CONDIŢIILE ADMITERII ACŢIUNII DIRECTE ÎN CONTENCIOS

ADMINISTRATIV

Instituţia contenciosului administrativ apare ca o reparare firească a încălcării legii, de

către autorităţile publice, într-un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori esenţiale.

Contenciosul administrativ desemnează stricto sensu totalitatea litigiilor dintre autorităţile

publice şi cei administraţi care sunt vătămaţi în drepturile sau interesele lor legitime prin acte
administrative nelegale, litigii care sunt date în competenţa instanţelor de contencios
administrativ şi sunt soluţionate în baza unui regim de putere publică.

Totodată, contenciosul administrativ reprezintă o garanţie constituţională a respectării

drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor de către autorităţile publice. În acest sens, Constituţia prin
art. 52 prevede dreptul al persoanei vătămate de o autoritate publică al.1 Persoana vătămată într-
un drept al său sau un interes legitim, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a
interesulu legitim, anularea actului şi repararea pagubei. Al.2 Condiţiile şi limitele exercitării
acestui drept se stabilesc prin lege organică, actualmente legea nr. 554/2004 .

În funcţie de natura dreptului sau a interesului legitim vătămat, în doctrină se face vorbire
despre un contencios subiectiv care urmăreşte apărarea drepturilor şi intereselor legitime private,
individuale şi un contencios administrativ obiectiv care are drept scop apărarea interesului public
, în sensul de a se verifica dacă se aduce atingere unei stări de legalitate generală. Un exemplu
este temeiul protejării interesului public de către instituţia prefectului - art. 123 al.5 din
Constituţie Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al
consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal, articol
ce consacră tutela administrativă.

Totodată, aşa cum este reglementată instituţia contenciosului administrativ, atât în

contenciosul subiectiv, cât şi în cel obiectiv apărarea drepturilor şi intereselor legitime încălcate
se poate realiza fie direct, pe cale acţiune introdusă de persoana vătămată împotriva autorităţii
publice, fie indirect, pe cale de excepţie, din oficiu de către instanţă, sau la cererea părţii
interesate, atunci când soluţionarea unei cauze depinde de un act administrativ individual a cărui
legalitate este contestată. Se observă că apărarea împotriva actelor administrative individuale pe
calea acţiunii este prescriptibilă, în timp ce pe calea excepţiei este imprescriptibilă, soluţie
echitabilă adoptată de legiuitor în vederea garantării drepturilor şi libertăţilor persoanei, dar şi a
realizării stabilităţii raporturilor juridice. În acelaşi timp trebuie observat faptul că în cazul

1
apărării împotriva actelor administrative normative considerate nelegale, precum şi a
ordonanţelor şi a dispoziţiilor din ordonanţele Guvernului considerate neconstituţionale, s-a
reţinut soluţia imprescriptibilităţii acţiunii .

Condiţiile de admisibilitatea a acţiunii directe în contencios administrativ au fost definite

în literatura de specialitate ca reprezentând cerinţele legale şi de fapt ce trebuie îndeplinite la
momentul promovării acţiunii în justiţie.

Condiţiile de admitere a acţiunii directe în contencios administrativ au fost grupate după

cum se referă la obiectul şi la părţile acţiunii, la procedura administrativă prealabilă şi la
termenul de introducere a acţiunii.

Textul legii contenciosului administrativ reia art. 52 din Constituţie potrivit căruia orice
persoană vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa
instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul
legitim poate fi atât privat, cât şi public. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios
administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau un interes legitim printr-un act
administrativ individual, adresat altui subiect de drept.

