-Da, şi mi-a dat o carte de vizită.... Comisia...
-Ştiu scumpo cine e, am auzit e un tânăr foarte agreabil, nu?
-Ce contează e Interpol! Asproape ţipă fata.
-E Moldova, scumpo! Subit acest argument o convise pe Oana care reuşi doar să murmure un
„Hmm” văzând că fata s-a linştit George continua să vorbească despre treburile muzeului.
-Deci cum spuneam, invitaţiile au fost trimise, dar totuşi cam târziu şi nu e politicos...
-E Moldova, George!
-Bien, ma cher. E cam deplasat argumentul dat.

Revelatia
Luminile candelabrelor făceau admosfera din muzeu placută, invitatii sorbind şampanie sau vin
admirau obiectele de artă exspuse la vitrine, cu elvavie sorbind din bătura spumantă sau vinul
dulce. Politicieni, oamenii de cultură şi artiştii erau prezenţi, pozau şi dădeau interviuri, toţi
păreau încântaţi de muzeul nou-deschis, ceia cel făcu pe George să fie mai elogios ca niciodată.
A doua zi în presă apărură doar articole pozitive despre locul în care oamenii de cultură trebuia
neapărat să-şi petreacă timpul. În muzeu apăruseră primii vizitatori ce se plimbau agale de la un
obiect la altul. Tot colectivul angajat se reducea la doi paznici ce lucrau pe ture, trei ghizi şi o
casieră, George se ocupa de venituri şi cheltuieli, iar Jeanne era custodele, răspunzând de
sistemul de securitate, fiind o hoaţă profesionistă ştia toate lacunele chiar şi din cele mai măreţe
fortăreţe de securitate. Însă fiindcă noul muzeu nu prea avea suficientă popularitate pentru a fi
ţinta unor hoţi, Oana era relaxată.

10
Pentru aşi omorî timpul, care după părerea ei, trecea prea repede, aranja în totul din debara din
subsol, când găsi cutiile cu ziarele româneşti şi basarabene, îşi aduse aminte că Geoge plănuia o
anexă la muzeu unde ar fi fost o bibleotecă cu cărţi rare în limbile latine unde şi ziarele vechi ar
fi fost deopotrivă. Deschise o cutie la întâmplare citind relativ titlurile de pe prima pagina a unor
ziare vechi şi îngălbenite, evenimetele relatate proaspăt atunci ce acum erau istorie, Destrămarea
imperiului sovetic, războiul de pe Nistru, felul naiv al oameniilor care credeau în schimbarea din
Basarabia care şi aşa nu avuse loc, abnegaţia pentru cauza lor, articole bune de la care presa
actuală ar fi avut multe de învăţat. Trecuse mai bine de două ore de când Oana citea relatarea
evenimentelor mai mult sau mai puţin cunoscute, când ziarele setreminară şi la fundul cutiei
rămase ultimul din 89 „Luceafărul literar” pe prima pagină era o fotografie în grup unde în jur de
30-40 de tineri zâmbeau fericiţi, cine erau acum ce făceau, şi unde erau? Aceşti proaspeţi
absolvenţi ai Universităţii de Filozofie din Iaşi. Oana parcurse fiecare chip şi se opri la un tânăr
din rândul doi al patrulea din dreapta, avea sentimentul că-l cunoaşte de undeva, chiar şi la o
depăratare destul de mare de locul unde era fotograful şi în plus mai era şi poza alb-negru dar
sentimentul că a cea persoană care râdea jovial era mai clar decât un acvamarin.
-Jeanne! Strigă subit George, Jeanne!
-Aici sunt. Spuse ea apatică privind la acel chip.
-Foarte bine, te poţi duce te rog la redacţia Adevărul, am luat o colecţie de cărţi pentru bibleoteca
noastră în română. S-a întâmplat ceva?
-Aaa, nu. Spuse Oana aruncînd ziarul în teancul mare de alături ridicându-se brusc în picoare
revenind la realiate.
-Sigur? Întrebă acest meticulos, Ioana ştia cât de greu să scapi de George când acesta bănuieşte
ceva aşa că trecu în defensiv şi spuse.
-Sigur, am să i-au maşina ta. Se strecură pe uşă afară lasân ecusorul şi luându-şi geaca.
Era aproape oara nouă dar ceaţa persista şi nu părea că va ceda soarelul care se ascunde undeva
prin crusta ce acoperea cerul.
Ioana coti după colţ şi fu orbită pe o milisecundă de luminile puternice, chiar şi în ceaţa
abudentă, gerofarurile maşinilor de poliţie şi a ambulanţei parcă deschise o gaură gălăgioasă în
ceaţa dimineţi. Era evident că avuse loc un accindent, Oana oftă adânc porini GPS-ul şi alese
varinata B, leneş motorul se reporini şi şoferiţa alese o stradă adiacentă.
Brusc o greaţă o cuprinse ce se inensifica cu fiecare metru parcurs de ea, simţi că va vomita,
mirosul de lămâie din maşină nu o ajută, parcă neregulamentar, doar fiindcă simţea nevcoia sa
respire puţin aer însă când ieşi afară greaţa nu dispăru ba dimpotrivă se simţea şă ameţită gata
gata să leşine. Privi prin prejur în speranţa că va găsi un ajutor de la trecători din preajmă. Şi pe
loc uită de starea în care se află împrejurimile, clădirile noi şi vechi, copacii până şi drumul prost
făcut îi dădea o senzaţie de deja-vu şi atunci ca o călătorie în trecut printr-o viziune, toată materia
dim prejur intră într-o ceaţă şi mai adâncă aproape neagră. Totul se învârtea prin prejur şi îşi
schimba forma clădirile păreau mai noi sau dispăreau copacii înverzeau şi deveneau mai mici,
panourile publicitare pur şi simplu dispărură, Oana auzi scârţâitul unei biciclete şi ţipetele a doi
copii şi zări apoi trecând prin curtea ce cândva fusese un parc, apoi auzi motorul gălăgios a unei
maşini sovietice şi zgomotul impactului acestia cu băieţelul, murmurul fetiţei şi tăcerea
muribundă a băieţelului. Imaginea dispăru ca şi senzaţiile neplăcute, până şi ceaşa parcă se mai
retrase. Dar parcă îngheţată, Ioana stătea pe loc fără a mişca un deget lacrimiile se scurgeau ca
dintr-o cascadă pe faţa ei. Cum putuse uita atâţia ani dăruiţi escaladărilor zgârâie-norilor pentru
lucruri de preţ, atunci când se arunca în gol agaţată doar de o frânghie doar atunci simţea
oarecum o frică o amintire neclară ce-i provocă durere, dar care o intriga dorind să afle ce e
gaura neagră din trecutul ei. În ultimii ani se gândea că se născuse Jeanne Sinclair trăise cu tatăl
ei George şi guvernata Ileana, acum se gândea că trăise într-o minciună perfect făurită de ea. Însă
era o viaţă pe care ar fi putut s-o trăiască cine ar fi fost dacă...
Maşina se oprise brusc în faţa muzeului, din ea ca o săgeată ieşi Oana pătrunse în muzeul fără a
o saluta pe femeia de la casă care privea focusată o telenovelă, trecu şi pe lângă paznicul Oleg ce
încerca să rezolve o itegramă, însă doar George observă starea descumpănită care se citea atât de

11
evident pe chipul lui Jeanne, care după ce ieşi din starea de inerţie în care stătuse ceva timp,
acumulă o cantitate imensă de energie, şi cei permitea să alerge de-a dreptul prin muzeu. Coborî
în subsol, intrând apoi în debara, răscoli printre teacurile de ziare până ce găsi ziarul de care are
nevoie. Căzu în genunchi căutând chipul de care avea nevoie, apoi zâmbi cu colţul gurii când în
sfârşit îl găsi. În tocul uşii apăru George îngrijorat care nu îndrăznea să o întrebe ceva pe Oana
care se făcu mică privind de parcă ar fi fost sub hipnoză.
-Ma cher... îndrăznit să spună într-un sfârşit omul. Ce s-a întâmplat? Mult timp aşteptă un
răspuns până când apatică Ioana spuse.
-E Ştefan Racoviţă, spuse ea mai mult şoptind, arătând spre tânărul ce zâmbea plin de viaţă.
-Racoviţă? Aaa... asta-i... e cumva?
-Da, răspunse la întrebare necompletă a bătrânului, e tatăl meu... şi se miră de parcă abia acum
desoperise asta.
Vântul sufla uşor făcând frunzele si câteva pungi să alerge de colo-n colo. Păsind încet pe strada
întortochetă Ioana se gândea doar că curând iarna va veni de-a binelea iar ploiele lungi şi dese se
vor transforma într-un viscol nencetat, alături de ea mentorul ei cu mâinile la spate cu obişnuia sa
mearga, se gândea cu totul la alt ceva. Până astăzi Jeanne niciodată nu vorbea despre familia ei
biologică, când George încerca aducă subiectul, ea subtil trecea repede la altul, iar acum acestă
poză veche dintr-un ziar din Iaşi provocase o explozie de emoţii, pe care nici el nu le înţelegea,
ba gelozie paternă, ba bucurie ca Oana în sfârşit devenea mai obiectivă.
O haită de maidanezi lătrau zgomotos, la zece metrii în vale. George părea deranjat mai cu seamă
ca niciodată nu admirase câinii. Erau nişte paznici imprevizibili, în momentul când credeai că îi
ai sub controlul tău te puteau ataca dar mai ales aceşti câini sălbatici. Oana însă o apărătoare
înrăită aanimalelor nu se putu abţine să nu ofteze şi spuse cu o simpatie amară.
-Bieţii câini! Acest aspect al caracterulului ei cum repede putea schimba foaia şi să lase drama sa
la o parte în favoarea alteia.
Fără să stea prea mult pe gânduri, Ioana aruncă o piatră de pe jos chiar lângă câinii ce se
năpustiseră asupra unui căţeluş, celanţi fugiră speriaţi cu limbile scoase afară, lătrând ameniţător,
dar nu îndrăzneau să se întoarcă. Jeanne se apropie de câine ce era mai speriat decât toţi şi nu
putea fugi din cauza lăbuţei rănite. Câinele de un bej deschis avea doar urechile si o pata mare pe
spate de cafeniu închis, avea ochii mari si plini de spaimă, privea cum fată uşor se apropie de el
şi-l mângâie cu dragoste şi afecţiune, încă plin de neîncredere faţă de omul care îl atingea.
George care nu înţelege ce se petrecea privea perplex aşteptând, singur de fapt nu ştia ce
aşteaptă. Într-un sfârşit el o întrebă, aparopriindu-se cu precauţie de micul câine care căpăta tot
mai multă încredere în oamenii care brusc l-au salvat.
-Jeanne! Nu înţeleg que... qu’est que tu fait?
-E adorabil? Nu-i aşa? Răspunse ea ignorând întrebarea pe care o primise.
-Da, e. Răspunse George stupefiat. Scumpo ce faci? Lasă câinele e c’est vagabonde. Vrei să ai
rabie? Fata îl privi sarcastic, însă continua să mângâie câinele care în pofida durerii pe care o
simţe începea chiar să de-a din coadă.
-E posibil. Spuse brusc fata continuând să mângâie cânile. Între timp bătrânul care se simţea
incomod fiindcă trecătorii priveau foarte înteresaţi scena.
-Ce... ce e posibil?
-Să aflii adevărul, să lupţi pentru adevăr.
-Lumea nici pe departe nu e doar alb şi negru.
-Dar, unii sunt mult mai întunecaţi decât alţii. De ce ar trebui să-i lăsăm să se extindă? Am
nevoie...
-Ai nevoie de dreptate. În sfârşit Oana lăsă câinele, care bineînţeles o urmă, şi porni spre muzeul.
George între timp intră la un medic veterinar, poe care-l chemă să examineze pe micul câine,
care se dovedi sănătos.
Timp de o săptămână totul decurgea momoton în muzeu, Jeanne încetase să mai vorbească
despre ziarul găsit şi familia sa, avea grijă de treburile muzeului şi-l îngrijea pe patrupedul, care

12
părea încâtat că însfârşit şi-a găsit o familie. Pentru un moment viaţa familiei Sinclair părea într-
adevăr lipsită de griji şi perfectă pentru puţinii oamenii cu care interacţioanau.

Coalizarea
Era luni dimineaţă, singura zi în care muzeul era închis şi toţi angajaţii au zi liberă, George îşi
citea ziarul de dimineaţă în timp Jeanne îl mângâia pe Montmorency, revoltat tatăl ei spuse că e
un nume de-a dreptul caraghios pentru un câine, însă animalul era damnat să-l poarte odată ce
tocmai citea cartea lui Jerome, „Trei într-o barcă” În care atitudinea foxterierul o făcu să adore
acestă carte plină de umor englezesc. Însă pentru al mulţumi şi pe George îl striga Rency.
Montmorency adormise uşor în colţul sufrageriiei unde-i era oala, iar stăpâna sa se aseză în faţa
calculatorului, porni internetul şi se opri atunci când trebuia să scrie ceva în căsuţa de căutare.
Într-un sfârşit tastă „Ştefan Racoviţă”. Accesă primul link şi intră pe un blog moldovenesc unde
o serie de poze inclusiv şi cea din ziar aparură. „Gând de Stancu” astfel se numea pagina web.
Articolul de aproape doi ani vechime, vorbea despre tragicul accident a tânărului filozof Viorel
Stancu şi al celui mai bun prieten al sau şi al soţiei acesteia, Ştefan şi Ioana Racoviţă. Şi faptul că
erau unii dintre activiştii şi protestanţii la Marea Adunare Naţională, apărători ai limbii şi
romanităţii poporului şi evident victimile unui complot. Pe poza din ziar se vedea evident
prietenia intimă dintre Stancu şi Racoviţă aceştea stăteau alături zâmbind fericiţi tineri şi plini de
vitalitate, printre pozele articolului văzu şi câteva în care ea alături de fratele său şi încă un
băieţel mai în vârstă, o amintirea sumară despre acest copil cu care cei doi fraţi se jucau
împreună, el era admin-ul blogului, a cărui articol foarte bine format din păcate lasa un mesaj
pesimist asupara elucidării bizarului accident. Oanei doar acestă amintire cenuşie îi provocă un
val de fericire, nu era singură, cineva pătimise şi el, şi el dorea să afle adevărul, doarea dreptatea.
Sus în bara de meniuri era şi căsuţa contact, fata îndreptă ecusorul acolo, formulând în minte
mesajul pe care avea să-l scrie bloggerului Stancu. George se apropie de ea şi examinând
monitorul oftă.
-Am crezut că ai renunţat la ideie.
-Nu pur şi simplu nu mă hotăram să creez indeia. Ui-te, marcă o frază din articol „Aş vrea să se
facă dreptate, şi sunt gata să muncesc pentru a o face.” Vrea acelşi lucru.
-Atunci când pregăteşti o răzbunare sapă două morminte. Spuse George cufundându-se în
fotoliul moale de lângă geam.
-Papa, eu n-am nevoie de citate celebre, vreau ajutor. Îngenunche fata lângă canapea cu ochii
înlăcrimaţi ce-l implorau. Sinclair îşi mângâie fata şi oftă îndelung apoi parcă trezindu-se dintr-o
amintire spuse.
-Atunci ar trebui să-mi sun prieteni vechi. Şi bineînţeles asta şi avea de făcut plecând spre
telefon, în timp ce Oana îi scria un e-mail lui Stancu.
„M-a impresionat articolul dmv „link”. Mai cu seama familia Racoviţă, ce s-a întâmplat cu
copii lor?”
Bloggerul îi răspunse aproape imediat.
„Din păcate le-am pierdut urma, Ştefan se pare ce din câte am fost informat a murit, dar
sora sa parcă a dispărut. Mi-aş dori s-o întâlnesc, totuşi mi-ar fi mai uşor cu elucidarea
morţi părinţilor noştrii dacă aş avea un aliat.”
Oana era gata sa tasteze identitatea sa când se opri.
„Şi dacă v-aş spune că vă pot ajuta cu asta? Mă numesc Jeanne Sinclair şi aş vrea să ne
întâlnim, în lumea reală. Deţin infromaţii care v-ar putea ajuta.”
„Sunt gata chiar acum. M-aţi intrigat.”
„Mâine în cafeneaua Sore, 3 p.m.”
„Atunci pe mâine.”
Sandu Stancu, jurnalist şi blogger, a cărui viaţă era prea plictisitoare, căuta mereu să trăiască
senzaţii tari, astfel ajunse să sară cu paraşuta, să practice alpinismul, să sară în gol de pe clădiri
doar într-o funie. Interesant era lucru că tânăra sa soţie, Olga, avea o atitudine la fel de frivolă.

