Curs Iman 2009

Matematici superioare
as. Ciprian Deliu

Universitatea Gheorghe Asachi Iasi
Iasi
2009
Cuprins
1 Numere reale. Functii. Limite. Continuitate
1.1 Preliminarii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
1.1.1 Numere reale . . . . . . . . . . . . . . . . . .
1.1.2 Functii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
1.1.3 Operatii cu functii . . . . . . . . . . . . . . .
1.2 Limite si continuitate . . . . . . . . . . . . . . . . .
1.2.1 Limita unei functii ntr-un punct . . . . . .
1.2.2 Limite la innit si limite innite . . . . . .
1.2.3 Asimptote . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
1.2.4 Continuitate . . . . . . . . . . . . . . . . . .
1.3 Functii transcendente . . . . . . . . . . . . . . . . .
1.3.1 Functia exponentiala si functia logaritmica
1.3.2 Functiile trigonometrice si inversele lor . .
1.3.3 Limite fundamentale . . . . . . . . . . . . .
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
2
2
2
3
4
5
5
7
8
9
10
10
12
13
2 S
iruri si serii de numere reale
2.1 Siruri de numere reale . . . . . . . . . . .
2.1.1 Denitie. Marginire. Monotonie
2.1.2 Convergenta . . . . . . . . . . . .
2.2 Serii de numere reale . . . . . . . . . . . .
2.2.1 Denitie. Convergenta . . . . . .
2.2.2 Serii cu termeni pozitivi . . . . .
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
14
14
14
15
16
16
18
3 Derivabilitate. Serii de puteri

3.1 Functii derivabile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
3.1.1 Denitia derivatei. Derivate laterale . . . . . . .
3.1.2 Derivatele functiilor elementare . . . . . . . . . .
3.1.3 Operatii cu functii derivabile . . . . . . . . . . .
3.2 Aplicatii ale derivabilitatii . . . . . . . . . . . . . . . . .
3.2.1 Puncte de extrem local. Intervale de monotonie
3.2.2 Derivate de ordin superior. Formula lui Taylor .
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
20
20
20
21
22
23
23
26
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
3.3
Serii de puteri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
4 Functii de mai multe variabile

4.1 Denitie. Limite. Continuitate . . . . . . . . . . . . . . .
4.2 Derivate partiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
4.3 Diferentiabilitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
4.4 Functii vectoriale de mai multe variabile . . . . . . . . .
4.5 Functii implicite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
4.6 Puncte de extrem pentru functii de mai multe variabile
5 Calcul integral
5.1 Integrala nedenita . . . . . . . . . . . . . . . . .
5.1.1 Primitive . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
5.1.2 Metode de integrare . . . . . . . . . . . . .
5.1.3 Primitivele functiilor rationale . . . . . .
5.1.4 Schimbari de variabila uzuale . . . . . . .
5.2 Integrala denita (Riemann) . . . . . . . . . . . .
5.2.1 Functii integrabile . . . . . . . . . . . . . .
5.2.2 Proprietati ale functiilor integrabile . . .
5.2.3 Metode de calcul al integralelor denite .
5.2.4 Aplicatii ale integralei denite . . . . . .
5.3 Integrala curbilinie . . . . . . . . . . . . . . . . . .
5.3.1 Elementul de arc. Lungimea unei curbe .
5.3.2 Integrala curbilinie de prima speta . . . .
5.3.3 Integrala curbilinie de speta a doua . . .
5.3.4 Aplicatii ale integralei curbilinii . . . . . .
5.4 Integrala dubla . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
5.4.1 Denirea integralei duble . . . . . . . . . .
5.4.2 Proprietati ale functiilor integrabile . . .
5.4.3 Metode de calcul pentru integrale duble .
5.4.4 Aplicatii ale integralei duble . . . . . . . .
5.5 Ecuatii diferentiale . . . . . . . . . . . . . . . . . .
5.5.1 Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . .
5.5.2 Ecuatii diferentiale de ordinul ntai . . . .
5.5.3 Existenta si unicitate . . . . . . . . . . . .
6 Matrice. Determinanti. Sisteme de
6.1 Matrice. Determinanti . . . . . . . .
6.1.1 Matrice . . . . . . . . . . . .
6.1.2 Operatii cu matrice . . . . .
6.1.3 Determinanti . . . . . . . . .
3
ecuatii
. . . . .
. . . . .
. . . . .
. . . . .
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
27
.
.
.
.
.
.
29
29
31
32
33
34
37
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
39
39
39
41
42
43
45
45
47
48
48
49
49
51
53
55
56
56
57
58
60
61
61
62
64
liniare
. . . . .
. . . . .
. . . . .
. . . . .
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
65
65
65
66
68
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
6.2
6.1.4 Inversa unei matrice. Rangul unei matrice . . . . . . .

Sisteme de ecuatii liniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
7 Spatii vectoriale. Aplicatii liniare. Forme biliniare

p
atratice
7.1 Spatii vectoriale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
7.1.1 Denitii si exemple . . . . . . . . . . . . . . . .
7.1.2 Subspatii vectoriale . . . . . . . . . . . . . . . .
7.1.3 Dependenta liniara. Baza. Dimensiune . . . .
7.1.4 Schimbari de baze . . . . . . . . . . . . . . . . .
7.1.5 Spatii euclidiene . . . . . . . . . . . . . . . . . .
7.2 Aplicatii liniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
7.2.1 Denitii si proprietati . . . . . . . . . . . . . . .
7.2.2 Matricea unei aplicatii liniare . . . . . . . . . .
7.2.3 Valori si vectori proprii . . . . . . . . . . . . . .
7.3 Forme biliniare. Forme patratice . . . . . . . . . . . .
7.3.1 Forme biliniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
7.3.2 Forme patratice . . . . . . . . . . . . . . . . . .
69
71
si forme
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
73
73
73
75
76
77
78
81
81
83
84
86
86
88
8 Vectori liberi. Planul si dreapta

8.1 Vectori liberi . . . . . . . . . . . . . . .
8.2 Coliniaritate si coplanaritate . . . . . .
8.3 Produse cu vectori liberi . . . . . . . .
8.3.1 Produsul scalar a doi vectori .
8.3.2 Produsul vectorial a doi vectori
8.3.3 Produsul mixt a trei vectori . .
8.4 Planul si dreapta . . . . . . . . . . . . .
8.4.1 Planul . . . . . . . . . . . . . . .
8.4.2 Dreapta . . . . . . . . . . . . . .
8.4.3 Unghiuri si distante . . . . . . .
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
90
90
92
93
93
94
95
96
96
97
98
9 Conice
9.1 Conice pe ecuatii reduse . . . . . . . .
9.1.1 Cercul . . . . . . . . . . . . . . .
9.1.2 Elipsa . . . . . . . . . . . . . . .
9.1.3 Hiperbola . . . . . . . . . . . . .
9.1.4 Parabola . . . . . . . . . . . . .
9.2 Schimbari de repere carteziene . . . . .
9.2.1 Rotatia . . . . . . . . . . . . . .
9.2.2 Translatia . . . . . . . . . . . . .
9.3 Reducerea conicelor la forma canonica
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
99
99
99
100
100
101
101
101
101
102
9.3.1
9.3.2
9.3.3
9.3.4
Invariantii unei conice . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Reducerea la forma canonica a conicelor cu centru . .
Reducerea la forma canonica a conicelor cu o innitate
de centre . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Reducerea la forma canonica a conicelor fara centru .
102
103
104
105
Capitolul 1
Numere reale. Functii. Limite.
Continuitate
1.1
Preliminarii
1.1.1
Numere reale
Definitia 1.1.1. Numim multimea numerelor reale multimea tuturor

numerelor care pot fi reprezentate cu ajutorul zecimalelor.
Exemple:
5 = 5, 00000...
3
= 0.750000...
4
1
= 0, 3333...
3
2 = 1, 4142...
= 3, 14159...
Numerele reale pot reprezentate geometric ca puncte pe o axa orientata
pe care o vom numi axa reala si o vom nota prin R.
Proprietati ale numerelor reale:
proprietati algebrice (legate de operatiile algebrice uzuale: adunare,
scadere, nmultire, mpartire)
proprietati de ordine (se refera la ordinea n care apar numerele pe axa
reala)
2
proprietatea de completitudine: daca A este o submultime nevida de

numere reale cu proprietatea ca
y R astfel ncat x y x A
atunci exista un cel mai mic y R cu aceeasi proprietate. Altfel spus,
pe axa reala nu exista goluri, ecare punct corespunde unui numar real.
Submultimi de numere reale:
multimea numerelor naturale: N = {0, 1, 2, 3, . . . }
multimea numerelor ntregi: Z = {0, 1, 2, 3, . . . }
multimea numerelor rationale: Q = { m
n m, n Z, n 0}
multimea numerelor irationale: R Q
intervale de numere reale (nite sau innite); exemple:
[a, b) = {x Ra x < b}
(a, ) = {x Rx > a}
1.1.2
Functii
Definitia 1.1.2. Fie A, B doua multimi nevide. Spunem ca f este o

functie definita pe A cu valori n B daca exista o regul
a care asociaz
a
fiec
arui element x din A un unic element f (x) din B.
Vom nota o astfel de functie prin f A B, unde A si B se numesc domeniu de definitie, respectiv domeniu de valori (sau codomeniu) ale functiei f .
Daca A si B sunt submultimi de numere reale (A, B R), spunem ca
f A B este o functie reala (de o variabila). Pentru astfel de functii, regula
de asociere x f (x) este in general data printr-o formula. Exemple:
f (x) = x2 , f (x) =
1
x, f (x) = , f (x) = x
x
Definitia 1.1.3. Fie o functie real

a f A B. Se numeste graficul functiei
f multimea perechilor
Gf = {(x, y)x A, y = f (x)}
Gracul unei astfel de functii f poate reprezentat ntr-un sistem cartezian
de coordonate xOy ca ind multimea tuturor punctelor de coordonate (x, f (x)),
unde x variaza n domeniul de denitie A.
3
Aplicatie: Sa se gaseasca domeniul maxim de denitie si sa se traseze

gracul functiilor date prin:
1
a)f (x) = x; b)f (x) = x2 ; c)f (x) = x3 ; d)f (x) = x; e)f (x) = ; f )f (x) = x
x
Definitia 1.1.4. Fie o functie real
a f A B cu proprietatea ca
x A x A.
1. Spunem ca f este o functie par
a daca f (x) = f (x), x A;
2. Spunem ca f este o functie impar
a daca f (x) = f (x), x A.
Gracul unei functii pare este simetric fata de axa Oy, iar gracul unei
functii impare este simetric fata de originea O a sistemului de coordonate.
1.1.3
Operatii cu functii
Definitia 1.1.5. Fie doua functii reale f si g definite pe acelasi domeniu

(f, g D R). Putem defini functiile f + g, f g, f g, f /g n felul urmator:
(f + g)(x) = f (x) + g(x)
(f g)(x) = f (x) g(x)
(f g)(x) = f (x)g(x)
f
f (x)
( ) (x) =
pentru g(x) 0.
g
g(x)
Definitia 1.1.6. Fie functiile f A B si g B C. Definim functia
compus
a g f A C data prin
g f (x) = g(f (x))
Aplicatie: Fie functiile reale date prin f (x) = x si g(x) = x + 1. Sa se

determine functiile f + g, f g, f g, f /g, f g, g f, f f, g g pe domeniile unde
acestea pot denite.
Definitia 1.1.7. Fie o functie f A B. Spunem ca:
1. f este injectiv
a daca
x1 , x2 A, x1 x2 f (x1 ) f (x2 )
a daca
2. f este surjectiv
y B, x A astfel nc
at y = f (x)
3. f este bijectiv
a daca este injectiv
a si surjectiv
a.
4
Orice paralela la axa Ox (dusa pentru o valoare a lui y din codomeniu)

intersecteaza gracul unei functii injective in cel mult un punct, iar gracul
unei functii surjective n cel putin un punct.
Definitia 1.1.8. Fie o functie bijectiv
a f A B. Definim functia invers
a
f 1 B A prin:
f 1 (y) = x, y B
unde x A este unica valoare din domeniul de definitie al lui f pentru care
f (x) = y.
Proprietati ale functiei inverse:
1. x = f 1 (y) y = f (x);
2. f 1 (f (x)) = x, x A;
3. f (f 1 (y)) = y, y B;
4. gracele lui f si f 1 sunt simetrice fata de prima bisectoare.
Aplicatie: Sa se arate ca functia f [ 12 , ) [0, ) data prin f (x) =

2x + 1 este bijectiva si sa se gaseasca inversa ei.
1.2
1.2.1
Limite si continuitate
Limita unei functii ntr-un punct
Definitia 1.2.1. Fie o functie f D R si a R. Spunem ca f are limita

L cand x tinde catre a si scriem
lim f (x) = L
xa
daca pentru orice > 0, exista > 0 (depinzand de ) astfel nc

at
x a < f (x) L < .
(1.1)
Altfel spus, f (x) se poate apropia oricat de mult de L, daca x este sucient de aproape de a. In multe cazuri, valoarea acestei limite se evalueaza
calculand f (a), daca acesta exista.
Observatie: Daca n (1.1) nlocuim x a < cu 0 > x a > (respectiv
0 < x a < ), obtinem limita la st
anga a lui f n a:
f (a 0) = lim f (x),
xa
respectiv limita la dreapta a lui f n a:

f (a + 0) = lim f (x).
xa
a si numai daca
Teorema 1.2.1. O functie are limita L n punctul a dac
exista ambele limite laterale n a si sunt egale cu L:
lim f (x) = L lim f (x) = lim f (x) = L
xa
xa
xa
Urmatoarea teorema ajuta la calculul limitelor multor tipuri de functii

atunci cand sunt cunoscute cateva limite elementare:
Teorema 1.2.2. Daca limxa f (x) = L si limxa g(x) = M , iar este o
constanta reala, atunci:
1. lim[f (x) + g(x)] = L + M
xa
2. lim[f (x) g(x)] = L M

xa
3. lim f (x)g(x) = LM
xa
4. lim f (x) = L
xa
f (x) L
=
daca M 0
xa g(x)
M
5. lim
a
6. lim[f (x)] = L atunci cand ridicarea la putere este posibil
xa
7. daca f (x) g(x) pe un interval care l contine pe a n interior, atunci

L M.
x2 + x + 4
Aplicatie: Sa se calculeze lim 3
s
i
lim
2x + 1.
xa x 2x2 + 7
x2
Teorema 1.2.3. Fie P (x) si Q(x) doua functii polinomiale si a R astfel
nc
at Q(a) 0. Atunci:
a) lim P (x) = P (a)
xa
P (x) P (a)
=
.
xa Q(x)
Q(a)
b) lim
Teorema 1.2.4 (teorema clestelui). Fie functiile f, g, h cu proprietatea

ca f (x) g(x) h(x) pentru orice x ntr-un interval deschis contin
andu-l pe
a (eventual mai putin chiar n x = a). Daca
lim f (x) = lim h(x) = L,
xa
xa
atunci de asemenea lim g(x) = L.

xa
Aplicatie: Daca 5 2x2 f (x) 5 x2 pentru x [1, 1], atunci sa

se calculeze lim f (x).
x0
1.2.2
Limite la infinit si limite infinite
Definitia 1.2.2. Fie o functie f D R, unde D contine un interval

nemarginit la dreapta. Spunem ca f are limita L c
and x tinde catre infinit si scriem
lim f (x) = L
x

at
x > f (x) L < .
Cu alte cuvinte, f (x) se poate apropia oricat de mult de L, daca x este
sucient de mare. In mod similar se deneste si limita unei functii catre :
Definitia 1.2.3. Fie o functie f D R, unde D contine un interval
nemarginit la stanga. Spunem ca f are limita L cand x tinde catre
si scriem
lim f (x) = L
x

at
x < f (x) L < .
Aplicatie: Sa se calculeze lim
1
x
si lim
.
x
x
x2 + 1
Exista functii ale caror valori pot creste (sau scade) arbitrar de mult n
vecinatatea unui punct (sau la innit). In astfel de situatii spunem ca functia
are limita innit (sau ) n punctul respectiv (sau la innit). Pentru a
obtine o denitie formala, nu avem decat sa nlocuim in denitiile anterioare
f (x) L < cu f (x) > (respectiv f (x) < ).
Aplicatie: Sa se calculeze:
1
1
1
lim , lim , lim 2 , lim (3x3 x2 + 2), lim (x4 5x3 x)
x
x
x0 x x0 x x0 x
7
Teorema 1.2.5. Fie P (x) = am xm + + a1 x + a0 si Q(x) = bn xn + + b1 x + b0

doua functii polinomiale de grade m, respectiv n. Atunci limita
P (x)
este:
x Q(x)
lim
(a) 0, daca m < n;

(b)
am
bn
daca m = n;
(c) daca m > n, semnul fiind dat de semnul raportului

lui m n.
am
bn
si de paritatea
Aplicatie: Sa se calculeze limitele:

2x2 x + 3
5x + 2
x3 + 1
,
lim
,
lim
x
x 2x3 1 x x2 + 1
3x2 + 5
lim
1.2.3
Asimptote
a
Definitia 1.2.4. Spunem ca graficul functiei f are asimptota vertical
x = a daca
lim f (x) = sau lim f (x) =
xa
xa
sau ambele.
a
Definitia 1.2.5. Spunem ca graficul functiei f are asimptota orizontal
y = L daca
lim f (x) = L sau lim f (x) = L
x
sau ambele.
Definitia 1.2.6. Spunem ca graficul functiei f are asimptota oblic
a y = mx + n
daca
lim [f (x) mx n] = 0 sau lim [f (x) mx n] = 0
x
sau ambele.
In cazul n care exista, valorile lui m si n se calculeaza ca ind
m = lim
f (x)
, n = lim [f (x) mx]
x
x
Aplicatie: Sa se gaseasca asimptotele verticale, orizontale si oblice ale

functiilor:
1
x4 + x2 x2 + 1
,
,
.
x2 x x 4 + 1
x
8
1.2.4
Continuitate
Definitia 1.2.7. Fie f D R si a D. Spunem ca f este continu

a n a
daca
lim f (x) = f (a).
xa
Daca limita de mai sus nu exista, este infinita sau exista dar nu este egal
a
cu f (a), spunem ca f este discontinu
a n a.
In termeni graci, o functie este continua ntr-un punct daca gracul ei
nu este discontinuu n acel punct.
Definitia 1.2.8. Fie f D R si a D. Spunem ca
1. f este continu
a la st
anga n a daca
lim f (x) = f (a)
xa
a la dreapta n a daca
2. f este continu
lim f (x) = f (a)
xa
Teorema 1.2.6. O functie este continu

a ntr-un punct daca si numai daca
este continua la stanga si la dreapta n acel punct.
Definitia 1.2.9. Fie f D R. Spunem ca f este continu
a pe D daca
este continua n orice a D.
Aplicatie: Sa se studieze continuitatea functiilor x, x1 , [x] pe domeniile lor de denitie.

Alte exemple de functii continue: functiile polinomiale, rationale, exponentiale, logaritmice, trigonometrice sunt continue pe domeniile pe care sunt
denite.
Teorema 1.2.7. Fie f, g D R dou
a functii ocntinue n a D si R.
Atunci si functiile:
f
f + g, f g, f g, f, , f
g
sunt continue n a (n cazul n care acestea sunt bine definite n a).
Teorema 1.2.8. Fie functiile f A B, g B R si a A. Daca f este
continua n a, iar g este continu
a n f (a), atunci si g f este continu
a n a.
Teorema 1.2.9 (Weierstrass). Fie o functie f [a, b] R continu

a.
Atunci exista x1 , x2 [a, b] astfel nc
at
f (x1 ) f (x) f (x2 ), x [a, b].
m = f (x1 ) se numeste valoare minim
a a lui f , iar M = f (x2 ) se numeste
valoare maxim
a a lui f .
O astfel de functie, care are proprietatea ca
C > 0 astfel ncat f (x) < C
se numeste marginita. Asadar, o functie continua denita pe un interval
compact (nchis si marginit), este marginita si si atinge marginile.
Problemele de maxim si minim apar foarte des n aplicatii practice. Teorema anterioara arata existenta maximului si minimului unei functii, insa nu
spune nimic despre cum putem gasi aceste valori, lucru care va nsa posibil
cu ajutorul instrumentelor date de calculul diferential.
Aplicatie: Sa se gaseasca aria maxima a unui dreptunghi de perimetru
200.
Teorema 1.2.10. Fie f I R continu
a, unde I este un interval. Atunci
f are proprietatea ca:
a, b I, a < b, ntre f (a) si f (b), c [a, b] astfel nc
at f (c) = . (1.2)
Proprietatea (1.2) poarta numele proprietatea lui Darboux. Asadar, orice
functie continua pe un interval are proprietatea lui Darboux. Reciproca nsa
nu este intotdeauna valabila.
Aplicatie: Sa se studieze semnul functiei f R R, f (x) = x3 4x.
1.3
1.3.1
Functii transcendente
Functia exponential
a si functia logaritmic
a
Definitia 1.3.1. Se numeste functie exponential

a o functie f R (0, )
x
data prin f (x) = a , unde a este o constant
a pozitiv
a (a > 0).
Proprietati ale functiei exponentiale:
1. a0 = 1
2. ax+y = ax ay
10
3. ax =
1
ax
4. axy =
ax
ay
5. (ax )y = axy
6. (ab)x = ax bx
Trecand pe x la limita catre obtinem:
1. daca a > 1, atunci lim ax = 0 si lim ax =
x
2. daca 0 < a < 1, atunci lim ax = si lim ax = 0.

x
Definitia 1.3.2. Se numeste functie logaritmic

a o functie f (0, ) R
data prin f (x) = loga x, unde a este o constant
a pozitiv
a diferita de 1 (a >
0, a 1).
Proprietati ale functiei logaritmice:
1. loga 1 = 0
2. loga (xy) = loga x + loga y
3. loga ( x1 ) = loga x
4. loga ( xy ) = loga x loga y
5. loga (xy ) = y loga x
6. loga x =
logb x
logb a
Trecand pe x la limita catre 0 sau obtinem:

1. daca a > 1, atunci lim loga x = si lim loga x =
x
x0
2. daca 0 < a < 1, atunci lim loga x = si lim loga x = .

