Tema 1: Principalele mecanisme ale economiei de piaţă de autoreglare

Principalele mecanisme ale economiei de piaţă de autoreglare sunt următoarele:

1. concurenţa (cel mai principal mecanism);
2. cererea;
3. oferta;
4. preţul;
5. calitatea.
Pe lângă autoreglementare, într-o economie de piaţă există reglementare statală bazată pe anumite pârghii economice ca:
1. sistemul de impozitare;
2. creditele, investiţiile;
3. rata dobânzilor;
4. nivelul salariilor sau remunerărilor;
5. gradul protecţiei sociale ş.a.
În lumea întreagă nu există concurenţă perfectă ci toată piaţa poate fi grupată în 4 modele care se caracterizează prin
următoarele:

Indicatorul care Concurenţa perfectă Concurenţa

caracterizează monopolistă Oligopolia Monopolia totală
modelul pieţii
Numărul firmelor Foarte multe Multe Cîteva Una
Producere Standardizată cu Standardizată şi
Felul produsului standardizată apariţia mică a diversificată Diversificată
diversificării
Controlul asupra Se fac încercări de a În cazul înţelegerii
preţurilor Nu există se controla controlul e total Control total
Ieşirea şi intrarea în Apar careva bariere Apar bariere E imposibil de intrat
ramură Liberă neînsemnate esenţiale în ramură
Comerţul cu
amănuntul şi ridicata Producerea Întreprinderi de
Gospodăria sătească în producerea automobilelor şi a deservire municipală
Exemplu încălţămintei şi a aparatajului casnic
hainelor

Obiectul de studiu al disciplinei este ramura de producere şi caracteristica ei din punct de vedere a activităţii în economia de piaţă.
Ramura reprezintă
procese tehnologice o totalitate de întreprinderi ce produc producţie de aceiaşi utilitate, foloseşte aceiaşi materie primă,
asemănătoare.
Economia naţională a oricărei ţări se divizează în 5 ramuri:
 industria
 gospodăria sătească
 construcţiile
 transportul
 comunicaţiile.
În multe ţări a apărut a 6 ramură separată -informaţia.
Industria la rîndul său se împarte în cîteva subramuri:
 industria grea
 constructoare de maşini
 uşoară
 forestieră şi chimică
 prelucrătoare.

1
 Tema 2: Capacitatea de producţie
şi programul de producţie al firmei sau a întreprinderii

1. Determinarea cerinţelor economiei naţionale în producţia de ramură .

2. Capacitatea de producţie a firmei:
 metodele de determinare şi
 căile de îmbunătăţire a folosirii ei.
3. Noţiunea şi structura programului de producţie.

Rezultatul {PM-producţia marfă + PG-producţia globală + PR-producţia realizată} – Cheltuieli{Materia circulantă(materie

primă)+Fond fix(utilaj) +Munca} = Profit, care tinde sa fie maxim.

1. Pentru determinarea necesităţilor în producţia de ramură se efectuează analiza pieţei potenţiale de desfacere, se determină
indicatorii principali ca:
 capacitatea pieţii = cu volumul producţiei naţionale + importul – exportul;
 ponderea fiecărui concurent = cu raportul dintre volumul producţiei produs de către concurentul dat

către capacitatea
La baza necesităţilor stă cererea, pieţii. cantitatea totală dintr -o anumită marfă dorită, care poate fi cumpărată de un
care reprezintă
individ într-o perioadă oarecare de timp la un preţ anumit. Însumând cererile individuale, obţinem cererea totală a pieţei, care
reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun, care la un anumit preţ este dorită să fie cumpărată. Cu determinarea cererii se preocupă
marketingul.
Cercetările în domeniul cereri se determină după următoarea schemă:
 La I etapă se efectuează analiza pieţei şi se alcătuieşte un pronostic al cererii, care reprezintă dezvoltarea sferei de
consum. Acest pronostic ţine cont de următoarele:
1. progresul tehnico-ştiinţific în progresele date;
2. prognoza în domeniul cercetărilor, referitor la crearea noilor produse sau noilor tehnologii;
3. referitor la investiţiile care vor avea loc în producere.
 La etapa II pe baza I etape se elaborează cererea orientativă
 La etapa III se efectuează precizarea cererii.
Pentru ramura radio-electronicii la determinarea cererii o importanţă deosebită o are ţinerea contului a următorilor factori:
1. ritmul înalt a progresului tehnico-ştiinţific
2. învechirea morală a articolelor e rapidă
3. nomenclatura sau sortimentul destul de larg
4. dinamismul înalt al legăturilor economice.

2. Reieşind din cerere se determină capacitatea de producţie a firmelor şi întreprinderilor care reprezintă o anumită cantitate de
producţie pe cât de posibil maximală de o calitate înaltă în nomenclatura sau sortime ntul prevăzut cu folosirea deplină a utilajului
şi suprafeţelor de producţie, ţinându-se cont totodată de progresul tehnico -ştiinţific.
Capacitatea se determină în mărime medie anuală :
n
 n1  m  m1 
C ma  Cîan   Cînt i     Clic i  
i 1  12  i1  12 
Cma – capacitatea medie anuală (în unităţi fizice sau în unităţi valorice)
Cîan – capacitatea la începutul anului
Cint i– capacitatea introdusă
n – felurile de capacităţi introduce
Clic i– capacităţi lichidate
m – felurile de capacităţi lichidate
n1– numărul de luni depline de lucru pe parcursul anului a capacităţii noi introduce
m1– numărul de luni depline de lucru pe parcursul anului cît nu vor lucra capacităţile lichidate.
Capacitatea de producţie la început de an poate fi determinată prin 2 metode:
1. pentru întreprinderi cu sortiment îngust:
Cîan= P*Fef, unde
P – productivitatea utilajului cheie (locului de muncă cheie) într-o unitate de timp [oră]
Fef – fondul efectiv de timp de lucru al utilajului pe parcursul anului
2. pentru întreprinderi cu sortiment larg Cîan se determină aşa:
Fef
Cîan =
M
M – manopera (cheltuielile de timp pentru îndeplinirea articolului).
Fondul efectiv de timp necesar pentru determinarea Cîan se determină în [ore] după următorul algoritm:

2
 365  24
 Fc – fondul calendaristic
Pen
 Pen – pierderi ale economiei naţionale care constituie zilele de odihnă şi sărbătorile ce nu coincid cu zilele de odihnă
 Determinăm fondul nominal:
Fn = Fc-Pen
 Pierderi de regim Pr:
Pr = Fn* Nsc, unde Nsc – numărul de schimburi nelucrate
 Fondul de regim Fr:

Fr = Fn- Pr
 Pierderi organizator–tehnice Porg teh
 Fondul efectiv de timp:
 Porg teh 
Fef = Fr- Porg teh= Tschimb* Fn* r 1  
100
 
Tschimb – durata schimbului
r – regimul de lucru
De la capacitate se determină volumul anual de producţie după formula:
Van = Cma* k, unde
Cma– capacitatea medie anuală
k – coeficientul de folosire a C ma care trebuie să tindă către 1.

3. Programul de producţie reprezintă un set de indicatori care determină producerea şi realizarea unei anumite cantităţi de arti cole
în corespundere cu sortimentul şi calitatea dinainte determinate.
Toţi indicatorii programului de producţie se împart în naturali şi valorici. Cei naturali sînt:
1. sortimentul
2. nomenclatura
3. calitatea
Sortimentul este o totalitate de produse sau servicii de aceiaşi categorie dar diferite după forme sau calităţi.