13
Crescut fără tată cu o mamă care nu se putu împăca cu moartea soţului şi prefera să fie neutră de
teamă faţă de persoanele influiente. Sandu însă nu se putu împăca cu asta, de aceia devenise
jurnalist şi blogger pentru ai demonstra mamei sale, că dacă nu ai primit dreptate, atunci ar trebui
sa lupţi pentru ea. De aceia nu se temea să publice articole care stârneau valvă pe internet.
Acaparat de celebritate el uită scopul lui primordial, să afle adevărul despre tatăl sau şi prietenii
acestuia, iar când primi e-mail şi văzu utilitatea conţinutului acestuia, se gânde adoar la întâlnirea
cu această misterioasă Sinclair, şi ce putea ea să-i spună. Olga intuii că acestă întâlnire îi va
cataliza voinţa soţului ei să repornească investigaţia. De aceia foarte curioasă bineînţeles că porni
şi ea la întâlnirea misterioasă.
Olguţa, cum o numea doar soţul ei şi mama sa, îşi strânse părul şi se admiră în oglindă, era zveltă
şi picioare lungi şi gâtul subţire, părul era uşor roşcat din care pricină avea pistrui pe faţă, pe
care-i acoperea cu pudră şi fod de ten, asfel arăta ca o păpuşă de porţelan, fiindcă pe lângă
avocatura pe care o practica, mai avea şi câteva cursuri de machiaj, şi de camuflare, putea astfel
să schimbe total înfăţişarea cuiva. Pentru asta o şi iubea Sandu, felul ei optimist de a fi dar şi
precauţia pe care singură nu o recunoştea şi nici măcar nu era conştientă de acesta.
Cei doi soţii se aşezară lângă ieşire şi comandară doar apă plată, când o tânără blondă îmbrăcată
într-o vestă mare neagră cu ochelari de soare se aşeză la masa lor. Stancu rămase cu ochii pe ea
analizând-o parcă încerca să-şi aducă aminte ceva.
-Sunteţi Jeanne Sinclair? întrebă Olga
-Întocmai, Sandu Stancu şi...
-E soţia mea, Olga. Deci, ce doriţi să-mi comunicaţi despre moartea tatălui meu şi al prietenilor
săi? Şi despre fata lor, e în viaţă?
-Într-adevăr jurnalist, atâtea întrebări, dar e în regulă, zâmbi Oana şi-l opri pe Sandu înainte ca
acesta să se scuze. Cafea fără zahăr, vă rog, spuse ea chelnerului care tocmai aducea apa plată.
Eu din primul moment te-am recunoscut, Săndel. Zâmbi fata infatuat.
-Aaââ... Nica!? Imposibil! Şi contiunuă s-o examineze cu neîncredere dar şi convingere sigură,
în timp ce soţia sa avea nevoie de apă şi de aceia goli paharul său şi era gata să se apuce şi de al
doilea.
-De ce? Întrebă Ioana cu o suprindere sinceră faţă de reacţia lui Stancu.
-Dar, cum? Unde a-i fost? Cum de-ai dispărut? Şi unde-i fratele tău? Începu o avalanşă de
întrebări din partea lui Sandu.
-Am locuit până nu de mult în Paris, fiind înfiată, iar... Nică a murit, l-a lovit o maşină şi...
Urmă o lungă tăcere de parcă în acest timp toată lumea aştepta ca Ştefan să spună ceva, însă cu
tăcea, Olga fu cea care destrămă acestă tăcere apăsătoare.
-Dar, nicăieri, n-am găsit urme că ai fi fost adoptată? Cu e posibil?
-Pentru că, să spunem aşa adopţia n-a fost chiar legală. Acum trei săptămâni m-am întors în
Moldova, şi toată povestea asta, moartea familiei mele, nu pot lăsa lucrurile aşa.
-Ai cumva legături în guvern? Justiţie? CICC? Olga după ce termină cele două pahare cu apă şi
acum aştepta din nou încă două.
-Nu, nu... ce?
-Comisia de Investigare a Crimelor Comuniste. Organizaţie susţinută de UE destul de finaţată şi
temută de foştii comunişti. Credem că accidentul acela a fost pus la cale de cineva care nu era
mulţumit de nişte tineri filozofi romantici care credeau că pot salva lumea. Am încercat să fac
legătură cu CICC dar e destul de greu. Spuse Sandu făcând bucăţele şerveţelul din faţa sa.
-Comisia de Investigare a Crimelor Comuniste, zici? Hm cred că pot rezolva asta, justiţia e doar
o altă organizaţie se poate şi asta rezolva.
-Şi plănuieşti ceva? Întrebară ambii soţi într-un glas.
-De ce? Sunteţi interesaţi?
-Glumeşti? E tatăl meu!
-Chiar dacă nu vor fi metode chiar ortodoxe, poate ilegale?
-Nu ne tenta. Sigur că suntem interesaţi. Spuse Sandu ai cărui simţ aventurier era la maxim.

14
N-ai fi putut spune că sunt fraţi despre Emil şi Victor Varlam, nici măcar nu semănau, cu toate
că aveau acelaşi mamă şi tată, primul era mai mare cu 5 ani dar cu 5 centimetrii mai jos, blond
cu ochi albaştrii, puţin palid şi foarte musculos datorită alpinismului şi înotului profesional, de
aceia fratele lui, Victor, adora să-l compare cu Lestat de Lincourt, şi bineţeles el se considera
Louis de La Point du Lac, însă cu greu i-ai fi putu atribui pe cei doi fraţi cu aceşti vampiri creaţi
de Anne Rice, în romanele sale gotice. Mai curând se asemănau cu Sam şi Dean Winchester din
Supernatural.
La cinsprezece şi zece ani aceştea fugiseră de acasă dintr-un sat uitat de nume, cât mai departe de
părinţii lor alcoolici, au fost luaţi sub tutela Claudiei Varlam, care murise acum trei ani, după
probabil a o suta operaţie plastică, în goană după frumuseţea de altă dată, când era o tânără
ecscroacă, ce mânca gratis la cele mai scumpe restaurante, primea în dar lucruri de preţ la
licitaţii.
Dacă între familii de avocaţi, doctori, profesori şi altele, existau relaţii de prietenie, şi între hoţi
profesionişti, bineînţeles că se formau astfel de legături. De aceia familia Sinclair şi Varlam se
puteau considera rude apropiate, iar fraţii V. cu fica S. Erau într-un fel veri.
Era trecut de miezul nopţii, cei doi fraţi se aflau în New York încercând să strecoare de la o
blondă modenă, una ditre fotografiile Claudiei în tinereţe, achiziţionată printr-o licitaţie după
moartea celui de-al patrulea soţ al acesteia, copii lui au vândut tot ce a avut bătrânul. Imaginea
alb-negru 50X40 cm, o reprezenta pe tânăra în vârstă de 21 de ani. Mascaţi în oameni de serviciu
cei doi fraţi ieşeau cu poza chiar pe uşa centrală, atâta tupeu la un furt poate avea doar cei doi
fraţi.
Ascensorul se porni şi absolut calmi cei doi urmăreau cifrele de pe ecran asteptând să ajungă la
parter, nu se grăbeau fiindcă ştiau somniferul cel puse în paharul fetei avea să funcţioneze mult şi
bine poate chiar o zi întreagă. În buzunarul lui Emil o melodie rock puternică sună, cei doi se
uitară ciudat unul la altul, în cele din urmă luase receptorul.
-Yes?!
-Emil? Întrebă vocea.
-Sinclair! Spuse jovial acesta, numele îl făcu şi pe cel de-al doilea băiat să devină atent, astfel că
Emil puse telefonul pe spiker.
-Salut, George!
-Oh, Victor! Bine sunteţi împreună. Ce faceţi?
-Nimic special, am găsit poza Claudiei.
-Care poză? Victor era pe punctul de a povesti totul dar întreaga povestea ar fi fost cu siguranţă o
carte întreagă, însă Emil îl tăie repede vorba.
-Ah nimic interesant. Hmm, de ce ai sunat? Spuse el oprind spikerul şi ieşind din ascensor
ignorând paznicul perplex.
-Am nevoie de cei mai buni hoţi din lume! Ieşind din clădire pe uşa centrală deschisă chiar de
uşier, Emil îşi privi fratele, apoi poza, apoi clădirea şi spuse sarcastic.
-Cred că tocmai i-ai găsit.

Oana oftă îndelung tot amânând apelul şi rotind în mână cartea de vizită, dintr-un motiv intuiţia
îi spunea că nu e bine ce face, dar apoi îşi aminti că nu crede în intuiţe, nu crede în nimic, se
mulţumeste cu raţionalismul, ştiind că doi 2*2 fac 4 iar în 24 de ore Pământul face o rotaţie
completă în jurul axei sale.
În cele din urmă formă numărul ascultând apoi lungile tonuri din receptor când vocea lui
Sebatian Deleanu le întrerupse.
-Alo. Oana îşi aduse aminte tot ce o învâţase mătuşa sa Claudia şi în cele din urmă spuse, după
câteva secude de tăcere.
-Salut, sunt Jeanne Sinclair.
-Jeanne! Fata simţi o schimbare în vocea lui, nu mă mai aşteptam să mă suni. Ce mai faci?
Pe moment fata se simţi interogată aşa că repede răspunse.

15
-Acelaşi lucru ca şi saptămâna trecută, nimic, nimic ileagal, nu plănuiesc nici un furt de muzeu
doar îl am pe al meu... râse ea apoi se lovi cu putere în cap, cât de proastă putea fi să spună aşa
ceva? Însă tânărul nu simţi tensiunea din celălat capăt al firului, dimpotrivă râse luând-o drept pe
o glumă.
-Mda, mă bucur că m-ai sunat. Din păcate Oana nu putea spune acelaşi lucru.
-Eşti invitat la muzeu excursie gratuită în acest week-end.
-Ok. Spuse Sebastian puţin confuz. Apoi auzii tonuriile întrerupte lung şi închise şi el în cele din
urmă.
Sandu intră în muzeu fără a trece pe lângă casă, paznicul lăsă revista şi încercă să-l oprească, dar
George îl opri înaite să doboare jurnalistul la pământ.
-Stai, Oleg. Paznicul se întoarse la scaunul lui înjurând că nu poate să-şi facă munca. Stancu nu
părea nici pe departe speriat îl salută pe Sinclair şi întrebă agitat, unde era Oana. Bătrânul îl
conduse la ultimul etaj unde Ioana alături de Montmorency, cu un marcher negru scria pe o tablă
din sticlă ceia ce părea să fie schiţa unui plan.
-Săndel! Îi spuse ea cu acelaşi nume din copilărie, iar el îi răspunse la fel de parcă încă erau cei
doi copii ce se jucau împreună.
-Nica, am găsit. Ţi-am găsit vărul.
-Vărul? privi ea cu neîncredere.
-Mama ta a avut o soră mai mică, Ana, a murit din păcate acum trei ani însă are un băiat de 20 de
ani. Îmi pare rău.
-De ce? Aruncă fata marcherul şi-l îmbrăţişă. Mulţumesc, e importat pentru mine să ştiu că mai
am o rudă de sânge. Sandu se îndepărtă şi se aseză îndemnând-o şi pe Oana să facă la fel.
-A făcut o prostie, a aprins o casă şi au murit 17 oameni 4 sunt grav răniţi, riscă condamnare pe
viaţă. Fata tăcea privind în gol fără să scoată un cuvânt.
-Ce se poate de făcut? Întrebă Sinclair.
-Olguţa a preluat deja cazul nu sunt şanse a fost un incendiu intenţionat, dar poate fi eliberat pe
cauţiune pe timpul anchetei. Dar sunt o groază de bani.
-Banii nu sunt problemă.
-Dar, după cauţiune va fi din nou arestat şi închis.
-În schimb va fi liber până atunci.
-E inutil. Spuse Oana.
-E vărul tău, Jeanne. Haide, Sadule, vom face tot ce putem. Până vin fraţii Varlam el va fi liber.