x
x0
Observatii:
(a) Pentru aceeasi valoare a constantei a > 0, a 1, functiile exponentiala si
logaritmica corespunzatoare sunt inverse una alteia. Asadar, avem:
loga (ax ) = x, x R
aloga x = x, x > 0.
11
(b) Doua cazuri particulare de functii exponentiale, respectiv logaritmice pe

care le vom folosi des sunt cele obtinute pentru cazul particular n care
constanta a este numarul irational
1 x
e = lim (1 + ) = 2, 71828...
x
x
si anume
f R (0, ), f (x) = ex
g (0, ) R, g(x) = loge x = ln x.
(c) Functiile exponentiala si logaritmica sunt functii continue pe domeniile
lor de denitie.
1.3.2
Functiile trigonometrice si inversele lor
Fie un sistem cartezian de coordonate xOy si un cerc de raza 1 cu centrul n originea acestui sistem, pe care l vom numi cercul trigonometric.
Consideram acum o a treia axa de numere reale, cu originea n punctul de
coordonate (1, 0), perpendiculara pe axa Ox si avand aceeasi orientare ca si
axa Oy. Infasurand aceasta axa pe cercul trigonometric, gasim ca ecarui
numar real t de pe aceasta axa i corespunde un punct Pt pe cercul trigonometric. Astfel, punctele de coordonate (1, 0), (0, 1), (1, 0), (0, 1) vor
corespunde numerelor reale 0, 2 , , 3
2 .
Denim acum functiile
cos, sin R [1, 1]
asociiind ecarui numar real t valorile coordonatelor punctului corespunzator
Pt de pe cercul trigonometric. Astfel, cos t si sin t sunt abscisa, respectiv
ordonata punctului corespunzator lui t de pe cercul trigonometric.
Denim acum functia
sin x
tg R {(2k + 1) ; k Z} R, tgx =
.
2
cos x
Aplicatie: Sa se scrie valorile functiilor trigonometrice sin, cos si tg
corespunzatoare urmatoarelor numere reale:
7 3 5
3
0, , , , , , , , , , 2
6 4 3 2 4
6 2 3
Proprietati ale functiilor trigonometrice:
12
(a) sin2 t + cos2 t = 1

(b) functiile sin si cos sunt periodice de perioada 2, iar functia tg este
periodica de perioada :
cos(t + 2) = cos t, sin(t + 2) = sin t, tg(t + ) = tgt
(c) functia cos este para, iar functiile sin si tg sunt impare:
cos(t) = cos t, sin(t) = sin t, tg(t) = tgt
(d) cos ( 2 t) = sin t si sin ( 2 t) = cos t
(e) functiile sin, cos si tg sunt continue pe domeniile lor de denitie.
Restrangand domeniile de denitie ale functiilor trigonometrice denite
mai sus astfel ncat ele sa devina bijective, putem deni inversele lor:

arcsin [1, 1] [ , ]
2 2
arccos [1, 1] [0, ]

arctg R ( , )
2 2
1.3.3
Limite fundamentale
Teorema 1.3.1. Exista urmatoarele limite fundamentale:

sinx
tgx
arcsinx
arctgx
= lim
= lim
= lim
=1
x0 x
x0 x
x0
x0
x
x
1. lim
ln(x + 1)
=1
x0
x
2. lim
ax 1
= ln a
x0
x
3. lim
(1 + x)a 1
=a
x0
x
4. lim
13
Capitolul 2
S
iruri si serii de numere reale
2.1
2.1.1
S
iruri de numere reale
Definitie. M
arginire. Monotonie
Definitia 2.1.1. Se numeste

sir de numere reale (an )nN o functie n an
definita pe multimea N a numerelor naturale si cu valori reale. Numerele
a1 , a2 , a3 , . . . se numesc termenii
sirului, iar an se numeste termenul
general al sirului.
Asadar putem identica un sir cu multimea valorilor acestei functii, vazuta
ca o secventa innita dar numarabila de numere reale. Exemple:
an = n;
{1, 2, 3, 4, . . . }
1 1 1
{ , , , . . . }
2 4 8
1 2 3
{0, , , , . . . , }
2 3 4
2
2
4 3
{2, ( ) , ( ) , . . . }
3
3
1
an = ( ) ;
2
n1
an =
;
n
1 n
an = (1 + ) ,
n
Unele siruri sunt date printr-o relatie de recurent

a, adica sunt precizate
una sau mai multe valori initiale, iar termenul general este dat n functie de
anteriorii. Exemple:
a1 = 1, an+1 = an + 2, n 1 (progresie aritmetica de ratie 2)
a1 = 1, an+1 = 3an , n 1 (progresie geometrica de ratie 3)
a1 = 1, a2 = 1, an+2 = an+1 + an , n 1 (sirul lui Fibonacci)
14
Definitia 2.1.2. Spunem ca sirul (an )nN este m

arginit daca exista m, M
cazul n care doar una din cele
R astfel ncat m an M, n N. In
doua inegalitati este satisfacut
a, spunem ca sirul este m
arginit inferior
(respectiv m
arginit superior)
Definitia 2.1.3. Spunem ca sirul (an )nN este cresc
ator (respectiv descresc
ator) daca an+1 an , n N (respectiv an+1 an , n N).
Un sir care este crescator sau descrescator se numeste monoton.
2.1.2
Convergent
a
Definitia 2.1.4. Spunem ca sirul (an )nN are limita L cand n tinde catre
si scriem
lim an = L
n
daca pentru orice > 0, exista N N (depinz

and de ) astfel nc
at
n N an L < .
(2.1)
Daca nlocuim n denitia de mai sus L cu si an L < cu an > ,

obtinem un sir cu limita . Un sir care are limita nita L R se numeste
convergent, iar un sir care nu are limita sau are limita innita se numeste
divergent.
Limita unui sir poate privita ca limita unei functii atunci cand argumentul acesteia tinde catre innit:
daca lim f (x) = L si an = f (n), atunci lim an = L.
x
(2.2)
Teorema 2.1.1. Fie (an )nN si (bn )nN doua siruri convergente si o constant
a
R. Atunci avem:
1. lim (an bn ) = lim an lim bn
n
2. lim (an ) = lim an

n
3. lim an bn = ( lim an )( lim bn )

n
4. lim
an limn an
=
(dac
a limn bn 0)
bn limn bn
5. daca an bn , n N , atunci lim an lim bn

n
6. daca an bn cn , n N , si lim an = lim cn = L, atunci lim bn = L.

n
15
Aplicatie: Sa se calculeze limitele:
2n2 n 1
cos n
;
lim
;
lim
(
n2 + 2n n).
n 5n2 + n 3 n n
n
Teorema 2.1.2. Orice sir convergent este marginit.
lim
Demonstratie. Fie L = lim an . Conform denitiei limitei, pentru = 1 exista

n
N 1 astfel ncat
an L < 1, n N
de unde rezulta ca
an < L + 1, n N
Denind K = max{a1 , . . . , aN , L+1}, din inegalitatea anterioara obtinem
ca
an K, n N,
ceea ce nseamna ca (an ) este marginit.
Teorema 2.1.3. Orice sir cresc
ator si marginit superior este convergent.
Orice sir descrescator si marginit inferior este convergent.
Asadar, orice sir monoton si marginit este convergent.
ator. Daca (an ) este marginit suCorolar 2.1.1. Fie (an )nN un sir cresc
perior, atunci este convergent, iar daca este nemarginit superior atunci este
divergent si are limita .
Aplicatie: Sa se arate ca sirul recurent
a1 = 1, an+1 = 6 + an , n 1
este convergent si sa se gaseasca limita lui.
2.2
2.2.1
Serii de numere reale

Definitie. Convergent
a
Definitia 2.2.1. Se numeste serie de numere reale o suma infinita
an = a1 + a2 + a3 + + an + . . . ;
n=1
an se numeste termenul general al seriei, iar sirul

n
Sn = an = a1 + a2 + + an , n 1
k=1
se numeste
sirul sumelor partiale.
16
Exemple de serii:
1
1 1
1
= 1 + + + + + . . . (seria armonica)
2 3
n
n=1 n
an = 1 + a + a2 + a3 + + an + . . . , a R (seria geometrica)
n=0
a dac
a sirul
Definitia 2.2.2. Spunem ca seria
n=1 an este convergent
sumelor partiale Sn corespunz
ator seriei converge catre o valoare finita S R,
caz contrar, spunem ca seria este divergent
numita suma seriei. In
a.
Aplicatii:
1. Sa se studieze convergenta seriei geometrice dupa valorile parametrului
a R;
2. Sa se arate ca seria
1
n=1 n(n + 1)
este convergenta si sa se calculeze suma ei.

Teorema 2.2.1. Daca seria
a, atunci lim an = 0.
n=1 an este convergent
n
Asadar o conditie necesara pentru convergenta unei serii este ca termenul
ei general sa convearga catre 0. Daca acest lucru nu se ntampla, atunci seria
este divergenta.
n
Aplicatie: Sa se arate ca
este divergenta.
n=1 2n 1
n=1
n=1
Teorema 2.2.2. Fie seriile an si bn convergente catre A, respectiv B.

Atunci:
(a) an este convergenta catre A (unde R);

n=1
(b) (an bn ) este convergent

a catre A B;
n=1
(c) Daca an bn , n 1, atunci A B.
1
, unde p R. Atunci:
p
n=1 n
Teorema 2.2.3. Fie seria armonica generalizat

a
1. daca p 1, atunci seria este divergenta;
17
2. daca p > 1, atunci seria este convergent

a.
Definitia 2.2.3. Se numeste serie alternat
a o serie de forma (1)n an ,
cu an 0, n N, asadar produsul oricaror doi termeni consecutivi este
negativ.
Teorema 2.2.4 (Criteriul lui Leibniz). Fie o serie alternata (1)n an .
Daca sirul an este descrescator si convergent catre 0, atunci seria este convergenta.
Definitia 2.2.4. Spunem ca seria an este absolut convergent

a daca
n=1
seria modulelor an este convergent

a.
n=1
Teorema 2.2.5. Orice serie absolut convergent

a este convergent
a.
Reciproca acestei teoreme nu este valabila. Exista serii convergente care
nu sunt si absolut convergente. Astfel de serii se numesc semiconvergente.
1
1
Aplicatie: Seria (1)n 2 este absolut convergenta, iar (1)n este
n
n
n=1
n=1
semiconvergenta.
2.2.2
Serii cu termeni pozitivi
O serie cu termeni pozitivi este o serie n care termenul general este pozitiv:
an 0, n 1. Pentru astfel de serii avem la dispozitie un numar de criterii
pentru a stabili convergenta lor, fara nsa a putea gasi suma lor.
Un prim tip de criterii sunt cele de comparatie, n care este stabilita
natura unei serii cu ajutorul unei alte serii a carei natura este cunoscuta:
Teorema 2.2.6 (Criteriul 1 de comparatie). Fie doua serii cu termeni pozitivi an si bn astfel ncat an bn , n N , unde N N fixat. Atunci:
1. daca bn este convergent
a, atunci si an este convergent
a;
a, atunci si bn este divergent
a.
2. daca an este divergent
Aplicatie: Sa se stabileasca natura seriilor:
1
3n + 1 1
;
;
.
n
3
n=1 2 + 1 n=1 n + 1 n=2 ln n
Teorema 2.2.7 (Criteriul 3 de comparatie). Fie doua serii cu termeni pozitivi an si bn astfel ncat exista limita L = limn abnn . Daca 0 < L < ,
atunci cele doua serii au aceeasi natura.
18
1
n+5
;
.
3
n + 1 n=1 n 2n + 3
n=1
In continuare prezentam cateva criterii de convergenta n care natura unei

serii este gasita prin calculul unor limite:
Teorema 2.2.8 (Criteriul radacinii). Fie seria cu termeni pozitivi an

n=1
astfel ncat exista limita L = lim n an . Atunci:

n
1. daca L < 1, atunci seria este convergent

a;
2. daca L > 1, atunci seria este divergenta.
2n+1
n ;
n=1 n
n n
)
(
n=1 n + 1
Teorema 2.2.9 (Criteriul raportului). Fie seria cu termeni pozitivi an

n=1
an+1
astfel ncat exista limita L = lim
. Atunci:
n an
a;
1. daca L < 1, atunci seria este convergent
2. daca L > 1, atunci seria este divergenta.
99n
;
n=1 n!
n5
n
n=1 2
n!
;
n
n=1 n
(2n)!
.
2
n=1 (n!)
Observam ca niciunul din cele doua criterii anterioare nu precizeaza natura

seriei daca limita L = 1. Pentru astfel de situatii se poate utiliza urmatorul
rezultat:
Teorema 2.2.10 (Criteriul Raabe-Duhamel). Fie seria cu termeni pozitivi
an
1). Atunci:
lim n (
an astfel ncat exista limita L = n
an+1
n=1
1. daca L > 1, atunci seria este convergent
a;
2. daca L < 1, atunci seria este divergenta.
Aplicatie: Sa se stabileasca natura seriei
1 5 9 . . . (4n 3)
4n n!
n=1
19
Capitolul 3
Derivabilitate. Serii de puteri
3.1
3.1.1
Functii derivabile
Definitia derivatei. Derivate laterale
Definitia 3.1.1. Fie o functie f I R, unde I este un interval si a I.

Se numeste derivat
a a functiei f n a, limita
f (a) = lim
xa
f (x) f (a)
xa
daca aceasta exista. Daca limita de mai sus este finita, spunem ca f este
derivabil
a n a.
Teorema 3.1.1. Daca functia f I R este derivabila n a I, atunci este
continua n a.
Derivata unei functii intr-un punct, daca exista, este egala cu panta tangentei la gracul functiei n acel punct. Asadar, derivata ne da o masura a
vitezei cu care creste (sau scade) functia n vecinatatea acelui punct.
Definitia 3.1.2. Fie f I R si a I. Se numeste derivat
a la st
anga
(respectiv la dreapta) limita
fs (a) = lim
xa
f (x) f (a)
f (x) f (a)
(respectiv fd (a) = lim
)
xa
xa
xa
daca aceasta exista. Daca limita este finita, spunem ca f este derivabil
a
la st
anga (respectiv la dreapta) n a.
Teorema 3.1.2. Fie f I R si un punct interior a I. Atunci f are
derivata n a daca si numai daca exista ambele derivate laterale n a si sunt
egale.
20
Definitia 3.1.3. Spunem ca functia f I R este derivabil

a pe I daca
este derivabila n orice a I.
a
Definitia 3.1.4. Fie f I R derivabila. Functia f I R care asociaz
fiec
arui punct x I valoarea derivatei f (x) se numeste functia derivat
a
a lui f .
3.1.2
Derivatele functiilor elementare
Teorema 3.1.3. Urmatoarele functii sunt derivabile si au urmatoarele derivate:

1. f R R, f (x) = c, c R; f (x) = 0, x R;
2. f R R, f (x) = x; f (x) = 1, x R;
3. f R R, f (x) = xn , n N; f (x) = nxn1 , x R;
4. f (0, ) R, f (x) = x; f (x) = 21 x , x (0, );

5. f R {0} R, f (x) = x1 ; f (x) = x12 , x 0;
6. f (0, ) R, f (x) = x , R; f (x) = x1 , x (0, );
7. f R (0, ), f (x) = ex ; f (x) = ex , x R;
8. f R (0, ), f (x) = ax , a > 0; f (x) = ax ln a, x R;
9. f (0, ) R, f (x) = ln x; f (x) = x1 , x > 0;
10. f (0, ) R, f (x) = loga x, a > 0, a 1; f (x) =
1
x ln a ,
x > 0;
11. f R R, f (x) = sin x; f (x) = cos x, x R;

12. f R R, f (x) = cos x; f (x) = sin x, x R;
13. f R {(2k + 1) 2 } R, f (x) = tg x; f (x) =
1
cos2 x ,
14. f [1, 1] [ 2 , 2 ] , f (x) = arcsin x; f (x) =
1 ,
1x2
x (2k + 1) 2 ;
x (1, 1);
1
15. f [1, 1] [0, ] , f (x) = arccos x; f (x) = 1x
, x (1, 1);
2
16. f R ( 2 , 2 ) , f (x) = arctg x; f (x) =
21
1
1+x2 ,
x R;
3.1.3
Operatii cu functii derivabile
Teorema 3.1.4. Fie functiile f, g I R derivabile si R. Atunci si

functiile f g, (f ), f g, f /g (pentru g(x) 0) sunt derivabile, iar derivatele
lor sunt date de:
(f g) = f g
(f ) = f
(f g) = f g + f g
f f g f g
.
( ) =
g
g2
Teorema 3.1.5. Fie functiile f I J si g J R derivabile. Atunci si
functia compusa g f I R este derivabila, iar derivata ei este data prin:
(g f ) (x) = g (f (x)) f (x), x I.
Teorema 3.1.6. Fie functia f I J strict monotona si derivabila. Atunci
exista functia inversa f 1 J I, este derivabila, iar derivata ei este data
de:
1
(f 1 ) (y) = 1
, y J.
f (f (y))
Aplicatii:
1. Sa se gaseasca valorile a, b R pentru care functia
ax + b, x < 0
f R R, f (x) =
2 sin x + 3 cos x,
x0
2. Sa se calculeze derivatele functiilor:
3
(a) f (x) = 3 x2 2x3
2
(b) f (x) = x (5 x x3 )
(c) f (x) =
(d) f (x) =
x5 3+x6
(4+x2 )3
sin x
1+cos x
3. Sa se determine coordonatele punctelor de intersectie ale axei Ox cu

tangentele la gracul functiei f (x) = x+1
a unghiul 3
x3 care formeaz
4 cu
axa Ox;
22
3.2
3.2.1
Aplicatii ale derivabilit

atii
Puncte de extrem local. Intervale de monotonie
Definitia 3.2.1. Fie functia f I R si a I. Spunem ca a este un punct

de minim (respectiv maxim) local dac
a exista o vecin
atate V a lui a astfel
nc
at
f (x) f (a)(respectiv f (x) f (a)), x V I.
(3.1)
Daca a este punct de maxim sau minim local al functiei f , atunci spunem
ca este punct de extrem local al lui f . Daca una dintre inegalitatile de la
(3.1) are loc pentru orice x I, spunem ca este un punct de extrem global al
lui f .
Teorema 3.2.1 (Fermat). Fie f I R si a un punct de extrem local din
interiorul lui I. Daca f are derivata n a, atunci aceasta este nula:
f (a) = 0.
Un punct n care derivata functiei f se anuleaza se numeste punct stationar
(sau critic) al lui f . Reciproca teoremei lui Fermat nu este nsa valabila, n
sensul ca nu orice punct critic este si punct de extrem.
Teorema 3.2.2 (Rolle). Fie o functie f I R si doua puncte a, b I,
a < b. Daca sunt indeplinite conditiile:
1. f este continua pe [a, b];
2. f este derivabila pe (a, b);
3. f (a) = f (b),
atunci exista cel putin un punct c (a, b) n care derivata se anuleaz
a:
f (c) = 0.
Teorema 3.2.3 (Lagrange). Fie o functie f I R si doua puncte a, b I,
1. f este continua pe [a, b];
2. f este derivabila pe (a, b);
atunci exista cel putin un punct c (a, b) astfel nc
at sa avem:
f (b) f (a)
= f (c)
ba
23
(3.2)
Teorema lui Lagrange este o generalizare a teoremei lui Rolle. Formula

(3.2) poarta numele de formula cresterilor finite.
O alta aplicatie a derivabilitatii, consecinta a teoremei lui Lagrange, este
stabilirea monotoniei unei functii:
Teorema 3.2.4. Fie f I R o functie derivabila pe I, unde I este un
interval deschis. Atunci avem:
1. daca f (x) = 0, x I, atunci f este constant
a pe I;
2. daca f (x) > 0, x I, atunci f este crec
atoare pe I;
3. daca f (x) < 0, x I, atunci f este descrec
atoare pe I.
Asadar studiind semnul derivatei unei functii putem trage concluzii asupra
punctelor de extrem si a monotoniei acestei functii.
Urmatoarea teorema este o generalizare a teoremei lui Lagrange:
Teorema 3.2.5 (Cauchy). Fie functiile f, g I R si doua puncte a, b I,
1. f si g sunt continue pe [a, b];
2. f si g sunt derivabile pe (a, b);
3. g (x) 0, x (a, b);
atunci g(a) g(b) si exista cel putin un punct c (a, b) astfel nc
at sa avem:
f (b) f (a) f (c)
=
.
g(b) g(a) g (c)
(3.3)
Aplicatie: Folosind rezultatele anterioare referitoare la puncte de extrem

si monotonie, sa se schiteze gracele functiilor:
1. f [2, 2] R, f (x) = x4 2x2 3
2. f R R, f (x) = xex
3. f R {0} R, f (x) =
x2 +2x+4
2x
4. f R {2, 2} R, f (x) =
x2 1
x2 4
O alta aplicatie a derivabilitatii este n calculul unor limite pentru cazurile

de nedeterminare 00 si
.
24
Teorema 3.2.6 (Regula lui lHospital pentru cazul 00 ). Fie doua functii
f, g (a, b) R derivabile si c (a, b). Daca sunt ndeplinite conditiile:
1. g (x) 0, x (a, b);
2. lim f (x) = lim g(x) = 0;
xc
xc
f (x)
= L, finita sau infinita;
xc g (x)
3. exista limita lim

atunci
f (x)
= L.
xc g(x)
lim
Teorema 3.2.7 (Regula lui lHospital pentru cazul

a functii
). Fie dou
f, g (a, b) R derivabile si c (a, b). Daca sunt ndeplinite conditiile:
1. g (x) 0, x (a, b);
2. lim g(x) = ;
xc
f (x)
= L, finita sau infinita;
xc g (x)
3. exista limita lim

atunci
lim
xc
f (x)
= L.
g(x)
Regulile lui lHospital enuntate mai sus raman valabile si daca se nlocuiesc
limitele lim cu lim sau lim, chiar si atunci cand a = sau b = .
xc
xa
xb
Aplicatie: Folosind regulile lHospital, sa se calculeze limitele:

ln x
x1 x2 1
1. lim
2 sin x sin 2x
x0 2ex x2 2x 2
2. lim
x2
x ex
3. lim
4. lim xa ln x, unde a > 0

x0
3 x
5. lim (1 + sin )
x
x
25
3.2.2
Derivate de ordin superior. Formula lui Taylor
Definitia 3.2.2. Fie f I R o functie derivabila. Daca functia derivata

f I R este la randul ei derivabila pe I, derivata acesteia se numeste
derivata a doua a lui f si se noteaz
a cu f .
In mod similar se pot deni derivatele de ordin 3, 4, si in general derivata
de ordin n, notata prin f (n) .
Aplicatie: Sa se gaseasca derivatele de ordinul n ale functiilor:
1
; g(x) = sin(ax + b).
1+x
Multe probleme ingineresti sunt prea dicile pentru a putea rezolvate
exact, motiv pentru care n multe situatii se opteaza pentru solutii aproximative cu o toleranta acceptabila. O alta aplicatie a derivatelor este n gasirea
unor aproximari polinomiale pentru o functie n vecinatatea unui punct dat.
f (x) =
Definitia 3.2.3. Fie f I R si a I. Se numeste linearizare a functiei

f n vecinatatea lui a, functia de gradul 1 definita prin
P1 (x) = f (a) + f (a)(x a)
Gracul linearizarii n a este de fapt chiar tangenta la gracul functiei f
n punctul corespunzator lui a. Asadar, P1 (x) descrie comportamentul lui
f (x) n vecinatatea lui a mai bine decat orice alta functie de gradul 1.
Aplicatii:
1. Sa se gaseasca linearizarile functiilor 1 + x n jurul lui 0 si x1 n jurul

lui 12 .
2. Folosind linearizarea
lui
x n jurul lui 25, sa se gaseasca o valoare
aproximativa a lui 26.