Nomen
clatura este lista de enumerare a felurilor de articole sau denumiri de servicii.
Calitatea reprezintă o totalitate de însuşiri ale produselor sau a serviciilorîn virtutea cărora produsele sau serviciile
satisfac anumite cerinţe în concordanţă cu destinaţia lor.
Indicatorii valorici ai programului de producţie sînt:
1. producţia marfă – reprezintă producţia sau serviciile terminate, predestinate de a fi puse la dispoziţia consumatorului. Se
determină după formula:
n

PM   Pi N i  Vserv
i
PM – producţia marfă
Pi – preţul unui articol (unei unităţi de serviciu) de nomenclatura I sau de felul i
Ni – programul de producţie a articolelor de felul I (serviciilor de felul i) în unităţi naturale
n – lărgimea sortimentului sau nomenclaturii
Vserv – volumul de servicii în unităţi valorice care pot fi puse la destinaţia consumatorului de către întreprindere.
Către ele se atîrnă:
 construcţii capitale efectuate cu forţe proprii, reparaţii capitale ale utilajului;
 valoarea predestinată pentru livrarea şi plata ce se cuvine în perioada de plan a semifabricatelor de producţie proprie;


 lucrările de
protecţia caracter
pentru industrial
construcţia pentruproprie
capitală realizarea în altă parte,neindustriale,
şi gospodăriile inclusiv reparaţia
aflatecapitală a utilajului,
la balanţa efectuată
întreprinderi i. cu forţe proprii
2. producţia marfă comparabilă – PMC (produsul global – PG).
PMC reprezintă toată producţia produsă la întreprindere (toate serviciile) necătînd care e stadia d e finisare:
PMC = PM + PNma + Instrma
m.a. = val.sf.an – val.î.an.
Aceşti doi indicatori se deosebesc unul de altul prin:
 preţul în care se evaluează: - producţia marfă se evoluează în preţuri curente, iar producţia marfă comparabilă se
evoluează în preţul la o dată concretă;
 forma de terminare sau finisare.
3. producţia realizată PR – acea producţie sau valoare care a fost plătită de către consumator. Se determină după formula:
PR = PM + PGma + Pex ma , unde
3
 PG – producţia gata la depozit
Pex – producţia expediată.

Tema 3: Fondurile fixe de producţie

1. Noţiunea „esenţa economică şi componenţa fondurilor fixe de producţie”.

2. Metodele de evaluare a fondurilor fixe.
3. Felurile de uzură şi reflectarea lor în cheltuielile de producţie.
4. Indicatorii de folosire eficientă a fondurilor fixe. Rezervele de îmbunătăţire a fondurilor fixe.
5. Reproducerea fondurilor fixe. Construcţia capitală şi investiţiile capitale.
1.Pentru a efectua o producere e nevoie de fonduri de producţie care constau din:
 fonduri fixe de producere (mij loacele de muncă);
 fonduri circulante de producţie (obiectele de producţie).
Fondurile fixe de producţie reprezintă mijloace de muncă, care participă de mai multe ori la procesul de producere, îşi pierd treptat
valoarea, transpunînd-o în valoarea producţiei fabricate de părţi ne schimbîndu-şi valoarea natural -materială iniţială.
Toate fondurile fixe în dependenţă de participarea la procesul de producţie pot fi grupate în:
 fonduri de producţie industriale
 fonduri de producţie neindustriale
La rîndul său fonduri de producţie industriale se împart în trei grupe :
 unelte de muncă, cu ajutorul cărora muncitorul nemijlocit acţionează asupra obiectului muncii
 condiţii materiale, necesare pentru înfăptuirea procesului de producţie(clădirile, drumurile ş.a.)
 mijloace de muncă necesare pentru transportarea şi păstrarea produselor de muncă (depozite, transportul intern
ş.a.).
Fondurile fixe industriale de producţie în dependenţă de termenul de slujbă se grupează în:
1. clădiri
2. construcţii
3. dispozitive de transmisie
4. maşini şi utilaj, care se împarte în:
 maşini de instalaţie sau de forţe
 maşini de lucru
 aparate de măsurat şi de reglare
 tehnica de calcul ş.a.
5. transportul
6. altele.
Fondurile fixe se mai împart în active şi pasive. Active sunt mijloacele de muncă. Pasive sint condiţiile de muncă, de păstrare şi
transportare.

2. Fondurile fixe se evaluează atît în indicatori individuali, cît şi în indicatori valorici. Indicatorii valorici ai fondurilor fixe se
determină datorită inventarierii iar pentru clădiri, atunci cînd se alcătuiesc paşapoartele clădirilor. Au ca scop determinarea
cantitativă a fondurilor fixe, componenţa lor, caracteristicile tehnice şi determinarea necesităţilor întreprinderii în fondu ri fixe.
Evidenţa fondurilor fixe se efectuează în următorii indicatori:
1.Valoarea totală iniţială:
FFi(b) = Prid + Ctr + Cm,inst , unde
Prid – preţ cu ridicata de cumpărare
Ctr – cheltuieli de transportare
Cm,inst – cheltuieli de montare, instalare
FFi(b) – fonduri fixe iniţiale (de balanţă).
Pe această valoare FF se iau la balanţa întreprinderii şi de aceea se numeşte valoare de balanţă.
2. Valoarea de restabilire – indică sporul sau reducerea costului iniţial – cheltuielile de reproducere a FF în condiţiile actuale:
 FFi b  
FFv  FFi b   1   ,unde
 100 

FFi b  – procentul de (+) sporire sau (- ) reducere a FF în condiţiile actuale

FFv – fonduri fixe de restabilire.
3. Valoarea iniţială rămasă:
FFi  Ca t sl
 

FFrami  FF
 i b


100
Ca – cota de uzură
tsl – termenul de slujbă.

4
3.FF, participînd de mai multe ori la procesul de producţie se uzează şi în primul rînd moral, iar în al doilea rînd – fizic. Pentru
determinarea uzurii fizice se apreciază termenul real de slujbă, care indică raportul dintre termenul efectiv şi cel normativ.
t ef
t sl  , unde
t norm
tsl – termenul de slujbă
tef – termenul efectiv
tnorm – termenul normativ
Uzura morală indică gradul de reducere a indicatorilor tehnico–economici a FF (reducerea capacităţii, reducerea productivităţii,
nivel scăzut de mecanizare sau automatizare, calitate joasă a produselor căpătate). Recompensarea uzurii se efectuează în 2 forme:
1. Recompensarea naturală – toate felurile de reparaţii:revizia tehnică.
2. Recompensa valorică se efectuează datorită aprecierii amortizării – care reprezintă expresia bănească a acelei părţi din
valoarea fondurilor fixe, care se transpune în procesul muncii asupra valorii produsului finit ca urmare a consumului lor
productiv.
Se determină reieşind din valoarea de balanţă a fondurilor fixe
FF  d  r
A i b 
Tsl
A – amortizarea anuală în formă valorică
Tsl – termenul de slujbă normativ
d – cheltuieli de demontare
r – valoare de reziduare (reîntoarcere).
Scopul acestui indicator este renovarea FF, adică acumularea resurselor din nou , pentru reînnoirea FF.
Cota de amortizare C a se determină după expresia:
A FFi b   d  r
Ca   100%   100%
FFi b  Tsl  FFi b 
Cota de uzură (de amortizare) se determină de însăşi întreprindere, ţinîndu -se cont de amortizarea accelerată a FF. Scopul este
acumularea rapidă a mijloacelor băneşti pentru renovarea FF.