Plan
Lucian ieşi însoţit de doamna avocat, despre care habar n-avea unde apăruse şi cum de ieşise pe
cauţiune, în faţa comisariatului, statea o blondă înbrăcata tare ciudat din sus până în picoare doar
în negru, dacă n-ar fi avut părul atât de deschis nici n-ar fi observat-o, nici câinele de la picoarele
ei nu părea prietenos. Ciudat avocata sa se îndreptă exact spre ea iar el fiidcă i se spuse s-o
urmeze aşa şi făcu.
-Lucian, acesta de verişoara ta, Ioana Racoviţă, fica mătuşii tale. Nici prin cap nu-i trecuse
băiatului că va avea s-o întâlnească pe ruda lui, cu cele din partea tatălui nicodată nu ţinea
legătura, iar din partea mamei sale nicodată nu avuse pe cineva. Timp de cinci minute cei doi se
examinară îndelung. În cele din urmă parcă îndemnată de Olga, Oana îl îmbrăţişă, dar băiatul îi
răspunse rece.
Se urcară apoi în maşină şi nimeni nu vorbise până în faţa muzeului, când maşina opri şi cei trei
urcară prin spate la etajul cinci. Olga rămase în sufragerie în timp ce Oana îşi conuduse vărul în
dormitorul acestuia.
-Dacă vrei poţi sta aici.
-Mulţumesc. Fusese tot ce putu spune el încă şocat.
-Eu trebuie să cobor jos, dar dacă ai nevoie de ceva în sufragerie sunt celanţi.
Băiatul nu răspunse privi în tavan tăcând.

16
Jeanne într-o stare agitată şi puţin năucă coborî şi dăudu faţă-n faţă cu Sebastian, cât de ciudat se
simţea plăcut când îl văzu. Era îmbrăcat într-un tricou alb ce-i punea ăn valoare pieptul lui
puternic şi vestă negră şi într-o pereche de jeansi la fel de negrii, arăta atrăgător cu o cu părul lui
rebel şi faţa perfectă, zâmbetul lui ce altă o înfricoşă acum o făcu să ofteze, dar doar în gând.
-Bună. Spuse el apropiindu-se agale.
-Ah, Bună. Pe zece secunde stăteau ambii uitându-se unul la altul, fără a se mişca şi a spune un
cuvânt, situaţia devenea de-a dreptul ridicolă.
-Van Gogh! Exclamă Sebastian şi se îndreptă spre un tablou ce reprezent un camp cu grau .
interesant l-a pictat înainte sau după ce şi-a tăiat urechea?
-Cu puţin timp înainte după atacul nervos.
-O mutilare de geniu sau de nebun?
-Fiecare geniu e nebun.
-Într-adevăr, când am fost în Amterdam i-am vizitat muzeul, un geniu-nebun, a avut touşi
dreptate când i-a scris fratelui sau ca tablourile lui cândva vor fi apreciate la justa lor valoare.
-L-ai studiat pe Vincent Van Gogh?
-Un pic, când doream să devin pictor, apoi prima mea iubire m-a părăsit, cu ea şi dorinţa şi muza
de a picta.
-Sună tragic.
-Atunci ar fi sunat, acum nu mai contează aşa de mult. Cred că costă o avere, ar fi bine să-l
securizaţi la maxim.
-Oh, privinţa asta e absolut sigur, sunt custode, râse puţin de afirmaţia sa, ştiu ce spun. Ciudat
papa, l-a cupărat dintr-o colectie privată aporoape nimic, spre fericirea lui propriterii săi habar n-
aveu că deţin o avere colosală.
-Vincet Van Gogh! De unde l-aţi...luat? se auzi vocea ironică a lui Victor din spate însoţit de
fratele să ce inspecta pereţiii şi lucrurile preţioase pe care le deţinea. Din urmă paznicul alegra
înjurând şi strigând la cei doi.
-E-n regulă domnule Oleg. Paznicul se întoarse borborosind pentru el, că s-a săturat să fugă prin
muzeu.
-Hi, Jeanne. Spuse Emil după ce termină de studiat pereţii, şi o sărută pe obraz după fratele său.
-Sebastian sunt verisorii mei Emil şi Victor. Făcu fata prezentările.
-Unde-i George întrebă ambii fraţi la unison, ce nu păreu deloc interesaţi să continuie cunoştinţa
cu Sebastian, parcă intuind că aveau în faţă un agent Interpol.

Oana îl lăsă pe Sebastian în grija unui ghid şi se urcă alături de verii săi la ultimul etaj unde Sadu
şi Soţia sa deja îşi ocupaseră posturile. Prima începu Olga care porni ecranul imens al
televizorului contectat la claculator.
-Am căutat în bază despre accidentul lui Nică, şi a fost mai uşor decât m-am aşteptat, dar am
găsit ceva, şi prin ceva reiese cam totul. Iurie Ciobanu, şi pe ecran apăru imagine unui bărbat cu
puţin mai mult de 40 de ani, primar în satul Cojuna. Avea 19 ani când la lovit mortal pe Nică,
nexperimentat probabil, s-a adresat la poliţie, dar dosar nici măcar nu a ajuns la procuratură,
datorită, domnului judecător Anatol Efros(apăru pe ecran şi imaginea acestui domn), sunt
cumătrii, să spunem aşa. La cât de bogat e cazierul lui Ciobanu ar fi trebuit probabil stea la
puşcărie, dar ca prin minune de fiecare dată prietenul său corupt la ajutat. Dacă îl distrugem pe
Ciobanu atunci şi pe Efros, mie mi se pare corect.
-Unde se afla satul...? întrebă George
-Cojuna, aici, şi pe ecran apăru harta, iar satul dat era sub semnul A. E izolat, şi încă un lucru
interesant, în Cojuna se află într-un fel insulele Cayman made in Moldova. Şi anume Imperial
Bank, ciudat, ea unde există unde nu. Însă cum se speculează, aici îşi au veniturile secrete marea
parte a elitei afaceristilor noştrii nu chiar cinstiţi.
-Oh, niciodată n-am jefuit o bancă. Spuse Emil plin de încântare.
-Dar, nu vrem să jefuim o bancă, nu? Întrebă Sandu puţin îngrijorat, mai mult că i-a apărut simţul
precauţiei.

17
-De ce nu? Întrebă soţia lui. Distrugem banca- distrugem o parte bună din corupţii acestei ţări, e
logic. Să fim într-un fel îngerii răzbunării.
-Avem un plan? Întrebă o voce neaşteptată? Era Lucian doar într-un halat de baie după duş
asculatse conversaţia lor. Apariţia lui împâlci pe toată lumea, în cele din urmă cu un evident
protest pe faţă, Oana se ridică şi îşi privi vărul cu mustrare şi spuse mai mult ţipând.
-Eşti sub judecată, ţi-ar mai lipsi acum să-ţi mai adugi câteva file la dosar? În nici un caz, tu nici
nu trebuia să auzi asta.
-Îţi sunt recunoscător, pentru grijă, dar nu crezi că e ridicol pentru o persoană care mă cunoaşte
de câteva ore să-mi de sfaturi.
-Are dreptate. Murmură Victor, însă Ioană se înfurie şi mai tare când îl auzi.
-Taci din gură! Douzeci de minute de când ai venit şi deja mă scoţi din sărite.
-Fac tot ce pot... însă nu reuşi să termine că fratele lui mai mare deja îi dăduse o palmă după
ceafă şi şterse rânjetul de pe faţă.
-Şi aşa sunt condamnat pe viaţă, e garantat. Mulţumesc că în ultimile săptămâni pot să mai fiu
liber, dar cred că singur pot decide ce fac cu libertatea mea.
Oana încercă să spună ceva, dar tatăl ei se ridică din canapeaua lui şi îi sopti ceva la ureche lui
Lucian, având un dialog de două minute.
-Ma cher, cred că ar trebui să accepţi asta.
-Dar, tat...
-Cred că nu ne va fi inutil un aliat în plus. Luă carioca de pe masă, trecânt pe lângă
Montmorency care dormea nestingherit, şi începu să deseneze un fel de schemă pe tabla din
sticlă. Toată lumea se uita la el neînţelegând ce făce când în cele din urmă, ca un adevărat
profesor, se întoarse privindu-i pe restul ca pe elevii săi.
-Spuneai că satul nu se află pe drumul naţional? O întrebă pe Olga care dădu uşor din cap în
semn de accept.
-Foarte avatoajos, îl putem izola de-a binelea, şi arătă satul Cojuna desenat printr-un cerc, şi tăie
linia cel unea cu trasa naţională. Acum trebuie să-l conactăm pe judecător aşa vom ajunge la
Ciobanu, iar apoi poţi jefui banca Emile.
Până sera târziu cei sapte discutaseră despre planul lor, şlefuindu-l până când ieşise unul
impecabil, care ar fi funcţionat perfect, fiecare îşi primise rolurile. Şi bineânţeles se gândiseră şi
la planurile de rezervă astfel când Olga întrebă spre dimineaţă.
-Dacă planul A nu funcţionează?
-Nu-ţi face griji, mai este şi B, si C, doar ştii alfabetul,mai sunt încă 26 de litere. Spuse cu
sarcasmul lui obişnuit Victor.
Trecuse o zi, pentru acea amiază de octombrie era mai curând o zi de august, parcul era plin de
oamenii, care pur şi simplu savurau probabil ultimiile zile de soare din acel an. Montmorency
purta botniţa, şi nu-i prea plăcea de aceia apropae că se lupta cu inamicul de pe botul său însă în
zadar fiindcă trebuia să suporte, mai ales când pisicile treceau nestingherite pe lângă el şi nu
putea să le pună pe fugă pe aceste creaturi dârze. Şi mai ales nici stăpâna lui ne era prea încântată
cân acesta ca nebunul alerga aproape să-şio smulgă zgarda, după încă o pisică. Pe Oana în acea
zi nu doar câinele o tot irita, dar şi faptul ca avea un fel de întâlnire cu Sebastian Deleanu,
nicodată nu se pricepuse la băieţi, avea interese mai importante. De aceia nu prea era încâtantă de
planul soţilor Stancu, de a afla chiar de la sursă informaţiile necesare, nu i se părea corect săse
folosescă de un tip atât de treabă ca Sebastian.
-Salut. Spuse vocea acestuia de la spatele ei până şi Montmorency se sperie. Ţi-am luat popcorn,
sper că-ţi place..
-Mda.
-Ai un câine, şi cum îl cheamă?
- Montmorency.
-Ciudat nume pentru un patruped. Şi se aşeză pe o bancă mângăind câinele după urechi, părea şi
el cucerit de tânăr.
-E din cartea lui Jerome. Waw te place de obicei e mai rezervat.

18
-Ce să spun, sunt pur şi simplu imbatabil. Râseră amândoi cu poftă până şi Rency scoase un
sunet ce semăna cu un fel de râs special al câinilor.
-Mă gândeam eu, de ce ai venit în Moldova, eşti cetăţean al Franţei, ce-ţi trebuie ţie complicaţii
de genul asta. Întrebă Sebastian mâncând între timp din punga cu popcorn şi privind trecătorii de
parca ar fi fost la cinema.
-Papa, e pe jumătate român, adică... mă rog. Din ce extremă faci parte? Moldovenismul sau....
-Nu e evident? Sunt un om cult, cu toată modestia, cred în istorie şi limbă, şi eu aş putea să fiu
acum în Lyon, dar am preferat să-mi aplic experienţa aici.
-E foarte... patriotic.
-Mulţi spun că e prostesc, mai ales sora mea. Râse înfulecând încă câteva floricele.
-Mda, patriotismul a devenit ceva prostesc ce alte surprize oare mă mai poate aştepta în ţara asta
unde oamenii nu pot vedea evidentul.
-E doar începutul, mai poţi?
-Cred că mă descurc eu, acum mi-am dat seama că de fapt am acelaşi scop ca şi tine.
-Vii cumva la noi. Oana nu înţelegea unde anume „la noi” spunea Sebastian aşa că ironic zâmbi
cu colţul gurii luându-şi suviele blonde din faţa ochilor.
-Am eu metodele mele. Răspunsul îl intrigă pe băiat, fata asta e foarte interesată, îşi spunea el.
-Deci, cum e la CICC? Întrebă într-un sfârşit Ioana fiindcă trebuia să afle ceva de la el, însfârşit
aplica planul.
-Avem destui candidaţi, dar... aici încă mai sunt tenaculile imperiale ale comunismului, care încă
mai are nevoie de timp ca să fie înăbuşit. Dar de ce vorbim noi despre lucruri atât de meschine?
Sunt şi aşa asaltat de e-mailuri prosteşti, hm, m-ar intresa mai mult să-mi vorbeşti despre tine.
Oana era aproape impresionată, iar fi spus, zâmbetul ala impecabil şi blând îi oferea un fel de
încredere, dar adevărul era că nu ştia ce anume ar putea spune, atâţia ani de când fura lucruri de
preţ niciodată nu interacţionase cu oamenii, existau doar ţina şi claea pentru a ajunge la ea,însă
de când ajunse în Moldovă această ţară unde îşi pierdu-se familia îşi recăpătase fărâma de
umanitate şi sentimente care pâna acum le împărtăsea doar tatălui ei şi obiectelor de preţ.
George Sinclair îşi opţinuse documentele false, într-o perucă cu barbă şi lentile colorate, bătu în
uşa pe plăcuţa căreia scria Anatol Efros. Planul lui era destul de simplu trebuia sa-i de-a mita
pentru un băiat care comise o omucidere, de fapt nic nu-l cunoştea pe băiat, dar aşa era cel mai
apropiat mod de a se apropia de judecător. Şi la urma urmei ştia el ce face, fiidcă nu era prima
oară când fura ceva mai mult decât avere, le distrugea temelia nemernicilor Uneori băieţii răi
sunt cei mai buni*
Sinclair care se dăduse drept Dumitru Varţă, intră în cabinetul judecătorului ce ţipa la telefon,
ignorându-l pe musafirul său, care îţi scoase pălăria neagră şi se făcu confortabil în fotoliu şi
aşteptă. După ce practi aruncă receptorul în furcă, încă o ceartă cu soţia lui nu va mai suporta.
Judecătorul îşi lua o ţigară şi înfârşit pricepu că este cineva la masa sa.
-Varţă? Întrebă el de parcă îl cunoştea de ceva timp.
-Da domnule judecător, am sosit să discutăm chestiunea în cauză. Efros ridică o sprânceană şi
sorbi fumul din ţigară.
-Da şi vorbiţi aşa? Tăt îi aranjat, numa cî mai trebuie cişneava plătit, nu să mai face cu plicu, ştiţi
şî voi. Srise o adresă pe o bucată de hârtie şi i-o âmână lui Sinclair ce o băgă în buzunar îşi luă
pălăria şi ieşi din biroul judecătorului, şoptind în casca minusculă din lobul urechii sale, greu de
observat.
-A prins momeala. Cu toate că erau la câţiva kilometrii, Victor, Emil, Olga, Sandu,Lucian şi
Ioana îl auziră perfect datorită aparatului minune.
*Citat din Leverage

Cum sa jefuiesti o banca in timp ce-i

jefuita
Sinclair conducea, alături de el stătea judecătorul Efros, cei indica unde anume să apuce.