Daca functia f I R admite derivate de ordin superior n vecinatatea
lui a I, atunci putem gasi aproximari mai bune pentru f n vecinatatea
lui a, folosind polinoame de grad superior (2,3,...). Astfel, aproximarea de
ordinul 2
f (a)
P2 (x) = f (a) + f (a)(x a) +
(x a)2
2
descrie comportamentul lui f n vecinatatea lui a mai bine decat aproximarea
de ordinul 1 (linearizarea) si decat orice alta functie polinomiala de gradul 2.
Pe cazul general, daca f admite derivate de ordin n pe un interval deschis
continandu-l pe a, atunci polinomul
Pn (x) = f (a) +
f (a)
f (a)
f (n) (a)
(x a) +
(x a)2 + +
(x a)n
1!
2!
n!
26
(3.4)
are proprietatea ca derivatele lui calculate n a sunt egale cu cele ale functiei
f n a:
(n)
Pn (a) = f (a), Pn (a) = f (a), . . . , Pn (a) = f (n) (a)
si n consecinta descrie comportamentul lui f n vecinatatea lui a mai bine
decat orice alt polinom de grad n.
Polinomul denit de (3.4) se numeste polinom Taylor de grad n al lui
f n a.
Aplicatie: Sa se gaseasca polinomul Taylor de ordinul n corespunzator
functiei ex n vecinatatea lui 0, si cu ajutorul acestuia sa se aproximeze
numarul e.
Teorema 3.2.8 (Formula lui Taylor). Fie f I R o functie derivabila
de n + 1 ori si a I. Atunci pentru orice x I avem:
f (a)
f (n) (a)
f (n+1 ()
f (x) = f (a) +
(x a) + +
(x a)n +
(x a)n+1
1!
n!
(n + 1)!

Pn (x)
En (x)
unde este un numar ntre a si x.

Cantitatea En (x) se numeste restul lui Lagrange si ne da o masura a
erorii aproximarii cu ajutorul polinomului Taylor de ordinul n:
En (x) = f (x) Pn (x)
3.3
Serii de puteri
Definitia 3.3.1. O serie de forma
an (x a)n = a0 + a1 (x a) + a2 (x a)2 + . . .
n=0
se numeste serie de puteri ale lui xa. Termenii sirului (an )nN se numesc
coeficientii seriei de puteri.
Un exemplu de serie de puteri este seria geometrica
xn = 1 + x + x2 + x3 + . . .
n=0
care este convergenta pentru orice x (1, 1), avand suma
27
1
1x .
Teorema 3.3.1. Fie seria de puteri an (x a)n . Atunci avem una din
n=0
urmatoarele trei variante:

(i) seria este convergenta numai pentru x = a;
(ii) seria este convergenta pentru orice x R;
(iii) exista R > 0 astfel ncat seria este convergent
a x (a R, a + R) si
divergenta x (, a R) (a + R, ).
Numarul real R care apare n varianta (iii) se numeste raz
a de convergent
a
a seriei. Astfel, variantele (i) si (ii) corespund razelor de convergenta 0,
respectiv . De asemenea, observam ca n varianta (iii) nu se specica
nimic despre convergenta seriei pentru x = a R si x = a + R.
Teorema 3.3.2. Raza de convergent

a a unei serii de puteri an (x a)n
n=0
este R = L1 , unde
L = lim
n
an+1
sau L = lim n an .
n
an
Daca L = atunci R = 0, iar daca L = 0 atunci R = .

Aplicatie: Sa se determine multimea de convergenta a seriilor de puteri:
(2x + 5)n
xn
,
2
, n!xn .
n
n=0 (n + 1)3
n=0 n!
n=0
Definitia 3.3.2. Fie f I R si a I astfel nc

at f are derivate de orice
ordin n a. Atunci seria de puteri
f (n) (a)
f (a)
f (a)
(x a)n = f (a) +
(x a) +
(x a)2 + . . .
n!
1!
2!
n=0
se numeste seria Taylor asociat

a functiei f n punctul a. Daca a = 0,
atunci seria Taylor corespunz
atoare
f (n) (0) n
x
n!
n=0
se numeste seria MacLaurin asociat

a lui f .
Aplicatie: Sa se gaseasca seriile MacLaurin corespunzatoare functiilor
1
, ln(1 + x), arctg x
1x
precizand si multimile de convergenta corespunzatoare.
ex , cos x, sin x,
28
Capitolul 4
Functii de mai multe variabile
4.1
Definitie. Limite. Continuitate
Multe cantitati pot privite ca depinzand de mai mult de o variabila reala,

deci sunt functii de mai multe variabile reale. Spre exemplu, volumul unui
cilindru circular este V = r2 h, asadar depinde de raza bazei r si de naltimea
h. Functia corespunzatoare este
V {(r, h)r > 0, h > 0} R, V (r, h) = r2 h
Domeniul de denitie al functiei de mai sus este o submultime a multimii
= {(x, y)x R, y R}, iar codomeniul este R. In mod similar putem
deni functii de mai multe variabile denite pe spatiul n-dimensional
R2
Rn = {(x1 , x2 , . . . , xn )xi R, i = 1, 2, . . . , n}
si cu valori reale. Asadar o functie
f D Rn R
se numeste functie reala de n variabile reale.
Aplicatie: Sa se reprezinte grac urmatoarele functii de doua variabile:
1. f D R, f (x, y) = 3 (1 x2 y4 ), unde D = {(x, y)0 x 2, 0 y
4 2x}
2. f D R, f (x, y) = 9 x2 y 2 , unde D = {(x, y)x2 + y 2 9}

La fel ca si n cazul functiilor reale de o variabila, putem deni notiunea
de limita a unei functii de doua variabile ntr-un punct.
29
Definitia 4.1.1. Fie f D R2 R si (a, b) un punct aderent lui D (orice

vecinatate a lui contine cel putin nc
a un punct din domeniul D). Spunem
ca f are limita L cand (x, y) tinde catre (a, b) si scriem
lim
(x,y)(a,b)
f (x, y) = L

at
(x, y) D, (x a)2 + (y b)2 < f (x, y) L < .

Teorema 4.1.1. Fie f, g D R dou
a functii care au limitele
L=
lim
(x,y)(a,b)
f (x, y); M =
lim
(x,y)(a,b)
g(x, y)
n punctul (a, b). Atunci avem:

1.
2.
3.
lim
(f (x, y) g(x, y)) = L M
lim
f (x, y)g(x, y) = LM
(x,y)(a,b)
(x,y)(a,b)
f (x, y) L
=
dac
a M 0.
(x,y)(a,b) g(x, y)
M
lim
Definitia 4.1.2. Limitele functiei de doua variabile f D R atunci cand

x si y tind succesiv catre a, respectiv b
L12 = lim (lim f (x, y)) ; L21 = lim (lim f (x, y))
xa
yb
yb
xa
se numesc limite iterate.

Teorema 4.1.2. Fie f D R o functie de doua variabile. Daca exista
limita functiei ntr-un punct si una din limitele iterate n acest punct, atunci
aceste limite sunt egale.
Aplicatie: Sa se studieze existenta limitelor functiilor
f (x, y) =
2xy
x2 y
,
g(x,
y)
=
x2 + y 2
x2 + y 2
atunci cand (x, y) tinde catre (0, 0).

Definitia 4.1.3. Fie f D R o functie de doua variabile si (a, b) D.
Spunem ca f este continu
a n (a, b) daca
lim
(x,y)(a,b)
f (x, y) = f (a, b).

30
4.2
Derivate partiale
Definitia 4.2.1. Fie f D R o functie de doua variabile. Se numesc

derivate partiale ale lui f n raport cu x, respectiv y, functiile
f
f (x + h, y) f (x, y)
(x, y) = lim
h0
x
h
f
f (x, y + h) f (x, y)
(x, y) = lim
h0
y
h
daca aceste limite exista.
Aceste functii se obtin folosind regulile de derivare de la functii de o
variabila, considerand pe rand una din cele doua variabile ca ind constanta.
Aplicatie: Sa se calculeze derivatele partiale n raport cu x si y ale
functiilor:
f (x, y) = x2 sin y, g(x, y) = x3 y 2 + x4 y + y 4 , h(x, y) = exy cos(x + y)
La fel ca si n cazul functiilor de o variabila, putem deni derivate partiale
de ordinul doi n felul urmator:
2f
f
2f
f
=
(
)
;
=
( )
2
2
x
x x
y
y y
2f
f
2f
f
=
( );
=
( )
xy x y
yx y x
Ultimele doua derivate partiale de ordinul 2 se numesc derivate partiale
mixte de ordinul 2. In mod similar se pot deni derivatele partiale de ordin
superior pentru funtii de doua sau mai multe variabile.
Aplicatie: Sa se calculeze derivatele partiale de ordinul 1 si 2 ale functiilor
f (x, y) = x3 y 4 si g(x, y, z) = ex2y+3z .
Teorema 4.2.1. Fie f D R o functie de doua variabile. Daca f are
derivate partiale de ordinul 2 mixte si acestea sunt continue, atunci sunt
egale:
2f
2f
=
xy yx
Rezultate asemanatoare sunt valabile pentru derivate partiale mixte de
ordin superior. Cu alte cuvinte, ordinea n care se face derivarea partiala nu
inuenteaza rezultatul nal.
In continuare vom vedea cum se transcrie regula de derivare a functiilor
compuse n cazul functiilor de mai multe variabile.
31
Teorema 4.2.2. Daca f este o functie de doua variabile x si y cu derivate

partiale de ordinul 1 continue, iar x si y sunt functii derivabile de variabila
t, atunci derivata functiei compuse f (x(t), y(t)) este:
df f dx f dy
=
+
dt x dt y dt
Teorema 4.2.3. Daca f este o functie de doua variabile x si y cu derivate
partiale de ordinul 1 continue, iar x si y sunt functii de variabilele s si t
derivabile partial de ordinul 1, atunci derivatele partiale ale functiei compuse
f (x(s, t), y(s, t)) n raport cu s si t sunt
f f x f y
=
+
s x s y s
f f x f y
=
+
t x t y t
Aplicatie: Fie f (x, y) = sin(x2 y), cu x = st2 si y = s2 + 1t . Sa se calculeze
derivatele partiale ale lui f n raport cu s si t.
4.3
Diferentiabilitate
Definitia 4.3.1. Fie f D R o functie de doua variabile si (a, b) D astfel

nc
at f are derivate partiale n (a, b). Se numeste linearizare a functiei f
n vecinatatea punctului (a, b), functia de gradul 1 definita prin
L(x, y) = f (a, b) +
f
f
(a, b)(x a) +
(a, b)(y a)
x
y
La fel ca si n cazul functiilor de o variabila, linearizarea aproximeaza

valorile functiei f n vecinatatea lui (a, b), gracul liniarizarii ind planul
tangent la suprafata reprezentata de gracul lui f , n punctul corespunzator
lui (a, b).
Aplicatie: Sa se aproximeze valoarea functiei f (x, y) = 2x2 + e2y n

(2, 2; 0, 2).
In cazul functiilor de o variabila, derivabilitatea garanteaza faptul ca n
vecinatatea punctului n care se face linearizarea, distanta dintre valoarea
functiei si valoarea data de linearizare este mica raportata la distanta pana
la punctul n care se face linearizarea:
lim
h0
f (a + h) L(a + h)
= 0.
h
In cazul functiilor de mai multe variabile, existenta derivatelor partiale nu

garanteaza acelasi lucru, asa ncat vom introduce notiunea de diferentiabilitate:
32
Definitia 4.3.2. Fie f D R o functie de doua variabile si (a, b) D astfel

nc
at f are derivate partiale n (a, b). Spunem ca f este diferentiabil
a n
(a, b) daca
f
f (a + h, b + k) f (a, b) h f
x (a, b) k y (a, b)
= 0.
lim
(h,k)(0,0)
h2 + k 2
Conceptul de diferentiabilitate poate denit n mod similar si pentru

functii de mai mult de doua variabile. Teorema urmatoare arata ca existenta
si continuitatea derivatelor partiale garanteaza diferentiabilitatea:
Teorema 4.3.1. Fie f D R o functie de doua variabile si (a, b) D astfel
nc
at f are derivate partiale continue n vecin
atatea lui (a, b). Atunci f este
diferentiabila n (a, b).
4.4
Functii vectoriale de mai multe variabile
O functie vectoriala este o functie al carei domeniu de valori este Rm , cu

m > 1. Asadar f D Rn Rm asociaza ecarui punct (x1 , x2 , . . . , xn ) D
un alt punct (y1 , y2 , . . . , ym ) Rm dat prin
y1 = f1 (x1 , x2 , . . . , xn )
y2 = f2 (x1 , x2 , . . . , xn )
ym = fm (x1 , x2 , . . . , xn )
unde f1 , f2 , . . . , fm D R sunt functii reale de n variabile. Daca aceste
functii au derivate partiale n raport cu x1 , x2 , . . . , xn , atunci variatia functiei
n raport cu variabilele x1 , x2 , . . . , xn poate caracterizata cu ajutorul urmatoarei
matrici:
Definitia 4.4.1. Fie o functie vectorial
a f D Rm de n variabile, ale carei
componente f1 , f2 , . . . , fm admit derivate partiale n raport cu x1 , x2 , . . . , xn .
Se numeste matrice Jacobian
a a lui f n a = (a1 , a2 , . . . , an ) D matricea
Df (a) =
f1
x1
f2
x1
f1
x2
f2
x2
fm
x1
fm
x2
...
...
...
f1
xn
f2
xn
fm
xn
unde toate derivatele partiale sunt calculate n a.

33
Aplicatie: Sa se gaseasca matricea Jacobiana a functiei f R2 R3 data

prin
f (x, y) = (xey + cos(y), x2 , x ey )
n punctul (1, 0).
Teorema 4.4.1. Fie f Rm Rn , g Rn Rp doua functii vectoriale
care admit derivate partiale. Atunci matricea jacobian
a a functiei compuse
m
p
g f R R ntr-un punct x = (x1 , x2 , . . . , xn ) este
D(g f )(x) = Dg(f (x))Df (x).
Daca n denitia anterioara avem m = n, atunci matricea Jacobiana este
patratica, iar determinantul ei se numeste Jacobian al lui f :
RR f1
RRR x1
f2
(f1 , . . . , fn ) RRRR x
= RRR 1
(x1 , . . . , xn ) RRR
RR fn
RRR x1
4.5
f1
x2
f2
x2
fn
x2
...
...
...
f1
xn
f2
xn
fn
xn
RR
RRR
RR
RRR
RR
RRR
RR
RRR
Functii implicite
In studiul functiilor de o variabila ntalnim de multe ori functii denite

implicit ca solutii ale unor ecuatii n doua variabile de forma
F (x, y) = 0.
Sa presupunem ca (a, b) este o solutie a ecuatiei anterioare, si ca F
are derivate partiale continue n vecinatatea lui (a, b). Se pune problema
existentei unei solutii y ca functie de x n vecinatatea lui (a, b). Asadar
cautam o functie y(x) denita pe un interval deschis I = (a h, a + h) cu
proprietatea ca y(a) = b si astfel ncat
F (x, y(x)) = 0, x I.
(4.1)
In cazul n care o astfel de functie exista, putem calcula derivata acesteia

n x = a derivand ecuatia F (x, y) = 0 implicit n raport cu x si evaluand
rezultatul n (a, b):
F F dy
+
=0
x y dx
de unde obtinem
F
x (a, b)
y (a) = F
y (a, b)
34
daca F
y (a, b) 0.
In mod asemanator se pot calcula si derivatele de ordin superior ale
functiei implicite y(x) calculate n x = a.
Aplicatie: Fie functia implicita y(x) data prin
x3 + y 3 + xy y 2 = 0, y(0) = 1.
Sa se gaseasca y (0), y (0).
Un alt caz este acela n care avem o ecuatie n 3 variabile:
F (x, y, z) = 0
(4.2)
si cautam o functie implicita z(x, y) n vecinatatea unui punct (x0 , y0 , z0 )

care satisface (4.2). Derivand ecuatia n raport cu x si cu y obtinem:
F
F
z
(x, y, z) +
(x, y, z)
=0
x
z
x
F
F
z
(x, y, z) +
(x, y, z)
=0
y
z
y
de unde gasim
F
z
x (x0 , y0 , z0 )
(x0 , y0 ) = F
x
z (x0 , y0 , z0 )
F
z
y (x0 , y0 , z0 )
(x0 , y0 ) = F
y
z (x0 , y0 , z0 )
daca F
z (x0 , y0 , z0 ) 0.
Aplicatie: Fie functia implicita z(x, y) data prin
(x + y)ez xy z = 0, z(2, 2) = 0.
Sa se gaseasca derivatele partiale de ordinul 1 si 2 ale lui z(x, y), calculate
n (2, 2).
Un al treilea caz este acela n care avem un sistem de ecuatii
F (u, v, x, y) = 0
G(u, v, x, y) = 0
35
si cautam functiile implicite x(u, v) si y(u, v) n vecinatatea unui punct

(u0 , v0 , x0 , y0 ) care satisface sistemul anterior. Derivand cele doua ecuatii
n raport cu u obtinem:
F x F y F
+
+
=0
x u y u u
G x G y G
+
+
=0
x u y u u
Rezolvand sistemul anterior n necunoscutele
x
u
si
y
u
gasim:
(F,G)
x
(u,y)
= (F,G)
u
(x,y)
y
=
u
(F,G)
(x,u)
(F,G)
(x,y)
care pot evaluate n (u0 , v0 ) daca (F,G)

(x,y) (u0 , v0 , x0 , y0 ) 0.
In mod asemanator se gasesc si derivatele lui x si y n raport cu v calculate
n (u0 , v0 ).
Sa enuntam acum rezultatul general care include toate cele 3 cazuri particulare anterioare:
Teorema 4.5.1 (Teorema functiilor implicite). Fie sistemul
F1 (x1 , x2 , . . . , xm , y1 , y2 , . . . , yn ) = 0
Fn (x1 , x2 , . . . , xm , y1 , y2 , . . . , yn ) = 0
si un punct P0 = (a1 , a2 , . . . , am , b1 , b2 , . . . , bn ) care satisface sistemul de mai
sus. Daca avem:
(i) F1 , F2 , . . . , Fn au derivate partiale continue n raport cu x1 , . . . , xm , y1 , . . . , yn
n vecinatatea lui P0 ;
(ii)
(F1 ,...,Fn )
(y1 ,...,yn ) (P0 )
0;
Atunci exista functiile implicite yi (x1 , . . . , xm ), i = 1, . . . , n definite pe o

vecinatate a lui (a1 , . . . , am ) astfel nc
at :
1. yi (a1 , . . . , am ) = bi , i = 1, . . . , n;
2. Fi ((x1 , . . . , xm , y1 (x1 , . . . , xm ), . . . , yn (x1 , . . . , xm )) = 0, i = 1, . . . , n
36
Mai mult, aceste functii implicite au derivate partiale continue n vecin

atatea
lui (a1 , . . . , am ) date prin:
yi
=
xj
4.6
(F1 ,...,Fn )
(y1 ,...,xj ,...,yn )
(F1 ,...,Fn )
(y1 ,...,yj ,...,yn )
Puncte de extrem pentru functii de mai

multe variabile
Definitia 4.6.1. Fie o functie de n variabile f D Rn R.

1. Un punct a = (a1 , . . . , an ) D se numeste minim local al lui f daca
exista o vecinatate a lui a astfel nc
at f (x1 , . . . , xn ) f (a1 , . . . , an ),
pentru orice (x1 , . . . , xn ) V D;
2. Un punct a = (a1 , . . . , an ) D se numeste maxim local al lui f daca
exista o vecinatate a lui a astfel nc
at f (x1 , . . . , xn ) f (a1 , . . . , an ),
pentru orice (x1 , . . . , xn ) V D.
Teorema 4.6.1. Fie o functie de n variabile f D Rn R si a =
(a1 , . . . , an ) un punct interior lui D. Daca f are n punctul a un extrem
local si admite derivate partiale de ordinul 1 n acest punct, atunci aceste
derivate se anuleaza n a:
f
(a1 , . . . , an ) = 0, i = 1, . . . , n.
xi
Un punct care are proprietatea de mai sus ca derivatele partiale se anuleaza, se numeste punct stationar (sau critic) al lui f . Teorema anterioara
ne spune ca punctele de extrem local ale unei functii se gasesc printre punctele
critice. Teoremele urmatoare precizeaza care dintre punctele critice sunt ntradevar si puncte de extrem:
Teorema 4.6.2. Fie o functie de 2 variabile f D R2 R derivabila
partial de 3 ori pe D si (a, b) D un punct stationar al lui f . Notam cu
2
2f
2f
2f
=(
(a, b)) 2 (a, b) 2 (a, b).
xy
x
y
Atunci avem:
1. Daca < 0 si
2f
x2 (a, b)
> 0, atunci (a, b) este punct de minim local;

37
2. Daca < 0 si
2f
x2 (a, b)
< 0, atunci (a, b) este punct de maxim local;
3. Daca > 0, atunci (a, b) nu este punct de extrem local.