Circuitul fondurilor fixe

exploatare
Re FFi
pro
du Norm. a chelt de
Rest chelt. reparaţ.
ce reparaţie A
re Acest
normativ se
Cheltuieli Chelt. reparaţ. stabileşte de
însăşi
întreprindere
Recompensa pentru 5 ani
A Beneficiu Prod. realiz.
Aceste cheltuieli se introduc
într-un articol special a
cheltuielilor de producţie

4. Pentru aprecierea gradului de folosire eficientă a fondurilor fixe se determină un şir de indicatori, principalii dintre care sunt:
1. Pentru partea activă:
a) randamentul FF – indică volumul producţiei marfă realizată la fiecare leu din costul FF utilizate:
PM PR  
RFF 

FFma
b) dotarea cu fonduri fixe – indică consumul de FF la fiecare leu de PM (realizată) căpătată:
FFma
D 

PM PR  
5
 c) coeficientul de folosire extensivă a utilajului – caracterizează durata folosirii utilajului sau folosi rea în timp. Se
apreciază ca raportul dintre fondul efectiv de timp de lucru a utilajului pe parcursul anului către fondul
planificat:
Fef
k ex 
F pl
d) coeficientul de folosire intensivă a utilajului – caracterizează nivelul de folosire a lui după p roductivitate (într-o
unitate de timp). Se determină ca raportul dintre volumul efectiv de producţie căpătată către volumul planificat:
Vef
k int 
V pl
e) coeficientul integral – caracterizează folosirea utilajului în timp şi după productivitate. Se determină ca produsul
dintre kex şi kint:
k int r  k ex k int


2. Pentru partea pasivă se determină coeficientul de folosire a suprafeţelor:

a) suprafaţa pentru o unitate de utilaj instalată;
b) PM(PR) căpătată de pe 1 m2 de suprafaţă.
Pentru determinarea randamentului şi dotării cu FF, care se pot considera şi indicatori de folosire a FF în total se apreciază FF ma
după formula:
m FFlichidate  12  m
FFma  FFîan  FFint roduse   , unde
12 12
m – numărul de luni cît se vor afla la balanţă FF introduse şi lichidate pe parcursul anului .

5. În urma uzurii FF necesită renovare care poate fi înfăptuită prin metoda construcţiei capitale şi include următoarele feluri de
lucrări:
1. Construirea noilor întreprinderi;
2. Lărgirea şi reconstruirea întreprinderilor în acţiune;
3. Înzestrarea şi reînzestrarea tehnică a întreprinderilor în acţiune;
4. Construirea obiectelor de menire socială şi culturală, care vor fi luate la balanţa întreprinderii.
Sursele pentru finanţarea acestor lucrări sunt diferite şi anume:
1. Construcţiile noi se finanţează din surse proprii şi credite de lungă durată.
 Pentru întreprinderile mixte – capital străin.

Pentru
bugetulîntreprinderile
naţional. cu înclinaţie de a îndeplini anumite funcţii statale şi cele care rămân în proprietatea statului –
Celelalte metode ale construcţiei capitale se finanţează din profit (partea beneficiului rămas la dispoziţia întreprinderii care
formează fondul de acumulare), uzura sau amortizarea pentru renovare + credite de lungă durată.
Pentru întreprinderile cu forma de proprietate AO – asociaţii pe acţiuni o sursă importantă va constitui capitalul acaparat în urma
vinderii acţiunilor.

6
 Tema 4: Mijloacele circulante (MC) şi asigurarea
tehnico – materială

1. Fondurile circulante şi mijloacele circulante: esenţa economică, componenţa şi structura.

2. Izvoarele finanţării mijloacelor circulante.
3. Normarea mijloacelor circulante.
4. Indicatoare de folosire eficientă a MC.
5. Asigurarea tehnico – materială a întreprinderii.

1. Pentru efectuarea procesului de producere e nevoie de mijloace băneşti sub formă de 2 fonduri:
a) fonduri circulante de producţie (FCP);
b) fonduri de circulaţie (FC).
În sumă aceste mijloace băneşti reprezintă mijloacele circulante ale întreprinderii. Parte componentă importantă a MC o constituie
FCP, esenţa economică a cărora este următoarea:
 sunt obiecte de muncă, care participă o singură dată la procesul de producţie, îşi schimbă totalmente forma iniţială natural
– materială şi îşi transpun costul total asupra valorii producţiei fabricate.
Fondurile de circulaţie apar sub formă de producţie gata la depozit, producţie expediată, dar neplătită şi mijloace băneşti în
calcule.
Mijloacele circulante (MC) reprezintă o parte din resursele financiare a întreprinderii şi pe parcurs deservesc 3 stadii ale
circulaţiei:
1. Stadiul circulaţiei – cuprinde perioada de timp necesară pentru formarea rezervelor de producţie şi apar sub formă de bani
necesari pentru procurarea acestor rezerve;
2. Stadiul de producţie – începe cu repartizarea obiectelor de muncă în secţiile de producere şi se încheie cu expedierea
producţiei gata la depozit;
3. Stadiul de circulaţie – începe cu recepţionarea producţiei gata la depozit şi se încheie cu obţinerea finanţelor pe contul
întreprinderii. Astfel mijloacele circulante deservesc cu amănuntul aceste trei stadii şi se află în circulaţie în cerc.
Pentru caracterizarea MC, ele se clasifică astfel:
1. În dependenţă de sfera de deservire FCP şi FC;
2. În grupuri şi tipuri:
FCP:
 rezerve de producţie RP
 producţie neterminată PN
 rezerve pe viitor RV
FC:
 producţie gata la depozit PGD

producţie expediată PEx
 mijloace băneşti în calcule MBC
Către rezervele de producţie se atîrnă:
1. Materia primă;
2. Combustibilul (toate felurile de energie);
3. Ambalajul;
4. Piesele de rezervă
5. Instrument la preţ redus şi cu termenul de slujbă mai mare de un an;
6. ş.a.
3. Conform modului de planificare:
 normate;
 nenormate.
4. După izvoarele de finanţare:
 proprii şi alăturate lor;
 împrumutate.

7
 MC

FCP 86% FC 14%

60% 21% 5%
RP PN RV PGD PEx FCP
1
2
3
4
5
Nenormate
Proprii şi alăturate lor Împrumut

2. MC se finanţează din sursele proprii pe baza:

1. Asigurărilor iniţiale din sursele proprietarului;
2. Beneficiul rămas la dispoziţia întreprinderii;
3. Activul pasiv.
Acele sume băneşti care sunt puse de către întreprindere la circulaţie cu toate că nu aparţin ei se numesc activul pasiv. Altă sursă a
MC o constituie MCÎ (împrumutate) care sunt finanţate din credite de scurtă durată, acordate sau de banca centrală sau de banca
comercială.
Înafară de sursele proprii şi împrumutate sunt folosite MCI (implicate), ca mijloacele altor întreprinderi, mijloacele din fo ndurile
de stimulare economică ale întreprinderii date, datoria faţă de creditor ş.a., toate folosindu – se numai în cazuri extraordinare sub
formă de rezervă.