Astfel, reclamant în contenciosul subiectiv pot fi persoanele fizice sau juridice de drept
public sau privat, cât şi grupurile de persoane fără personalitate juridică vătămate într-un drept
sau interes legitim printr-un act adresat lor sau altor subiecte de drept. Unii autori se referă la
calitatea procesuală ce presupune că trebuie să existe identitate între persoana reclamantului şi
titularul dreptului încălcat, precum şi între persoana pârâtului şi cel obligat să respecte dreptul .
Dreptul subiectiv încălcat trebuie să fie prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act
normativ. Interesul legitim privat este posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în
considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, în timp ce interesul legitim public
este posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept
fundamental care se exercită în colectiv, ori, după caz, în considerarea apărării unui interes
public. Interesul publice este acela care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională,
garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de
Constituţie şi de legi.

Având în vedere că şi interesul public este apărat, legea prevede subiectele care pot sesiza
instanţa, persoane juridice de drept public, care pot desfăşura un contencios administrativ
obiectiv. Astfel, Avocatul Poporului poate introduce acţiune în contencios administrativ în cazul
în care, în urma controlului realizat potrivit legii sale organice, control ce are la bază o petiţie din
partea persoanei vătămate, consideră că ilegalitatea unui act administrativ, tipic sau asimilat, nu
poate fi înlăturată decât prin justiţie. Acţiunea pusă la dispoziţia Avocatului Poporului prezintă
particularitatea că petentul va dobândi de drept calitatea de reclamant, deşi nu el promovează

2
acţiunea, şi va pierde această calitate în cazul în care nu îşi însuseşte acţiunea la primul termen
de judecată.

De asemenea, Ministerul public poate introduce acţiune directă atunci când apreciază că
încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime se datorează unor acte administrative
unilaterale individuale ale unor autorităţi publice emise cu exces de putere , după primirea
aprobării prealabile a autorităţilor în cauză. Totodată, dacă apreciază că un act administrativ
normativ vatămă un interes public, atunci poate introduce acţiune directă împotriva autorităţii
publice emitente la instanţa de contencios administrativ competentă de la sediul autorităţii
emitente.

Se observă că în cazul prefectului şi al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, sfera

actului administrativ pe care îl pot ataca este mai restrânsă decât în cazul celorlalte subiecte de
drept.

Aşadar, prefectul, în baza tutelei administrative, poate introduce acţiune directă împotriva
actelor ilegale ale administraţiei publice locale, iar Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici
poate ataca actele administrative ale autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă
legislaţia privind funcţia publică.

Totodată s-a acordat posibilitatea autorităţii publice emitente a actului administrativ

ilegal de a solicita instanţei anularea acestuia în cazul în care actul nu mai poate fi revocat
deoarece a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice.

Calitatea de pârât aparţine autorităţii publice emitente a actului administrativ cosiderat

ilegal. Sfera autorităţii publice potrivit art. 52 din Constituţie este una largă, menţionată expres în
lege şi include toate organele de stat şi ale unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în
regim de putere publică pentru satisfacerea unui interes legitim public. Acestora le sunt
asimilate, potrivit legii, şi persoanele juridice de drept privat care au dobândit statutul de utilitate
publică sau au fost autorizate să presteze un serviciu public. Pe lângă autorităţile administraţiei
publice centrale, teritoriale şi locale, şi celelalte autorităţi publice care au în principal altă
activitate sau funcţie, pot emite sau adopta în subsidiar acte juridice de drept administrativ, care
sunt susceptibile a face obiectul unei acţiuni directe în contencios administrative în măsura în
care vatamă drepturi sau interese legitime.

Obiectul acţiunii directe în contencios administrativ, potrivit art. 52 al.1 din Constituţia
republicată, este constituit de actul administrativ prin care se vatămă un drept sau un interes
legitim, precum şi din nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri. Legea contenciosului
administrativ dezvoltă în mod firesc norma –principiu constituţională. Astfel, orice persoană care
se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, se poate
adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul

3
legitim poate fi atât privat, cât şi public. Se observă formularea elastică pe care legiuitorul
constituant a înţeles să o folosească, permiţând astfel persoanei care se consideră vătămată să
intenteze acţiune, lucru care presupune judecarea pe fond pentru a se stabili existenţa vătămării,
şi, dacă era cazul, a răspunderii autorităţii emitente a actului ilegal.