19
-Acum la dreapta. Spuse acesta, dar bineînţeles că bătrânul ştia foarte bine unde s-o i-a, mai ales
că tocmai trecea pe lângă o macara condusă de Lucian. Erau pe traseuul spre satul Cojuna aflat la
5 km de dumul naţional. În douzeci de minute ajunseră cetrul staului trecând pe lângă pizzărie, şi
parcând chiar în faţa băncii unde un alt bărbat rânjind aştepta. Cei doi ieşiră din maşină şi
bărbatul se apropie, era elegant îmbrăcat la patru ace în pantofi Dior ce luceau.
-Iurie Ciobanu, primarul satului. Şi-i făcu din ochi, Sinclair îşi stapâni grimasa respingătoare îi
întinse şi el mâna şi intrară în bană, el având un valiză cenuşie.
-Hei, frumoaso. Strigă primarul spre fata care se afla la casă în vârstă doar de 19 ani, care îi
răspunse doar cu o privire ostilă. Tontălăule, oh şi Buzu. Cei pe care atât de brutal îl strigă
primarul doar oftară şi îşi văzuseră de treabă. Judecătorul îl îndemnă pe Sinclair să treacă mai
departe. Brusc un zgomot ciudat se auzi de la spatele lor, şi în bancă intrară doi bărbaţi cu cagule
pe faţă şi arme în mâni.
-Mâinile sus, e un jaf! La pământ, la pământ! Strigă unul din mascaţi, celălat îl imobiliză pe
paznicul bătrân. Toată lumea obiedientă se întinse pe podea Eros şi Ciobanu făcu un schimb de
priviri şi se întinse pe jos, primul luă servieta din mâna lui Sinclair şi o ascunse sub masa de
alături. Observând mişcarea acestuia unul dintre hoţi, dar mai exact Sandu îndreptă arama spre
el.
-Nu faceţi prostii! Toată lumea la pământ, unde-i secretarul? Unde-i secretarul? Bătrânul trebură
şi se ridică în picioare.
-Tu deschide seiful! Lumea nici măcar nu îndrăznea să ridice capul, doar primarul şi judecătorul
priveau nemulţumiţi.
-Nu po...pot sa-l des...chid. E cu taimer, se deschide la o anumită oră. Se bâlbâi bătrânul,
tremurând până în oase.
-Şi când o să se deschidă. Spuse surprinzător de ploiticos Sandu şi Emil îl îmbrânci, încercând
să-i corecteze gafa. Bărbatul avu nevoie să i se repete întrebare la fel bâlbâindu-se şi tremurând
spuse.
-Patru... ceasuri. Unul dintre hoţi înjură de parcă nu-i venea a crede că are de aşteptat tocmai
patru ore. O altă cascadă de înjurături porni când pe geamul bănci se observară trei maşini de
poliţia din sat.
Între timp într-o dubă verde la marginea satului, camuflată bine printre tufe şi copaci. Olga se
conecta, inlegal bineînţeles la sistemul de securitate al băncii. Curând putea vedea tot ce se
întâmplă în bancă.
-Gata! Strigă ea în casca din ureche celoralanţi, aceasta fusese un semnal pentru Oana şi Victor
ce se urcară în maşină trecu pe lângă Lucian, care tocmai bloca strada din urma lor, doborînd la
pământ cu macaraua un pilon.
Maşina cu gerofarurile aprinse se opri in fata băncii în care erau parcate alte doua maşini. Ioana
alături de Victor ieşi îmbrăcaţi în uniforme MAI.
-Agentul Codru şi colega mea Petresc, se prezentă arătând insignele poliţiştilor ce urmăreau
clădirea după maşinile lor.
-Aţi venit repede comentă unul dintre poliţişti mai în vârstă privind la ceasul său.
-Da, eram prin prejmă corectă repede Oana. Deci, ce avem aici? Încurcat poliţistul se bâlbâi şi
spuse.
-Jaf bancar, pentru prima oara în satul nostru, dar totuşi puteţi vedea că ne-am pregătit destul,
avem de exemplu pe Vanea, şi arătă spre un tânăr ce stătea pe acoperişul Casei de Cultură,
înarmat gata să ţinească. Victor îşi dădu ochi peste cap îşi înăbuşi un zâmbet şi ascultă în
continuare poliţistul.
-Din câte ştim sunt ostatici înăuntru, dar nu ştim câţi şi nici şi numărul hoţilor nu-l ştim şi nici
ceriţele acestora, n-au încercat să ne contacteze, dar dacă o fac... ea cea doarme? Întrebă
poliţistul ce răsufla greu din pricina că vorbise prea repede, însă se opri brusc când văzu pe Oana
cu ochii închişi.
-Aăă.. Victor privi peste umărul său şi îi dădu un ghiont, ea parca s-ar fi trezit de parcă ar fi căzut
în gol, clipi des stresată şi şopti pentru şine.

20
-Mă plictiseam... deci din câte înţeleg n-aveţi nimic? Cei trei poliţişti rămaseră muţi şi priviră
stupefiaţi spre fata.
-Banii sunt sub birou. Şopti Sinclair în casca sa minusculă către complicii săi de afară în timp ce
cei din năuntrul, ţineau armele către el privindu-l prin cagulele lor negre. În bancă erau opt
oameni la pământ, iar alţi doi ţipau către ei să nu se mişte. La doar câţiva metrii afară Oana îi
răspuse că a înţeles în timp ce colegul ei ridică telefonul poliţiştilor, chemând prin semne pe toţi
poliţiştii şi câţiva curioşi, dând de înţeles că iar fi sunat hoţii din bancă, de fapt o facuse Olga ce
se afla la marginea satului într-o dubă, sorbind din apă minerală şi privind către camerele de
securitate din bancă şi din afara ei. Nu fusese chiar greu să se conecteze la acestea, sistemul lor
de securitate nu doar era prost practic nici nu exista.
-Ei, băieţi sunt ei! Strigă Victor făcând şi o grimasă potrivită. Da, da, răspuse băiatul receptorului
de câteva ori. Deci, ei au fost, un murmur lung de uuuuu se auzi din partea mulţimii.
-Deci, ia-tă cerinţelel lor: trei pizze mexicane, două picante cu masline, una cu şuncă, trei pizze
cu masline verzi şi mozzarella...ei de ce nimeni nu notează? Trei poliţişti îşi scoaseră carnetul,
două pizze cu capriccioasă, şi cinci pizze clasice. Deci au nevoie de două costume de grafaă,
habar n-am de ce, şi încă acoarelă şi douzeci de foi A4, cred că cuiva îi place să deseneze! Între
timp ce toată lumea privea spre Victor ce le explica tuturor atrăgându-le atenţia, fiindcă între
timp Oana se strecura după clădire şi printr-o fereastră minusculă intră în aceasta.
-Serios! 16 pizze? Întrebă aceasta în timp ce se strecură prin mica aerisirea băncii plină de praf.
-Serios?! Le-ai numărat? Întrebă acesta acoperindu-şi gura în timp ce şoptea în cască.
-Ce să faci cu 16 pizze? Întrebă Lucian de la câţiva kilmometrii, distanţa nu-l împedica să audă
fiecare şoaptă a echipei sale. Trebuia să comanzi şi una Diavola. Completă acesta.
Oana se strecură prin mica aierisire şi pătrunse în unul dintre birouri, iar fi plăcut să caute printre
rafturile de carţi vreun safeu, dar n-avea timp pentru asta. Păşind uşor prin îngustul coridor,
aceasta ajunse în sala mare unde toată lumea stătea la pământ, ca o adevărată felină având ani de
experinţă în spate aceasta reuşi să pună mâna pe servetă fără să fie observată, la fel de uşor ieşi
din clădire cu un rânjet sadisfăcut pe faţă. Aruncă banii lui Sinclair pe bancheta din spate şi şopti
pentru restul exipei sadisfăcută.
-Faza a doua, prima completă.
În acest timp la câţiva kilometrii de bancă două maşini şi o dubă a serviciilor MAI, se opriră în
faţa unui pilon. Un băbat între două vârste ieşi din prima maşină strigând către macaragiu, care
era însuşi Lucian.
-Ei tu! Deblochează drumul, avem un apel de urgenţă. Prefăcându-se supus Lucian ieşi din
scaunul şoferului şi spuse.
-Aş vre eu da... nu ştiu...
-Cum nu ştii?
-Valodea s-o dus e ii şoferu eu nu ştiu. Bărbatul înjură strigând către colegii săi daca e vreo unul
care poate să conducă chestia aia, dar nimeni nu răspunse afirmativ. În următoarele minute
bărbatul coleric nu facuse alt ceva decât să strige şi să înjure în stânga şi în drerapta.
Efros nu arăta deloc bine, transpirat îşi tot ştergea fruntea şi gâtul cu un serveţel de hârtie deja de
mult und. Şopti lui Sinclair şi lui Ciobanu.
-Nu ştiu cum voi, da eu îş sătul am văzât eu ugicaşi, şî aieştea nu-s ucigaşi. Spunând asta se sculă
cu mânile în sus înaitea ca Sinclair şi Ciobanu să-l poată opri.
-Ei, ei nu înpuşca, mă. Se adresă lui Sandu, care-l privea calm, în timp ce Emil ţipă la el să stea
jos. După Efros şi Cibanu se ridică în picoare spunând.
-Măi, baieţi, eu aicia îş primar, n-am io timp să stau aişi, uiti cum facem, hm? Se îndreptă agale
spre biroul unde văzuse pentru ultima data serveta cu bani.
-eu am bai şi vii dau, da trebuie să-mi daţî drumu, nişi domnului, arătă spre Efros, făcându-i
acestuia din ochi. Cei doi hoţi clipiră crispat aştemptând, în timp ce primarul se aplecă privind
sub birou. Mare i-a fost mirarea când observă că era gol, doar parf sub acesta. Se ridică brusc
şoptind ca pentru sine.
-Nu-s, nu-s. Erfos auzindu-l îmărmuri.

21
-Taşi, băi, mai avem. Însă faţa descumpănită a primarului îi spunea alt ceva.
-Nu-s băi i-am pierdut. Îl privi speriat Ciobanu pe judecător. Acesta din urmă înjură şi ţipă
puternic, se pare că nici cele două arme îndreptate către dânsul nu-l opriseră, Sndu se apropie
prea mult de el astfel că căzu iar judecătorul ajunse cu arma în mână , în timp ce arma scoase un
glonte puternic cel nimeri pe George în umărul drept.
-George, strigară Snadu şi Emil într-un glas, fără a mai pierde vreme primarul îl dezarmă şi pe
celălant hoţ, astefel rolurile se inversară.
-Straniu, la mine s-a prezentat ca Dumitru, cum de-i George. Cine măi sunteţi? Aa? Ce crediţî
voi că mă amăgiţî pi mine. Strigă la cei trei Efros încurajat de către Ciobanul, înarmat şi el.
Unde-s banii?
-Are nevoie de medic, îi răspunse Sandu.
-Are nevoie de medic, îl maimuţări primarul, nimeni nu iese di aişi până nu primim bani, hoţîî
dracului şi sânteţî.

-Nu-i aşa de greu, îşi spuse Colericul şi se îndreptă spre macara, însă Lucian se aruncă în faţa lui
strigând din rărunchi cât putu de tare.
-Sstaaaiii!!!!! Bărbatul se dădu în lături speriat bineînţeles crezu că trebuia să fie vorba de o
bombă sau alt ceva explozibil, la fel ca şi colegii săi săriră la pămând acoperându-şi capul cu
braţele, însă după minute bune văzând că nu se întâmplă nimic, se sculă şi îşi scutură de praf
costulmul.
-Ce ţipi, mă?
-Iartă şefu, iartă, am crezut că e un painajen. Bărbatul cu greu se abţinu să nu-l lovească, când pe
alături trecu o căruţă cu câţiva ţărani ce priveau curioşi.
-Ei, oameni buni, stie unu din voi să conducă o macara, întrebă unul din mascaţi care ieşise din
dubă.
-Eu ştiu, spuse unul. Lucian înjură încet.

-Aţi scos banii din bancă, ţipă Efros fluturând pistolul, acum să-i aduceţi.
-Pizza a sosit şopti Victor în casca sa.
-Ok acum sau nicodată, spuse colega sa. Care înşfăcă cele cutii cu 16 pizze şi se îndreptă spre
bancă, cicăni uşor şi spuse.
-A sosit pizza de parca era un curier. Privind miraţi unul la altul Efros şi Ciobanu spuse.
-N-am comandat nico o pizza!
-N-aş refuza în locul tău spuse cu voce suavă Sinclair. Ciobanu deschise uşa banci îndreptănd
către tâmpla Oanei, care se apropie de cel mai apropiat birou unde puse cutiile, după ea o targă îl
luă pe Sinclair.
-Asta aţi comandat? Întrebă Ioana ridicând capacul de carton al primei cutii cu pizza în care se
aflau de fapt bani. Cei doi se rânjiră unul la altul dând din cap în semn de aprobare.
-Acum, spuneţi-mi vă rog, de ce aveţi nevoie ca nimeni să nu mai fie rănit.
-Nu duduie, noi nu suntem hoţii ei.... arătă spre Emil şi Sandu care într-un mod ciudat scapaseră
de hainelelor negre.
-Înţeleg că situaţia în care vă aflaţi pare fără soluţii, dar... Efros ridică brusc pistolu spre ea.
-Tu, eşti una din ei, hoaţo! Ciobanu făcu la fel gata să tragă în ea. Însă în acest timp în clădirea a
cărei ieşire nu era supreveghetă, navăliră poliţiştii.
-D-le primar, strigă unul din ei lăsaţi arma jos, o folosiţi împotriva unui reprezentant a legii.
-Ba nu, idiotule, ea e hoaţa noi am slavat pe toată lumea.
-Da, da noi toţi părem răfăcători confirmă Victor care intră şi-l dezarmă pe primar.
-Taci nici măcar nu eşti agent MAI, iar voi proştilor toţi lucraţi perntru noi. Strigă Efros şi el
„eliberat” de arma sa. Ei au venit aici şi au ascuns banii într-o cutie de pizza, înainte era într-o
servietă.
-Ce cutie, ce servetă? Întrebă un poliţist.
-Ui-te! Însă pe masa care adeniauri erau şaisprezece cutii cu pizza stătea acum doar o servietă.