3. Către mijloacele circulante normate MCN se atîrnă toate FCP şi producţia gata din fondurile de circulaţie. Normarea ca atare
reprezintă stabilirea unor normative (a nişte limite de mijloace circulante) destul de suficiente pentru a întreţine ritmul n ormal de
producţie la întreprindere.
Normativul – este minimul de mijloace băneşti care asigură funcţionarea neîntreruptă a întreprinderii şi se calculează o
dată în an atunci cînd se stabileşte programul de producţie. Se efectuează sun formă de calcule directe. Normarea include
următoarele etape:
1. – Stabilirea normelor în mărimi relative, de regulă, în zile de asigurare;
2. – Stabilirea mărimii zilnice a cheltuielilor (cheltuielile anuale împărţite la 360);
3. – Stabilirea normativului pe elementul dat (se înmulţeşte poziţia 1 . – cu poziţia 2. –).
Pentru stabilirea normelor în zile se reiese din următoarele feluri de rezerve:
1. Rezerva curentă – numărul de zile de aflare a materialului sub formă de rezervă la depozit;
2. Rezerva de asigurare – timpul de aflare a materialului sub formă de rezervă de asigurare;
3. Rezerva de transport – timpul în zile de aflare a materialului în drum;
4. Rezerva tehnologică – timpul necesar pentru pregătirea materialului de a fi lansate în producţie.
Normele rezervelor (în zile) depind de:
1. condiţiile de lucru ale întreprinderii (ritm stabil, ritm haotic ş.a.);
2. durata ciclului de producţie;
3. livrarea periodică a materialelor în producţie;
4. distanţa de aflare a producătorului de la furnizor (raza de aprovizionare);
5. mărimea partidei de livrare.
Normativul pentru rezervele de producţie se determină pentru fiecare element în parte după formula:
QiTn i
N FCPi  , unde
Fan
N FCP – normativul elementului i din FCP
i

Qi – cheltuielile anuale pe elementul i în deviza anuală a cheltuielilor

Tn – norma de rezervă în zile pentru elementul i
8
Fan – fondul anual de timp = 360 zile.
FCP:
 RP şi PN se normează.
FC:
 PG se normează.
Normativul pentru PG – producţia gata se determină după formula:
S Tn

N PG  , unde
Fan
NPG – normativul pentru PG (mii lei);
S – preţul de cost de producţie pentru toată producţia finită anuală (cheltuielile de producţie anuală);
Tn – norma de producţie finită în zile;
Fan – 360 zile.
Normativul pentru producţia neterminată PN se determină după formula:
N  S  Tc  k

N PN Fan , unde
NPN – normat pentru PN;
N – numărul de articole (programul de producţie) anual (unităţi fizice);
S – preţul de cost de producţie pentru o unitate de produs;
Tc – durata ciclului de producţie;
k – coeficientul creşterii cheltuielilor.
1 m
k  m , unde
2
m – ponderea cheltuielilor materiale directe în preţul de cost de producţie.

4. Indicatorii de folosire eficientă a MC sunt

următorii:
1. coeficientul direct (numărul de circuituri pe parcursul anului) – valoarea producţiei realizate căpătată la fiecare leu de MC
cheltuite:
PR
kd  , unde PR – producţia realizată.
MC
2. coeficientul indirect – indică implicarea MC în producţie sau MC cheltuite pentru fiecare leu de producţie realizată PR:
MC
k ind  .
PR
3. durata unui circuit:
Fan Fan MC 

D   .
kd PR

5. Organizarea aprovizionării tehnico – materiale se efectuează în baza studierii conjuncturii pieţii, potenţialului partenerilor şi
nivelului preţurilor la articolele date.
Resursele necesare se obţin:
1. Bursa de mărfuri;
2. Contractele directe cu producătorii;
3. Comerţ cu ridicata;
4. Organizaţii de aprovizionare tehnico–materială ş.a. întreprinderi (intermediarii).
Drepturile beneficiarului de aşi alege furnizorul se determină datorită normelor minime de livrare. Contractul de livrare se
consideră de lungă durată dacă este încheiat pe o perioadă de mai mult de 2 ani, se încheie între beneficiar şi furnizor prin
intermediul sau a organizaţiei de aprovizionare tehnico–materiale, sau a organizaţiei comerţului cu ridicata sau nemijlocit cu
producătorul iar cîte o dată şi prin intermediari.

9
 Tema 5: Personalul, productivitatea muncii şi remunerarea lui .

1. Personalul: componenţa şi structura.

2. Productivitatea muncii: indicatorii, măsurătorii şi căile de sporire.
3. Remunerarea muncii şi reglarea ei la etapa actuală.

1. Personalul întruneşte în sine toate cadrele folosite laîntreprindere pentru a efectua activitatea de business a ei.
Toate cadrele se clasifică în dependenţă de rolul pe care îl au la participarea procesului de producţie:
a) personalul industrial productiv;
b) neindustrial.
Personalul industrial productiv în funcţie de rolul în producere se împarte în cîteva categorii:
1. Muncitorii:
 principali;
 auxiliari.
2. Conducătorii
3. Specialiştii
4. Funcţionarii… 2, 3, 4, se consideră o categorie
5. Personalul de deservire
6. Paza
7. Ucenicii.
O astfel de clasificare indică forma de remunerare, metoda de introducere a cheltuielilor în preţul de cost şi metoda de pregătire
(perfecţionare) a personalului.
Tot personalul se mai împarte după specialitate şi profes ie. Profesia e un volum de cunoştinţe teoretice şi deprinderi
practice necesare pentru a îndeplini un lucru oarecare într-o ramură dată. Specialitatea se determină de împărţirea muncii în
limitele profesiei.
Pentru muncitori clasificarea se efectuează şi după gradul de calificare ce indică nivelul cultural – tehnic al muncitorului – nivelul
de cunoştinţe şi deprinderi practice ce caracterizează gradul de complicaţie a lucrărilor înfăptuite de el.
Structura personalului indică ponderea fiecărei categorii (în %) în numărul total de personal. În urma progresului tehnico
– ştiinţific apare tendinţa reducerii ponderii muncitorilor.

2. Indicatorul care determină gradul de folosire eficientă a forţei de muncă este productivitatea de muncă – reprezintă activitatea
eficientă a oamenilor ce se caracterizează datorită cheltuielilor de timp pentru producerea unei unităţi de produs sau prin v olumul
de producţie căpătat într -o unitate de timp.
Productivitatea muncii se caracterizează prin:
1. indicele direct, care indică volumul de producţie pentru cap de lucrător într -o unitate de timp;
2. (трудоемкость).
indicele indirect – caracterizează cheltuielile de timp pentru producerea unei unităţi de produs - manopera
În linii generale metoda de determinare a productivităţii (prin indicile direct) ar putea fi exprimată astfel:
V
q , unde
N l m 
V – volum de producţie
Nl (m) – numărul de lucrători (muncitori).
Pentru a măsura productivitatea muncii se folosesc măsurătorii următori:
1. Naturali – unităţi fizice de măsură;
2. Valorici – cei mai larg folosiţi;
3. De timp (în dependenţă de indicele indirect de producţie);
4. Convenţionali.
Pentru determinarea productivităţii muncii se foloseşte numărul mediu scriptic al muncitorilor. În general se deosebesc
următoarele numere de muncitor i:
a) numărul de înfăţişare sau de prezentare – indică cît personal trebuie să se prezinte în fiecare zi la lucru pentru a se
îndeplini programul de producţie;
b) numărul de listă (scriptic) – include adăugător careva rezerve de personal faţă de numărul de preze ntare;
c) numărul mediu (scriptic) se determină ca medie aritmetică dintre numerele scriptice pentru perioada dată.
Sporirea productivităţii poate fi determinată în valori absolute şi relative:
a) în valoare absolută, spre ex. – sporul productivităţii se va determina prin relaţia:
q pl  q pl  qef
b) în valoare relativă:
q pl  qef
q pl   100%
qef
Principalele căi de sporire a productivităţii muncii sînt:
1. Perfecţionarea tehnicii şi tehnologiilor folosite prevede:

10
  introducerea tehnicii noi;
 introducerea tehnologiilor progresive;
 folosirea noilor materiale;
 mecanizarea şi automatizarea;
 sporirea calităţii articolelor fabricate.
1. Perfecţionarea organizării producerii la întreprinderi. Se obţine datorită:
 raţionalizării folosirii timpului de lucru a utilajului şi muncitorilor;
 micşorării pierderilor de timp, lichidării neajunsurilor în deservirea utilajului;
 folosirii eficiente a utilajului.
1. Perfecţionarea organizării muncii datorită:
 Ridicării calificării muncitorilor;
 Îmbinării de profesii;
 Lichidării pierderilor de timp neplanificate ş.a.

3. Salariul reprezintă o parte din venitul naţional exprimată în bani alocată pentru satisfacerea necesităţilor personale ale tu turor
categoriilor de personal.
La etapa actuală întreprinderea îşi determină felul şi nivelul de remunerare al lucrătorilor de sinestătător. Statul îşi asumă
responsabilitatea numai pentru reglarea remunerării. Reglementarea remunerării se efectuează datorită folosirii sistemului ta rifar
care include următoarele:
1. indicatoare tarifare – documente normative în care sunt indicate formele de lucru şi împărţite în grupe conform
complexităţii muncii şi conţin caracteristici pentru toate profesiile şi toate categoriile tarifare;
2. reţeaua de salarizare – este o totalitate de categorii şi coeficienţi tarifari care indică deosebirile între complexitatea
muncii, calificarea lucrătorilor şi în dependenţă de aceasta implica diferenţa salariului. Reprezintă un şir de
coeficienţi pe 29 de categorii;
3. salariul tarifar – mărimea plăţii pentru munca într–o unitate de timp (oră), exprimată în bani şi se calculează:
Exemple:
1. De determinat tariful pentru un muncitor de calificarea IV:
18salar. min imal 
t IV   1,81coef . p  u calif . IV  0,19 lei oră


169 ore de lucru în lună 

2. Pentru un conducător salariul de stat care conform indic at. Tarifar va fi atîrnat în categoria 14 va constitui:
SS lunar  18 5,65 120 lei
 

4. suplimente şi adausuri – statul reglementează acest compartiment la fel instaurînd partea minimă. Se plătesc aceste
plăţi pentru:
a) lucrul greu şi dăunător – 0,5 salarii minime;
b) lucrul în schimb de noapte – nu mai puţin de 1,5 din tarif;
c) pentru lungirea duratei normate a zilei de lucru: primele 2 ore – 1,5 din tarif, pentru următoarele ore – nu mai puţin de 2 tarife;
d) zilele de odihnă – 2 tarife;
e) zile de sărbători – nu mai puţin de 2 ori în cazul cînd nu se acordă zi în loc.
Examinînd reţeaua tarifară scoatem următoarea concluzie:
1. Categoria 1–8 se foloseşte pentru remunerarea numai a muncitorilor (în Moldova e răspîndită categoria 1–6);
2. De la categoria 9 pînă la 29 se folosesc pentru celelalte categorii de personal.
Remunerarea muncii se efectuează prin 2 forme:
a) în acord – plata muncii necesară pentru îndeplinirea normei de lucru;
b) în regie – plata în dependenţă de timpul lucrat.
Şi o formă şi alta include diferite sisteme.
Salariul în acord se împarte:
 direct;
 indirect;
 progresiv;
 acord ca atare.
Remunerarea
 regieîn regie apare sub 2 sisteme:
progresivă;
 regie premială.
Pentru muncitorii principali se foloseşte salarizarea în acord şi numai în cazurile cînd volumu l de lucru nu poate fi normat se
foloseşte remunerarea în regie. Remunerarea în regie se foloseşte pentru următoarele grupe de lucrători:
1. muncitori auxiliari;
2. muncitori de bază cu regim reglementat;
3. muncitori auxiliari la toate felurile de lucrări de reparaţie şi de control;
4. pentru celelalte categorii de personal.
Pentru remunerarea conducătorilor, specialiştilor, slujbaşilor se foloseşte salariul de stat lunar. Pentru muncitori tariful pentru o
oră. Remunerarea se determină în valoare brută. Valoarea netă a salariului se obţine ca diferenţa dintre salariul brut şi impozitul pe
salariu.
11
 Tema 6: Preţul de cost al producţiei

1. Noţiunea, esenţa economică şi formele preţului de cost.

2. Clasificarea cheltuielilor de producere.
3. Indicatorii preţului de cost şi metodele de determinare.

1. Preţul de cost sunt cheltuielile întreprinderii pentru producerea şi realizarea producţiei exprimate în formă valorică. El reprezintă
partea separată a costului care prin intermediul circulaţiei se întoarce permanent la veriga autogestionară pentru compensarea
cheltuielilor şi garantarea continuităţii producerii.
În dependenţă de locul de apariţie a cheltuielilor deosebim:
 preţul de cost tehnologic – include cheltuielile legate de procesul tehnologic;
 preţul de cost de secţie, include cheltuielile legate de întreţinerea secţiei;
 preţul de cost de producere – include cheltuielile legate de întreţinerea întreprinderii;
 preţ de cost total – include cheltuielile de desfacere.
În dependenţă de perioada calculării preţului de cost d eosebim:
 preţ de cost planificat;


preţ de cost post calculat (efectiv, real).

2. Toate cheltuielile se împart:
1. după natura lor:
 cheltuieli de muncă materializată;
 cheltuieli de muncă vie.
2. după formele de consum:
 articole ale cheltuelilor;
 elemente ale cheltuielilor.
3. după modul de apariţie:
 cheltuieli tehnologice;
 cheltuieli de secţie (de producere);
 cheltuieli de uzină (de producere, gospodărire şi desfacere).
4. în dependenţă de volumul de producţie:
 cheltuieli convenţional stabile;
 cheltuieli convenţional variabile.
5. după caracterul de determinare sau de imputare a cheltuielilor în preţul de cost:
 directe;


Cheltuielile indirecte seindirecte.

repartizează pe unitate de produs proporţional salariului de bază al muncitorilor principali .
Exemplu:
arctic A arctic B
Sb = 10 lei buc Sb = 20 lei buc
N = 20000 buc N = 20000 buc
Cheltuieli generale de gospodărie a întreprinderii anuale = 4000 mii lei.
Determinăm salariul de bază anual:
1) S b an  10  20000  20  10000  400 mii lei
2) Determinăm cît revine din cheltuielile generale de gospodărire la 1 leu de salariu de bază la un muncitor principal:
4000
k   10 lei 1 leu
400
3) Cheltuieli generale în gospodărire pentru articolul A:
C ggA  10  10  100 lei .
Pentru articolul B:
 20 10
  200
C ggB lei .
Clasificarea cheltuielilor după forma de consum în elemente şi articole ale cheltuielilor se foloseşte pentru determinarea
diferitor preţuri de cost. Elementele cheltuielilor se folosesc pentru determinarea preţului de cost al PM – tuturor cheltuielilor de
producţie. Elementele sunt următoarele:
1. materie primă, materiale auxiliare, piese, accesorii, energie din afară minus deşeuri recupe rabile;
2. remunerarea (retribuţii) (salariu de bază şi suplimentar);
3. contribuţiile la salarii;
4. uzura (amortizarea);
5. alte cheltuieli.
Preţul de cost pe o unitate de produs se determină pe articole ale cheltuielilor. Articolele cheltuielilor sunt următoarele :
1. Materie primă;