Aplicatie: Sa se determine punctele de extrem ale functiei
f (x, y) = x4 + y 4 x2 y 2 .
Teorema 4.6.3. Fie o functie de n variabile f D Rn R derivabila
partial de 3 ori pe D si (a1 , . . . , an ) D un punct stationar al lui f . Notam
cu
2f
Aij =
(a1 , . . . , an ), i, j = 1, . . . , n.
xi xj
Atunci avem:
1. Daca numerele
1 = A11 , 2 =
A11 A12
A21 A22
RRR A11 A12 . . . A1n

RR
RR A
A22 . . . A2n
, . . . , n = RRRR 21
RRR
RR A
A
.
.
.
A
RR n1
n2
nn
RRR
RR
RRR
RR
RRR
RR
RRR
sunt toate pozitive, atunci (a1 , . . . , an ) este punct de minim local;

2. Daca numerele
1 = A11 , 2 =
A11 A12
A21 A22
RR A11 A12 . . . A1n

RRR
RR A
A22 . . . A2n
, . . . , n = (1)n RRRR 21
RR
RRR
RR An1 An2 . . . Ann
sunt toate pozitive, atunci (a1 , . . . , an ) este punct de maxim local;

Aplicatie: Sa se determine punctele de extrem ale functiei
f (x, y, z) = y +
z 2 x2 2
+
+ , x > 0, y > 0, z > 0.
4y z x
38
RR
RRR
RR
RRR
RR
RRR
RR
R
Capitolul 5
Calcul integral
5.1
5.1.1
Integrala nedefinit
a
Primitive
Definitia 5.1.1. Fie f I R unde I este un interval de numere reale. Se

numeste primitiv
a a lui f pe I o functie F I R cu proprietatea ca este
derivabila si
F (x) = f (x), x I.
Urmatoarea teorema arata ca daca o functie admite o primitiva, atunci
aceasta nu este unica:
Teorema 5.1.1. Fie f I R si F o primitiva a lui f . Atunci oricare ar fi
C R, functia G I R definit
a prin
G(x) = F (x) + C, x I
este de asemenea o primitiva a lui f . Mai mult, orice alta primitiva a lui f
pe I este de aceasta forma.
Asadar daca avem o primitiva a unei functii f , putem obtine o innitate
de alte primitive prin adaugarea unei constante arbitrare reale, lucru care
este datorat faptului ca derivata oricarei functii constante este nula.
Definitia 5.1.2. Multimea tuturor primitivelor unei functii f I R se
noteaza cu
f (x)dx
si se numeste integrala nedefinit
a a functiei f .
39
Din teorema anterioara deducem ca

f (x)dx = {F (x) + C F primitiva a lui f si C R}
Teorema 5.1.2. Exista urmatoarele integrale nedefinite:
x+1
+1
1. x dx =
+ C, x [0, ), 1;
2. x1 dx = ln x + C, x R {0};
3. ax dx =
ax
ln a
+ C, x R, a > 0, a 1;
4. ex dx = ex + C, x R;
5. sin xdx = cos x + C, x R;
6. cos xdx = sin x + C, x R;
7.
1
cos2 x dx
= tg x + C, x R {(2k + 1) 2 ; k Z} ;
8.
1
dx
sin2 x
= tg1x + C, x R {k; k Z};
9.
1
x2 +a2 dx
= a1 arctg xa + C, x R, a 0;
10.
1
x2 a2 dx
11.
1
dx
a2 x2
= arcsin xa + C, x (a, a), a > 0;
12.
1
dx
x2 +a2
= ln(x +
13.
1
dx
x2 a2
= ln x +
1
2a
xa
+ C, x R, a > 0, x a;
ln x+a
x2 + a2 ) + C, x R;
x2 a2 + C, x (, a) (a, ), a > 0.
In general, orice functie continua admite primitive. Urmatoarea teorema

arata proprietatea de linearitate a integralei nedenite, care, mpreuna cu teorema anterioara, ajuta la gasirea primitivelor functiilor obtinute prin sumarea
sau nmultirea cu o constanta a functiilor elementare.
Teorema 5.1.3. Fie f, g I R si , R. Daca f si g admit primitive pe
I, atunci si f + g admite primitive pe I si avem:
(f + g)(x)dx = f (x)dx + g(x)dx.
In sectiunea urmatoare prezentam diverse alte metode de integrare, care
mpreuna cu primitivele functiilor elementare ajuta la gasirea primitivelor
unor functii mai complicate.
40
5.1.2
Metode de integrare
Teorema 5.1.4 (metoda integrarii prin parti). Fie f, g I R cu derivate

de ordinul 1 continue pe I. Atunci:
f (x)g (x)dx = f (x)g(x) f (x)g(x)dx.
Aplicatie: Sa se calculeze
a2 x2 dx pentru x (a, a).
Teorema 5.1.5 (metoda schimbarii de variabila). Fie functiile u I J

derivabila si f J R care admite primitiva F . Atunci:
f (u(x))u (x)dx = F (u(x)) + C, x I.
Aplicand teorema anterioara functiilor elementare din teorema 5.1.2, obtinem:

1. u(x) u (x)dx =
2.
u(x) u (x)dx
u(x)+1
+1
+ C, u(x) [0, ), 1;
= ln u(x) + C, u(x) R {0};
3. au(x) u (x)dx =
au(x)
ln a
+ C, a > 0, a 1;
4. eu(x) u (x)dx = eu(x) + C;

5. sin u(x)u (x)dx = cos u(x) + C;
6. cos u(x)u (x)dx = sin u(x) + C;
7.
cos2 u(x) u (x)dx
= tg u(x) + C, u(x) R {(2k + 1) 2 ; k Z} ;
8.
1
u (x)dx
sin2 u(x)
1
= tg u(x)
+ C, u(x) R {k; k Z};
9.
u(x)2 +a2 u (x)dx
= a1 arctg u(x)
a + C, a 0;
10.
u(x)2 a2 u (x)dx
11.
1
u (x)dx
a2 u(x)2
= arcsin u(x)
a + C, u(x) (a, a), a > 0;
12.
1
u (x)dx
u(x)2 +a2
= ln(u(x) +
1
2a
ln u(x)a
u(x)+a + C, a > 0, u(x) a;
13. u(x)1 2 a2 u (x)dx = ln u(x) +

(a, ), a > 0.
u(x)2 + a2 ) + C;
u(x)2 a2 + C, u(x) (, a)
Aplicatie: Sa se calculeze integrala sin2 x cos xdx.

41
5.1.3
Primitivele functiilor rationale
Definitia 5.1.3. Se numeste fractie simpl

a (sau ireductibil
a) o functie
rationala de forma
A
Ax + B
, x a sau 2
, n N, b2 4c < 0.
n
(x a)
(x + bx + c)n
Teorema 5.1.6. Fie o functie rational
a f I R, f (x) =
numitor se descompune n factori ireductibili
P (x)
Q(x)
al carei
Q(x) = (x a1 )k1 . . . (x al )kl (x2 + b1 x + c1 )m1 . . . (x2 + bn x + cn )mn .

cu b2j 4cj < 0, j = 1, . . . , n. Atunci f (x) se poate descompune n mod unic
ca o suma de fractii simple de forma:
l
Aiki
Ai1
Ai2
+
+ +
)+
2
(x ai )
(x ai )ki
i=1 x ai
n
Bjmj x + Cjmj
Bj2 x + Cj2
Bj1 x + Cj1
+ ( 2
+ 2
+ + 2
)
2
(x + bj x + cj )
(x + bj x + cj )mj
j=1 x + bj x + cj
f (x) =R(x) + (
unde R(x) este un polinom, mai precis catul mp

artirii lui P (x) la Q(x).
Folosind teorema de mai sus si proprietatea de linearitate a integralei
nedenite, putem scrie orice primitiva a unei functii rationale ca o suma de
primitive de fractii simple, care pot calculate folosind metodele de integrare
prezentate in sectiunea anterioara.
Aplicatie: Sa se calculeze primitivele urmatoarelor functii rationale:
(a)
1
x(x1)2 ,
x>1
(b)
x5 +x4 8
x3 4x ,
x>2
(c)
x2
(x+2)2 (x+4)2 ,
x > 2
(d)
4x2 8x
(x1)(x2 +1)2 ,
x>1
(e)
4x4 +4x3 +16x2 +12x+8

(x+1)2 (x2 +1)2
(f)
x7 2x6 +4x5 5x4 +4x3 5x2 x

x6 2x5 +3x4 4x3 +3x2 2x+1
42
5.1.4
Schimb
ari de variabil
a uzuale
Schimb
ari de variabil
a trigonometrice
Fie o primitiva de forma
R(sin x, cos x)dx,
unde R este o functie rationala de doua variabile. Pentru astfel de primitive
se poate folosi schimbarea de variabila t = tg x2 , pentru care avem:
sin x =
1 t2
2
2t
,
cos
x
=
, dx =
dt.
2
2
1+t
1+t
1 + t2
Alte schimbari de variabila trigonometrice se pot folosi n una din urmatoarele

situatii:
I. Daca R(sin x, cos x) este impara n sin x, adica
R( sin x, cos x) = R(sin x, cos x)
atunci se poate folosi schimbarea de variabila t = cos x.
II. Daca R(sin x, cos x) este impara n cos x, adica
R(sin x, cos x) = R(sin x, cos x)
atunci se poate folosi schimbarea de variabila t = sin x.
III. Daca R(sin x, cos x) este para atat n sin x cat si n cos x sau se poate
scrie sub forma R1 (tg x), atunci se poate folosi schimbarea de variabila
t = tg x, pentru care avem:
sin2 x =
t2
1
1
, cos2 x =
, dx =
dt.
2
2
1+t
1+t
1 + t2
Aplicatie: Sa se calculeze primitivele:

(a)
1
sin x dx
(b) sin2 x cos3 xdx

(c)
sin3 x
cos4 x dx
(d)
1
dx
1+sin2 x
(e)
1
2+sin x cos x
43
Integrale binome
O integrala binom
a este o integrala nedenita de forma
m
n p
x (a + bx ) dx
unde a, b R si m, n, p Q. Pentru astfel de integrale folosim urmatoarele

schimbari de variabila:
1. daca p Z, folosim x = tr unde r este cel mai mic multiplu comun al
numitorilor lui m si n;
2. daca p Z, dar
lui p;
Z, atunci folosim a+bxn = ts unde s este numitorul
m+1
n
3. daca m+1
n Z, dar
numitorul lui p.
m+1
n
+ p Z, atunci folosim axn + b = ts unde s este
Aplicatie: Sa se calculeze urmatoarele integrale binome:
(a) x(1 + 3 x)2 dx

(b)
x dx
3
1+ x2
(c)
1
dx
x4 1+x2
Substitutiile lui Euler

Primitivele de forma
2
R (x, ax + bx + c) dx
nde R este o functie rationala de doua variabile, se reduc la primitive de

functii rationale cu ajutorul unei din urmatoarele schimbari de variabila:
1. ax2 + bx + c = ax + t daca a > 0;
2. ax2 + bx + c = tx + c daca c > 0;
3. ax2 + bx + c = t(x ) unde este o radacina a lui ax2 + bx + c, cu

b2 4ac > 0.
Aplicatie: Sa se calculeze primitivele:
1.
dx
x+ x2 +x+1
3.
dx
x2 +3x+4
2. x x2 + 4x + 5dx
44
5.2
5.2.1
Integrala definit
a (Riemann)
Functii integrabile
Definitia 5.2.1. Fie un interval nchis si marginit [a, b].

1. Se numeste diviziune a intervalului [a, b] o multime de puncte =
{x0 , x1 , . . . , xn } [a, b] astfel nc
at
a = x0 < x1 < x2 < < xn1 < xn = b.
2. Lungimea celui mai mare subinterval de forma [xi , xi+1 ], i = 0, 1, . . . , n 1
al unei diviziuni se numeste norma diviziunii:
= max (xi+1 xi )
0in1
3. Daca n fiecare subinterval [xi , xi+1 ] al unei diviziuni alegem cate un

punct xi i xi+1 , i = 0, 1, . . . , n 1, aceste puncte se numesc puncte
intermediare ale diviziunii .
4. Se numeste sum
a Riemann a functiei f [a, b] R corespunz
atoare
diviziunii si punctelor intermediare i , i = 0, . . . , n 1 urmatoarea
suma:
n1
(f ) = f (i )(xi+1 xi )
i=0
Din punct de vedere geometric, sumele Riemann corespunzatoare unei

functii pe un interval aproximeaza aria subgracului acestei functii atunci
cand diviziunea este foarte na (norma este sucient de mica).
Definitia 5.2.2. Spunem ca functia f [a, b] R este integrabil
a Riemann pe [a, b] daca pentru orice sir de diviziuni n cu norma tinzand catre
0 si orice alegere a punctelor intermediare corespunz
atoare in , sirurile corespunzatoare de sume Riemann n (f ) au o limita finita comun
a I. Aceast
a
valoare I se numeste integrala definit
a a functiei f pe intervalul [a, b] si
se noteaza cu
b
f (x)dx.
a
Daca f este o functie integrabila pe [a, b], atunci denim

a
b f (x)dx = a f (x)dx,
45
avand consecinta imediata ca a f (x)dx = 0.

De asemenea, se poate vedea usor ca daca f este o functie constanta
f (x) = C pe [a, b], atunci
b
a f (x)dx = C(b a).

Teorema 5.2.1. Functia f este integrabil
a pe [a, b] dac
a si numai daca
exista un numar I R cu proprietatea ca pentru orice > 0, exista > 0
astfel ncat oricare ar fi diviziunea cu < si punctele intermediare
acest caz, I = b f (x)dx.
corespunzatoare i sa avem (f ) I < . In
a
Teorema 5.2.2. Fie f [a, b] R. Daca f este integrabil
a pe [a, b], atunci
f este marginita pe [a, b]:
m, M R, m = inf f (x), M = sup f (x).
axb
axb
Definitia 5.2.3. Fie f [a, b] R marginita si o diviziune a lui [a, b].

1. Se numeste sum
a Darboux inferioar
a corespunz
atoare lui f si diviziunii suma
n1
s (f ) = mi (xi+1 xi ), unde mi =
i=0
inf
x[xi ,xi+1 ]
f (x), i = 0, 1, . . . , n 1
2. Se numeste sum
a Darboux superioar
a corespunz
atoare lui f si diviziunii suma
n1
S (f ) = Mi (xi+1 xi ), unde Mi =
i=0
sup
x[xi ,xi+1 ]
f (x), i = 0, 1, . . . , n 1
Daca m = inf f (x), M = sup f (x), atunci avem:

axb
axb
m(b a) s (f ) (f ) S (f ) M (b a)
pentru orice puncte intermediare corespunzatoare diviziunii .
a f este integrabil
a pe [a, b] daca si nuTeorema 5.2.3. O functie marginit
mai daca pentru orice > 0, exista > 0 astfel nc
at oricare ar fi diviziunea
cu < sa avem S (f ) s (f ) < .
Teorema 5.2.4. Fie f [a, b] R.
a pe [a, b];
(a) Daca f este monotona pe [a, b], atunci este integrabil
(b) Daca f este continua pe [a, b], atunci este integrabil
a pe [a, b].
46
5.2.2
Propriet
ati ale functiilor integrabile
1. Daca f si g sunt integrabile pe [a, b] si , R, atunci f + g este

integrabila pe [a, b] si
b
a (f (x) + g(x))dx = a f (x)dx + a g(x)dx;

2. Daca f si g sunt integrabile pe [a, b], atunci si f g, fg , f g sunt integrabile
pe [a, b] (daca sunt bine denite);
3. Daca f si g sunt integrabile pe [a, b] si f (x) g(x), x [a, b], atunci
b
a f (x)dx a g(x)dx;
4. Daca f este integrabila pe [a, b], atunci si f este integrabila pe [a, b]
si avem
b
f (x)dx f (x)dx;
a
a
5. Teorema de medie: daca f si g sunt integrabile pe [a, b] si daca g 0,
atunci exista [m, M ], unde m = inf f (x), M = sup f (x), astfel
axb
ncat
axb
a f (x)g(x)dx = a g(x)dx;
6. Proprietatea de ereditate: Daca f este integrabila pe [a, b], atunci f
este integrabila pe orice subinterval [a , b ] [a, b];
7. Proprietatea de aditivitate: Daca f este integrabila pe [a, b] si c [a, b],
atunci
c
b
b
f
(x)dx
+
f
(x)dx
=
f (x)dx;
8. Daca f este o functie impara integrabila pe [a, a], atunci

a
a f (x)dx = 0;
9. Daca f este o functie para integrabila pe [a, a], atunci
a
a f (x)dx = 2 0 f (x)dx.
47
5.2.3
Metode de calcul al integralelor definite
Teorema 5.2.5 (Formula Leibnitz-Newton). Fie f [a, b] R o functie

integrabila. Daca F este o primitiva a lui f , atunci
b
a f (x)dx = F (b) F (a).

Teorema 5.2.6 (formula de integrare prin parti). Dac
a f si g sunt doua
functii care au derivatele de ordin 1 continue pe [a, b], atunci
b
a f (x)g (x)dx = f (x)g(x)a a f (x)g(x)dx.

b
Teorema 5.2.7 (formula de schimbare de variabila). Fie f [a, b] R continua si u [, ] [a, b] cu derivata continu
a pe [, ] si u() = a, u() = b.
Atunci
b
f
(x)dx
=
f (u(t))u (t)dt.
a
Aplicatie: Sa se calculeze integralele:

1 dx
2
e sin(ln x)
3
dx.
0 x + 1 ; 1 x ln xdx; 1
x
5.2.4
Aplicatii ale integralei definite
1. Fie f [a, b] R integrabila si pozitiva. Atunci aria subgracului lui

f este
A=
b
a
f (x)dx;
2. Fie f, g [a, b] R doua functii integrabile astfel ncat f (x) g(x), x

[a, b]. Atunci aria suprafetei dintre gracele lui f si g este
b
A = (f (x) g(x))dx;
a
3. Fie f [a, b] R o functie integrabila pozitiva, cu derivata de ordinul 1

continua pe [a, b]. Atunci aria suprafetei obtinute prin rotirea gracului
lui f n jurul axei Ox este
b
A = 2 f (x) 1 + f 2 (x)dx;
a
4. Fie f [a, b] R o functie integrabila si pozitiva. Atunci volumul
corpului obtinut prin rotirea gracului lui f n jurul axei Ox este
b
V = f 2 (x)dx.
a
48
5.3
Integrala curbilinie
5.3.1
Elementul de arc. Lungimea unei curbe
Definitia 5.3.1. Fie un interval de numere reale I = [a, b].

1. Se numeste curb
a plan
a o multime de puncte din R2 ale caror coordonate sunt date parametric prin
x = x(t)
(C)
y = y(t)
, t [a, b];
a n spatiu o multime de puncte din R3 ale caror

2. Se numeste curb
coordonate sunt date parametric prin
x = x(t)
(C) y = y(t)
z = z(t)
, t [a, b].
Daca functiile x(t), y(t), z(t) sunt continue pe [a, b], atunci reprezentarile
parametrice de mai sus se numesc drumuri. O curba poate data prin mai
multe parametrizari, deci poate imaginea mai multor drumuri echivalente.
De exemplu, un cerc cu centrul n origine si de raza R are reprezentarea
parametrica
x = R cos t, y = R sin t, t [0, 2].
In acelasi timp, semicercul de deasupra axei Ox mai poate reprezentat si
prin
x = t, y = R2 t2 , t [R, R].
Definitia 5.3.2. Fie r(t) = (x(t), y(t)), t [a, b] un drum n plan. Spunem
ca acest drum este:
1. nchis daca x(a) = x(b), y(a) = y(b);
2. simplu daca r(t) este o functie injectiv
a. Asadar curba corespunz
atoare
nu are puncte multiple, nu se autointersecteaz
a;
a si nu exista nicio valoare
3. neted daca x(t), y(t) au derivata continu
t [a, b] pentru care x (t) = y (t) = 0.
49
In mod similar se pot deni notiunile de mai sus si pentru curbe n spatiu.
Un punct corespunzator unei valori t0 [a, b] cu proprietatea ca x (t0 ) =
y (t0 ) = 0 se numeste punct singular al curbei. Pentru astfel de puncte,
tangenta la curba nu exista. Asadar, un drum neted are proprietatea ca
admite tangenta n orice punct.
Definitia 5.3.3. Fie C1 si C2 doua curbe date prin reprezent
arile parametrice
(C1 ) r1 (t) = (x1 (t), y1 (t)) , t [a, b]
(C2 ) r2 (t) = (x2 (t), y2 (t)) , t [b, c]
cu proprietatea ca r1 (b) = r2 (b). Se numeste juxtapunerea curbelor C1 si
C2 urmatoarea curba:
a t [a, b]
r1 (t), dac
C1 C2 r(t) =
a t [b, c]
r2 (t), dac
Definitia 5.3.4. Un drum se numeste neted pe portiuni daca este juxtapunerea unui numar finit de drumuri netede.
Sa consideram acum o curba data prin
(C) r(t) = (x(t), y(t)) , t [a, b]
si o diviziune
a = t0 < t1 < t2 < < tn1 < tn = b
a intervalului [a, b]. Notam cu M0 , M1 , M2 , . . . , Mn punctele de pe curba corespunzatoare punctelor diviziunii , asadar Mi (x(ti ), y(ti )) , i = 0, 1, . . . , n.
Aceste puncte denesc o diviziune a lui C, pe care o vom nota cu C . Numim
norma a diviziunii C numarul
C = max Mi Mi+1 ,
i=0,...,n1
unde prin Mi Mi+1 ntelegem lungimea segmentului Mi Mi+1 , mai precis
2
2
Mi Mi+1 = (x(ti+1 ) x(ti )) + (y(ti+1 ) y(ti )) , i = 0, 1, . . . , n 1
Diviziunea C a lui C deneste o linie poligonala M0 M1 M2 . . . Mn1 Mn
nscrisa n C, a carei lungime este
n1
n1
i=0
i=0
lC = Mi Mi+1 =
(x(ti+1 ) x(ti )) + (y(ti+1 ) y(ti ))

50
Definitia 5.3.5. O curba C se numeste rectificabil

a daca exista si este
finita limita lungimilor liniilor poligonale nscrise n C c
and norma diviziunii
tinde catre 0. Valoarea acestei limite
L = lim lC
C 0
se numeste lungimea curbei C.

Teorema 5.3.1. Fie o curba neted
a data prin
x = x(t)
(C)
y = y(t)
, t [a, b];
Atunci lungimea acestei curbe este

L=
b
a
x (t)2 + y (t)2 dt.
Cantitatea ds = x (t)2 + y (t)2 dt se numeste elementul de arc pe curba

C. In mod similar se denesc lungimea unei curbe si elementul de arc pentru
curbe n spatiu:
b
L=
x (t)2 + y (t)2 + z (t)2 dt
a
ds = x (t)2 + y (t)2 + z (t)2 dt

Aplicatie: Sa se calculeze lungimea unui cerc de raza R.
5.3.2
Integrala curbilinie de prima spet

a
Fie din nou o curba plana neteda data prin
x = x(t)
(C)
y = y(t)
, t [a, b]
si o diviziune C = {M0 , M1 , M2 , . . . , Mn } corespunzatoare diviziunii a =

t0 < t1 < t2 < < tn a intervalului [a, b]. Consideram acum pe ecare dintre
arcele de curba Mi Mi+1 punctele intermediare Pi corespunzatoare valorilor
t = i [ti , ti+1 ], i = 0, 1, . . . , n 1. Notam prin
si =
ti+1
ti
x (t)2 + y (t)2 dt, i = 0, 1, . . . , n 1
lungimile arcelor de curba Mi Mi+1 corespunzatoare diviziunii C .

51
Definitia 5.3.6. Fie f D R o functie de doua variabile, unde domeniul D

include curba C. Se numeste sum
a integral
a a functiei f corespunz
atoare
diviziunii C a curbei C si punctelor intermediare Pi suma
n1
n1
i=0
i=0
C (f ) = f (Pi )si = f (x(i ), y(i ))si .