22
-Asta? Întrebă Oana cu greu reţinâdu-şi sarcasmul din voce. Tot ce auzi din partea celor doi
fusese doar un slab aha. Deschise servieta şi o lumină cu un pix UV, astfel toţi observară banii
marcati cu cerneală fluorescentă, alături de ei câteva pacheţele cu o subtanţă albă.
-Asta, ar trebui să fie făină spuse Victor ironic.
-Doamne, Iurie în ce te-ai băgat? Întrebă şeful de poliţie, avea-i nevoie d ebani puteam să-ţi
împrumut.
-Nu-s a mele, strigă Ciobanu disperat.
-Taci, gura, nu zî nica. Îi spuse judecătorul, între timp cineva îi poza, iar câţiva poliţişti luau
mărturie.
-Da, acesti bărbaţi ţipau tot timpul unde le este banii şi făina. Cum adică faina? se interesa Sandu
de la unul din poliţişti.
-El, el e hoţul nu... însă nici nu reuşi să strige Ciobanu că pe loc fusese oprit de către Efros.
În alt unghi al sălii, Olga tot depunea mărturie, indignat Efros nu mai putu răbda şi strigă.
-Ea nici măcar nu era aici. O sa vedeţi pe înregistrile camerelor.
-Bună ideie, chicoti Jeanne şi deschise primul calculator, unde dispărea sccena cu jaful lui Emil
şi Sandu, însă apărea doar Efros şi Ciobanu.
-E monat. De data asta judecătorul enervat la culme se smucea din mâinile poliţiştilor.
-Domanule Erfos, vreţi să spunţi că eu şi colegul meu, nu suntem agenţi adevăraţi, iar bancnotele
marcate şi drogurile din servetă au fost strecurate şi nu vă aprţin? Iar împotriva dumnevoastră şi
a dl. Primar a avut loc un sabotaj, o adevărată conspiraţie?
-Da, spuse judecătorul uşurat, asta spun.
-Uuu, cred că ar trebuii să-l duceţi la o clinică, de dezintochicare. Spuse Victor.
-Nu consumăm droguri! Strigară primarul şi judecătorul într-un glas.
-Comercializaţi droguri? ambii suspecţi erau la pământ enervaţi aflânu-se într-o stare de criză
nervoasă. Ţipau şi încercau să se elibereze de poliţişti.
-A fost foarte curajos domnişoară, să intraţi aici, dezarmată, spuse şeful poliţie strgându-i mâna,
fetei.
-Mulţumesc, spuse Oana încercând să para flatată.
-Acum, o să vină o echipă mai mare de agenţi pentru documentare. Noi trebuie să plecăm spuse
Victor. Cei doi ieşiseră, făcând din ochi celorlanţi martori care aveau să primească bani pentru
mărturiile depuse.
Între timp echipa specială reuşi să trecă de pilonul de pe stradă, ignorându-l pe Lucian.
Sinclair îşi aruncă punguţa de vopsea spartă din umărul său şi urcă în dubă, alături de Emil şi
Sandu, soţia căruia o lua din loc, urmaţi de maşina în care se afla Ioana şi Victor. Tocmai când în
sat intrară echipele speciale MAI, Oana şi Sinclair alături de colegii lor ieşeau fără griji din sat.
Chiar în seara aceia, după ce câteva posturi Tv, au primit de la anonim, imagini speciale de la
locul faptei cu toate detaliile, bineînţeles.
Iar toţi cei care erau responsabili, de ştirea bombă, jubilau în faţa televizorul victoria lor
absolută.

We are young*
-Montmorency! Strigă stăpâna după câinele său ce scăpase în muzeu şi acum teroriza o parte din
vizitatori. În cele din urmă Victor ce ca de obicei privea la etajul întâi meciul nu-ştiu-cărei cupe
mondiale sau europene, în orice caz Oanei nu-i păsa. Sadifăcut probabil de rezultatul meciului,
prinse câinele speriată, fără al mai lua din nou peste picior atât pe câine cât şi pe stăpână, faţă de
numele lui caraghios.
-Hm, săptămâna decurge excelent! Exclamă Victor înfulencând din chifla sa, în timp ce urca în
lift cu Oana şi căinele.
-Ar decurge super, dacă...
-Da, da... dacă-i pătrunde în sediul CICC. Mă doare capul să aud asta, sună-l odată pe iubitul
tău...

23
-Nu e iubitu...
-Cum zici, dar fii atentă să nu fii prea sinceră fiindcă muschiul cardiac va bate prea tare. Doi
oameni pot păstra un secret, doar dacă unul din ei este mort.
-De unde atâta optimism? Şi tresări cănd telefonul din buzunar vibră, iar apoi când văzu numărul
format.
-Ui-te şansa ta! Şi înfulecă încă o bucată din chifla lui. Oana însă n-avea chef să vorbească sau
*Suntem tineri eng.
doar dorea să-i demonstreze lui Victor că nu-i pasă. Însă pe loc regretă când îşi aduse aminte de
ceia ce i-a spus Sandu şi Olga acum câteva ore, că toate dosarele CICC erau pe suport hârtie şi
nimini până acum nu a putut sparge un sistem format din dosare din hârtie. Aşa că după ce se
gândi cum ar putea să sustragă permisul de intrare a lui Sebastian, formă numărul şi sună.
-Hei, ce mai faci? Întrebă ea după ce auzi Alo în celălant capăt al telefonului.
-Destul de bine.
-Mă bucur, ce-ai zice dacă ne-am putea vedea în centru, la cafeneaua aia drăguţă.
-Ok. Dar..
-Nu prea mă dău în vânt după convorbirile telefonice, mai bine vorbim acolo la 18 fix?
Seb îi răspunse afirmativ.
-Ce eşti aşa de încordată?
-Scuze nu sunt Claudia. Îi răspuse ea răzbunându-se pe telefon care zbură pe-o traictorie
periculoasă, din mâna ei pe canapea.
-Asta e sigur. Spuse zeflemitor Victor, care se pare fusese destul de norocos că Oana nu mai avea
telefonul în mână.
-Mergem cu tine. Şi dacă v-a fi necesar o să-ţi şoptim câte ceva.
-Spui asta, fetei ce are în cazier un număr de 104 de obicete de preţ ce în tottal probabil
valorează...
-Mda, asta chiar n-ar trebui să-i spui agentului. Obligată şi convinsă tot odată, Jeanne nu avu de
ales şi fu nevoită să-şi pună o cascăîn ureche şi o cameră ascunsă într-unul din nasturi.
Machiată şi îmbrăcată de Olga, într-o rochie neagră mică şi pantofi pe care cu greu îşi putea ţine
exilibrul.
-Şi de ce femeile se dau în vânt după pantofii? E la modă acum să-ţi frângi picioarele?
-Nu tu eşti mai ciudată, îi răspuse Emil.
-Scuze că nu sunt o snoabă, dar rochia asta îngustă şi pantofii înalţi îmi vor scădea şansele de a
fugi cu 90%.
-Jeanne, nu te duci să jefuieşti.
-Teoretic... Oana intră în cafenea şi rămase surprinsă că jumătate din bărbaţii de acolo suciră
gâturile cănd trecu pe lângă ei şi uşurtă când recunoscu unicul chip de acolo. Sebastian părea
foarte ocupat cu televizorul ce prezenta ştirile, ciudat, chiar despre jefuirea Imperial Bank. Şi
sucurgerea de informaţie din sistem.
-Bună.
-Salut, îi răspunse el admirând-o, pentru prima oară cea mai una dintre cele mai meticuloase
hoaţe din lume. Vrei ceva?
-Doar apă plată cu lămâie, pe moment. Spuse ea şi chlenerului care tocmai se apropia de măsuţa
lor.
-Ştii, ce mi-am data seama? Întrebă Sebastian, pentru o fata la care mă gândesc mult ştiu foarte
puţine despre tine.
-Pff încearcă să te flateze, zâmbeşte-i şi atât. Şopti Victor în cască iar Oana îl asculă, însă în gând
considera totul absolut prostesc.
-Deci, totuşi mă iluminezi? Ce hobbz-uri ai? Întrebă Deleanu, ce părea şi mai fermecător cănd
ridica o spărânceană arătând cu un actor de la Hollywood.
-Deci, ascultă J. Spune tot ce vrei, dar nimic, despre sărirea în gol de pe clădiri, sau jaful unor
muzeie.

24
-Aaa, să dorm? Era mai mult o întrebare de cât un răspuns. Însă când celanţi o auzise spuseră un
Ufff colectiv.
-E incurabilă! Spuse Victor, regretând acum că a fost de acord să participe la aceasta comedie.
Însă în cafenea lucrurile mergeau chiar mai bine decât credeau, sebastian părea foarte amuzat de
replica Oanei care şi se simţi mai relaxată, probabil din cauza piesei, „Relax” de Mika, care
printr-o coincidenţă tocmai se difuza în sală.
-Glumneam. Spuse fata sorbind din apa sa cu lămâie tocmai adusă de chelner.
-Dasăm? Întrebă Sebastian luând-o uşor de mână.
-Nu pot, spuse scurt Ioana, în cască se auzi o apostrofare, era o şansă foarte mare să poata
sustrage permisul lui din buzunar.
-Nicodată nu vei putea, dacă nu vei păşi pe ring, deci? Îi strânse şi cealăntă mână şi pur şi simplu
o smulse din scaun, înaintea de aceasta ea îşi scoase casca din ureche şi o strecură în buzunarul
proprie veste. Îl urmă pănă în centru acelui mic ring de dans, unde doar câţiva tineri cu bere în
mână chicoteau şi făceau nişte mişcări care mai curând amintea, chemarea zeului ploii şi apei de
către triburile din epoca preistorică.
Începu un nou câtec cu o sonoritate uşoară a unei tobe.
Give me a second I Începu piesa şi Seb o strânse de talie apropiindu-se la o distanţă periculoasă
de ea, astfel că-i putea auzi respiraţia şi pulsul accelerat al inimii. My lover she’s witing for me
just across the bar
-Vezi nu e aşa greu, spuse el în timp ce vocea lui Nate Ruess răsuna prin întreaga cafenea. Brusc
Oană râse, probabil că singură nu înţelegea de ce, însă râsul ei seninşi jovial îl fascină pe Seb,
acesta fascinat spuse primul lucru care-i trecuse prin cap.
-Eşti foarte frumoasă, ambii se opriră din dans, în timp ce inimiile lor băteau la unison cu o
frecvenţă alarmantă. Astfel mai apropae unul de altul, Sebastian o ridică uşor în braţe şi o sărută
iar ea îi răspunse cu toată voinţa de care ar fi fost capabilă. Tonight We are young So let's set the
world on fire We can burn brighter Than the sun
Iar această melodie va rămâne mereu în mintea Oanei ca sera în care ei doi erau tineri.
-Ei, Jeanne, nu-i amuzant, niciodtă nu mai lăsa casca aşa. Strigă Olga îndată după ce primi un
răspuns după câteva minute în care nu auzea nimic.
-E totul înregulă, am permisul hai să o facem o dată. Tocmai în acel moment apăru duba neagră
în care urcă. În câteva secunde scăpă de rochia şi pantofii incomozi înlocuind vestimentaţia cu
una mai comodă.
Oana pătrunse prin uşa din spate în clădire şi se urca pe scări sus până la etajul 3 unde era arhiva.
Distribuită în ordine alfabetică după 30 de minute de căutare cu o lanternă în mână, Jeanne găsi
totuşi. Un dosar mare, nu-l putea sustrage întreg, de aceia poză fiecare pagină, şi le trimise lui
Sandu. Avu nevoie de permisul lui Sebastian pentru a răscoli şi prin calculator, nu la propriu
binînţeles, fusese suficient doar un stik, prin care Sandu şi Olga pătrunseră în sistemul de
securitate a clădirea.
-Hm, acum avem aces la camere de supraveghere.
-Deja te şterg acolo unde ai ajuns în raza lor de vizulizare.
-Ha, eu am fost receptată de camere, glumeşti, nu?
-Da de fel.
-Ai cam pierdut atul şi disimularea, Oana. Spuse cinic Victor. Din cască se auzi doar uf irascibil.

Premeditat
Durase câteva săptămâni până se studiaseră întreg dosarul Racoviţă la care mai era adăugat şi
dosarul Stancu. Atâtea nume influente din Moldova erau etichetate în aceste dosare, încât era clar
că justiţia era legată de mâini şi puţin probabil că cineva ar fi putut să facă ceva în legătură cu
elucidarea cazului. Atâtea probe erau atăşate la dosar încât în orice ţară chiar şi semi-dezvoltată
ar fi fost de mult după gratii, dar asta nu se întâmpla şi în cazul Moldovei.