12
 2. Materiale auxiliare;
3. Piese accesorii;
4. Deşeuri recuperabile (se scad);
5

5. Energie în scopuri tehnologice   4  cheltuieli materiale directe

i 1

1 2  3  5  4;
6. Salariul de bază al muncitorilor principali;
7. Salariul suplimentar al muncitorilor principali;
8. Contribuţii (asigurări) la salariu (35% din salariul de bază şi cel suplimentar);
9. Cheltuieli generale de producere. Suma tuturor articolelor precedente minus articolul 4 ne dă cheltuieli de secţie;
10. Cheltuieli generale de gospodărire:
10

  4 Pr eţ de Cost de Pr oducere PCP ;

i 1
11. Cheltuieli de desfacere (comerciale):
11

  4 Pr eţ de Cost total

i 1
Remarcă: în cazul cînd întreprinderea înnoieşte sortimentul mai apare un articol de cheltuieli după contribuţii la salariu (c heltuieli
pentru pregătirea şi însuşirea producţiei. PC – preţ de cost.

3. Indicatorii preţului de cost pot fi absoluţi şi relat ivi. Indicatorii absoluţi sunt:
1. Preţul de cost al PM – indică suma anuală a cheltuielilor pentru efectuarea tuturor felurilor de activităţi la
întreprindere. Se determină pe elemente ale cheltuielilor.
2. PC pentru un articol – indică cheltuielile legate de producerea şi desfacerea unui articol. Se determină pe articole ale
cheltuielilor.
3. Cheltuieli la un leu de PM. Se determină ca raportul dintre PC al PM către valoarea PM :
S PM
Chelt. 1 leu PM   min 1 , SPM – sinicost PM.
PM
Indicatorii relativi indică abaterile faţă de o bază oarecare. Se determină în %. Apar sub formă de:
1. abaterea PC al PM;
2. abaterea PC pe unitate de produs;
3. abaterea cheltuielilor la un leu de PM.

Tema 7: Formarea preţurilor în economia de piaţă.

Beneficiu şi rentabilitatea.

13
1. Noţiunea de preţ, funcţiile şi sistemul de preţuri folosit.
2. Formarea preţurilor în economia de piaţă.
3. Conţinutul economic şi principiile calculării felurilor de beneficii.
4. Indicatorii rentabilităţii şi căile de majorare.

1. Preţul reprezintă expresia valorică a costului producţiei. Preţ de cost şi Cost. Toate preţurile la etapa actuală îndeplinesc
următoarele funcţii:
1. De evidenţă – prevede reflectarea cheltuielilor de producţie şi desfacere;
2. De distribuţie – exprimă direcţiile distribuirii sau în folosul consumatorului sau a producătorului;
3. De stimulare – stimulează ori producătorul ori consumatorul;
4. De echilibru (de reglare) – echilibrează cererea şi oferta;
5. De paritate.
La etapa actuală e folosit sistemul de preţuri care include următoarele:
1. preţul cu ridicata – se foloseşte la achitarea producţiei
 între client şi furnizor, fiind ambii persoane juridice
 între producător şi beneficiar angrosist
 între producător şi intermediar nemijlocit
 între producător şi consumator în cazul livrării cu partidă mare.
2. preţul cu amănuntul. Se foloseşte în cazul livrării producţiei nemijlocit consumatorului particular fie de către producăto r,
intermediar, angrosist.
3. tarifele. Sunt folosite pentru achitarea tuturor felurilor de servicii ( atît pentru consumatori de stat cît şi pentru consumatori
particulari, pentru consumatori juridici cît şi pentru consumatori fizici.

În economia de piaţă există echilibrul format sub influenţa mecanismelor de autoreglare, datorită căruia se obţine preţul de
echilibru. În dependenţă de preţ cererea poate fi reprezentată grafic în felul următor:

O, C O
C1
O2 Ce = Oe

O1

C2
C (C)

P1 P2 P
P1 PE P2

Mai târziu economistul englez Marşal a modificat funcţia cererii şi funcţia ofertei, luând ca argument nu preţul, ci cererea şi oferta,
iar preţul făcându-l funcţie de acest argument şi a scos o concluzie importantă:
 fluxul de mărfuri produs de către producător trebuie planificat concomitent în indicatori naturali şi valorici, neapărând
luându-se în consideraţie venitul populaţiei şi circulaţia banilor.
Pentru modelarea preţului sunt folosiţi indicatorii elasticităţii cererii şi elasticităţii ofertei. Elasticitatea indică gradul de
reacţionare a cererii (ofertei) la schimbarea preţului cu un procent:
C

C C p

C   
p C p
p



O  O p
O p
Pentru cerere elasticitatea poate să aibă următoarele valori:
   1 – cantitatea de marfă cerută se modifică la fel ca şi preţul. Producătorul scoate concluzia că modificarea preţului
nu-i aduce nici un avantaj.
   1 – reacţia modificării cererii e mai mare decât modificarea preţului. Sporirea preţului pentru producător nu -i
favorabilă, deoarece pierderile de la reducerea cererii îs mai mari decât venitul de la sporirea preţului.
   1 – reacţia cererii e mai mică decât variaţia preţului. Producătorul e în câştig când sporeşte preţul.
Toate mărfurile se împart în normale şi mărfuri necalitative. La rândul său mărfurile normale se împart în mărfuri de larg consum
şi mărfuri de lux. Mărfurile normale de larg consum au ε < 1. Mărfurile de lux ε > 1.
14
În dependenţă de categoria mărfii şi elasticitatea ofertei mărfii date producătorul trebuie să ţie cont de următoarele: dacă societatea
e în creşterea veniturilor, ramurile producătoare de mărfuri necalitative se reduc pînă dispar totalmente.
Ramurile producătoare de mărfuri de larg consum se dezvoltă cu un ritm mai lent decît ritmul mediu, iar ramurile producătoare de
mărfuri de lux se dezvoltă cu un ritm mai accelerat decît ritmul mediu.
În economia de piaţă asupra nivelului preţului influenţează următorii factori:
1. Consumatorul
2. Concurenţii
3. Guvernul
4. Canalele de realizare
5. Producătorul cu cheltuielile.