Definitia 5.3.7. Fie functia de doua variabile f D R si o curba C inclusa
n domeniul D. Spunem ca f este integrabil
a pe curba C daca pentru orice
sir de diviziuni C cu norma tinzand catre 0 si orice alegere a punctelor
intermediare corespunzatoare Pi , sirurile corespunz
atoare de sume integrale
C (f ) au o limita finita comun
a I:
lim C (f ) = I
c 0
Aceasta valoare I se numeste integrala curbilinie de prima spet

a a
functiei f pe curba C si se noteaz
a cu
C f (x, y)ds.
a C dat
a parametric prin
x = x(t)
(C)
y = y(t)
, t [a, b]
si o functie f D R, unde domeniul D include curba C. Daca functia

compusa f (x(t), y(t)) este integrabil
a pe [a, b], atunci f este integrabil
a pe
C si avem
b
f
(x,
y)ds
=
f
(x(t),
y(t))
x (t)2 + y (t)2 dt.
C
a
Teorema 5.3.3. Fie C = C1 C2 . . . Cp un drum neted pe portiuni si f o
functie integrabila pe fiecare Ci , i = 1, . . . , p. Atunci f este integrabil
a pe C
si avem
p
C f (x, y)ds = C f (x, y)ds.

i=1
In mod similar se deneste integrala curbilinie de prima speta a unei

functii de trei variabile pe o curba neteda n spatiu, si avem:
2
C f (x, y, z)ds = a f (x(t), y(t), z(t)) x (t) + y (t) + z (t) dt.
Aplicatii: Sa se calculeze urmatoarele integrale curbilinii de prima speta:
52
1. xyds, unde C este portiunea din primul cadran a elipsei

C
x2
a2
+ yb2 = 1.
2. (x + y + z)ds, unde C este elicea circulara

C
x = r cos t, y = r sin t, z = ht, t [0, 2].
5.3.3
Integrala curbilinie de speta a doua
Fie o curba plana neteda C pe care alegem un sens de parcurgere, si

o diviziune C = {M0 , M1 , M2 , . . . , Mn }, unde Mi (xi , yi ), i = 0, . . . , n. Consideram acum pe ecare dintre arcele de curba Mi Mi+1 punctele intermediare
Pi (i , i ), i = 0, 1, . . . , n 1.
Definitia 5.3.8. Fie f D R o functie de doua variabile, unde domeniul
D include curba C.
a integral
a n raport cu x a functiei f corespunz
atoare
I. Se numeste sum
diviziunii C si punctelor intermediare Pi suma
n1
(f ) = f (i , i )(xi+1 xi ).
C
i=0
a integral
a n raport cu y a functiei f corespunz
atoare
II. Se numeste sum
diviziunii C si punctelor intermediare Pi suma
n1
(f ) = f (i , i )(yi+1 yi ).
C
i=0
Definitia 5.3.9. Fie f D R o functie de doua variabile, unde domeniul

D include curba C.
I. Spunem ca f este integrabil
a pe C n raport cu x dac
a pentru orice sir
de diviziuni C cu norma tinzand catre 0 si orice alegere a punctelor
atoare de sume intex
x
grale C (f ) au o limita finita comun
aI :
x
lim
(f ) = I x
C
C 0
Aceasta valoare I x se numeste integrala curbilinie de speta a doua

n raport cu x a functiei f pe curba C si se noteaz
a cu
C f (x, y)dx.
53
II. Spunem ca f este integrabil

a pe C n raport cu y dac
a pentru orice sir
de diviziuni C cu norma tinzand catre 0 si orice alegere a punctelor
atoare de sume intey
y
grale C (f ) au o limita finita comun
aI :
y
lim
(f ) = I y
C
C 0
Aceasta valoare I y se numeste integrala curbilinie de speta a doua

n raport cu y a functiei f pe curba C si se noteaz
a cu
C f (x, y)dy.
Observam ca daca C este aceeasi curba dar parcursa n sens opus, atunci
sumele integrale corespunzatoare aceleiasi diviziuni si schimba semnul, asadar
avem
C f (x, y)dx = C f (x, y)dx;
C f (x, y)dy = C f (x, y)dy.
Definitia 5.3.10. Fie o curba neted
a orientata C si P, Q D R functii de
doua variabile, unde domeniul D include curba C. Daca P este integrabil
a pe
C n raport cu x, iar Q este integrabil
a pe C n raport cu y, atunci integrala
C P (x, y)dx + Q(x, y)dy = C P (x, y)dx + C Q(x, y)dy
se numeste integral
a curbilinie de speta a doua sub forma general
a.
a orientata
x = x(t)
C
y = y(t)
, t [a, b]
si P, Q D R functii de doua variabile, unde domeniul D include curba C.

Daca functiile compuse P (x(t), y(t)) si Q(x(t), y(t)) sunt continue pe [a, b],
atunci avem
b
C P (x, y)dx + Q(x, y)dy = a [P (x(t), y(t))x (t) + Q(x(t), y(t))y (t)] dt.
54
In mod similar se deneste integrala curbilinie de speta a doua pentru

curbe n spatiu, iar teorem de mai sus se transcrie:
C P (x, y, z)dx + Q(x, y, z)dy + R(x, y, z)dz =
=
b
a
[P (x(t), y(t), z(t))x (t) + Q(x(t), y(t), z(t))y (t) + P (x(t), y(t), z(t))z (t)] dt.
Daca C = C1 C2 este o curba neteda pe portiuni, atunci avem:

C P dx + Qdy + Rdz = C P dx + Qdy + Rdz + C P dx + Qdy + Rdz
1
Aplicatie: Sa se calculeze C xdx + dy xzdz, unde curba C este juxtapunerea curbelor C1 , C2 si C3 parcursa n sensul precizat pe gura:
5.3.4
Aplicatii ale integralei curbilinii
Masa unui corp filiform:

m(C) = (x, y, z)ds
C
unde este densitatea de masa.

Coordonatele centrului de greutate al unui corp filiform:
C xds
yds
zds
, yG = C
, zG = C
C ds
C ds
C ds
xG =
Aria unui domeniu plan:

1
xdy ydx
2 C
unde D este domeniul plan delimitat de curba nchisa neteda (sau
neteda pe portiuni) C.
A(D) =
55
Lucrul mecanic al unui c

amp de forte:

L = F d
r = P dx + Qdy + Rdz
C
unde P, Q si R sunt componentele fortei F care actioneaza asupra

unui corp care se deplaseaza de-a lungul curbei C.
5.4
5.4.1
Integrala dubl
a
Definirea integralei duble
Fie D R2 o multime de puncte din plan. Se numeste diametru al multimii

D marginea superioara a distantelor dintre doua puncte din D:
d(D) = sup AB.
A,BD
Spunem ca o multime de puncte din plan este m

arginit
a daca diametrul
ei este nit.
Definitia 5.4.1. Fie o multime marginit
a D R2 . Se numeste diviziune a
multimii D o multime finita de submultimi ale lui D, far
a puncte interioare
comune, a caror reuniune este D:
n
= {D1 , D2 , . . . , Dn }, Di D, i = 1, . . . , n, Di = D.
i=1
Pentru o diviziune a domeniului D, notam cu di si i diametrul, respectiv aria submultimii Di , si alegem cate un punct intermediar Pi (1 , i )
Di , i = 1, . . . , n. Denim de asemenea
= max di
i=1,...,n
norma diviziunii .
Definitia 5.4.2. Fie f D R o functie de doua variabile. Se numeste
sum
a Riemann a functiei f corespunz
atoare diviziunii a multimii D si
punctelor intermediare Pi urm
atoarea suma:
n
(f ) = f (i , i )i .
i=1
56
Definitia 5.4.3. Spunem ca functia f D R este integrabil

a pe D daca
pentru orice sir de diviziuni ale lui D cu norma tinzand catre 0 si orice
alegere a punctelor intermediare corespunz
atoare Pi , sirurile corespunz
atoare
de sume Riemann (f ) au o limita finita comun
a I:
lim (f ) = I
Aceasta valoare I se numeste integrala dubl

a a functiei f pe domeniul D
si se noteaza cu
f (x, y)dxdy.
D
Daca functia f este marginita, atunci putem deni

mi =
inf f (x, y), Mi = sup f (x, y), i = 1, . . . , n.
(x,y)Di
(x,y)Di
arginit
a si o diviziune a lui D. Sumele
Definitia 5.4.4. Fie f D R m
n
i=1
i=1
s = mi i , S = Mi i
se numesc sume Darboux inferioar
a, respectiv superioar
a corespunz
atoare
functiei f si diviziunii .
Teorema 5.4.1. Functia f D R este integrabil
a pe D daca si numai
daca oricare ar fi > 0, exista > 0 astfel nc
at pentru orice diviziune cu
< sa avem S s < .
Orice functie continua denita pe un domeniu nchis si marginit D este
integrabila pe D. Mai mult, daca multimea punctelor de discontinuitate
consta dintr-un numar nit de curbe netede, atunci de asemenea functia este
integrabila.
5.4.2
Propriet
ati ale functiilor integrabile
1. Daca f este o functie constanta f (x, y) = c, (x, y) D, atunci

D f (x, y)dxdy = cA(D)
unde A(D) este aria domeniului D. In particular, pentru c = 1 gasim
A(D) = dxdy;
D
57
2. Daca f si g sunt integrabile pe D si , R, atunci f + g este

integrabila pe D si
D (f (x, y) + g(x, y)) dxdy = D f (x, y)dxdy+ D g(x, y)dxdy;
3. Daca f si g sunt integrabile pe D si f (x, y) g(x, y), (x, y) D,
atunci
f (x, y)dxdy g(x, y)dxdy;
D
4. Daca f este integrabila pe D, atunci si f este integrabila pe D si avem

f (x, y)dxdy f (x, y)dxdy;
D
D
5. Teorema de medie: daca f si g sunt integrabile pe D si daca g 0,
atunci exista [m, M ], unde m = inf f (x, y), M = sup f (x, y),
(x,y)D
(x,y)D
astfel ncat
D f (x, y)g(x, y)dxdy = D g(x, y)dxdy;
6. Proprietatea de aditivitate: Daca f este integrabila pe D, care este
mpartit n doua subdomenii D1 si D2 printr-o curba neteda (eventual
pe portiuni), atunci f este integrabila pe D1 si D2 , si avem
D f (x, y)dxdy = D f (x, y)dxdy + D f (x, y)dxdy;
1
5.4.3
Metode de calcul pentru integrale duble
Pentru domenii dreptunghiulare avem:

a pe domeniul dreptunghiular
Teorema 5.4.2. Fie o functie f integrabil
D = {(x, y) R2 a x b, c y d}
d
astfel ncat pentru orice x [a, b] exist

a integrala I(x) = c f (x, y)dy. Atunci
b
exista si integrala a I(x)dx si avem
b
D f (x, y)dxdy = a [c f (x, y)dy] dx.
58

a pe domeniul dreptunghiular
D = {(x, y) R2 a x b, c y d}
b
astfel ncat pentru orice y [c, d] exist

a integrala I(y) = a f (x, y)dx. Atunci
d
exista si integrala c I(y)dy si avem
d
D f (x, y)dxdy = c [a f (x, y)dx] dy.

Aplicatie: Sa se calculeze D (1 x)(1 xy)dxdy, unde
D = {(x, y) R2 1 x 3, 0 y 1}.
Un domeniu plan marginit de doua drepte verticale x = a si x = b si de
gracele a doua functii continue y = g1 (x) si y = g2 (x)
D = {(x, y) R2 a x b, g1 (x) y g2 (x)}
se numeste simplu n raport cu axa Oy. Pentru un astfel de domeniu avem:
a pe domeniul simplu n raport cu
g (x)
Oy astfel ncat pentru orice x [a, b] exista integrala F (x) = g12(x) f (x, y)dy.
b
Atunci exista si integrala a F (x)dx si avem

b
D f (x, y)dxdy = a [g
g2 (x)
1 (x)
f (x, y)dy] dx.
Un domeniu plan marginit de doua drepte orizontale y = c si y = d si de

gracele a doua functii continue x = h1 (y) si x = h2 (y)
D = {(x, y) R2 c y d, h1 (y) x h2 (y)}
se numeste simplu n raport cu axa Ox. Pentru un astfel de domeniu avem:
a pe domeniul simplu n raport cu
h (y)
Ox astfel ncat pentru orice y [c, d] exista integrala G(y) = h12(y) f (x, y)dx.
d
Atunci exista si integrala c G(y)dy si avem

d
D f (x, y)dxdy = c [h
h2 (y)
1 (y)
f (x, y)dx] dy.
Aplicatie: Sa se calculeze D xydxdy unde D este interiorul triunghiului

determinat de punctele O(0, 0), A(1, 0), B(1, 2).
59
Teorema 5.4.6 (Formula lui Green). Fie D un domeniu plan marginit de

o curba C, si P, Q D R dou
a functii de 2 variabile, continue, astfel nc
at
P are derivata partiala n raport cu y si Q are derivata partial
a n raport cu
x. Atunci avem:
Q P
C P (x, y)dx + Q(x, y)dy = ( x y ) dxdy
unde sensul de parcurgere al curbei C este ales astfel nc
at domeniul D s
a
ramana n stanga.
Aplicatie: Folosind formula lui Green sa se calculeze integrala curbilinie
2
2
2
C 2(x + y )dx + (x + y) dy
unde C este linia poligonala cu varfurile A(1, 1), B(2, 2), C(1, 3).
Sa consideram acum doua domenii plane D si D marginite de curbe nchise
netede (eventual pe portiuni), si o functie vectoriala bijectiva
D D, (u, v) = (x(u, v), y(u, v)), (u, v) D
ale carei componente admit derivate partiale continue n raport cu x si y.
Reamintim ca Jacobianul lui este
D(x, y)
=
D(u, v)
x
u
y
u
x
v
y
v
Teorema 5.4.7. Fie f D R continu

a si transformarea definita mai
sus. Atunci avem:
D(x, y)
D f (x, y)dxdy = D f (x(u, v), y(u, v)) D(u, v) dudv.
Aplicatie: Sa se calculeze D xydxdy, unde
D = {(x, y) R2 x2 + y 2 R2 , x > 0, y > 0}.
5.4.4
Aplicatii ale integralei duble
Masa unei pl
aci plane:
m(D) = (x, y)dxdy
D

60
Coordonatele centrului de greutate al unei pl

aci plane:
ydxdy
D xdxdy
, yG = D
D dxdy
D dxdy
xG =

Momente de inertie:
momentul de inertie fata de originea axelor:
IO = (x2 + y 2 )(x, y)dxdy
D
momentul de inertie fata de axele de coordonate:
IOx = y 2 (x, y)dxdy, IOy = x2 (x, y)dxdy
D
D
Aplicatie: Sa se calculeze coordonatele centrului de greutate al unui
dreptunghi de laturi a si b daca densitatea variaza direct proportional cu
patratul distantei de la punct la unul din varfurile dreptunghiului.
5.5
Ecuatii diferentiale
5.5.1
Introducere
O ecuatie diferentiala este o ecuatie n care apar una sau mai multe derivate
ale unei functii necunoscute. In forma generala, o ecuatie diferentiala se scrie:
F (x, y, y , y , . . . , y (n) ) = 0,
(5.1)
unde n este ordinul ecuatiei diferentiale.

A rezolva o ecuatie diferentiala nseamna a gasi o functie (sau toate
functiile) y(x) care satisface ecuatia de mai sus. A gasi o solutie a ecuatiei
diferentiale care satisface n plus o conditie initiala y(x0 ) = y0 nseamna a
rezolva problema lui Cauchy corespunzatoare ecuatiei si conditiei initiale.
Daca functia F din (5.1) este liniara n y, y , . . . , y (n) , ecuatia se numeste
ecuatie diferentiala linear
a si are forma generala
an (x)y (n) + an1 (x)y (n1) + + a2 (x)y + a1 (x)y + a0 (x)y = f (x)
61
5.5.2
Ecuatii diferentiale de ordinul nt

ai
Ecuatiile diferentiale de ordinul ntai pot aparea e sub forma implicita

F (x, y, y ) = 0,
e sub forma explicita
y = f (x, y) sau
dy
= f (x, y).
dx
In cazul particular n care f nu depinde decat de x, n mod evident solutia

ecuatiei este
y(x) = f (x)dx.
Sa vedem n continuare cum se rezolva diverse tipuri de ecuatiile diferentiale
de ordinul ntai:
1. Ecuatii cu variabile separabile
In cazul cand f (x, y) = g(x)h(y), ecuatia
dy
= g(x)h(y)
dx
se poate rescrie
dy
= g(x)dx,
h(y)
de unde se obtine solutia implicita
H(y) = G(x),
unde H este o primitiva a lui
1
h(y)
iar G este o primitiva a lui g(x).
Aplicatii:
(a) Sa se rezolve ecuatia diferentiala
dy x
=
dx y
(b) Sa se rezolve problema Cauchy
dy
= x2 y 3 , y(1) = 3.
dx
62
2. Ecuatii liniare de ordinul nt

ai
Pentru o ecuatie de forma
dy
+ p(x)y = q(x)
dx
e (x) o primitiva a lui p(x):
(x) = p(x)dx.
Atunci solutia ecuatiei este
y(x) = e(x) e(x) q(x)dx.
Aplicatii: Sa se rezolve ecuatiile:
dy y
+ =1
dx x
dy
+ xy = x3
dx
3. Ecuatii omogene
O ecuatie diferentiala de forma
dy
y
=f( )
dx
x
se reduce la o ecuatie cu variabile separabile facand schimbarea de
variabila z = xy :
dy
dz
=z+x
= f (z),
dx
dx
de unde obtinem
dz f (z) z
=
dz
x
Aplicatie: Sa se rezolve ecuatia
dy x2 + xy
.
=
dx xy + y 2
63
4. Ecuatii exacte
O ecuatie diferentiala de forma
dy
M (x, y)
=
dx
N (x, y)
se poate rescrie n felul urmator:
M (x, y)dx + N (x, y)dy = 0.
Spunem ca ecuatia de mai sus este exacta daca M (x, y) si N (x, y) sunt
derivatele partiale n raport cu x, respectiv y ale unei functii de doua
variabile (x, y):
= M (x, y),
= N (x, y)
x
y
In acest caz solutia ecuatiei este data sub forma implicita
(x, y) = C, C R.
O conditie necesara pentru ca o ecuatie diferentiala sa e exacta este
M N
=
.
y
x
Aplicatie: Sa se rezolve ecuatia
(2x + sin y yex )dx + (x cos y + cos y + ex )dy = 0.
5.5.3
Existent
a si unicitate
Pentru ecuatii diferentiale de ordinul ntai avem urmatoarea teorema de

existenta si unicitate a solutiei problemei Cauchy corespunzatoare:
a de ordinul nt
ai y = f (x, y), unde
Teorema 5.5.1. Fie ecuatia diferential
f are derivata partiala n raport cy y continu
a pe un domeniu dreptunghiular
2
D = {(x, y) R a x b, c y d} si fie (x0 , y0 ) un punct n interiorul lui
D. Atunci exista > 0 si o unica functie (x0 , x0 + ) R cu derivata
continua astfel nc
at (x0 ) = y0 si
(x) = f (x, (x)), x (x0 , x0 + ).
64
Capitolul 6
Matrice. Determinanti.
Sisteme de ecuatii liniare
6.1
6.1.1
Matrice. Determinanti
Matrice
Definitia 6.1.1. Se numeste matrice real

a cu m linii si n coloane o functie
care asociaza fiecarei perechi (i, j), i = 1, . . . , m, j = 1, . . . , n un unic numar
real aij . Se foloseste notatia
a11 a12 . . . a1n
a22 . . . a2n
a
A = 21

am1 am2 . . . amn
Multimea tuturor matricelor reale cu m linii si n coloane o vom nota

prin Mm,n (R). Numerele aij , i = 1, . . . , m, j = 1, . . . , n se numesc elementele
matricei. Dupa cum sunt numerele m si n, putem deni urmatoarele tipuri
de matrice:
daca m = n, matricea se numeste matrice patratic
a
daca m = 1, matricea se numeste matrice linie
daca n = 1, matricea se numeste matrice coloan
a
Se numeste matrice nula o matrice care are toate elementele 0.
65
Matricea patratica
In =
1
0
0 ... 0
1 ... 0

0 ... 1
se numeste matrice unitate de ordinul n.
6.1.2
Operatii cu matrice
Doua matrice A, B Mm,n (R) sunt egale daca elementele corespunzatoare

sunt egale:
A = B aij = bij , i = 1, . . . , m, j = 1, . . . , n.
Definitia 6.1.2. Prin suma a doua matrice A, B Mm,n (R) ntelegem o
noua matrice C = A+B Mm,n (R) ale carei elemente sunt suma elementelor
corespunzatoare din cele doua matrice:
cij = aij + bij , i = 1, . . . , m, j = 1, . . . , n.
Definitia 6.1.3. Prin produsul matricei A Mm,n (R) cu scalarul R
se ntelege o noua matrice, de aceleasi dimensiuni, obtinut
a prin nmultirea
tuturor elementelor lui A cu scalarul :
a11 a12 . . . a1n
a21 a22 . . . a2n
A =

am1 am2 . . . amn
Teorema 6.1.1. Fie A, B, C Mm,n (R) si , R. Atunci avem:

a. A + B = B + A;
b. (A + B) + C = A + (B + C);
c. A + 0 = A;
d. (A + B) = A + B;
e. ( + )A = A + A;
f. (A) = ()A.
66
Definitia 6.1.4. Prin produsul matricelor A Mm,n (R) si B Mn,p (R)

se ntelege o noua matrice C = AB, ale carei elemente sunt date prin:
n
cij = aik bkj , i = 1, . . . , m, j = 1, . . . , p.

k=1
Remarcam faptul ca nu oricare doua matrice pot nmultite, asadar nu

ntotdeauna exista ambele produse AB si BA, iar chiar cand acestea exista
nu sunt neaparat egale.
Aplicatie: Sa se calculeze AB si BA, unde
1 1
0 1 2
A = 2 0 , B = (
).
1 2 4
1 5
Teorema 6.1.2. Fie A Mm,n (R), B, C matrice ale caror dimensiuni sa
permita efectuarea operatiilor indicate, si R. Atunci avem:
a. A(BC) = (AB)C;
b. A(B + C) = AB + AC;
c. (B + C)A = BA + CA;
d. (AB) = (A)B = A(B);
e. Im A = AIn .
Definitia 6.1.5. Pentru o matrice A Mm,n (R), se numeste transpusa lui
A, matricea obtinuta prin interschimbarea liniilor si coloanelor lui A:
T
A =
a11 a21 . . . am1

a12 a22 . . . am2
a1n a2n . . . amn
Mn,m (R)
Teorema 6.1.3. Fie A, B doua matrice ale caror dimensiuni sa permit

a
efectuarea operatiilor indicate, si R. Atunci avem:
T
a. (AT ) = A;
b. (A + B)T = AT + B T ;
c. (A)T = AT ;
d. (AB)T = B T AT .
O matrice patratica A care are proprietatea ca A = AT se numeste matrice
simetrica.
67
6.1.3
Determinanti
Definitia 6.1.6. Fie o matrice p

atratic
a A Mn (R). Se numeste determinant al matricei A, si se noteaz
a cu det A, un numar real definit recurent
n felul urmator:
(i) daca n = 2, atunci
det A =
a11 a12
= a11 a22 a12 a21 ;
a21 a22
(ii) daca n > 2, atunci

n
det A = (1)1+i a1i D1i = a11 D11 a12 D12 + + (1)1+n a1n D1n
i=1
unde D1i este determinantul matricei patratice de ordinul n1 obtinut

a
prin eliminarea primei linii si a coloanei i din matricea A, pentru i =
1, 2, . . . , n.
Pentru n = 3 se obtine regula lui Sarrus:
RR a
RRR 11 a12 a13
RR a
RRR 21 a22 a23
RR a31 a32 a33
RR
RR
RRR
RR = a a a + a a a + a a a
RRR
11 22 33
21 32 13
31 12 23
RR
RR
a13 a22 a31 a23 a32 a11 a33 a12 a21 .
Numarul Aij = (1)i+j Dij se numeste complement algebric corespunzator

liniei i si coloanei j, pentru i, j = 1, . . . , n. Folosind complementii algebrici
corespunzatori unei linii sau unei coloane, putem calcula determinantul unei
matrice printr-o formula asemanatoare celei din denitie, dezvoltand dupa o
linie sau coloana oarecare a matricei:
Teorema 6.1.4. Fie A Mn (R). Atunci pentru i, j {1, 2, . . . , n} fixati
avem:
n
det A = aik Aik = ai1 Ai1 + ai2 Ai2 + + ain Ain

k=1
n
= akj Akj = a1j A1j + a2j A2j + + anj Anj .