Din prevederile legale rezultă că persoana vătămată poate cere recunoaşterea dreptului
sau a interesului legitim încălcat, anularea sau modificarea actului administrativ ilegal şi
repararea pagubei cauzate şi reparaţii pentru daune morale. Doctrina a subliniat că reclamantul
poate cere şi efectuarea unei operaţiuni administrative sau eliberarea unui act administrativ,
precum şi punerea în executare a unui act administrativ executoriu. De asemenea, persoana
vătămată poate cere şi suspendarea executării actului în cazul în care consideră că va suferi o
pagubă iminentă ca urmare a executării actului atacat. Cererea de suspendare poate fi alăturată
acţiunii principale de anulare a actului administrativ sau separată.

Constituţia nu distinge între act administrativ cu caracter individual şi act administrativ

cu caracter normativ, astfel încât ambele pot face obiectul unei acţiuni în contencios
admnistrativ, teză confirmată expres de prevederile legale.

Actul administrativ este definit ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau
normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării
executării sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi
juridice. În doctrină această definiţie corespunde actului administrativ tipic şi sensului restrâns al
actului administrativ.

Pe lângă acesta, poate constitui obiect al acţiunii directe şi actul administrativ asimilat,
respectiv contractele încheiate de autorităţile publice expres nominalizate, şi anume cele care au
ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes
public, prestarea serviciilor publice şi achiziţiile publice. Pot constitui obiect al acţiunii în
contencios administrativ şi alte tipuri de contracte dacă acestea sunt adăugate prin legi speciale.
În doctrina actuală, contractul administrativ reprezintă acordul de voinţă dintre o autoritate
publică, aflată pe o poziţie de superioritate juridică, pe de o parte, şi alte subiecte de drept, pe de
altă parte, prin care se urmăreşte satisfacerea unui interes general, prin prestarea unui serviciu
public, efectuarea unei lucrări publice sau punerea în valoare a unui bun public, supus unui regim
de putere publică. Alături de actul administrativ unilateral, contractul administrativ formează
sensul larg al noţiunii de act administrativ la care face referire legea contenciosului administrativ.
Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze litigiile ce apar în
fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de
încheierea, modificarea, interpretarea, executarea şi încetarea contractului administrativ.

Totodată, obiect al acţiunii directe în contencios administrativ poate fi faptul

nesoluţionării unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim. Se distinge între
nesoluţionarea cererii în termenul legal, care în doctrină este identificată drept tăcerea

4
administraţiei, şi care presupune faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de
la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen; şi refuzul nejustificat de a
soluţiona o cerere care constă în exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu
rezolva cererea unei persoane, exprimare căreia îi este asimiliată şi nepunerea în executare a
actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau a plângerii prealabile.

Se poate observa că nu orice tip de refuz de a rezolva favorabil o cerere este un refuz
nejustificat, ci numai acela prin care autoritatea publică îşi manifestă dreptul de apreciere de aşa
natură încât fie încalcă limitele competenţei sale prevăzute de lege, fie încalcă drepturile şi
libertăţile cetăţenilor. Pentru a ne afla în faţa unui refuz nejustificat este necesară atât depăşirea
atributelor de putere publică, cât şi comunicarea expresă a poziţiei autorităţii publice căreia i s-a
adresat cererea. Instanţa de contencios administrativ va aprecia, de la caz la caz, dacă refuzul de
a rezolva cererea favorabil a fost justificat ori nu.

Mai mult, şi ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe care sunt considerate că vatămă
drepturi sau interese pot fi atacate în contencios administrativ, în acest caz acţiunea fiind însoţită
de excepţia de neconstituţionalitate. În intentarea acestei acţiuni există două posibilităţi: fie
Curtea Constiuţională declară neconstituţională ordonanţa sau dispoziţia din ordonanţă, iar
instanţa de contencios administrativ repune cauza pe rol şi judecă în fond, fie Curtea
Constituţională respinge excepţia de neconstituţionalitate, iar instanţa de contencios
administrativ respinge acţiunea ca inadminisibilă pe fond.