3. Beneficiul reprezintă diferenţa dintre venit şi cheltuieli, se mai numeşte venit curat. Conţinutul economic poate fi caracterizat
prin următoarele:
1. Reprezintă valoarea nou creată sau produsul adăugător;
2. Preţul de cost reprezintă categoria a reproducerii simple. Beneficiul –categorie a reproducerii lărgite deoarece datorită
lui se poate stimula introducerea progresului tehnico–ştiinţific, se pot rezolva probleme de natură socială;
3. Beneficiul caracterizează nivelul eficienţei de gospodărire la întreprindere. Deoarece valoarea nou creată depinde
direct proporţional de acest nivel;
4. Beneficiul caracterizează nivelul calitativ de gospodărire (majorarea PM, majorarea PR, majorarea productivităţii
muncii sunt indicatori ce caracterizează calitatea dirijării întreprinderii, toţi provocînd sporirea beneficiului);
5. Cu ajutorul beneficiului s e efectuează controlul după activitatea întreprinderii;
6. Sursa de bază a formării bugetului statal.
Conform legislaţiei în vigoare deosebim următoarele feluri de beneficiu:
1. Beneficiu de balanţă (general, brut) reprezintă suma beneficiilor căpătate de la realizarea producţiei fabricate,
efectuării lucrărilor, acordarea serviciilor;
2. de la realizarea bunurilor materiale;
3. de la operaţiile ce nu ţin de realizare;
B j b   Br  Brbm  Bo #r
În această sumă ponderea esenţială o înfăptuieşte B r – beneficiul de la realizare. Către operaţiile ce nu ţin de realizare putem atîrna:
1. Venitul primit de la participarea prin cotă la crearea întreprinderilor mixte.
2. Venitul de la leasing.
3. Venitul de la emiterea hîrtiilor de valoare (obligaţiunilor).
4. Dividendele pe acţiuni.
1. Beneficiul de la realizare se determină în felul următor:
n

Br   Pi  S i   N i , unde
i 1
Pi – preţul cu ridicata al întreprinderii pentru unitate de produs (o unitate de lucrări, o unitate de serviciu) de sortimentul i.
Si – preţul de cost total (cheltuielile de producţie) pentru o unitate de produs (lucrări sau serviciu) de sortimentul i.
Ni – numărul anual de produse (lucrări sau serviciu) de sortimentul i.
2. Beneficiul net se determină după formula:
Bn Bb  Ib  rcredit , unde
Bb – beneficiu de balanţă (brut);
Ib – impozit pe beneficiu;
rcredit – rate credit (dacă întreprinderea dispune de credit).
Conform legii R. Moldova „Cu privire la impozitarea beneficiului” 2.12.92 şi schimbările ei se prevăd următoarele
dispoziţii:
1. Impozitarea beneficiului căpătat în urma instituirii ratei rentabilităţii în limite ce depăşesc normativele stabilite se
efectuează în valoare progresistă ( 70 şi mai mult, pînă la 100).
2. Beneficiul căpătat în limitele normativului prevăzut de lege se impozitează absolut pentru toţi agenţi i economici
uniform 32 100  .
3. Avantajele în plătirea impozitului sunt prevăzute pentru întreprinderile:
 care procură utilaj pentru crearea bazei tehni co-materiale a instituţiilor de învăţămînt – această valoare nu se
impozitează deloc;
 binefacerile (înafara întreprinderii ajutor material pentru lucrătorii întreprinderii) – nu se impozitează;
 activitatea organizaţiilor religioase – nu se impozitează;
 activitatea întreprinderilor handicapaţilor nu se impozitează parţial.

3.1. Repartiţia beneficiului net.

Se efectuează la dorinţa colectivului. De obicei sunt 2 direcţii:
1. Totalmente să fie repartizat ca dividende (dacă întreprinderea e societate pe acţiuni);
2. Să se creeze fondul de acumulare şi fondul de distribuire.
Fondul de acumulare plus uzura serveşte drept sursă pentru finanţarea progresului tehnico -ştiinţific.
15
Fondul de distribuire plus fondul de leafă de bază formează fondul de remunerare.

Tema 8: Eficacitatea investiţiilor capitale şi a tehnicilor noi.

1. Eficienţa generală şi comparabilă a investiţiilor capitale şi a tehnicilor noi.

2. Efectul economic şi metodele calculării lui.

1. Deoarece efectul economic trebuie calculat cantitativ e nevoie de ştiut metoda de apreciere a lui. Efectul economic totdeauna se
determină luîndu-se în consideraţie tot termenul (de la momentul apariţiei ideii pînă la momentul dispariţiei tehnicii date) – (ciclul
de viaţă a articolului).
La etapa de creare şi de proiectare a tehnicii noi precum şi la etapa de însuşire a ei pentru a alege varianta optimală se
îndeplinesc calcule economice, care au drept scop demonstrarea eficienţei investiţiilor capitale şi care apare sub două forme :
a) eficienţa generală;
b) eficienţa comparabilă.
Tot în calculele economice se determină mărimea efectului economic – reprezintă economisirea muncii vii şi a muncii
materializate în formă valorică căpătat în urma argumentării introducerii tehnicii noi.
Eficienţa în linii generale este compararea efectului economic cu acele cheltuieli ce au adus la obţinerea acestui efect.
În linii generale eficienţa poate fi determinată după formula:
Ef
E  , unde
IK
Ef – efectul economic;
IK – investiţiile capitale necesare pentru introducerea tehnicii noi.
Eficienţa generală se aplică atunci cînd avem nevoie de demonstrat că din punct de vedere economic e valabilă
introducerea investiţiilor capitale la oricare nivel. La nivel de economie naţională:
VN
Een   D  15  100 , unde
IK
Een – eficienţa generală a economiei naţionale;
VN - sporul venitului naţional;
D – dobînda pentru credit.
La nivel de întreprindere:
B
Eînt   Dînt , unde
IK
B – beneficiul;
D – dobînda întreprinderii sau a băncii comerciale.
Eficienţa comparabilă se foloseşte atunci cînd pentru a rezolva o problemă oarecare sunt posibile mai multe varian te.
Drept criteriu pentru eficienţa comparabilă se iau cheltuielile recalculate minimale:
I IK1 S1 sinicost Cr1  S1  En  IK1
II IK2 S2 Cr 2  S2  En  IK 2

III IK 3 S3 Cr 3  S3  En  IK 3

Cr  S  En  IK
En  IK beneficiu
Cr – cheltuielile recalculate reprezintă suma preţului de cost de producere (S) şi a produsului dintre coeficientul normativ al
eficienţei comparabile ( En ) şi investiţiilor capitale (IK).
Coeficientul normativ al eficienţei comparabile En indică eficienţa investiţiilor capitale normativă minimă necesară pentru
recuperarea lor într-un termen optim.
De obicei cînd merge vorba de eficienţa comparabilă în cazul cînd varianta aleasă după cheltuieli recalculate minimale
necesită investiţii capitale suplimentare faţă de altă variantă (dar asigură reducerea preţului de cost) suplimentar se mai calculează
termenul de recuperare:
Sb 
 debază C rb  Sb  En  IK b
IK b 

Sp 

 propuse Crp  Sp  En  IK p  min
IK p 

16
 IK  IK p  IK b
Sp  Sb
IK 1
Tr   Tn  , unde
Sb  Sp En
Tr – termen de recuperare;
Tn – termen normativ de răscumpărare determinat prin raportul 1 ;
En
IK - sporul de investiţii capitale pentru varianta propusă faţă de cea de bază;
Sb şi Sp – corespunzător preţul de cost pentru varianta de bază şi cea propusă.
În cazul cînd volumul de producţie pe varianta de bază şi cea propusă sunt egale toate cheltuielile se efectuează pentru într egul
volum. În caz contrar ( N b  N p ) – toate calculele se efectuează pe unitate de produs. (N – număr de articole).
Obţinem:
1 IK b
Crb  S b1  En 
Nb
1 1
IK p
C rp  Sp  En  .
Np