k=1
Sa vedem n continuare cum se modica determinantul unei matrice

atunci cand efectuam diverse operatii asupra liniilor sau coloanelor matricei:
68
Teorema 6.1.5. Fie A Mn (R). Atunci avem:

(i) daca matricea B este obtinut
a prin adaugarea la o linie a lui A a unei
alte linii nmultita cu o constant
a, atunci
det B = det A;
a prin interschimbarea a doua linii ale lui
(ii) daca matricea B este obtinut
A, atunci
det B = det A;
(iii) daca matricea B este obtinut
a prin nmultirea unei linii a lui A cu o
constanta R, atunci
det B = det A.
Aceleasi proprietati raman valabile daca operatiile de mai sus se efectueaza
asupra coloanelor matricii A.
Teorema 6.1.6. Fie A, B Mn (R). Atunci:
1. det AT = det A;
2. det AB = det A det B.
Aplicatie: Sa se calculeze determinantii urmatoarelor matrice:
6.1.4
3 7 8 9 6
2 8
0 2 5 7 3
3 9
0 0 1 5 0
,
3 0
0 0 2 4 1

1 4
0 0 0 2 0
6 8 3 1 2 5
5 10 0 5 3 6
,
1 2 6 7 7 4
0 6 5 8 0 9
Inversa unei matrice. Rangul unei matrice
O matrice patratica A Mn (R) se numeste nesingulara daca are determinantul nenul, si se numeste singular
a daca det A = 0.
Definitia 6.1.7. Fie A Mn (R) o matrice nesingulara. Se numeste matrice invers
a a lui A o matrice A1 Mn (R) cu proprietatea ca
AA1 = A1 A = In .
Pentru gasirea inversei unei matrice nesingulare, se poate folosi urmatoarea
teorema:
69
Teorema 6.1.7. Fie A Mn (R) o matrice nesingulara. Atunci inversa

acesteia este data prin:
A11 A21 . . . An1
1
A12 A22 . . . An2
A1 =
det A
A1n A2n . . . Ann
Matricea de mai sus se noteaza cu

A11 A21 . . . An1
A22 . . . An2
A
A = 12

A1n A2n . . . Ann
si se numeste matrice adjuncta a lui A.

Aplicatie: Sa se gaseasca inversa matricei
1 2 3
A = 0 1 2 .
2 3 1
Definitia 6.1.8. Fie A Mm,n (R) si p min(m, n).
I. Se numeste minor de ordinul p al matricii A, orice determinant al
unei matrice obtinute prin intersectarea a p linii si p coloane din A;
II. Se numeste rangul matricei A, ordinul maxim al minorilor nenuli ai
lui A.
Operatiile care pastreaza rangul unei matrice se numesc transform
ari elementare si sunt urmatoarele:
- nmultirea unei linii cu o constanta nenula
- interschimbarea a doua linii
- adunarea unei linii nmultita cu o constanta la o alta linie
precum si operatiile analoage pe coloane.
Aplicatie: Sa se calculeze rangul matricei
1 2 3 1
3 1 5 17 .
2 3 4 4
70
6.2
Sisteme de ecuatii liniare
Se numeste sistem de ecuatii liniare un sistem de forma
a11 x1 + a12 x2 + + a1n xn = b1
a21 x1 + a22 x2 + + a2n xn = b2

(S)
am1 x1 + am2 x2 + + amn xn = bm
(6.1)
Matricele formate cu ajutorul coecientilor sistemului

a11 a12 . . . a1n
a22 . . . a2n
a
A = 21

am1 am2 . . . amn
a11 a12 . . . a1n b1
a21 a22 . . . a2n b2

, A =
am1 am2 . . . amn bm
se numesc matricea sistemului, respectiv matricea extinsa a sistemului. Daca

toti termenii liberi sunt nuli (b1 = b2 = = bm = 0), sistemul se numeste
omogen. Rangul matricei A se numeste rangul sistemului. Daca exista
x1 , x2 , . . . , xn R care verica (6.1), spunem ca sistemul este compatibil, iar
valorile care satisfac ecuatiile sistemului se numesc solutii. Asadar a rezolva
un sistem de ecuatii nseamna a gasi solutii (x1 , x2 , . . . , xn ) Rn .
In cazul n care numarul ecuatiilor este egal cu numarul necunoscutelor
(m = n), pentru rezolvarea sistemului se poate folosi regula lui Cramer:
Teorema 6.2.1 (Cramer). Fie sistemul cu n ecuatii si n necunoscute
a11 x1 + a12 x2 + + a1n xn = b1
a21 x1 + a22 x2 + + a2n xn = b2

(S)
an1 x1 + an2 x2 + + ann xn = bn

Daca det A 0, atunci sistemul este compatibil si are solutia unica
D1
D2
Dn
, x2 =
, . . . , xn =
D
D
D
unde D = det A, iar Di este determinantul matricei obtinut
a prin nlocuirea
n matricea A a coloanei i cu coloana termenilor liberi, pentru i = 1, 2, . . . , n.
x1 =
Sistemul (6.1) poate rescris n forma matriceala

a11 a12 . . . a1n
a21 a22 . . . a2n
am1 am2 . . . amn

71
x1
x2
xn
b1
b2
bm
sau pe scurt Ax = b, unde x = ( x1 x2 . . . xn )
Mn,1 (R) si b =
( b1 b2 . . . bm ) Mm,1 (R).
Daca A este matrice patratica nesingulara, atunci solutia sistemului este
data de
x = A1 b.
Teorema 6.2.2 (Kronecker-Capelli). Sistemul (6.1) este compatibil daca
si numai daca matricele A si A au acelasi rang.
Intrucat matricea extinsa A este obtinuta prin adaugarea unei coloane la
rang(A). Asadar un sistem este
matricea A, n general avem ca rang(A)
incompatibil daca prin adaugarea coloanei termenilor liberi se mareste rangul
matricei.
=rang(A) si un minor nenul de ordin
Fie un sistem compatibil, r =rang(A)
r al matricei A. Necunoscutele corespunzatoare coloanelor acestui minor
le vom numi necunoscute principale, iar celelalte se vor numi necunoscute
secundare De asemenea, ecuatiile corespunzatoare liniilor acestui minor le
vom numi ecuatii principale. Solutiile sistemului se obtin parametrizand
necunoscutele secundare si rezolvand sistemul format din ecuatiile principale
si necunoscutele principale.
Aplicatie: Sa se rezolve sistemele:
2x1 + x2 + x3
x1 + 2x3
3x1 + x2 + 3x3
=4
=2
= 2
x1 2x2 + x3 x4 + x5
2x1 + x2 x3 + 2x4 3x5
3x 2x2 x3 + x4 2x5
2x1 5x2 + x3 2x4 + 2x5
72
=0
=0
=0
=0
Capitolul 7
Spatii vectoriale. Aplicatii
liniare. Forme biliniare si forme
p
atratice
7.1
7.1.1
Spatii vectoriale
Definitii si exemple
Definitia 7.1.1. O multime nevida V se numeste spatiu vectorial real

daca pe V sunt definite doua operatii:
o operatie interna (adunarea):
+ V V V ; (x, y) x + y
o operatie externa (nmultirea cu scalari):
R V V ; (, x) x
care satisfac urmatoarele axiome:
1. (x + y) + z = x + (y + z), x, y, z V
2. 0V V x + 0V = 0V + x = x, x V
3. x V, x V x + (x) = (x) + x = 0V
4. x + y = y + x, x, y V
5. (x) = ()x, , R, x V
73
6. (x + y) = x + y, R, x, y V
7. ( + )x = x + x, , R, x V
8. 1 x = x, x V
Elementele unui spatiu vectorial se numesc vectori, iar numerele reale cu
care operam asupra vectorilor le vom numi scalari. Vectorul 0V se numeste
vectorul nul, iar vectorul x se va numi opusul vectorului x.
Din axiomele denitiei spatiului vectorial, rezulta urmatoarele consecinte:
1. 0 x = 0V , x V
2. 0V = 0V , R
3. (1) x = x, x V
4. x = 0V = 0 sau x = 0V , R, x V
5. x = x = , , R, x V {0V }
6. x = y x = y, R {0}, x, y V
Exemple de spatii vectoriale reale:
1. Rn , mpreuna cu operatiile:
(x1 , x2 , . . . , xn ) + (y1 , y2 , . . . , yn ) = (x1 + y1 , x2 + y2 , . . . , xn + yn )
(x1 , x2 , . . . , xn ) = (x1 , x2 , . . . , xn )
2. Rn [X], multimea polinoamelor de grad cel mult n, mpreuna cu adunarea
polinoamelor si nmultirea polinoamelor cu scalari;
3. Mm,n (R) mpreuna cu adunarea matricelor si nmultirea matricelor cu
scalari
0
, multimea functiilor reale continue denite pe intervalul [a, b],
4. C[a,b]
mpreuna cu adunarea functiilor si nmultirea functiilor cu scalari
74
7.1.2
Subspatii vectoriale
Definitia 7.1.2. Fie V un spatiu vectorial. O submultime nevida U V se

numeste subspatiu vectorial al lui V daca
1. v1 + v2 U, v1 , v2 U ;
2. v U, R, v U .
Cele doua conditii de mai sus pot scrise pe scurt:
v1 + v2 U, , R, v1 , v2 U.
Multimea V si multimea {0V } sunt subspatii vectoriale.
Aplicatie: Sa se arate ca multimea
U = {(x1 , x2 , x3 ) R3 x1 x2 + x3 = 0}
este un subspatiu vectorial al lui R3 .
Teorema 7.1.1. Fie U1 si U2 dou
a subspatii vectoriale ale spatiului vectorial
V . Atunci U1 U2 si U1 + U2 sunt subspatii vectoriale, unde
U1 + U2 = {v V v = v1 + v2 , v1 U2 , v2 U2 }
se numeste suma subspatiilor U1 si U2 .
Definitia 7.1.3. Spunem ca un vector v V este o combinatie liniar
aa
vectorilor v1 , v2 , . . . , vn V daca exista scalarii 1 , 2 , . . . , n R astfel nc
at
v = 1 v1 + 2 v2 + + n vn
Teorema 7.1.2. Fie vectorii v1 , v2 , . . . , vn V . Atunci multimea tuturor
combinatiilor liniare ale acestor vectori
n
Sp{v1 , . . . , vn } = {v = i vi i R, i = 1, . . . , n}
i=1
este un subspatiu al lui V si se numeste subspatiul generat de v1 , v2 , . . . , vn .

a un sistem
Definitia 7.1.4. Spunem ca vectorii v1 , v2 , . . . , vn V formeaz
de generatori pentru V daca subspatiul generat de acesti vectori coincide
cu V . Cu alte cuvinte,
v V, 1 , . . . , n R astfel nc
at v = 1 v1 + + n vn
Exemple:
1. In Rn [X], vectorii 1, X, X 2 , . . . , X n constituie un sistem de generatori
2. In R3 , vectorii v1 = (1, 1, 1), v2 = (0, 1, 1), v3 = (0, 0, 1) formeaza un
sistem de generatori.
75
7.1.3
Dependent
a liniar
a. Baz
a. Dimensiune
Definitia 7.1.5. Spunem ca vectorii v1 , v2 , . . . , vn V sunt liniar independenti

daca are loc implicatia:
1 v1 + 2 v2 + + n vn = 0V 1 = 2 = = an = 0.
caz contrar, daca exista scalarii 1 , 2 , . . . , n nu toti nuli astfel nc
In
at
1 v1 + + n vn = 0V , spunem ca v1 , v2 , . . . , vn sunt liniar dependenti.
Daca o multime de vectori sunt liniar independenti, atunci orice submultime
din acesti vectori sunt de asemenea linear independenti. Orice multime formata dintr-un singur vector este linear independenta, iar orice multime care
contine vectorul nul este linear dependenta.
0
Aplicatie: Sa se arate ca n C[a,b]
, vectorii v1 = et , v2 = et , v3 = sht sunt
linear dependenti.
Definitia 7.1.6. Spunem ca sistemul de vectori B = {e1 , e2 , . . . , en } este o
baz
a a spatiului vectorial V dac
a vectorii e1 , e2 , . . . , en sunt liniar independenti
si formeaza un sistem de generatori pentru V .
Teorema 7.1.3. Un sistem de vectori B = {e1 , e2 , . . . , en } este baz
a a lui V
daca si numai daca orice vector x V se exprima n mod unic ca o combinatie
liniara de vectorii din B:
x = x1 e1 + x2 e2 + + xn en , xi R, i = 1, . . . , n.
Scalarii x1 , x2 , . . . , xn se numesc componentele vectorului x n baza B.
Teorema 7.1.4. Daca B = {e1 , e2 , . . . , en } este o baz
a a spatiului vectorial
V , atunci orice submultime a lui V care contine mai mult de n vectori este
liniar dependenta. De asemenea, orice alta baz
a a lui V are exact n vectori.
Definitia 7.1.7. Se numeste dimensiune a spatiului vectorial V si se
noteaza dim V , numarul vectorilor dintr-o baz
a oarecare a lui V .
Exemple:
1. Baza canonic
a n Rn este B = {e1 , e2 , . . . , en }, unde e1 = (1, 0, . . . , 0), e2 =
(0, 1, . . . , 0), . . . , en = (0, 0, . . . , 1), deci dim Rn = n;
2. Baza canonica n Rn [X] este B = {1, X, X 2 , . . . , X n }, deci dim Rn [X] =
n + 1;
3. Baza canonica n M2 (R) este
B = {E1 = (
1 0
0 1
0 0
0 0
) , E2 = (
) , E3 = (
) , E4 = (
)} ,
0 0
0 0
1 0
0 1
deci dim M2 (R) = 4.

76
Teorema 7.1.5. Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o baz

a a spatiului vectorial real V ,
si un sistem de vectori v1 , v2 , . . . , vp V . Consideram S Mn,p (R) matricea care are pe coloane componentele n baza B ale vectorilor v1 , v2 , . . . , vp .
Atunci:
a) vectorii v1 , v2 , . . . , vp sunt liniar independenti daca si numai daca rangul
matricei S este p;
b) dim Sp{v1 , . . . , vn } = rang(S).
Aplicatie: Sa se arate ca vectorii v1 = (1, 1, 1), v2 = (0, 1, 1), v3 = (2, 3, 1)
din R3 sunt liniar dependenti si sa se scrie unul dintre acesti vectori ca o
combinatie liniara de ceilalti.
Teorema 7.1.6 (Grassman). Dac
a U1 , U2 sunt subspatii vectoriale ale spatiului
vectorial V , atunci
dim(U1 + U2 ) = dim U1 + dim U2 dim(U1 U2 ).
7.1.4
Schimb
ari de baze
Fie V un spatiu vectorial n-dimensional si B = {e1 , e2 , . . . , en }, B = {f1 , f2 , . . . , fn }

doua baze n V . Fiecare vector din B poate scris n mod unic n baza B
astfel:
f1 = a11 e1 + a21 e2 + + an1 en
f2 = a12 e1 + a22 e2 + + an2 en
fn = a1n e1 + a2n e2 + + ann en

sau pe scurt
fj = aij ei , j = 1, . . . , n.
i=1
Definitia 7.1.8. Se numeste matrice de trecere de la baza B la baza B

matricea care are pe coloane componentele vectorilor din B n baza B:
SBB
a11 a12 . . . a1n

a21 a22 . . . a2n
an1 an2 . . . ann

77
Mn (R).
Teorema 7.1.7. Fie B = {e1 , e2 , . . . , en }, B = {f1 , f2 , . . . , fn } doua baze n

spatiul vectorial V , si fie vectorul v V , scris n bazele B si B astfel:
v = x1 e1 + x2 e2 + + xn en = y1 f1 + y2 f2 + + yn fn .
Atunci avem:
x1
x2
xn
= SBB
y1
y2
yn
unde SBB este matricea de trecere de la B la B .

Teorema 7.1.8. Fie B, B dou
a baze ale spatiului vectorial V . Atunci matricea de trecere de la B la B este nesingulara si avem
1
SB B = SBB
Aplicatie: Fie baza canonica B = {e1 , e2 , e3 } din R3 , o alta baza B =

{f1 , f2 , f3 }, unde
f1 = (1, 0, 1), f2 = (1, 1, 0), f3 = (2, 0, 1),
si vectorul v = (1, 2, 3). Folosind matricea de trecere de la B la B , sa se
determine componentele lui v n baza B .
7.1.5
Spatii euclidiene
Definitia 7.1.9. Fie V un spatiu vectorial. Se numeste produs scalar pe

V o functie
, V V R
care asociaza fiecarei perechi de vectori din V un numar real u, v si care
satisface conditiile:
1. u, v = v, u, u, v V
2. u1 + u2 , v = u1 , v + u2 , v, u1 , u2 , v V
3. u, v = u, v, R, u, v V
4. u, u 0, u V ; u, u = 0 u = 0V .
Din cele patru proprietati de mai sus, se mai pot deduce urmatoarele:
1. u, v1 + v2 = u, v1 + u, v2 , u, v1 , v2 V
78
2. u, v = u, v, R, u, v V
3. 0V , v = v, 0v = 0, v V
Definitia 7.1.10. Un spatiu vectorial nzestrat cu un produs scalar , se
numeste spatiu euclidian.
Exemple:
1. Pe spatiul vectorial Rn denim produsul scalar standard
x, y = x1 y1 + x2 y2 + + xn yn
unde x = (x1 , x2 , . . . , xn ) Rn , y = (y1 , y2 , . . . , yn ) Rn
2. Pe spatiul vectorial al matricelor patratice Mn (R) denim produsul
scalar
A, B = Tr(AT B), A, B Mn (R)
0
3. Pe spatiul vectorial C[a,b]
denim produsul scalar
f, g =
b
a
f (x)g(x)dx, f, g [a, b] R continue.
Definitia 7.1.11. Se numeste norma pe spatiul vectorial V o functie

V R
care satisface conditiile:
1. v 0, v V ; v = 0 u = 0V
2. v = v, R, v V
3. u + v u + v, u, v V
Definitia 7.1.12. Un spatiu vectorial nzestrat cu o norma se numeste
spatiu normat.
Teorema 7.1.9. Fie (V ; , ) un spatiu vectorial euclidian. Atunci functia
V R, v = v, v, v V
este o norma pe V , numita norma euclidian
a indusa de produsul scalar.
Aplicatie: Sa se gaseasca normele induse de produsele scalare standard
0
.
pe Rn , Mn (R) si C[a,b]
79
Definitia 7.1.13. Fie (V ; , ) un spatiu vectorial euclidian. Doi vectori

u, v V se numesc ortogonali dac
a produsul lor scalar u, v = 0.
Definitia 7.1.14. Fie (V ; , ) un spatiu vectorial euclidian si o multime de
vectori U V . Multimea tuturor vectorilor ortogonali pe vectorii din U :
U = {v V u, v = 0, u U }
se numeste complementul ortogonal al lui U si este un subspatiu vectorial
al lui V .
Teorema 7.1.10. Fie (V ; , ) un spatiu vectorial euclidian. Daca vectorii
v1 , v2 , . . . , vn sunt ortogonali doi c
ate doi:
vi , vj = 0, i, j {1, 2, . . . , n}, i j
atunci sunt liniar independenti.
Definitia 7.1.15. Fie (V ; , ) un spatiu vectorial euclidian n-dimensional
si o baza B = {e1 , e2 , . . . , en }.
a dac
a e1 , . . . , en sunt ortogonali doi cate
1. Baza B se numeste ortogonal
doi:
ei , ej = 0, i, j {1, 2, . . . , n}, i j
2. Baza B se numeste ortonormat
a dac
a este ortogonal
a si toti vectorii
din B au norma 1:
ei , ej = {
1, dac
a i=j
, i, j {1, 2, . . . , n}
0, dac
a ij
Teorema 7.1.11 (Gram-Schmidt). Fie (V ; , ) un spatiu vectorial euclidian n-dimensional si o baza B = {v1 , v2 , . . . , vn }. Atunci se poate construi
o baza ortonormata {e1 , e2 , . . . , en } pornind de la baza B.
Aplicatie: Sa se ortonormalizeze baza
B = {u1 = (1, 1, 1), u2 = (1, 2, 0), u3 = (0, 1, 2)} R3 .
80
7.2
7.2.1
Aplicatii liniare
Definitii si propriet
ati
Definitia 7.2.1. Fie V si W doua spatii vectoriale reale. O functie T V

W se numeste aplicatie liniar
a (sau morfism) de spatii vectoriale daca
ndeplineste urmatoarele conditii:
1. T (u + v) = T (u) + T (v), u, v V
2. T (v) = T (v), R, v V
Daca aplicatia liniara T este bijectiva, se numeste izomorfism de spatii
vectoriale. Daca V = W , atunci T se numeste endomorfism al lui V . Un endomorsm bijectiv se numeste automorfism. Vom nota cu L(V, W ) multimea
aplicatiilor liniare de la V la W si cu L(V ) multimea endomorsmelor lui V .
Cele doua proprietati din denitia aplicatiei liniare sunt echivalente cu
urmatoarea proprietate:
T (u + v) = T (u) + T (v), , R, u, v V.
De asemenea, pentru o aplicatie liniara T V W avem:
1. T (0V ) = 0W
2. T (v) = T (v), v V
3. T (ni=1 i vi ) = ni=1 i T (vi ), i R, vi V, i = 1, . . . , n.
Aplicatie: Sa se arate ca
T R3 R2 , T (x1 , x2 , x3 ) = (2x1 + x2 , x1 x3 )
este o aplicatie liniara.
Teorema 7.2.1.
1. Multimea aplicatiilor liniare L(V, W ) mpreun
a cu
adunarea si nmultirea funtiilor cu scalari formeaz
a un spatiu vectorial real.
2. Daca U, V, W sunt trei spatii vectoriale reale, si T1 L(U, V ), T2
L(V, W ), atunci T2 T1 L(U, W ).
Teorema 7.2.2. Fie T L(V, W ). Atunci avem:
81
1. Daca U este un subspatiu vectorial al lui V , atunci