25
În dosare figura cel mai mult deputatul Boris Rusu, însă avea imunitate, publicarea dosarului în
presă ar fi dus la un scandal, dar care peste câteva săptămâni va uitat, cum s-a mai întâmplase cu
multe alte dosare. Aceasta era concluzia lui George, care pentru ultima oară îşi întrebă fica.
-Eşti sigură? Cum te vei simţi când te vei răzbuna definitiv, te-ai gândit la asta? Jeanne zâmbi
privind încă odată spre imaginea deputatului, un bărbat care probabil era de o vârstă cu tatăl ei
biologic, simpatizat datorită aspectului său fizic, fiind destul de atrăgător, cât să convingă nu
doar femeile ci şi bărbaţii, un diplomat iscusit, care din păcate alese o altă tabără pentru aşi
aplica talentele. El nu era primarul tembel şi judecătorul avar, mult mai inteligent, deci o ţintă
mult mai grea. În mod straniu, Oana se simţi şi mai multă dârzenie de al pune la punct.
-Poate că emit atrocitate, însă niciodată nu m-am simţit mai bine când am citit în ochii lui Efros
şi lui Ciobanu disperarea. Şi am să fac orice ca să citesc aceiaşi descumpănire şi în ochii
acestui... om. Ultimul cuvânt nu părea a fi sunat a adevăr.
-E deja clar că eu sunt cu tine. Spuse Sandu suţinut de către soţia sa. Astfel şi celanaţi membrii ai
echipei se alăturară noii misiuni.
-Greşesc eu oare sau tipul asta a fost la deschiderea muzeului? Întrebă Oana, examinându-i iar
faţa de pe monitor.
-Foarte probabil, e un mare fan al artei, de fapt are o colecţie impresionată de lucruri de artă, ar
putea chiar deschide un muzeu. Ultima lui achiziţie, sau descoperire, nu-i clar este cum pretinde
el, Sabia lui Burebista.
-Burebista a trăit acum mai bine de 2050 de ani, cum e posibil? Întrebă Emil, ca de obicei
neâncrezător.
-Asta face sabia şi mai importantă, sau mă rog ce-a mai rămas din sabie, anii şi-au spus cuvântul,
dar asta o face una dintre cele mai râvnite obiecte de antichitate din întreaga istorie.
-Putem să demonstrăm că sabia ar fi falsă...
-Nu, Olga, e autentică ar fi imposibil să falsificm vreun document.
-O furăm atunci, propuse Victor privind deja cu lăcomie imaginea sabiei din monitor.
-Ha, atunci compania de asigurări îl va face şi mai bogat. Trebuie să-l facem să greşească, atunci
singur va pierde totul. Din câte se cunoaşte îi plac femeile. Toată lumea se întoarse spre Oana ce
îşi dădu imediat seama la ce se gândeau toată lumea.
-Nu, nu, nu...
-Ba da, J. Eşti frumoasă ai legătură cu arta, îl poţi interesa. Ţi-a ieşit cu Deleanu, spuse George.
-Papa, mă simnt măgulită, dar nu cred că e o ideie bună. Se împotrivi Oana, care chiar se sculă
uşor din canapea şi se îndepărtă de celanţi într-un fel încercând să se protejeje de ideea lor.
-Atunci propune tu o ideie mai bună. Spuse Victor perspice zâmbindu-i cu zeflemitor.
-Aaăăă... e tot ce putu spune Ioana disperată înţelegând că nu prea are de ales.
-Ce ziceţi facem încă o petrecere la muzeu? Propuse Sinclair, ca de obiceim meditând îndelung
înainte de a spune ceva. Toată lumea lumea îi răspunse afirmativ, chiar şi Oana oftând fusese de
acord, şi astfel planul fusese adoptat la unanimitate.
Între timp se găsise alte date foarte importante pe numele lui Rusu, pretindea că susţine un
orfelinat din Transnistria, de fapt toţii banii care trebuiau să revină acelui orfelinat nici nu
ajunseră la el şi se opriră undeva „pe drum” adică la intermediarul, Boris Rusu. Asta o făcu pe
Jeanne să plece bineînţeles acolo, sperând pentru ultimul moment că v-a putea găsi alt ceva
despre Rusu, cel putea distruge.
Clădirea orfelinatului, arăta banal, curtea era mică ce avea doar câteva scrânciobe şi banci,
geamurile prăfuite ale clădirii, ai căror ramă fusese vopsită acum mulţi ani, şi doar o urmă de
cafeniu se vedea ici colo. Printr-un geam mai mare, Oana observă copii ce serveau terci, de loc
atrăgători, toţi grămăjoară la câteva mese. Pe chip li se citea resemnarea, faptul că deja acceptară
soarta lor, în mintea Oanei reveniră un şir de amintiri, când era mică şi alături de fratele ei, erau
nevoiţi să înghită răutăţiile vieţii de orfan, şi fiecare zi părea mai penibilă decât precedenta. Acest
deputat s-a folosit de copii pentru aşi mări conturile sale, cât de impasibil, persiflant şi mesechin,
putea fi el. Orice ar fi costat-o, Ioana, îşi va răzbuna părinţii şi pe aceşti orfani.

26
Pentru a doua oară Muzeul Artei şi Culturei, găzduia o pentrecere fastuoasă, Sandu avuse grijă să
mediatizeze evenimetul, cu toate că George considera acest lucru inutil.
Olga tocmai îi împletea părul auriu al Oanei, întrebând-o.
-Eşti pregătită?
-Da, desigur...
-Nu pari atât de sigură, Olga terminase împletitura şi se aşezase alături de ea.
-Ce cotează acesta e cel mai sigur mod de a aplica planul lui George, genial.
-Ce straniu că-l numeşti George şi doar rareori papa.
-Mi-a dat ceia ce probabil nimeni nu-mi va da vreodată, însă am totuşi un trecut, cum aş putea să
dorm liniştită ştiind că cei... dorm şi ei linştiţi?
-Ce tot vorbeşti, George te suţine te-a ajutat.
-Mda, dar e împotriva a tot ce facem acum, mă ajută doar de teama că n-aş putea să mă descurc
singură, şi are dreptate. M-a crescut, mi-a fost cel mai bun tată pe care l-aş fi putu avea, şi mă
simnt îngrozitor implicându-l în asta. În colţul ochiului apăru o lacriă, Ioana şi-o şterse repete
clipi des şi inhală o gură mare de aer.
-Sunt gata. Îi tocul uşi stătea rezemeat Lucian, într-un costum negru exact pentru pentrecerea la
care n-avea să participe.
-Tu ce faci aici? Îşi întrebă ea vărul.
-Sandu a adus jurnalişti, iar eu am fost arătat la tv, nu cred că e o ideie prea bună.
-Oh, o să-l omor! Spuse Olga şi plecă fulger la etajul întâi unde se adunaseră deja mulţi oaspeţi.
-Deci o să stai aici toată noaptea singur?
-Da. Răspunse simplu Lucian.
-Îmi pare rău.
-Nu-i mare lucru.
-Nu îmi pare rău... pentru că n-am putut să fiu alături de tine, şi acum peste o săptâmână... şi tu
mai ajutat iar eu nu pot sa fac nimic. Doar dacă ai vrea să pleci...
-Termină, odată nu mai fi aşa. Nu vreau să fug, puse accent pe ultimul cuvânt, fuga nu mă va
ajuta să nu mai am coşmaruri cu strigăte teribile ale oamenilor arşi de vii sau mirosul de carne
arsă, pe care-l simnt de fice dată cînd deschid ochii şi-mi aduc aminte ce-am făcut. Cât poate
face o ceartă cu prietena şi câteva sticle de votcă şi bere. Râse la ultima sa afirmaţie pornind
televizorul şi îşi îninse picioarele pe masuţa din sticlă.
-Dar să nu crezi că te ajut aşa fără vreun scop ascuns, spuse el privind televizorul fără aşi privi în
ochi verişoara.
-Şi care ar fi acela? Oana se aseză pe măsuţă între el şi televizor, iritat, el stinse şi spuse.
-Credeam că singură ţi-ai dat seama.
-Vrei... să-i ajut pe cei care...
-Pe rudele celor pe care i-am ucis şi rănit. Da, asta vreau. Însă să nu spui că eu... pur şi simplu
ajută-i să se vindece ori să-şi petreacă zilele un pic mai bine.
-Consideră că am şi făcut-o.
-Nu, eu chiar vreau să o faci. Iar acum du-te, schimbă el subit subiectul, fă-l terci pe nătărul asta.
-Avem o familie cam ciudată nu crezi? Însă sunt mândră de tine, că regreţi ceia ce ai făcut, şi în
fiecare săptămînă am să te vizitez, mă bucur că te am.
-Şi eu mă bucur şi mă mândresc cu tine. Spuse Lucian îmbrăţisându-şi verişoara.

Boris Rusu coborî din Mercedesul său ca de obicei cu veşnicul zâmbet ironic pe faţă, privind
spre oamenii mărunţi din prejurul său. Alături de doi bodygarzi intră în muzeu unde pe loc fusese
dezamăgit că chenerii de col-n colo duceam pe tăvi doar sampanie şi nimic mai tare. Mergea prin
sală pentru a face un tur al muzeului, oprindu-se la tabloul ce reprezenta un peisaj forestier.
Analizându-l încontinu, căutând mica etichetă ce lipsea de jos.
-E Constable, spuse tânăra cu părul blond şi ochii verzi agăţând eticheta sub tablou.
-Mmm, iar dmv?
- Jeanne Sinclair, custodele muzeului. Zâmbi fata cât putu de real.

27
-Deputat, Boris Rusu, îi sărută el mâna fetei foarte galant.
-Mare colectionar de opere de artă şi mai ales proprietarul Sabiei lui Burebista?
-O da, încurând şi eu am să-mi deschid un muzeu, sper să nu devenim concurenţi.
-Adevărata artă nu poate concura.
-Deşteaptă şi frumoasă, aş putea eu oare să ademenesc un asemnea custode în muzeul meu?
Oana încercă să pară impresionată de complimentul dat de aceia mereu îşi repeta în minte că
trebuie să suporte totul.
-Nu e cam periculos pentru un om de afaceri din Moldova să investeşti în obiecte de artă?
-Dintre cele mai reuşite investiţii pe care le poate face un om sunt în obiecte de artă, ele mereu
cresc în preţ şi dacă sunt furate Companiile de Asigurări îţi compeseză paguba. Doar dacă nu o
faci intenţionat, râse mai groanizi decât toţi poliţaii la un loc poate fi doar un agent de asigurări
bine dotat. De aceia deschid un muzeu, cel ce deţine unul impune respect.
-Dar, în presă au apărut informaţii cu sucurgere de bani, legat d eun orfelinat, n-ar fi preiculos să
deschideţi acum un muzeu? Mai puse Oana o întrebare încercând să fie cât mai degajată să nu
pară că de fapt face o investigaţie. Rusu care tot zâmbea şi-o privea cu ochii săi negrii de
cuceritor, râse sorbind din paharul de şampanie.
-Selecţia naturală. Spuse simplu Rusu, iar Ioana derutată întrebă din nou.
-Poftim?!
-Istoria ne învaţă că mereu peştele mare îl mănâncă pe cel mic. Mereu băbaţii puternici şi
inteligenţi şi femeile...o privi scurt din cap până în picioare pe J. Femeile frumoase au
supraveţuit celorlanţi inferiori. Şi cui îi pasă de nişte orfani? Oana îşi ţinu repiraţia la fel şi restul
echipei ei ce îşi înfreptară binînţeles privirile spre cei doi. Emili îngrozit şopti fratelui său ce
stătea alături.
-La dracu! Ce face? Nu cumva a luat furculiţa aia îm mână?
-Jeanne! Fii rezonabilă. Şopti George care şi el din alt capăt al sălii. Însă Oana nu-l auzi, Rusu
avu noroc că nu primise o furculiţă în piept, în schimb Ioana îl privi drept în ochi cu o privire
feroce şi plină de ură.
-Eşti o creatură lamentabilă şi depravată. Mi se face greaţă că am stat cu tine în aceiaşi cameră.
Şi orice m-ar costa te voi distruge, îşi voi distruge numele, averea şi tot ce ai avut până acum.
Încât benevol te vei preda poliţiei. În timp ce Oana crispată se îşi ridică umerii de parcă era în
poziţia de atac a unei pisici şi îşi strânse buzele arătânduşi printre scurtele pauze dintre cuvinte
dinţii. Rusu o privea stupefiat cu greu digerând cuvitele fulger venite brusc din partea acestei
fete.
-N-am înţeles. Spuse el vrând să fie sigur că a auzit bine ameninţarea fetei.
-Ba da, ai înţeles perfect. Iar acum ieşi din muzeul meu dacă nu te fac eu să ieşi de aici cu o
furculiţă în tine. Încă derutat şi aruncându-i o ultimă privire Rusu părăsi muzeul în grabă. Câteva
momente toţi tăcură din gură, după care Oana urcă in lift utmată de restul.
-Ce-a fost în capul tău? Strigă Victor din urma Oanei, urmat de fratele său.
-Ai stricat totul!
-Nu pot să înghit asta era atât, arătă Victor doar câţiva cetimetrii cu degetle sale, şi tu te-ai data
de gol?
-Ei, terminaţi strigă Lucian.
-Te-ai răzgândit, cumva, J?
-Nu, George, n m-am răzgândit.
-Atunci? Întrebă Sandu.
-M-aş fi urât dacă i-aş mai fi zâmbit măcar o secundă, pentru voi, îi privi pe cei doi fraţi Varlam,
moartea părinţilor voştrii a fost ceva amuzant, nici măcar nu vă păsa, nu înţelegeţi. Ne vom
răzbuna pe Rusu, Sandule, îşi promit, dar trebuie... trebuie să ştie că eu ştiu totul despre el, să ştie
că-l voi distruge, nu-mi ajunge doar să-l distrug, vreau să-i fie frică, să nu poată dormi şi să
regrete ceia ce a făcut.

28
Încetarea proceselor vitale la nivelul
tesuturilor si organelor
Nu că ar fi primit ameninţări foarte des de la blonde din muzeie, dar Rusu nu se simţi de loc
câtuşi de puţin îngrijorat de aceasta. Pentru el începu o zi obişnuită în care se trezea devreme
pentru a-şi lua micul dejun în timp ce privea ştirile dimineţii. Când pornii televizorului, şi
înfulecă omleta ascultând ştirile monotone, la un moment dat îşi auzi numele şi ridică capul
curios.
-Deputatul parlamentar, Boris Rusu, acuzat de sutragere de bani din fondul privat de caritate.
Postul nostru de televiziune a primit prin poştă documente ce dovedesc avtivitatea ilegală a
deputatului. Pe 1 iunie guvernul prin intermediul unei fundaţii private din Moldova a transferat
50000 euro, care însă n-au ajuns la destinaţia orfelinatului din stânga Nistrului, alte documente
preluate de site-ul nostru dovedesc faptul că pe data de 4 iunie unul dintre conturile dl.Rusu s-au
adunat cu 50000 de euro, nedeclaraţi, iar fundaţia privată s-a desfiinţat. Mai cu semă pe acest caz
n-a fost dechis nici un dosar penal. În timp ce imaginiile orfelinatului depăşesc orice limită de
subexistenţă umană. Boris Rusu n-a comentat acuzaţiile. Spuse jurnalistul.
Rusu uită de cafeaua sa şi strigă nebun după bodygardul său, dândui indicaţii să afle cine i-a
putut urmări activitatea sa bancară. Fusese pe de asupra toată ziua sunat de către jurnaliştii însă
încă nu putea veni cu declaraţie oficială ce ar fi calmat toate apele. Touşi spre seară fusese de-a
dreptul înconjurat de o ceată de reporteri chiar undeva la marginea Chişinăului, de parcă cineva îi
anunţase că se află acolo. Neavând încotr-o el încercând să pară cât mai noşalant spuse.
-Despre „probele” pe care le-aţi primit, pot spune că sunt nişte aberţii neîntemeiate. De ce ar
trebui să ne încredem în nişte documente neoficiale de proievidenţă ce lasă de gândit.
-Cum puteţi explica faptul că fundaţia ce vă aparţines-a destrămat după receptarea sumei de
bani?
-De ce n-aţi declarat suma şi de unde provine aceasta? Rusu fusese asaltat de mai multe întrebări,
înţelegând că n-are scăpare şi trebuie să se gândească bine înaite de mai spune ceva acesta pur şi
simplu trecu pe lângă jurnalişti încercând să-i ignore, când în mulţime recunoscu un chip cel
cutremură şi atunci înţelese totul.
Urcând în maşină acesta fomă un număr de încredere şi spuse în receptor clar şi răspicat.
-Arcaşa, găsăş-te tot ce poţi pe numele Jeanne Sinclair, repet J-e-a-n-n-e S-i-n-c-l-a-i-r.

-Într-o ţară democrată şi-ar fi dat deja demisia, comentă Sandu atât pe blogul său cât şi când era
cu prietenii săi.
-Atunci îl vom face să o şi-o dea. Spuse Oana.
-Cum?! E foarte atent, iar acum o sa fie de două ori mai atent. Ioana nu răspunse, nici ea nu ştia
răspunsul şi se temea că nu-l va afla.