Totodată, pot fi atacate în acţiune directă şi actele administrative-jurisdicţionale. Actul

administrativ-jurisdicţional este acel act juridic emis de o autoritate administrativă cu atribuţii
jurisdicţionale în soluţionarea unui conflict, după o procedură bazată pe principiile
independenţei, contradictorialităţii şi asigurării dreptului la apărare.

În doctrina actuală sunt considerate condiţii pentru a întruni calitatea de act administrativ-
jurisdicţional următoarele aspecte: actul să fie emis de către o autoritate administrativă, adică un
organ al administraţiei centrale sau locale; autoritatea administrativă emitentă să aibă atribuţii de
a soluţiona un conflict, altfel spus, să fie un organ administrativ jurisdicţional, conflictul să se
soluţioneze cu citarea părţilor în baza principiului contradictorialităţii; părţilor să le fie
recunoscute dreptul de a fi reprezentate sau asistate de un avocat. Actul administrativ-
jurisdicţional este dat în cadrul unei jurisdicţii administrative speciale definită că activitatea
înfăptuită de o autoritate administrativă, care are, conform legii organice în materie, competenţa
de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile
contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-
jurisdicţionale.

Acţiunile în contencios administrativ intentate de prefect pot avea ca obiect numai actele
administrative ale autorităţilor locale considerate nelegale. Într-un contencios obiectiv, prefectul
va putea controla actele cu privire la legalitatea acestora.

5
 Totodată, Agenţia Naţională A Funcţionarilor Publici poate chema în judecată numai
autorităţile publice centrale şi locale care emit sau adoptă acte administrative prin care se încalcă
legislaţia privind funcţia publică.

Nu pot face obiectul acţiunii în contencios administrativ actele exceptate potrivit art.5 din
legea nr.554/2004 actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile cu
Parlamentul; actele de comandament militar; actele administrative pentru modificarea sau
desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară; precum şi actele
administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu, sau al celei de
urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea
ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi
epizootiilor. Ultima categorie de acte poate fi atacată numai pentru exces de putere. Exceptarea
actelor are la bază fie caracterul politic al acestora, fie necesitatea asigurării ordinii şi disciplinei
în cadrul unităţilor militare şi a cadrelor militare încadrate în aceste unităţi, fie competenţa
limitată a instanţelor pentru a asigura mai buna calitate a actului de justiţia ca urmare a
specializării, fie protejarea securităţii şi siguranţei statului şi a societăţii.

Procedura de soluţionare a cererilor în contenciosul administrativ începe, în cazul actelor

administrative individuale considerate ilegale, adresate persoanei în cauză sau altui subiect de
drept, cu soliticitarea persoanei vătămate într-un drept al său sau un interes legitimde a se revoca
în tot sau în parte actul. Solicitarea se adresează autorităţii emitente sau autorităţii ierarhic
superioare, dacă există. Solicitarea trebuie formulată în termen de 30 de zile de la data
comunicării actului. Se constată că legea instituie obligaţia persoanei vătămate printr –un act
unilateral de a se folosi de recusul administrativ graţios, în cazul solicitării către autoritatea
emitentă a actului, sau de recursul administrativ ierarhic, în cazul autorităţii superior ierarhice
celei emitente. În practică această obligaţie a fost considerată ca una alternativă, astfel încât au
fost admise acţiunile în contencios împotriva actelor administrative unilaterale pentru care
persoana vătămată a cerut revocarea fie la autoritatea publică emitentă, fie la autoritatea publică
superior ierarhic, nefiind necesar să exercite ambele forme de recurs administrativ.