T (U ) = {w W u U, T (u) = w} W
este un subspatiu vectorial al lui W .
2. Daca U este un subspatiu vectorial al lui W , atunci
T 1 (U ) = {v V T (v) U } V
este un subspatiu vectorial al lui V .
Definitia 7.2.2. Fie T L(V, W ).
1. Multimea
KerT = {v V T (v) = 0} V
se numeste nucleul lui T .
2. Multimea
ImT = {w W v V, T (v) = w} W
se numeste imaginea lui T.
Nucleul si imaginea unei aplicatii liniare T L(V, W ) sunt subspatii vectoriale ale lui V , respectiv W . Dimensiunile acestor subspatii se numesc
rangul, respectiv defectul lui T , si ntre ele exista urmatoarea relatie:
RangT + defT = n
unde n este dimensiunea lui V .
Teorema 7.2.3. Fie T L(V, W ). Atunci:
1. T este injectiva daca si numai daca kerT = {0V }
2. T este surjectiva daca si numai daca imT = W .
Teorema 7.2.4.
1. Daca T L(V, W ) este un izomorfism de spatii vectoriale, atunci si aplicatia inversa T 1 W V este o aplicatie liniara.
2. Spatiile vectoriale V si W sunt izomorfe daca si numai daca dim V =
dim W .
82
7.2.2
Matricea unei aplicatii liniare
Fie V si W doua spatii vectoriale de dimensiuni n, respectiv m, si T V

W o aplicatie liniara. Consideram de asemenea bazele B = {e1 , . . . , en } n V
si B = {f1 , . . . , fm } n W . Vectorii T (e1 ), . . . , T (en ) din W pot scrisi n
baza B astfel:
T (e1 ) = a11 f1 + a21 f2 + + am1 fm
T (e2 ) = a12 f1 + a22 f2 + + am2 fm
T (en ) = a1n f1 + a2n f2 + + amn fm

Definitia 7.2.3. Matricea
a11 a12 . . . a1n
a22 . . . a2n
a
A = 21

am1 am2 . . . amn
Mm,n (R)
care are pe coloane componentele vectorilor T (e1 ), . . . , T (en ) n baza B se

numeste matricea lui T n raport cu bazele B
si B .
Teorema 7.2.5. Fie T L(V, W ), B = {e1 , . . . , en } baz
a n V , B = {f1 , . . . , fm }
baz
a n W , si A matricea lui T n raport cu bazele B si B . Daca x = ni=1 xi ei
si y = T (x) = m
i=1 yi fi , atunci avem:
y1
y2
ym
=A
x1
x2
xn
doua baze n V , B , B
doua baze
Teorema 7.2.6. Fie T L(V, W ), B, B
n W , si A matricea lui T n raport cu bazele B si B . Atunci matricea lui
si B
este:
T n raport cu bazele B
A = SB1 B ASB B
si SB B este matricea de
unde SB B este matricea de trecere de la B la B
.
trecere de la B la B
Aplicatie: Fie endomorsmul T L(R3 ) care are n baza canonica ma 1 1 0
= {f1 =
tricea A = 0 1 1 . Sa se determine matricea lui T n baza B
1 0 1
(2, 1, 3), f2 = (3, 2, 5), f3 = (1, 1, 1)}.
83
7.2.3
Valori si vectori proprii
Definitia 7.2.4. Fie V un spatiu vectorial si T L(V ) un endomorfism.

Vectorul v V, v 0V se numeste vector propriu la lui T daca exista un
scalar R astfel ncat
T (v) = v.
acest caz, scalarul R se numeste valoare proprie a lui T . Multimea
In
tuturor valorilor proprii ale unui endomorfism poart
a denumirea de spectrul
lui T si se noteaza cu (T ).
Definitia 7.2.5. Fie V un spatiu vectorial si T L(V ) un endomorfism. Un
subspatiu vectorial U V se numeste subspatiu invariant n raport cu T
daca T (U ) U .
Teorema 7.2.7. Fie V un spatiu vectorial si T L(V ) un endomorfism al
lui V
1. Daca este o valoare proprie a lui T , atunci multimea vectorilor proprii
corespunzatori lui
V () = {v V T (v) = v}
este un subspatiu vectorial invariant n raport cu T , numit subspatiu
propriu asociat valorii proprii .
atori la valori proprii distincte sunt
2. Vectorii proprii ai lui T corespunz
liniar independenti.
Fie V un spatiu vectorial, B = {e1 , e2 , . . . , en } o baza n V , T L(V )
un endomorsm, si (T ). Consideram A matricea lui T n baza B, si
v V (). In baza B, vectorul v se scrie
v = x1 e1 + x2 e2 + + xn en
iar egalitatea T (v) = v devine
x1
x2
xn
x1
x2
xn
0
0
sau echivalent
(A In )
x1
x2
xn
84
Cum v 0V , rezulta ca sistemul de mai sus admite solutii nebanale, deci

det(A In ) = 0.
Definitia 7.2.6. Polinomul cu coeficienti reali
p() = det(A In )
se numeste polinomul caracteristic al lui T . Ecuatia
det(A In ) = 0
se numeste ecuatia carecteristic
a a lui T .
Polinomul caracteristic al unui endomorsm T L(V ) nu depinde de baza
n care este scrisa matricea A a lui T , iar radacinile reale ale acestui polinom
sunt chiar valorile proprii ale lui T . Ordinul de multiplicitate (ca radacina
a polinomului caracteristic) al unei valori proprii (T ) se numeste multiplicitate algebrica a lui , iar dimensiunea subspatiului de vectori proprii
corespunzator lui (T ) se numeste multiplicitate geometric
a a lui .
Teorema 7.2.8. Fie V un spatiu vectorial real, T L(V ), si (T ).
Atunci multiplicitatea geometric
a a lui este cel mult egal
a cu multiplicitatea
algebrica a lui .
Aplicatie: Fie T R3 R3 , data prin
T (x1 , x2 , x3 ) = (4x1 x2 + x3 , x1 + 3x2 x3 , x2 + x3 )
Sa se gaseasca valorile proprii ale lui T si subspatiile de vectori proprii corespunzatoare.
Definitia 7.2.7. Un endomorfism T L(V ) se numeste diagonalizabil
daca daca exista o baza a lui V astfel nc
at matricea lui T n aceast
a baz
a sa
fie diagonala.
Teorema 7.2.9. Un endomorfism T L(V ) este diagonalizabil daca si numai daca exista o baza a lui V formata numai din vectori proprii ai lui T .
In cazul n care este diagonalizabil, matricea endomorsmului T L(V )
are pe diagonala valorile proprii corespunzatoare vectorilor proprii din baza.
Teorema 7.2.10. Un endomorfism T L(V ) este diagonalizabil daca si
numai daca orice valoare proprie (T ) are multiplicitatile algebrica si
geometrica egale.
Aplicatie: Sa se arate ca endomorsmul T R3 R3 denit prin
T (x1 , x2 , x3 ) = (x2 + x3 , x1 + x3 , x1 + x2 )
este diagonalizabil.
85
7.3
7.3.1
Forme biliniare. Forme p

atratice
Forme biliniare
Definitia 7.3.1. Fie V un spatiu vectorial de dimensiune n. O aplicatie

F V V R se numeste form
a biliniar
a pe V dac
a satisface conditiile:
1. F (u + v, w) = F (u, w) + F (v, w), u, v, w V
2. F (u, v) = F (u, v), R, u, v V
3. F (u, v + w) = F (u, v) + F (u, w), u, v, w V
4. F (u, v) = F (u, v), R, u, v V
Cele patru conditii din denitia unei forme biliniare sunt echivalente cu
urmatoarele doua:
F (u + v, w) = F (u, w) + F (v, w), , R, u, v, w V
F (u, v + w) = F (u, v) + F (u, w), , R, u, v, w V
Aplicatie: Sa se arate ca F R2 R2 R denita prin
F (u, v) = x1 y2 x2 y1 , u = (x1 , x2 ), v = (y1 , y2 ) R2
este o forma biliniara.
Sa consideram acum un spatiu vectorial V , o baza B = {e1 , . . . , en } n V si
forma biliniara F V V R. Fie de asemenea doi vectori oarecare u, v V
exprimati n baza B astfel:
n
u = xi ei = x1 e1 + x2 e2 + + xn en , xi R, i = 1, . . . , n
i=1
n
v = yi ei = y1 e1 + y2 e2 + + yn en , yi R, i = 1, . . . , n
i=1
Folosind proprietatile de liniaritate ale lui F obtinem:

n
i=1
j=1
F (u, v) = F ( xi ei , yj ej ) = xi yj F (ei , ej ) = aij xi yj

i=1 j=1
unde aij = F (ei , ej ), i, j = 1, 2, . . . , n.
86
i=1 j=1
(7.1)
Definitia 7.3.2. Fie F V V R o forma biliniara pe spatiul vectorial V

si B = {e1 , . . . , en } o baza n V . Matricea
A=
a11 a12 . . . a1n

a21 a22 . . . a2n
an1 an2 . . . ann
unde aij = F (ei , ej ), i, j = 1, 2, . . . , n, se numeste matricea asociat

a formei
biliniare F n baza B.
Daca introducem notatiile
X =
x1
x2
xn
y1
y
, Y = 2
yn
atunci (7.1) devine

F (u, v) = X T AY.
Teorema 7.3.1. Fie F V V R o forma biliniara pe spatiul vectorial V
= {f1 , . . . , fn } n V . Fie SB B matricea de
si doua baze B = {e1 , . . . , en }, B
trecere de la B la B si A, A matricele asociate formei biliniare F n raport

Atunci avem:
cu bazele B, respectiv B.
A = SBT B ASB B
Definitia 7.3.3. O forma biliniara F V V R pe spatiul vectorial V se
numeste simetric
a daca
F (u, v) = F (v, u), u, v V.
Teorema 7.3.2. O forma biliniara F V V R pe spatiul vectorial V
este simetrica daca si numai daca exista o baz
a B a lui V n raport cu care
matricea asociata lui F este simetrica.
Aplicatie: Fie forma biliniara F R3 R3 R data prin
F (u, v) = x1 y1 + 2x2 y2 + 3x3 y3 , u = (x1 , x2 , x3 ), v = (y1 , y2 , y3 ) R3
Sa se scrie matricea lui F n baza
B = {f1 = (1, 1, 1), f2 = (1, 1, 1), f3 = (1, 1, 1)}
si sa se verice ca F este simetrica.
87
7.3.2
Forme p
atratice
Definitia 7.3.4. Fie V un spatiu vectorial de dimensiune n. O aplicatie

V R se numeste form
a p
atratic
a pe V daca exista o forma biliniara
simetrica F V V R astfel nc
at
(u) = F (u, u), u V.
Asadar oricarei forme biliniare simetrice i putem asocia o forma patratica.
Reciproc, daca avem o forma patratica , atunci forma biliniara din care
provine aceasta este F V V R data prin
1
F (u, v) = [(u + v) (u) (v)], u, v V.
2
Sa consideram acum o baza B = {e1 , . . . , en } n spatiul vectorial V , o
forma patratica V R si forma biliniara simetrica F V V R din
care provine . Fie de asemenea vectorul oarecare u V exprimat n baza
B astfel:
n
u = xi ei = x1 e1 + x2 e2 + + xn en , xi R, i = 1, . . . , n
i=1
Folosind proprietatile de liniaritate ale lui F obtinem:

n
i=1
j=1
(u) = F (u, u) = F ( xi ei , xj ej ) = aij xi xj = X T AX

i=1 j=1
unde
X =
x1
x2
xn
iar A este matricea asociata lui F n baza B.

Definitia 7.3.5. Matricea A asociat
a formei biliniare simetrice F n baza B
se numeste matricea asociat
a formei p
atratice n baza B.
Definitia 7.3.6. Spunem ca o forma patratic
a V R este redus
a la
forma canonic
a daca se determina o baz
a B = {f1 , . . . , fn } a lui V n
raport cu care expresia lui s
a fie de forma
(u) = 1 y12 + 2 y22 + + n yn2
unde i R, i = 1, . . . , n iar y1 , . . . , yn sunt componentele vectorului u V n
baza B.
88
Teorema 7.3.3. Pentru orice forma patratic

a V R exist
a cel putin o
n raport cu care este n forma canonic
baz
aB
a.
Aplicatie: Sa se aduca la forma canonica (folosind metoda lui Gauss)
urmatoarele forme patratice:
1. 1 (X) = x21 + 5x22 4x23 + 2x1 x2 4x1 x3
2. 2 (X) = x1 x2 + x1 x3 + x2 x3
precizand si baza corespunzatoare.
Teorema 7.3.4 (Jacobi). Fie V R o forma patratic
a avand n baza
B = {e1 , . . . , en } matricea sociat
a A cu proprietatea ca toti minorii principali
RRR a
RR 11 . . . a1i
i = RRRR
RRR
RR ai1 . . . aii
RRR
RR
RRR , i = 1, . . . , n
RR
RRR
R
= {f1 , . . . , fn } a lui V n care are

sunt nenuli. Atunci exista o baz
a B
forma canonica
0 2 1 2
n1 2
(u) =
y1 +
y2 + +
y
1
2
n n
unde 0 = 1 iar y1 , . . . , yn sunt componentele vectorului u n baza B.

Teorema 7.3.5 (Sylvester). Fie V R o forma patratic
a. Atunci
numarul termenilor pozitivi si al celor negativi dintr-o forma canonic
a a lui
nu depinde de baza n care este obtinut
a aceasta.
Fie p si q numarul termenilor pozitivi, respectiv negativi din forma canonica
a unei forme patratice . Evident, p + q n. In functie de valorile acestor
constante, avem urmatoarea clasicare a formelor patratice:
este pozitiv definita daca p = n
este negativ definita daca q = n
este pozitiv semidefinita daca q = 0 si p < n
este negativ semidefinita daca p = 0 si q < n
este nedefinita daca pq 0
89
Capitolul 8
Vectori liberi. Planul si dreapta
8.1
Vectori liberi
Consideram n spatiul geometric tridimensional E3 un segment orientat
AB. Punctul A se numeste originea segmentului, iar B se numeste extremitatea segmentului. Daca A B, atunci dreapta determinata de cele doua
puncte se numeste dreapta suport a segmentului. In cazul n care originea si
extremitatea coincid, se obtine segmentul orientat nul.
Doua segmente orientate au aceeasi directie daca dreptele lor suport coincid sau sunt paralele.
Un segment orientat AB determina n mod unic pe dreapta AB un sens

de parcurgere a acesteia. Doua segmente orientate nenule, de aceeasi directie,
au acelasi sens daca extremitatile lor se aa n acelasi semiplan determinat de
dreapta care uneste originile segmentelor n planul dreptelor suport paralele.
In caz contrar, spunem ca cele doua segmente orientate (de aceeasi directie)
au sensuri opuse.
Lungimea unui segment orientat AB se deneste ca ind distanta dintre
punctele A si B, si se noteaza cu AB. Un segment orientat are lungimea

0 daca si numai daca este segmentul nul.
Doua segmente orientate care au aceeasi directie, acelasi sens si aceeasi
lungime se numesc echipolente. Relatia de echipolenta este o relatie de
echivalenta, ale carei clase de echivalenta se numesc vectori liberi. Asadar,
prin vectorul liber corespunzator segmentului orientat AB ntelegem multimea
tuturor segmentelor orientate care au aceeasi directie, sens si lungime cu AB.
Directia, sensul si lungimea comune reprezentantilor unui vector liber

v
se vor numi directia, sensul si lungimea vectorului liber v . Vectorul liber

de lungime 0 se numeste vectorul nul, iar un vector liber de lungime 1 se
numeste versor.
90
Definitia 8.1.1.
directie;
1. Doi vectori liberi se numesc coliniari dac

a au aceeasi
2. Doi vectori liberi coliniari care au aceeasi lungime dar sensuri opuse se
numesc vectori opu

si. Opusul vectorului
v se noteaz
a cu
v;
3. Doi vectori liberi sunt egali dac
a reprezentantii lor sunt segmente orientate echipolente;
4. Trei sau mai multi vectori liberi nenuli care au reprezentantii paraleli
cu acelasi plan se numesc vectori coplanari.
Multimea tuturor vectorilor liberi se noteaza cu V3 . Sa consideram acum
un punct oarecare O E3 . Oricarui punct M E3 i corespunde un unic
vector liber
r V3 al carui reprezentant este OM . Reciproc, oricarui vector
liber
r i corespunde un unic punct M E3 astfel ncat OM sa e reprezen
tant al lui
r . Vectorul liber
r = OM se numeste vectorul de pozitie al
punctului M fata de originea O.
Definitia 8.1.2. Fie

a , b V3 , OA un reprezentant al lui
a si AB un
reprezentant al lui b . Vectorul liber

c care are ca reprezentant segmentul
orientat OB se numeste suma vectorilor

a si b .
Vectorii
a , b si
c =
a + b sunt coplanari. Regula de mai sus pentru
obtinerea sumei a doi vectori liberi se numeste regula triunghiului. De asemenea, suma a doi vectori liberi poate denita si folosind regula paralelogramului, ca ind diagonala paralelogramului determinat de doi reprezentanti
ai celor doi vectori avand aceeasi origine.
Definitia 8.1.3. Fie R si

v V3 . Prin nmultirea vectorului
v cu
scalarul ntelegem vectorul liber v definit astfel:
daca
v 0 si 0, atunci
v este vectorul care are aceeasi directie
cu
v , acelasi sens cu
v daca > 0 si sens opus daca < 0, iar
lungimea lui este

v =
v ;
v = 0 sau = 0, atunci
v = 0.
daca
Teorema 8.1.1. Multimea vectorilor liberi V3 mpreun
a cu operatiile de
adunare si nmultire cu scalari definite mai sus formeaz
a un spatiu vectorial real.
91
8.2
Coliniaritate si coplanaritate
Teorema 8.2.1. Fie

a , b V3 doi vectori liberi nenuli.
1. Daca
a si b sunt coliniari, atunci exista un unic R astfel nc
at
b =a.
2. Multimea tuturor vectorilor coliniari cu

a este un subspatiu vectorial
de dimensiune 1, generat de a :
V1 = {
v V3 R,
v =
a }.
Teorema 8.2.2. Fie

a , b ,
c V3 , cu
a , b necoliniari.
1. Daca
a , b ,
c sunt coplanari, atunci exista , R unici astfel nc
at
c =a + b .
2. Multimea tuturor vectorilor coplanari cu

a , b este un subspatiu vecto
rial de dimensiune 2, generat de

a si b :
V2 = {
v V3 , R,
v =
a + b }.
Teorema 8.2.3. Fie

a , b ,
c V3 necoplanari si un vector oareacare v V3 .
Atunci exista , , R unici astfel nc
at
v =
a + b +
c.

Fie acum versorii i , j , k V3 necoplanari, ale caror directii sunt perpen
diculare doua cate doua, si OA, OB, OC trei reprezentanti ai acestor versori
avand originea comuna O. Conform teoremei anterioare, orice vector liber
v V3 poate scris n mod unic ca o combinatie liniara de i , j , k :
v =x i +y j +yk.
Expresia de mai sus se numeste expresia analitica a vectorului

v , iar scalarii
x, y, z se numesc coordonatele euclidiene ale vectorului a . Daca OM este un
reprezentant al lui
v cu originea n O, atunci expresia anterioara devine

OM = xOA + y OB + z OC.