-Cum adică nică!? Ţipă Boris Rusu în receptorul său şi-l închise pe loc vizibil tulburat, deja
câţiva colegi îl sunaseră indignaţi, framecul lui nu-l va ajuta să se justifice, să furi banii de la
orfani era deja culmea. Telefonul îi sună iar el fără să se uite la număr răspunse răspicat şi
sardonic.
-Da!
-Salut, d-le Rusu.
-Cine e?
-Oare nu m-aţi recunoscut, mă simnt aproape... jignită.
-Tu... o să regreţi că te-ai pus cu mine...
-N-am sunat să vă ascult ameninţările patetice, ci să vă atenţionez. Acesta e doar începutul, dar
dacă vreţi să scăpaţi de alte mizerii şi jonicii care v-or ieşi la suprafaţă. Puteţi însă opti toate
astea, prin simpla demisie. Sau vă voi face eu să demisionaţi. Oana spuse totul într-o suflare şi
închise telefonul.

29
-E foarte curajos ceia ce faci. Comentă Lucian care stătea alături de verişoara sa.
-Mda, la telefon toţi sunt curajoşi. Azi...
-Ultima zi de libertate. Spune-o direct, ce te tot eschivezi?
-Aaa, abia m-am obişnuit cu tine...şi acum, îmi pare rău, îmi pare aşa de rău. Spuse ea
îmbrăţisându-l.
-N-ar trebuii. Ştiu că crezi că eşti o persoană rea, însă credemă furtul unor tablouri şi scheme, nu
te fac rea. Eu cunoasc ce însemnă răutatea şi tot ce-am să fac restul zilelor mele este să trăiesc cu
gândul la ea. Tu, m-ai poţi fi salvată...eu nu şi o să trăiesc mai bine cu gândul că eşti fericită. Iar
dacă eşti fericită răzbunându-te, atunci e ok. Dar încearcă şi al ceva decât simpla răzbunare,
apropo Deleanu a sunat de câteva ori poate....
-Of, nu începe şi tu. Ce cuplu mortal, o hoaţă şi un agent ITERPOL.
-Ce era în fizică, sarcinile pozitive se atrag cu cele negative? Oana râse, trecu pe lângă o masă cu
îngheţată şi cumpără una.
-Ştii n-am avut niciodată momentul cela când doi veri serbează o zi de naştere sau mănâncă pur
şi simplu o îngheţată împreună. O să-mi fie dor de tine, şopti Oana.
-Şi mie. George m-a învăţat câteva coduri numerice, să mă ţii la curent cu toată desfăşurarea
misiunii. Cei doi ajunseră în faţa muzeului, rugară un trecător să le facă o poză, în care ei îşi
murdăriră unuia altuia faţa de îngheţată şi râdeau de parcă aveau cinci ani. Aceasta avea să fie
prima şi ultima lor poză împreună.
Maşina cu geamuri fumurii tocmai trecea pe lângă muzeu şi încetini când ajunse în vizavi de
acesta, geamul din partea şoferului se deschise şi un bărbat al cărui chip nu se vedea strigă.
-Sinclair! Simultan cei doi veri întoarseră capul şi văzură ţeava unei arme îndreptate spre ei.
Răsună un foc şi Lucian îşi înpinse verişoara la pământ şi chiar înainte ca aceasta să cadă un
glonte îi pătrunse în cutia toracică exact în inimă, care bătu pentru ultima oară. Băbatul încercă
să m-ai tragă încă o dată, dar alt foc de armă îi răspunse, era Sebastian Deleanu, ce se prezentă
imediat, şi maişina îşi lua viteză şi porni dup colţ, în timp ce Seb formă un număr pentru a chema
ambulanţa şi poliţia. Oana se lovi puternic de una ditre treptele muzeului îngheţata îi alunecă din
mână şi buimăcită nu pricepu ce se întâmplase. Când ridică ochi şi-l văzu pe Lucian la pământ
într-o baltă de sânge, pe câteva secunte traheia împedică pătrunderea ochigenului în organism, şi
sângele parcă încetă circulaţia sa. J luase capul vărului său în poală şi văzu că acesta este mort,
tot ce putu spune sau mai curând striga fusese un lung „Nuuuu”. Undeva mai sus, simţind
probabil pericolul la care fusese expusă stăpâna sa, Montmorency scheună jalnic.
Moartea este de fapt o trecere, o transformare care face parte, implacabil, din destinul nostru.
Ideea de moarte este singura pe care oamenii nu o privesc direct în faţă şi totuşi, a preocupat
mintea omenească, de când omul a apărut pe pamânt. A învăţat să privim moartea dincolo de
ceea ce face din ea, în general, doar ne învăţăm să întelegem în profunzime legile Divine care
acţionează în acest Univers. Când oamenii mor, ei niciodată nu pleacă de tot, un scris pe un
copac lăsat de când erau mici, sau poza păstrată de rude, însuşi amintirea lor, dăinueşte încă mult
timp după ce muşchiul cardiac îşi încetează activitatea definitiv.

Dizolvare
Ochii roşii şi încă înlăcrimaţi ai Ioanei Sinclair priveau cum uşor în pământ este coborât sicriul
în care zăcea vărul său Lucian Lupan, erau primii fulgi reci şi albi ca moartea. În adâncul
conştienţei sale Jeanne nu pricepuse încă faptul vărul ei era mort. Cu toate că stătea la câţiva paşi
de trupul lui neînsufleţin. Presa notase evnimetul, ironic era faptul, că atât de tare fusese
mediatizat încât acoperise oare cum scandalul lui Rusu. Lumea presupunea că a avut loc o
executare, cineva din rude se răzbunaseră pe tânărul care luase atâtea vieţi, însă Oana nu credea
în asta, ea auzise clar „Sinclair”, rezultă că ea fusese ţinta, ar fi fost mult mai bine, dacă
imbecilul de kiler ar fi putu ochi ca lumea.
-Jeanne, aş putea să fac ceva pentru tine? Întrebă Sebastian, fata îşi aminti cât de grijuliu fusese
cu ea ultimile două zile, fără a pune întrebări. Cum eroic poate o salvase înaite ca kilerul să
împuşte încă odată.

30
-Îţi mulţumesc, dar mă îndoiesc că eşti în putinţă, că cineva ar putea fi în putinţă. Vreau pur şi
simplu să stau aici. În câteva minute toată lumea plecaseră şi Geroge şi Stancu şi Varlam. J
privea încontinu pământul rece acoperit cu un strat subţire de zăpadă, astfel încât nici nu simţi
când un bărbat se apropie de ea.
-Mda, păcat că a murit aşa tinerel. Oana tresări alături de ea stătea Rusu cu o mutră foarte
mulţumită pe faţă.
-Ştiu că ai fost tu, acum am un motiv în plus să te distrug. Spuse fata rece.
-Da, ai destule motive, Ioana Racoviţă. Fata lăsă o urmă de mirare pe faţă şi imediat regretă ca a
făcut-o. Ţi-am ucis părinţii, apoi vărul, eu tot aş dori acelaşi lucru. Oana îşi stăpânea cumpătul,
dar dacă întâmplător ar fi avut vreo furculiţă sau cuţit în mână foarte probabil acel acesoriu l-ar fi
străpuns pe Rusu.
-V-aţi descurcat excelent cu Efros şi Cibanu, dar aţi ţintint pre sus în cazul meau. Poate
INTREPOL-ul ar fi înteresat de tine şi tatăl tău. Poate îmi dă şi o recompesnsă pentru faptul că
am raportat, locul aflării a doi hoţi? Să fiu plătit pentru a scăpa...
Oana o luă din loc şi cu pas rapid işi din cimitir, formând repede numărul lui George la telefon şi
respirând in greu reuşi şă rostească.
-Lyon! Doar o singură dată dar clar, era un cod pe care ea şi Geogre îl adoptaseră în cazul unei
astfel de situaţii. Cât de rău îi părea că fusese empatică, poate că totul ar fi mers bine dacă urma
planul iniţial, acum trebuia să părăsească ţara de urgenţă, ştia că Varlamii sunt deja pe drum soţii
Stancu la fel ar fi bine să se ascundă, iar mai cu seamă George. La ieşirea din cimitir J îl văzu pe
Sebastian Deleanu vorbind cu încă un tânăr, încremeni pe loc fiidn sigură că o va aresta, însă se
miră când acesta zărind-o îi zâmbii cu compasiune ca şi mai devreme. Atunci Oana hptărâ să-i
spună ea adevărul măcar atâta demnitate şi curaj să aibă.
-Trebuie să-ţi spun ceva foarte importatnt. Rostiea vizibil iritată de parcă ar fi stat pe ace, însă
Seb nu observă acest lucru.
-Ce? Cu aşa o mutră, spuse el sarcastic mângâind-o pe obraz. Care sugerează că ai fi o
infractoare în serie căutată de INTERPOL, a căror exponate din muzeu le-a furat din alte muzeie.
Pe o milisecundă J încremeni, dar se mai relaxă când înţeles că fusese doar o glumă ironică.
Atunci îi zâmbi prefăcut oftând încet şi îi spuse.
-Ţi-a spus cineva că ai o ituiţie grozavă? După grimasa lui Sebastian îşi dădu seama că n-a
înţeles aşa că repetă cu toată seriozitatea de care era la moment în stare.
-Numele meu real este Ioana Racoviţă, şi sunt hoaţă cunoscută sub numele grupării Nemo.
Ultimul cuvânt îl făcu pe Deleanu şă-şi de-a seama ce încerca fata să-i spună.
-ITERPOL-ul e deja pe drum şi probabil o să mă prindă, dar nu-ţi fă griji n-am să spun nimic
despre... deci nu te cunosc şi nici tu nu mă cunoşti e mai bine pentru tine. Spuse Ioana
nelăsându-i vreme să-i răspundă şi el, căci o luă din loc urcându-se în maşina sa şi porni cu toată
viteza. Abandonă automobilul pe o stradă centrală, luând din aceasta banii care erau şi
îmbrăcându-se în alte haine ba chiar îşi puse şi o perucă castanie. Urcându-se într-o rutieră
aceasta trecu pe lângă muzeu îndrăznind chiar să coboare la câteva colţuri unde urmări ce se
întâmplă, pe loc îşi dădu sema că câţiva trecători erau de fapt poliţişti sub acoperire, după felul în
care priveau spre muzeu şi se plimbau din col-n colo. La sigur echipa ei deja o şterse asta trebuia
să facă şi ea, însă îşi zărise tatăl ieşind de după clădirea muzeului, cu telefonul la ureche probabil
încerca să o sune, dar ea aruncase telefonul într-o urnă de pe stradă. Bineînţeles că fusese
capturat, bătrânul chiar se predă resemnat în mânile a doi agenţi îmbrăcaţi în civil, fica lui
înspăimântată nu putea privi asta, George să fie arestat din vina ei? În nici un caz. Fata alergă
spre cel mai apropiat poliţist îl îmbrânci sutrăgându-i arma şi îndreptându-se spre restul cu mâna
în sus în care ţinea pistolul şi trăgea în sus, astfel reuşind să atraga asupra sa ateniţie, ştia că e
prostesc ceia ce face, dar pe momen se putea gândi doar la faptul că trebuia să-l salveze pe
George, care înţelese ce plănuia fica sa şi reuşind să scape de cătuşile urcă în maşina lui parcată
în faţa muzeului şi dispăru dup colţ. Poliţiştii erau buimăciţi, aşa că tot ce reuşiră să facă este s-o
prindă pe Oana, care după ce îşi văzu tatăl plecat aruncă arma şi cedă poliţiei. Printre maşinile de
poliţie reuşi să-l vada şi pe Sebastian care privea mirat scena arestării ei, într-un şoc absolut.

31
Câteva ore mai târziu Oana se afla într-un comisariat într-o cameră de interogaţie, doar cu un
pahar de apă în faţă pe care nu-l atinse, nu va ceda ea unei smecherii ultra cunoscute, care încă
era pusă în paractică, fiindcă conform legii era necesar mandat pentru obţinerea monstrei de
ADN sau aprentele dicitale. Astfel în acea cameră temperatura era ridicată, însă ea nu cedă la nici
metodă psihologică aplicată asupra ei, nici măcar nu observa întunericul din cameră sau liniştea
muribundă. Într-un târziu uşa se deschise şi înăntru intră nimeni altul decât detectivul Basco.
Fata îi recunoscu chipul şi îi zâmbi de parcă ar fi fost un vechi amic. După el apăru încă un
detectiv, ambii îi aţintiră privire spre ea.
-Lasa-mă să ghicesc, nu m-ai ai cătuşile pe tine. Spuse Basco luând loc vizavi de dânsa cu un
portofoliu în mână.
-În sfârşit, m-am săturat să pretind că încă le am. Spuse Oana şi îşi puse mânile pe masă
aruncând uşor cătuşele spre Basco.
-Lasă circul, spuse celălant detectiv. Ştim tot ce ai furat, avem aici, arătă spre portofoliu. Şi o să-
mi spui totul ţipă celălant poliţist.
-Scrie acolo că aş avea probleme cu aparatul statoacustic? Întrebă fata descendând mirare pe
chipurile celor doi.
-Ce!? Întrebă Basco.
-Am întrebat, dacă nu s-a făcut vreo confuzie şi acolo ar scrie că nu aud normal. Ei bine, eu aud
şi nu e nevoie să ţipaţi la mine. Oftând demascaţi cei doi detecti făcu un schimb de priviri şi cel
de-al doilea spuse.
-E în interesul tău să-mi mărturişeşti totul. Spuse mai uşor Basco sorbind din paharul său de apă
sperând că astfel o va face şi pe Jeanne să bea din paharul ei.
-Hm... Dilema deţinutului. Spuse scurt Oana. Curs obligatoriu pentru detectivi, nu? Poliţistul rău
poliţistul bun. Să vă sucurtez munca inutila. Sunt imună la metodele voastre, fiţi mai originali,
acum orice hoţ de buzunare le ştie. Nu mai vorbesc până nu vine un avocat. Spuse fata
rezemându-se de scaunul său.
-Bine... şopti Basco sculându-se şi ieşi din cameră urmat de colegul lui.
Peste două ore pretecute într-o linişte totală, în care timpul se scurgea îndelung uşa se deschise
din nou, Oana aştepta ca cei doi detectivi să apară cu noi probe însă în cameră intră Sebastian.
-Nu-ţi fă griji nu se înregistrează nimic, spuse el aşezându-se şi trase scaunul mai aproape de ea.
-Ce faci?
-Jeann...Ioana, au probe împotriva ta destule, dar... n-au nevoie de tine, tatăl tau e... mai
important. Doar dacă vei depune probe, îi strânse afectiv una dintre mâini. Însă ea indignată îi
smulse mâna din plamele lui şi spuse răspicat.
-Spune-mi cum aş putea să-l trădez pe omul, care m-a salvat prin toate căile prin care poate fi
cineva salvat. Mai bine benevol sunt de acort să-mi petrec restul veţii într-o celulă, dar în schimb
voi avea demnitate şi conştinţa împăcată.
-Fii rezonabilă. Îi spuse el rugător.
-Asta îmi spune cel ce n-ar trebuii să mă cunoască dar mai cu seamă să-mi de-a sfaturi. Iar acum
ar fi bine să pleci fiindcă presimnt ca în curând se vor întoarce. Înţelegând că n-a iuzbutit să o
convingă, Seb totuşi părăsi camera, Oana avuse dreptate peste şapte minute Basco apăru din nou.