Persoana vătămată (persoana fizică sau persoana juridică) poate ataca în instanţă actul
numai după expirarea termenului legal de soluţionare a cererii sale, 30 de zile de la înregistrarea
cererii de revocare a actului. Acest termen de introducere a plângerii prealabile a fost considerat
în literatura de specialitate atât termen de prescripţie, termen imperativ de decădere, termen de
recomandare şi termen de decădere substanţial, de drept adminstrativ, a cărui depăşire duce la
pierderea dreptului de a cere anularea actului sau obligarea la eliberarea lui . Acelaşi termen este
acordat autorităţii publice pentru a soluţiona plângerea. Se observă că termenul de soluţionare a
plângerii prealabile este un termen de recomandare, iar administraţia nu poate fi ţinută să dea
răspuns recursului. În cazul solicitării revocării unui act administrativ unilateral adresat altui
subiect de drept, termenul curge din momentul în care persoana vătămată a luat cunoştinţă pe
orice cale de existenţa actului. Se poate solicita revocarea şi după termenul de 30 de zile, însă
numai pentru motive temeinice, şi în termenul de prescripţie de 6 luni de la data emiterii actului.
6
 În doctrină se consideră că obligaţia de a recurge la recursul administrativ dă posibilitatea
rezolvării mai rapide şi necostisitoare a litigiului. Mai mult decât atât, persoana vătămată poate
invoca drept motive de revocare atât cauze de ilegalitate, cât şi de oportunitate.

În cazul actelor administrative normative considerate ilegale, plângerea prealabilă poate

fi formulată oricând.

În cazul în care acţiunile sunt introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul public,
Agenţia Naţională a Funcţionarilor publici, precum şi în cazul în care vătămarea este adusă
printr-o ordonanţă sau o dispoziţie dintr-o ordonanţă considerată neconstituţională, precum şi în
ipotezele refuzului nejustificat şi al tăcerii administraţiei, procedura prealabilă nu este obligatorie
de urmat.

În ceea ce priveşte acţiunea prefectului, un autor subliniază că este necesar să se aplice

art. 26 din Legea nr. 340/2004 modificată care instituie obligaţia prefectului ca, mai înainte cu
cel puţin 10 zile de introducerea acţiunii în contencios administrativ, să solicite autorităţii
emitente a actului, cu motivarea necesară, reanalizarea actului socotit ilegal, în vederea
modificării sau, după caz, a revocării sale. Astfel printr-o reglementare specială în raport cu
reglementarea generală a Legii nr. 554/2004, s-a instituit o procedură administrativă obligatorie
în cazul acţiunii prefectului care vizează nelegalitatea actelor administraţiei publice locale.

Acelaşi autor suprinde faptul că doar în cazul acţiunilor în anularea actului administrativ
ilegal este obligatorie parcurgerea procedurii prealabile. În cazul acţiunilor în despăgubiri
formulate în mod separat, în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, acestea sunt scutite de la
obligativitatea procedurii prealabile deoarece aceasta din urmă este impusă numai acţiunilor în
anulare aşa cum reiese din art. 2 al.1 li j care defineşte plângerea prealabilă. Pentru aceleaşi
motive, autorul susţine că plângerea prealabilă nu este obligatorie nici în cazul cererilor
formulate în temeiul art. 24 şi art. 25 din Legea nr. 554/2004 pentru aplicarea sancţiunilor şi
acordarea despăgubirilor în cazul neexecutării, în termenul stabilit de instanţă sau în termenul
legal de 30 de zile, a hotărârilor definitive şi irevocabile pronunţate de instanţa de contencios
administrativ pentru modificarea sau înlocuirea unui act, eliberarea unui înscris, efectuarea unei
operaţiuni administrative. Mai mult, potrivit acestei opinii, nu este obligatorie parcurgea
procedurii prealabile nici în cazul actelor administrative pentru atacarea cărora la instanţa de
contencios administrativ legea prevede sesizarea acesteia într-un timp atât de scurt încât
efectuarea procedurii fără pierderea termenului de sesizare a instanţei este imposibilă.

Plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative are

semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile Codului de procedură civilă
fiind aplicabile în mod corespunzător. În acest caz, termenul de 6 luni în care trebuie introdusă
solicitarea de revocare începe să curgă diferit în următoarele ipostaze: în cazul litigiilor legate de
încheierea contractului, de la data încheierii sale; în cazul litigiilor legate de modificarea
contractului, fie de la data modificării contractului fie de la data refuzului cererii de modificare

7
făcute de una dintre părţi; în cazul litigiilor legate de executarea contractului, la data încălcării
obligaţiilor contractuale; în cazul litigiilor legate de încetarea contractului, la data expirării
duratei contractului sau, după caz, de la data apariţiei oricãrei alte cauze care atrage stingerea
obligaţiilor contractuale; în cazul litigiilor legate de interpretarea contractului, de la data
constatării caracterului interpretabil al unei clauze contractuale.

Acţiunea directă în contencios administrativ se introduce în termenele art. 11 din Legea

nr. 554/2004 sau în termenele prevăzute de legi speciale. Această soluţie este argumentată în
doctrină pe următoarele coordonate: prin art. 31 al Legii nr. 554/2004 se abrogă explicit Legea
nr. 29/1990 şi implicit alte dispoziţii contrare, însă Legea nr. 554/2004 constituie legea generală
în materie, iar potrivit normelor imperative de tehnică legistică , normele speciale, derogatorii de
la dreptul comun, nu pot fi modificate sau abrogate decât în mod expres de o normă legală
generală şi ulterioară. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţia a admis recursul în
interesul legii prin care a statuat aplicarea termenelor speciale prevăzute de legi speciale precum
OG nr. 105/1999 privind acordarea de drepturi persoanelor persecutate de către regimurile
instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive
etnice.

Termenul general instituit prin Legea nr. 554/2004 este de 6 luni şi se aplică cererilor de
anulare a unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, cererilor de
recunoaştere a unui drept pretins şi de reparare a pagubei cauzate. Acest termen este unul de
prescripţie şi se supune regurilor stabilite de dreptul comun Decretul nr. 167/1958, fiind
susceptibil de suspendare, întrerupere şi repunere în termen. Împlinirea termenului de prescripţie
stinge dreptul de a exercita cu succes acţiunea în contencios adminstrativ. Termenul general de 6
luni începe să curgă de la:

• Data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă sau de la expirarea termenului de

soluţionare a plângerii prealabile sau a termenului legal de 30 de zile stabilit pentru soluţionarea
cererilor;

• Data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;

• Data expirării termenului prevăzut de art. 2 al. 1 lit. h) calculat de la comunicarea actului
administrativ emis în soluţionarea favorabilă a plângerii prealabile;

• Data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul

contractelor administrative.

În mod excepţional, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea
poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni , dar nu mai târziu de la 1 an de la data comunicării
actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau daca încheierii procesului verbal de
conciliere, după caz. Termenul de 1 an este un termen de decădere şi se deosebeşte de termenul

8
de prescripţie deoarece nu este susceptibil de suspendare, întrerupere sau repunere în termen, ci
doar de întrerupere în caz de forţă majoră.

În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul public sau

ANFP, termenul curge de la data la care s-a cunoscut existenţa actului nelegal, dar nu mai târziu
de 1 an de la data emiterii actului.

Se reglementează şi o situaţie de imprescriptibilitate a acţiunii în contencios administrativ

ce are ca obiect ordonanţele sau dispoziţii din ordonanţe neconstituţionale, precum şi acte
administrative normative.

În ceea ce priveşte termenele din legile speciale amintim cu titlu de exemplu: termenul de
15 zile stabilit prin OG nr. 2/2001 , termenul de 5 zile de la data comunicării sau adoptării pentru
contestarea hotărârii de validare sau invalidare a mandatului de consilier stabilit prin Legea nr.
215/2001 .