Sistemul {O; i , j , k } se numeste reper cartezian ortogonal n V3 , iar

x, y, z se numesc coordonatele carteziene ale punctului M n reperul {O; i , j , k }.
92

a , b V3 { 0 }. Numarul [0, ] ce reprezint
a
unghiul dintre dreptele suport ale vectorilor a si b se numeste unghiul
dintre vectorii
a si b .
Daca unghiul dintre doi vectori este 2 , atunci vectorii se numesc ortogonali.
8.3
Produse cu vectori liberi
8.3.1
Produsul scalar a doi vectori

a , b V3 si [0, ] unghiul dintre
a si b daca
a , b V3 { 0 }. Se numeste produs scalar al vectorilor

a , b num
arul
real definit prin:

a b cos , daca
a, b 0

a b =
0, daca a = 0 sau b = 0
Proprietati ale produsului scalar:
1.
a b = b
a ,
a , b V3 ;
2. (
a b ) = (
a) b =
a ( b ),
a , b V3 , R;
3.
a ( b +
c)=
a b +
a
c ,
a , b ,
c V3 ;
4.
a
a > 0,
a V3 { 0 };
5.
a
a =0
a = 0;
6.
a , b V3 sunt ortogonali
a b = 0;
7. daca
a = a1 i + a2 j + a3 k si b = b1 i + b2 j + b3 k , atunci expresia
analitic
a a produsului scalar este
a b = a1 b1 + a2 b2 + a3 b3 ,
iar lungimea lui

a este
a = a21 + a22 + a23
93
8. daca
a , b V3 { 0 } si [0, ] unghiul dintre
a si b , atunci
a1 b1 + a2 b2 + a3 b3
a b
=
cos =
a21 + a22 + a23 b21 + b22 + b23
a b
Aplicatie: Fie
a =
u 3
v , b =
u + 2
v ,
u = 3,
v = 2 si
unghiul dintre vectorii

u si
v este = 4 . Sa se calculeze
a b , lungimile
diagonalelor paralelogramului determinat de cei doi vectori, si unghiul dintre
ele.
8.3.2
Produsul vectorial a doi vectori

a , b V3 si [0, ] unghiul dintre
a si b daca
a , b V3 { 0 }. Se numeste produs vectorial al vectorilor

a si b vectorul
a b =
a b sin
e
unde
e este versorul perpendicular pe planul determinat de cei doi vectori
si orientat dupa regula burghiului, adica sensul de naintare a unui burghiu
cand
a se roteste catre b printr-un unghi minim.
Proprietati ale produsului vectorial:
1.
a b = ( b
a ),
a , b V3 ;
2. (
a b ) = (
a) b =
a ( b ), R,
a , b V3
a + b )
c =
a
c + b
c ,
a , b ,
c V3
3. (
4.
a
a = 0 ,
a V3
5.
a b 2 =
a 2 b 2 (
a b )2 ,
a , b V3
6. daca
a = a1 i + a2 j + a3 k si b = b1 i + b2 j + b3 k , atunci expresia
analitic
a a produsului vectorial este
RR
RRR
a b = RRRR
RR
RRR

i j k RRRR
R
a1 a2 a3 RRRR
R
b1 b2 b3 RRRR
7.
a b este aria paralelogramului determinat de vectorii
a si b .
94
8.
a b = 0 daca
a = 0 sau b = 0 sau
a , b sunt coliniari.
Aplicatie: Fie punctele A(1, 1, 0), B(2, 1, 3), C(4, 2, 2). Sa se calculeze
aria triunghiului ABC.
8.3.3
Produsul mixt a trei vectori
a , b ,
Definitia 8.3.3. Se numeste produs mixt al vectorilor
c V3 numarul
real care este egal cu produsul scalar dintre vectorii a si b c :
(
a , b ,
c)=
a ( b
c)
Proprietati ale produsului mixt:
1. daca
a = a1 i +a2 j +a3 k , b = b1 i +b2 j +b3 k si
c = c1 i +c2 j +c3 k ,
atunci expresia analitic
a a produsului mixt este
RR a a a RR
RR 1 2 3 RR
R
R
(
a , b ,
c ) = RRRR b1 b2 b3 RRRR
RRR
RR
RR c1 c2 c3 RRR
a , b ,
c ) = ( b ,
c,
a ) = (
c ,
a, b)
2. (
3. (
a , b ,
c ) = (
a ,
c, b)
a , b ,
c ) = 0 daca cel putin unul dintre vectorii
a , b ,
c este 0 sau
4. (
daca cei trei vectori sunt coplanari;
5. (
a , b ,
c ) este volumul paralelipipedului determinat de vectorii
a , b ,
c.
Aplicatie: Fie punctele A(2, 3, 1), B(4, 1, 2), C(6, 3, 7), D(5, 4, 8). Sa
se calculeze:
1. Perimetrul si aria triunghiului ABC, masura unghiului A si lungimea
naltimii duse din C.
2. volumul tetraedrului ABCD si lungimea naltimii duse din D.
95
8.4
8.4.1
Planul si dreapta
Planul

Fie {O; i , j , k } un reper cartezian n E3 . Prin ecuatia unui plan ntelegem
ecuatia pe care o verica coordonatele tuturor punctelor din acel plan. Ecuatia
generala a unui plan este
Ax + By + Cz + D = 0
unde A, B, C, D R cu A2 + B 2 + C 2 > 0.
Definitia 8.4.1. Fie un plan E3 .
1. Un vector
n V3 { 0 } se numeste vector normal la planul daca
dreapta lui suport este perpendicular
a pe planul ;
a , b V3 { 0 } se numesc vectori directori

2. Doi vectori necoliniari
ai planului daca dreptele lor suport sunt paralele cu planul .
Teorema 8.4.1 (Ecuatia planului determinat de un punct si un vec
tor normal). Fie un punct M0 (x0 , y0 , z0 ) E3 si vectorul

n = A i +B j +
C k V3 . Atunci ecuatia planului care trece prin M0 si are vectorul normal
n este:
A(x x0 ) + B(y y0 ) + C(z z0 ) = 0.
Teorema 8.4.2 (Ecuatia planului determinat de un punct si doi
vectori directori). Fie un punct M0 (x0 , y0 , z0 ) E3 si vectorii

v 1 = l1 i +
m1 j + n1 k ,
v 2 = l2 i + m2 j + n2 k V3 . Atunci ecuatia planului care trece
prin M0 si are vectorii directori

v 1,
v 2 este:
RR x x y y z z RR
RRR
0
0
0 RR
RR
RR l
RRR = 0.
m
n
RRR
1
1
1
R
RR l2
m2
n2 RRRR
RR
Teorema 8.4.3 (Ecuatia planului determinat de trei puncte necoliniare). Fie punctele Mi (xi , yi , zi ) E3 , i = 1, 2, 3 necoliniare. Atunci ecuatia
planului care trece prin M1 , M2 , M3 este:
RR x x
y y1 z z1 RRRR
RR
1
RRR
RRR
RRRR x2 x1 y2 y1 z2 z1 RRRR = 0.
RR x3 x1 y3 y1 z3 z1 RR
R
R
Aplicatie: Sa se aplice teoremele anterioare pentru diverse plane determinate de punctele M1 (3, 2, 1), M2 (5, 4, 1), M3 (1, 2, 3) si vectorii v1 =

i 2 j + k , v2 = 3 i + 2 j + 4 k .
96
8.4.2
Dreapta

Fie {O; i , j , k } un reper cartezian n E3 . Prin ecuatia unei drepte
ntelegem ecuatia pe care o verica coordonatele tuturor punctelor de pe
acea dreapta.
Definitia 8.4.2. Fie o dreapt

a d E3 . Un vector
v = l i +mj +nk
V3 { 0 } se numeste vector director al dreptei d daca dreapta suport a
lui
v este paralela cu d. Componentele l, m, n ale vectorului director
v se
numesc parametri directori ai dreptei d.
Teorema 8.4.4 (Ecuatiile dreptei determinate de un punct si un
vector director). Fie un punct M0 (x0 , y0 , z0 ) E3 si vectorul

v =li +
m j + n k V3 . Atunci ecuatiile dreptei care trece prin M0 si are vectorul
director
v sunt:
x x0 y y0 z z0
=
=
.
l
m
n
Daca egalam cele trei rapoarte din teorema anterioara cu un parametru
oarecare t R se obtin ecuatiile parametrice ale dreptei:
x = x0 + lt
y = y0 + mt
z = z0 + nt
Teorema 8.4.5 (Ecuatiile dreptei determinate de dou
a puncte distincte). Fie doua puncte M1 (x1 , y1 , z1 ), M2 (x2 , y2 , z2 ) E3 . Atunci ecuatiile
dreptei care trece prin cele doua puncte sunt:
x x1
y y1
z z1
=
=
.
x 2 x 1 y 2 y 1 z2 z1
Ecuatiile unei drepte pot date si ca intersectia a doua plane:
A1 x + B1 y + C1 z + D1 = 0
A2 x + B2 y + C2 z + D2 = 0
A1 B1 C1
) = 2, lucru care garanteaza faptul ca cele doua
A2 B2 C2
plane nu sunt paralele.
unde rang(
97
8.4.3
Unghiuri si distante
1. Unghiul a dou
a drepte
Fie dreptele d1 , d2 date prin ecuatiile:
x x 1 y y 1 z z1
d1
=
=
l1
m1
n1
x x 2 y y 2 z z2
=
=
d2
l2
m2
n2
Atunci unghiul dintre cele doua drepte este dat de:
l1 l2 + m1 m2 + n1 n2
cos =
l12 + m21 + n21 l22 + m22 + n22
2. Unghiul a dou
a plane
Fie planele 1 , 2 date prin ecuatiile:
1 A1 x + B1 y + C1 z + D1 = 0
2 A2 x + B2 y + C2 z + D2 = 0
unghiul dintre cele doua plane este dat de:
cos =
A21
A1 A2 + B1 B2 + C1 C2
+ B12 + C12 A22 + B22 + C22
3. Unghiul dintre o dreapt

a si un plan
Fie dreapta d si planul date prin ecuatiile:
x x0 y y0 z z0
d
=
=
l
m
n
Ax + By + Cz + D = 0
Atunci unghiul dintre dreapta d si planul este dat de:
sin =
Al + Bm + Cn
A2 + B 2 + C 2 l2 + m2 + n2
4. Distanta de la un punct la un plan

Fie punctul M (x0 , y0 , z0 ) si planul date prin ecuatia
Ax + By + Cz + D = 0
Atunci distanta de la punctul M0 la planul este
d(M0 , ) =
Ax0 + By0 + Cz0 + D
A2 + B 2 + C 2
98
Capitolul 9
Conice
Definitia 9.0.3. Fie E2 spatiul euclidian bidimensional si {O, i , j } un

reper ortonormat. Se numeste conic
a o curba plana definita ca multimea
punctelor ale caror coordonate n reperul considerat verifica o ecuatie algebrica de gradul al doilea de forma
f (x, y) = a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0
unde aij R, i, j = 1, 2, 3 si a211 + a212 + a222 > 0.
9.1
9.1.1
Conice pe ecuatii reduse

Cercul
Definitia 9.1.1. Fie punctul C(a, b) si numarul real r > 0. Se numeste cerc
de centru C si raza r multimea tuturor punctelor din plan aflate la distanta
r de punctul C.
Orice punct M (x, y) de pe cerc verica ecuatia
(x a)2 + (y b)2 = r2
sau
x2 + y 2 2ax 2by + a2 + b2 r2 = 0
asadar cercul este un caz particular de conica.
Ecuatiile parametrice ale cercului sunt:
x = a + r cos t
y = b + r sin t
99
, t [0, 2).
9.1.2
Elipsa
Definitia 9.1.2. Fie punctele F (c, 0) si F (c, 0), cu c > 0 si numarul real
a > c. Se numeste elips
a multimea punctelor din plan cu proprietatea ca
suma distantelor la punctele F si F este 2a. Punctele F si F se numesc
focarele elipsei.
Orice punct M (x, y) de pe elipsa verica ecuatia
x2 y 2
+
=1
a2 b2
unde b2 = a2 c2 .
Axele de coordonate Ox si Oy sunt axe de simetrie pentru elipsa, iar
originea O este centru de simetrie pentru elipsa. Numerele reale pozitive a, b
se numesc semiaxele elipsei, iar punctele A(a, 0), A (a, 0), B(0, b), B (0, b)
se numesc varfurile elipsei.
Ecuatiile parametrice ale elipsei sunt:
x = a cos t
y = b sin t
9.1.3
, t [0, 2).
Hiperbola
Definitia 9.1.3. Fie punctele F (c, 0) si F (c, 0), cu c > 0 si numarul real
a (0, c). Se numeste hiperbol
a multimea punctelor din plan cu proprietatea
ca modulul diferentei distantelor la punctele F si F este 2a. Punctele F si
F se numesc focarele hiperbolei.
Orice punct M (x, y) de pe hiperbola verica ecuatia
x2 y 2
=1
a2 b2
unde b2 = c2 a2 .
Axele de coordonate Ox si Oy sunt axe de simetrie pentru hiperbola, originea O este centru de simetrie pentru hiperbola, iar punctele A(a, 0), A (a, 0)
se numesc varfurile hiperbolei.
Dreptele de ecuatii
b
y= x
a
se numesc asimptotele hiperbolei.
Daca a = b, hiperbola se numeste echilater
a.
100
9.1.4
Parabola
Definitia 9.1.4. Fie punctul F (p/2, 0) si dreapta de ecuatie x = p/2, cu

p > 0. Se numeste parabol
a multimea punctelor din plan cu proprietatea ca
distanta pana la punctul F este egal
a cu distanta pan
a la dreapta d. Punctul
F se numeste focarul parabolei, dreapta d se numeste directoarea parabolei,
iar numarul p se numeste parametrul parabolei.
Orice punct M (x, y) de pe parabola verica ecuatia
y 2 = 2px
Axa Ox este axa de simetrie pentru parabola, iar originea O(0, 0) se
numeste varful parabolei
9.2
9.2.1
Schimb
ari de repere carteziene
Rotatia
Fie {O, i , j } un reper ortonormat si punctul M (x, y). Construim un nou
reper cartezian ortonormat {O, i , j } obtinut din cel initial prin rotirea
versorilor i si j cu unghiul [0, ). Relatia dintre coordonatele x, y ale

punctului M n reperul initial si coordonatele x , y ale punctului M n noul
reper sunt:
x = x cos y sin
y = x sin + y cos
Relatiile de mai sus denesc o transformare de coordonate numita rotatie.
Transformarea inversa este data de relatiile
x = x cos + y sin

y = x sin + y cos
9.2.2
Translatia
Fie {O, i , j } un reper ortonormat si punctul A(x0 , y0 ). Construim noul
reper cartezian ortonormat {A, i , j }. Relatia dintre coordonatele x, y ale

punctului M n reperul initial si coordonatele x , y ale punctului M n noul
reper sunt:
x = x 0 + x
y = y 0 + y
101
Relatiile de mai sus denesc o transformare de coordonate numita translatie.

Transformarea inversa este data de relatiile
x = x x 0

y = y y 0
Compunerea unei translatii cu o rotatie este data prin relatiile
x = x0 + X cos Y sin
y = y0 + X sin + Y cos
si se numeste rototranslatie.
9.3
Reducerea conicelor la forma canonic

a
Fie conica de ecuatie generala

a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0
(9.1)
ntr-un reper ortonormat {O, i , j }. Se pune problema gasirii unui nou
reper {O , i , j } n care conica sa aiba o forma canonic

a (sau redus
a ), de
preferinta una din formele din sectiunea 9.1.
9.3.1
Invariantii unei conice
Definitia 9.3.1. Fie o conica de ecuatie general

a (9.1). Numerele reale
RRR a
RR 11 a12 a13
a11 a12
I = a11 + a22 , =
, = RRRR a12 a22 a23
a12 a22
RR
RRR a13 a23 a33
RRR
RR
RRR
RR
RRR
R
se numesc invariantii conicei.

Teorema 9.3.1. Fie o conica de ecuatie general
a (9.1). Atunci invariantii
conicei I, , raman neschimbati dupa efectuarea unei translatii sau rotatii.
Asadar, daca dupa efectuarea unei translatii sau rotatii ecuatia conicei
devine
a11 x2 + 2a12 x y + a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0
102
atunci avem
I = a11 + a22 = a11 + a22
=
RRR
RR
= RRRR
RR
RRR
9.3.2
a11 a12
a
= 11
a12 a22
a12
a11 a12 a13 RRRR RRRR
R R
a12 a22 a23 RRRR = RRRR
R R
a13 a23 a33 RRRR RRRR
a12
a22
a11 a12 a13
a12 a22 a23
a13 a23 a33
RRR
RR
RR
RRR
RR
RR
Reducerea la forma canonic

a a conicelor cu centru
Fie o conica de ecuatie generala (9.1) si presupunem ca

=
a11 a12
0
a12 a22
Atunci sistemul liniar de ecuatii
a11 x + a12 y + a13 = 0
a12 x + a22 y + a23 = 0

este compatibil determinat si e (x0 , y0 ) solutia acestui sistem. Dupa efectuarea translatiei
x = x 0 + x
y = y 0 + y
ecuatia conicei devine
a11 x2 + 2a12 x y + a22 y 2 +
=0
Observam ca originea C(x0 , y0 ) reperului n care avem ecuatia de mai sus

este centru de simetrie pentru conica.
Daca a12 = 0, atunci conica este deja n forma canonica. Daca a12 0,
efectuam transformarea de coordonate corespunzatoare formei canonice a
formei patratice
(x , y ) = a11 x2 + 2a12 x y + a22 y 2 .
In noul reper, ecuatia conicei are forma canonica
1 X 2 + 2 Y 2 +
103
=0
(9.2)
unde 1 , 2 sunt valorile proprii ale matricei

(
a11 a12
),
a12 a22
adica radacinile ecuatiei caracteristice

2 I + = 0,
alese astfel ncat 1 2 are acelasi semn cu a12 .
Se poate arata ca transformarea de coordonate care face trecerea de la
x , y la X, Y este o rotatie de unghi [0, 2 ) dat de

tg =
1 a11
a12
=
a12
a11 2
sau
tg 2 =
2a12
a11 a22
In concluzie, forma canonica a conicei cu centru (9.1) este (9.3), iar

legatura dintre coordonatele initiale x, y si cele n care avem forma canonica
X, Y este data de
x = x0 + X cos Y sin
y = y0 + X sin + Y cos
Daca > 0, atunci din ecuatia caracteristica obtinem 1 2 > 0, de unde

1 si 2 au acelasi semn, deci conica este de tip elipsa (adica o elipsa, un
punct, sau multimea vida, n funtie de semnul lui ).
Daca < 0, atunci din ecuatia caracteristica obtinem 1 2 < 0, de unde 1
si 2 au semne contrare, deci conica este de tip hiperbola (adica o hiperbola
sau reuniunea a doua drepte concurente, dupa cum este nenul sau 0).
Daca 0 conica se numeste nedegenerat
a, iar daca = 0 conica se
numeste degenerata.
Aplicatie: Sa se reduca la forma canonica si sa se reprezinte grac conica:
5x2 + 8xy + 5y 2 18x 18y + 9 = 0.
9.3.3

a a conicelor cu o infinitate de centre

=
a
a
a
a11 a12
= 0, iar rang ( 11 12 13 ) = 1
a12 a22 a23
a12 a22
104
a11 x + a12 y + a13 = 0
a12 x + a22 y + a23 = 0

este compatibil nedeterminat si e (x0 , y0 ) o solutie a acestui sistem. Dupa
efectuarea translatiei
x = x 0 + x
y = y 0 + y
a11 x2 + 2a12 x y + a22 y 2 + f (x0 , y0 ) = 0
Daca a12 = 0, a22 = 0 si a11 0, atunci conica degenereaza n doua drepte
paralele sau multimea vida. O situatie similara se gaseste daca a12 = 0, a11 = 0
si a22 0.
Daca a12 0, cum a11 a22 = a212 , rezulta ca a11 si a22 au acelasi semn, si
obtinem (nmultind cu 1 daca cei doi coecienti sunt negativi)
2
( a11 x a22 y ) f (x0 , y0 ) = 0
deci conica degenereaza n doua drepte paralele sau confundate, sau este
multimea vida.
9.3.4

a a conicelor f
ar
a centru

=
a11 a12
a
a
a
= 0, iar rang ( 11 12 13 ) = 2
a12 a22
a12 a22 a23
a11 x + a12 y + a13 = 0
a12 x + a22 y + a23 = 0

este incompatibil, deci nu putem elimina termenii de grad 1 printr-o translatie
convenabila.
Daca a12 0, efectuam transformarea de coordonate corespunzatoare
formei canonice a formei patratice
(x, y) = a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 .
105
In noul reper, ecuatia conicei are forma canonica

1 x2 + 2 y 2 +
=0
(9.3)
unde 1 , 2 sunt valorile proprii ale matricei

(
a11 a12
),
a12 a22
adica radacinile ecuatiei caracteristice

2 I + = 0,
adica 1 = 0 si 2 = I, deci n noile coordonate ecuatia conicei devine
Iy 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0,
iar transformarea efectuata corespunde rotatiei
x = x cos y sin
y = x sin + y cos
unde tg = aa11
.
12
Dupa efectuarea translatiei
a2
X = x + a113 (a33 I23 )
a23
Y = y + I
IY 2 + 2a13 X = 0,
iar forma canonica este

Y 2 = 2pX
cu p = I3 .
Daca a12 = 0, atunci a11 = 0 sau a22 = 0. Pentru a11 = 0, ecuatia conicei
devine
a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0,
care reprezinta doua drepte paralele sau confundate, sau multimea vida (pentru a13 = 0) sau o parabola (pentru a13 0).
Aplicatie: Sa se reduca la forma canonica si sa se reprezinte grac conica:
x2 2xy + y 2 10x 6y + 25 = 0.
106

Curs Iman 2009

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Iman 2009

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Matematici superioare

as. Ciprian Deliu

3 Derivabilitate. Serii de puteri

4 Functii de mai multe variabile

6.1.4 Inversa unei matrice. Rangul unei matrice . . . . . . .

7 Spatii vectoriale. Aplicatii liniare. Forme biliniare

8 Vectori liberi. Planul si dreapta

Invariantii unei conice . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Definitia 1.1.1. Numim multimea numerelor reale multimea tuturor

proprietatea de completitudine: daca A este o submultime nevida de

Definitia 1.1.2. Fie A, B doua multimi nevide. Spunem ca f este o

Definitia 1.1.3. Fie o functie real

Aplicatie: Sa se gaseasca domeniul maxim de denitie si sa se traseze

Definitia 1.1.5. Fie doua functii reale f si g definite pe acelasi domeniu

Aplicatie: Fie functiile reale date prin f (x) = x si g(x) = x + 1. Sa se

Orice paralela la axa Ox (dusa pentru o valoare a lui y din codomeniu)

Aplicatie: Sa se arate ca functia f [ 12 , ) [0, ) data prin f (x) =

Definitia 1.2.1. Fie o functie f D R si a R. Spunem ca f are limita

daca pentru orice > 0, exista > 0 (depinzand de ) astfel nc

respectiv limita la dreapta a lui f n a:

Urmatoarea teorema ajuta la calculul limitelor multor tipuri de functii

2. lim[f (x) g(x)] = L M

7. daca f (x) g(x) pe un interval care l contine pe a n interior, atunci

Teorema 1.2.4 (teorema clestelui). Fie functiile f, g, h cu proprietatea

atunci de asemenea lim g(x) = L.

Aplicatie: Daca 5 2x2 f (x) 5 x2 pentru x [1, 1], atunci sa

Limite la infinit si limite infinite

Definitia 1.2.2. Fie o functie f D R, unde D contine un interval

daca pentru orice > 0, exista > 0 (depinzand de ) astfel nc

daca pentru orice > 0, exista > 0 (depinzand de ) astfel nc

Teorema 1.2.5. Fie P (x) = am xm + + a1 x + a0 si Q(x) = bn xn + + b1 x + b0

(a) 0, daca m < n;

(c) daca m > n, semnul fiind dat de semnul raportului

Aplicatie: Sa se calculeze limitele:

Aplicatie: Sa se gaseasca asimptotele verticale, orizontale si oblice ale

Definitia 1.2.7. Fie f D R si a D. Spunem ca f este continu

Teorema 1.2.6. O functie este continu

Aplicatie: Sa se studieze continuitatea functiilor x, x1 , [x] pe domeniile lor de denitie.

Teorema 1.2.9 (Weierstrass). Fie o functie f [a, b] R continu

Definitia 1.3.1. Se numeste functie exponential

2. daca 0 < a < 1, atunci lim ax = si lim ax = 0.

Definitia 1.3.2. Se numeste functie logaritmic

Trecand pe x la limita catre 0 sau obtinem:

2. daca 0 < a < 1, atunci lim loga x = si lim loga x = .

(b) Doua cazuri particulare de functii exponentiale, respectiv logaritmice pe

Functiile trigonometrice si inversele lor

(a) sin2 t + cos2 t = 1

Teorema 1.3.1. Exista urmatoarele limite fundamentale:

Definitia 2.1.1. Se numeste

Unele siruri sunt date printr-o relatie de recurent

Definitia 2.1.2. Spunem ca sirul (an )nN este m

daca pentru orice > 0, exista N N (depinz

Daca nlocuim n denitia de mai sus L cu si an L < cu an > ,

2. lim (an ) = lim an

3. lim an bn = ( lim an )( lim bn )

5. daca an bn , n N , atunci lim an lim bn

6. daca an bn cn , n N , si lim an = lim cn = L, atunci lim bn = L.

Aplicatie: Sa se calculeze limitele:

Demonstratie. Fie L = lim an . Conform denitiei limitei, pentru = 1 exista

Serii de numere reale

Definitia 2.2.1. Se numeste serie de numere reale o suma infinita

an se numeste termenul general al seriei, iar sirul

este convergenta si sa se calculeze suma ei.

Teorema 2.2.2. Fie seriile an si bn convergente catre A, respectiv B.