Marele lot
Paznicul se plimbă plictisit pe lâncă încă un panou ce anunţa marea deschidere pe 1 decembrie a
galeriei de artă, unde piesa de rezistenţă era însuşi Sabia lui Burebista. Deschiderea noii galerii
fusese îndelung promovată de Boris Rusu, prin intermediul tuturor susrselor de media posibile,
cheltuiele necesare pentru publicitate fusese recompensate, toate biletele pe o întregă săptămână
fuseseră vândute, toţi istoricii doreau să vada în faţă sabia de o vechime impresionantă, numită şi
Flax astfel întreaga galerie a fost numită aşa.
Nici nu-şi dădu seama ce se întâmplă cânt pe umerii săi căzu o greutate şi paznicul îşi pierdu
exilibru căzu la pământ leşinat. După ce fata doborî paznicul îi sustrase taserul, ce se dovetise
foarte util când întâlni alt paznic. Urcă la ultimul etaj pe trepte alergând mai mult decât mergând

32
şi intră în biroul loxos de unde se vedea lumină. Pătrunse înăuntru, pupilele se dilatară iritate, din
pricina luminii, clipi des privindu-l pe Rusu şi încă un bărbat ce-i stătea alături. Cel de-al doilea
bărbat se îndreptă spre ea însă arma scoasă din geacă, îl făcu să se oprească şi să de-a doi paşi
înapoi.
-Ai venit să mă omori, Racoviţă? Întrebă Rusu încercând să pară calm, Oana îi zâmbii
zeflemitoare totuşi continuă să fluture arma ameninţătoare.
-Nu. Îi răspunse scurt. Nici n-aş putea să te ochesc.
-Atunci, care-i sensul...?
-Crede-mă, totul are o logică, de exemplu Thomas Cromwell când a fost executat, duşmanii săi i-
au îmbătat călăul, care n-a nimerit din prima nici măcar din a treia, aşa că ar fi mai bine pentru
tine să fiu un as. Dar am venit pur şi simplu să te preîntâpin, spuse ea aşezându-se pe fotoliu lui
Rusu şi lăsă arma în jos privind curioasă asupra hârtiilor de pe masă.
-Să mă preîntâmpini? Spuse amuzat Rusu.
-Da, în ziua deschiderii voi jefui Galeriei Flaxului, n-ai decând să suni poliţia? Întrebă fata
ridicându-se şi-l privi îndrăzneaţă în ochii.
-Sigur că nu, ţi se pare că sunt idiot? Întrebă el mai mult pentru sine, însă înainte ca Ioana să-i
răspundă, continuă. Vrei să opresc deschiderea ca să mă prejudiciezi? Şi apoi n-ar trebui să fii
într-o celulă?
-Păi şi tu ar trebui să fi în una, dar... eşti sigur că nu vrei să chemi poliţia. Spuse încă odată
Jeanne.
-Poţi să furi glaeria mea. Dacă o să poţi.
-Cea mai cruntă răzbunare este când duşmanul tău e silit a recunoaste că eşti bun şi dânsu-i rău.
-Ce!? Întrebă Rusu şi bodygard-ul lui într-un glas.
-Doamne, mai citeşte şi tu o carte. Spuse sarcastică fata cu o faţă superioară. Ar fi bine să ai grijă
de averea ta fiindcă sunt destul de bună la asta. Fata părăsi biroul iar peste cinci minute era deja
afara.
-Şăfu, poati trebu...
-Pfff... aiureş-te, vrea să-mi închidă galeria, în nici un caz nu opriţi nică. Cu toate că Rusu, era
sceptic faţă de ameninţările fetei, totuşi hotărî să întărească paza şi întreg sistemul de securitate.

1 Decembrie veni în curând, sub pojghiţa primului strat de omăt, pământul abia îngheţa. Touşi pe
scările noiii galerii se întinse chiar un covor roşu, pe care păşeau toţi care aveau bilete. În
mijlocul sălii lângă sabia curbată înspre treimea anterioară, asemenea unui cosor, aşezată la
capătul unui mâner de lemn, care în cazul dat fuse înlocuit cu altul, la capătul săbiei era o
inscipţie pe fier, pe care scria în vechela limbă dacica, Burebista. Datorită camerei de sticlă în
care era plasata se vedeau toate ughirile pe fundalul alb şi toţi o puteau admira. Rusu alături de
angajaţii săi discuta ultimiile detalii ale deschiderii, când alături de ei apăru Oana, toţio tresăriră
când o văzuseră.
-Ce faci aici? Întrebă Rusu gata să cheme paza însă Iona flutură sub nasul lui biletul său şi spuse.
-Ceea ce fac şi restul vizitez Galeria Flaxului.
-Bine, vizitează spuse Rusu. Însă când ea se îndepărtă de ei, le făcu semn paznicilor să stea cu
ochii pe ea. Mod ciudat fata nici nu privi spre Flax, ba dinpotrivă privea relaxată spre toate
tablourile de pe pereţi. Sala între timp se umpluse de vizitatori, toţi ba înghesuindu-se la sabie ba
la picturi.
-Ei ce se întâmplă? Spuse un paznic ce observă un gaz ciudat ce ieşea din colţuirile sălii, toată
lumea începu să tuşească. Iar câţiva paznici începu să scoată lumea afară.
-Ce faceţi? Întrebă Rusu înfuriat către paznicii săi.
-Procedură standart în cazul ameninţării unei bombe bilogice, domnule. Înfuriat Rusu se îmbulti
spre ieşire unde încercă să-şi cheme paznicul pentru a fi cu ochi în patru spre sabie, dar altă
surpriză, la ieşire toată lumea primea câte o sabie de aceiaşi dimenisiune ca şi originala. Atunci
Boris Rusu înţelese greşeala comise, strigă spre unul dintre pazncii, acoperind panica creeată de
fumul alb.

33
-Încearcă să scoată sabia prin mulţime! E un jaf! Toată lumea ieşi, însă nu fusese lăsaţi să plece.
-Toată lumea sabiile la mine, aţi înţeles? Strigă un paznic spre mulţime, în timp ce un altul care
găsise o mască antigaz, încercă să pătrundă în muzeu însă uşile erau înţepenite.
-D-le Rusu! Strigă el, către şeful său care strângea cu disperare toate săbiiile. Uşile au înţepenit!
Într-o stare de consternare, Rusu alergă disperat spre muzeu trăgând uşile înţepenite, apoi văzând
că n-are rost luă un baston şi încerca să spargă geamul, însă ferestrele defenisive nu cedau.
Probabil că ar fi înebunit, dacă n-ar fi venit un lăcătuş la faţa locului ce reuşi să deschidă uşa.
Intrând alarmat în sală unde doar o singură lampă, restul sălii fiind cufundată în întuneric,
deasupra cutiei de sticlă în care minune se afla touşi sabia, sprijinită de cutie stătea Jeanne.
-Slava Domnului. Strigă Rusu, însă imediat după aceea se aprinse lumina în întreaga sala, şi abia
atunci observă că pe pereţii galeriei lipseau toate tablorile. Stupefiat privea pereţii goi şi firile de
alarma ce atârnau din ele, care cândva avuse menirea să protejeze picturile.
-Da, da, Manet, Durer, Mantegna, Va Dyck, Rubens, Nicolae Grigorescu, Traian Trestioreanu. N-
am reuşit să calculez cât costă în total, dar trebuie să fie o groază de bani.
-Cum?! Întrebă Rusu într-o stare de aporie.
-Foarte simplu, ai fost sustras de la eseniţial, fiind obsedat doar de Flax, însă toate tablourile au
fost asigurate şi împreună fac mult mai mult decât sabia. Îl persifilă fata.
-O să fiu despăgubit de compania de asigurări.
-Vai, despre asta, Oana scoase un gaget din buzuar şi porni. În ziua deschiderii voi jefui Galeriei
Flaxului, n-ai decând să suni poliţia? Sigur că nu, ţi se pare că sunt idiot? Vrei să opresc
deschiderea ca să mă prejudiciezi? Şi apoi n-ar trebui să fii într-o celulă?
Păi şi tu ar trebui să fi în una, dar... eşti sigur că nu vrei să chemi poliţia. Poţi să furi glaeria
mea...
-Oh, ce-i asta o invitaţie? Zeflemitoare Oana, continuă. Mă îndoiesc că vei fi despăgubit.
Concluzionă fata trecând pe lângă el şi ieşi din muzeu, curând şi Rusu o făcuse însă încătuşat şi
cu doi poliţişti în faţă şi la spate.
-Deci unde sunt picturile? O întrebă Sebastian.
-Of, de unde aş putea eu şti? De parcă eu le-aş fi furat. Jeanne coborî scările de parcă era un
simplu vizitator ce pleca acasă, de parcă nu avuse nimic de a face cu efracţia.
Însă e de la sine înţeles că de fapt avea. Tablourile erau chiar în marele safeu a lui Rusu din
subsol, ceea cel încrimina şi mai tare pe Rusu. Fusese ajutată bineînţeles de către echipa sa, ce se
ascunse ba prin public ba prin paznici. În timp ce păşea uşor mergând printre simpli trecători,
Jeanne îşi aduse aminte de conversaţia sa cu Basco, mai curând pactul lor.
***
-Am găsit după lungi căutări, unde sunt banii, furaţii de la compania Avi, douzeci de transferuri
impresionant.Ioana zâmbea de parcă faptul că a falimentat o companie de construcţii, care se
ocupa cu imigranţii ilegali pe care îi folosea ca forţă ieftină de muncă.
-Douzeci şi unu, cine oare a reuşit să ajungă la ei? Întrebă Oana însă înţelegea perfect cine o
făcuse.
-Doar ştii, de ce întrebi. Mda, m-a preîntâmpinat Mainoir, că nu sunteţi aşa de simpli. Fondul de
suţinere a negrilor din Africa pentru Unversităţile din Europa. Da, impresionant, dacă încercăm
să ajungem la banii daţi vom fi imediat rasişti. Negociem? Întrebă Basco.
-Hm... e tot ce putu spune Jeanne încântată.
-Nu sunt conservator, dinpotrivă sunt un inovator. Doniphan e unul dintre cei mai buni hackeri
din lume, am considerat că ar fi mai bine să lucreze pentru noi decât împotriva noastră. Trebuie
să fiu sigur dacă eşti gata să te alături...
-Avem interese diferite.
-Ba interesele noastre sunt aceleaşi, vrei să te răzbuni pe Basco, ei bine răzbună-te, n-ai decât. Te
putem şi ajuta cu asta dacă vrei. Noi singuri ne dorim să-l prindem pe mafiotul asta...
-Sunt o infractoare, probabil ar trebuii să fiu pedepsită.
-Nu şi dacă eşti în sistemul nostru de protecţie a martorilor.

34
Astfel Basco deveni aliatul ei, i-a promis că nu vor păţi nimic nici colegii ei, astfel că acum chiar
şi deputat fiind Rusu va fi arestat şi o dată cu acest arest va fi scoase la iveală şi celelante
infracţiuni.
-Scopul scuză mijloacele, îşi spuse pentru sine Jeanne, fiind raţională şi pragmatică. Alianţa sa cu
ITERPOL-ul fusese cel mai portant lucru ce i se întâmplase vreodată.

Epilog
Îmbrăcată într-un palton albastru închis, ce o deranja nespus, niciodată nu-i plăcuse hainele de
acest gen, incomode şi luminoase şi cel mai pămpălău paznic i-ar fi prins. Însă acum, într-un fel
trebuia să fie cuminte, cu toate că Basco i-a promis că o va prinde, dacă calcă pe bec, Oana îşi
zise că n-are decât să încerce.
Începea să nigă puternic, aşa că Jeanne încă odată şterse fulgii proaspeţi de pe inscripţia
mormântului părinţilor săi Cogito, ergo sum* de Descartes. Ioana zâmbi, încă odată, era sigură
că tatăl ei ar fi fost fericit să aibă aceast citat cunoscut. Fiindcă ştia atât timp cât ea se va gândi la
cei dragi, o parte din ei încă vor exista, cu fiece amintire, lăsată într-un obiect sau un gând
cutreietor. Nimeni nu moare complet cât există amintirea lui, în orice formă ar putea fi aceasta.
Când intră în cameră, un strigăt lung din partea multor oameni îi sparse aproape timpanul
-La mulţi ani! Veselă Olga o sărută pe obraz urmată de soţul său şi fraţii Varlaam, apoi şi George
îşi felictă fica.
-Un an mai aproape de moarte, ce-i aşa mare bucurie?
-Ei, nimeni nu ar trebui să vorbească aşa în ziua în care s-a născut. Spuse Sebastian, ce o
cuprinse de talie îmbătând-o cu parfumul lui puternic.
-La mulţi ani, iubito! Spuse el strecurându-i în mână o cutie neagră triunghiulară. Uimită Oana
întrebă.
-Ce-i asta?
-Un mic cadou din partea noastră, tuturor.
-Un fel de simbol al puterii tale. Spuse Victor la fel de sarcastic ca de obicei.
Jeanne deschise cutie, în ea se afla un minunat colier din aur cu pietre preţioase galbene toate
împrejurul unei verzi imense.
-Smaralde şi Citrine, la fel ca tine. Spuse Sebastian. Ochii verzi şi părul auriu, puternică la fel ca
pietrele preţioase. De aceia, eu te iubesc! Sfârşi Băiatul sărutându-şi iubita sub aplauzele
caraghioase ale celorlanţi. Cine ar fi crezut o hoaţă de elită şi un agent INTERPOL-împreună?
Însă da, erau deja un cuplu, unul ciudat, dar un cuplu, unul mai real decât ar fi fost posibil
vreodată.
-Şi eu te iubesc, şopti Oana, până la Lună şi înapoi.
* Cuget, deci exist - lat.
-------

35
Inspirat de Leverage

36