2. Efectul economic se apreciază în corespundere cu indicaţiile metodice. „Aprecierea complexă a eficacităţii măsurilor
organizator – tehnice îndreptate spre accelerarea progresului tehnico-ştiinţific” se determină pentru tot termenul de slujbă.
La etapa argumentării tehnico-economice a măsurării organizator -tehnice şi pentru alegerea variantei optime se determină
efectul economic după formula:
ET  RT  CT
RT – valoarea rezultatelor de la folosirea măsurii organizator -tehnice pe tot termenul de slujbă;
CT – valoarea tuturor cheltuielilor (de la ciclul de viaţă a articolului) pe tot termenul de slujbă.
Aprecierea efectului economic se efectuează folosind actualizarea atît a rezultatelor cît şi a cheltuielilor. Această
actualizare se efectuează către termenul de calculare, care e primit primul an calendaristic înaintea introducerii tehnicii noi:
tc

RT 
R
t t î
t  t , unde

Rt – rezultatele anului dat t;

 - coeficientul de actualizare pentru anul t;
tî – anul de început (a ciclului de viaţă);
tc – anul de capăt (a ciclului de viaţă).
Analogic se actualizează cheltuielile. În suma cheltuielilor se introduc cheltuielile curente legate de folosirea măsurii
organizator-tehnice minus uzura pentru renovare; cheltuielile legate de cercetare-proiectare; cheltuieli capitale legate de producere
minus valoarea rămasă a FF sau va loarea de lichidare a FF toate luîndu- se în consideraţie pentru un an concret:
tc

Ct   Ct  Cct  C pt  C prt  FFrt   t 
t t î
Efectul economic anual se determină ca diferenţa cheltuielilor recalculate:
Ean  Crp  Crb  Np
unde Ean  Sp  En  IK p  Sb  En  IK b   N p
Crp – cheltuieli recalculate propuse pe unitatea de produs;
Crb – cheltuieli recalculate de bază pe unitate de produs;
Np – numărul de articole pentru varianta de producţie;
Ean – efectul economic anual de la tot volumul de producţie al variantei propuse faţă de varianta de bază.

Tema 9: Relaţiile financiar bancare ale întreprinderii.

1. Relaţiile economice cu partenerii.

2. Relaţiile economice cu băncile. Creditarea întreprinderilor.

17
1. Orice întreprindere realizează producţia, execută lucrări, acordă servicii în conformit ate cu contractele economice încheiate cu
consumatorii, întreprinderile de comerţ şi cele de aprovizionare. Contractul economic constituie baza juridică a relaţiilor
economice dintre părţi în procesul de realizare a producţiei şi dependenţa lor. Livrarea producţiei înafara contractului precum şi
aprovizionarea se constituie nelegitimă sau nelegală încălcîndu -se astfel disciplina de stat.
Contractul este actul semnat de parteneri care conţine enumerarea condiţiilor ce constituie în totalitatea lor conţinut ul
contractului. Toate întreprinderile au libertatea totală în alegere obiectului contractului, stabilirii îndatoririlor şi a altor condiţii de
relaţii economice care nu contravin legilor din republică. Pentru contracte nu există formulare tip, stabilite ş i aprobate anticipat,
dar conform regulamentului în vigoare există o enumerare ce trebuie evidenţiată în contract. Şi anume:
1. Introducere – cuprinde relaţii despre părţile ce -l încheie, denumirea (se dă voie şi prescurtată) a celor persoane ce încheie
contractul. Se mai indică alte ocupaţii, numele, prenumele şi patrimoniul persoanelor ce încheie contractul în numele
părţilor precum şi mandatul de împuternicire.
2. În esenţa contractului (textul) de regulă se înscrie conţinutul obiectului contractului, adică denumirea producţiei,
cantitatea, preţul de livrare pentru o unitate şi suma totală a contractului.
Multe lucruri depinde de felul producţiei livrate şi durata relaţiilor economice. Deoarece cîte o dată în contract pot fi indicate
sortimentele ce urmează a fi livrate, obligatoriu se indică termenul de livrare, în limitele termenului general de valabilitate a
contractului.
Drept termen de realizare se ia trimestrul, luna sau decada. Neapărat în contract se indică modalitatea de livrare, care
determină atît mijloacele tehnice de transmitere de la partener la partener cît şi timpul naşterii dreptului de proprietate a
consumatorului. În contract se mai indică termenul „franco”. Ca de obicei se stabileşte termenul franco -vagon staţia de destinaţie,
dar poate să fie şi franco -vagon staţia de expediere. Conform legii în vigoare partea care obţine proiectul de contract are la
dispoziţie 20 de zile pentru semnarea lui şi restituirea celeilalte părţi. Orice contract poate fi schimbat sau anulat numai cu acordul
ambelor părţi. În urma anulării unui contract partea respectivă trebuie să avizeze partenerul în cel mult o lună. După aceea
contractul se consideră anulat.

2. Sistemul bancar în republică include 2 niveluri:

1. Banca de stat ( Banca Naţională);
2. Băncile comerciale de stat, cooperatiste şi pe acţiuni. Toate aceste bănci au filiale.
Banca de stat are statut de bancă principală a ţării deoarece este unica care se ocupă de emitere. Poartă responsabilitate de
următoarele activităţi:
 organizează relaţii de credite băneşti din economia naţională;
 asigură conducerea centralizată a sistemului de credite băneşti;
 asigură realizarea unei politici unice în domeniul circuitului băneşti;
 realizează operaţiuni de creditare, finanţare şi operaţiuni valutare;
 în mod centralizat reglem entează circuitul banilor în ţară, emiterea în circulaţie de bani în numerar, organizează
încasările reciproce între bănci comerciale, precum şi controlează activitatea băncilor comerciale.
Băncile comerciale
comerciale efectueazăpoartă responsabilitate
creditarea pentru
întreprinderilor circuitul
pe bază banilor, Pentru
de contract. precuma acorda
şi încasarea
creditebanilor în numerar.
întreprinderea Totodată
se supune unei băncile
analize
economice minuţioase care de obicei se reflectă în planul de afaceri. Această analiză trebuie să conţină indicatorii de solvabilitate a
întreprinderii şi indicatorii de lichiditate a balanţei contabile.
Contractele se încheie între bancă şi întreprindere în cazul cînd contractele asigură respectarea neabătută a următ oarelor
cerinţe:
1. caracterul planificării bine determinat;
2. asigurarea materială şi restituirea la timp a împrumuturilor;
3. plata pentru folosirea de împrumut (plata dobînzii).
Băncile oferă credite întreprinderilor numai care funcţionează pe baza autogestiunilor.
Creditele se oferă pe următorii termeni:
 mai puţin de un an ( de la 10 zile pînă la 3 luni);
 credit pentru un an;
 credit mai mare decît un an (3-5 ani).
Contractul conţine următoarele date:
1. scopul creditului;
2. termenul de răscumpărare a creditului;
3. indicatorii de bază a utilizării eficiente a creditului;
4. sarcinile întreprinderii sub formă de garanţie;
5. taxele dobînzii.
În toată perioada de folosire a împrumutului, întreprinderea prezintă băncii sau filialei băncii la termenul stabilit de către bancă (în
contract) o dare de seamă şi un şir de informări în baza cărora banca studiază situaţia financiară a întreprinderii, evaluînd astfel
capacitatea reală de lichiditate a întreprinderii.

18