Fiscalitatea în statele membre

ale Uniunii Europene

Studenți:
Moroșanu Andrada Cosmina
Ursaru Georgiana
 Cuprins

IMPOZITAREA DIRECTĂ ................................................................................................................................. 3

Regimul fiscal comun care se aplică societăților-mamă și filialelor acestora din diferite țări UE ............ 3
Taxa pe tranzacţiile financiare .................................................................................................................. 5
Eliminarea dublei impuneri (arbitrare) ..................................................................................................... 7
IMPOZITAREA INDIRECTĂ ............................................................................................................................. 9
Scutirea de TVA: importul final al bunurilor ............................................................................................. 9
Sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA) al UE ................................................................... 10
ARMONIZAREA FISCALĂ .............................................................................................................................. 13
Bibliografie .................................................................................................................................................. 14

2
 FISCALITATEA STATELOR MEMBRE ÎN UE

Politica fiscală în cadrul Uniunii Europene constă in două componente: impozitarea

directă, care rămâne de competența exclusivă a statelor membre, și impozitarea indirectă, care
influențează libera circulație a mărfurilor și libera prestare a serviciilor pe piața unică.
În ceea ce privește impozitarea directă, UE a stabilit însă standarde armonizate privind
impozitarea companiilor și a persoanelor fizice, iar statele membre au luat măsuri comune pentru
a preveni evaziunea fiscală și dubla impozitare.
În domeniul impozitării indirecte, UE coordonează și armonizează legislația privind taxa
pe valoarea adăugată (TVA) și accizele. Se evită astfel distorsionarea concurenței pe piața
internă ca urmare a unor variații ale ratelor de impozitare indirectă și a unor sisteme care le-ar
oferi firmelor dintr-o anumită țară un avantaj inechitabil față de altele.

IMPOZITAREA DIRECTĂ

Impozitarea societăților

Regimul fiscal comun care se aplică societăților-mamă și filialelor acestora din

diferite țări UE
Regimul fiscal comun care se aplică societăților-mamă și filialelor acestora din diferite
țări UE este prevazut de Directiva 2011/96/EU a Consiliului din 30 noiembrie 2011 privind
regimul fiscal comun care se aplică societăților-mamă și filialelor acestora din diferite țări UE
modificata prin Directiva 2014/86/EU a Consiliului din 8 iulie 2014.
Aceasta directiva stabilește norme fiscale neutre din punct de vedere concurențial privind
dividendele și profiturile achitate societăților-mamă de către filiale. Este un sistem comun ce are
ca scop facilitarea grupării societăților din diferite țări UE pentru a asigura funcționarea eficientă
a pieței interne.

3
 Obiectivul acestei directive, este acela de a scuti de la reținerea la sursă dividendele și
alte forme de repartizare a profitului achitate societăților-mamă de către filiale și de a elimina
dubla impozitare a acestor venituri la nivelul societății-mamă.

Tipuri de societăți vizate

Tipurile de societăți vizate sunt societățile pe acțiuni, societățile cu răspundere limitată,
anumite cooperative, casele de ajutor reciproc, băncile de economii, fonduri, societăților
comerciale europene și societățile cooperative europene.
Aceste societăți trebuie să aibă domiciliul fiscal pe teritoriul Uniunii Europene și trebuie
să facă obiectul impozitului pe profit, fără posibilitatea unei opțiuni sau exceptări.
Statutul de societate-mamă se acordă unei societăți comerciale dintr-o țară UE care deține
cel puțin 10 % din capitalul unei societăți comerciale aflate în altă țară a UE.
Distribuirea profitului
Societatea-mamă sau un sediu permanent au posibilitatea de a încasa profituri, chiar și
în afara perioadei de lichidare. În astfel de cazuri, țara UE căreia îi aparține societatea-mamă sau
unde își are sediul permanent nu va impozita aceste profituri sau le va impozita autorizând
societatea-mamă și sediul permanent ca acestea să deducă din cuantumul impozitului datorat
fracțiunea din impozit aferentă acelor profituri și plătită de filială și orice sub-filiale.
Cu scopul de a evita ca societățile transfrontaliere să își planifice plățile în cadrul
grupului pentru a beneficia de dublă neimpozitare, țara UE de origine a societății-mamă sau a
sediului permanent va trebui să impoziteze profiturile primite în măsura în care aceste profituri
sunt deductibile de către filială.
Fiecare țară UE își rezervă dreptul de a dispune ca orice impozite aferente participației și
orice pierderi care rezultă din repartizarea profiturilor filialei să nu fie deductibile din profitul
impozabil al societății-mamă.
Profiturile distribuite societății-mamă de către filială sunt scutite de reținerea la sursă a
impozitelor. De asemenea, țara UE de care aparține societatea-mamă nu poate percepe taxa
reținută la sursă pe profiturile pe care societatea-mamă le primește de la filială. Cu toate acestea,
această prevedere nu vizează plățile anticipate sau plata în avans a impozitului pe profit către
țara UE a filialei, efectuate în legătură cu distribuirea profiturilor către societatea-mamă.

4
Taxa pe tranzacţiile financiare

În contextul crizei economice şi financiare, se admite pe scară tot mai largă necesitatea
unei contribuţii mai echitabile din partea sectorului financiar, acest sector fiind până în prezent
subimpozitat, având în vedere scutirea de TVA a majorităţii serviciilor financiare. Această
propunere de directivă vizează aşadar instituirea unei taxe comune pe tranzacţiile financiare, ale
cărei principale obiective sunt asigurarea unei contribuţii echitabile a instituţiilor financiare la
costul crizei şi evitarea fragmentării pieţei interne a tranzacţiilor financiare.
Exigibilitate, valoarea impozabilă şi ratele taxei pe tranzacţiile financiare
Taxa pe tranzacţiile financiare este exigibilă din momentul în care are loc tranzacţia
financiară. Anularea sau rectificarea ulterioară a unei tranzacţii financiare nu are niciun efect
asupra exigibilităţii, cu excepţia cazurilor în care s-au comis erori.
În ceea ce priveşte tranzacţiile, altele decât cele legate de contractele pe instrumente
derivate, valoarea impozabilă a TTF (Taxa pe tranzacţiile financiare) reprezintă, în principiu, tot
ceea ce constituie contraprestaţie plătită sau datorată, în schimbul transferului, de către
contraparte sau de către un terţ.
În ceea ce priveşte tranzacţiile privind contractele pe instrumente derivate, valoarea
impozabilă a TTF va fi valoarea naţională (şi anume valoarea nominală sau facială de bază care
este folosită la calculul valorii plăţilor efectuate în legătură cu un anumit contract pe instrumente
derivate) a contractului pe instrumente derivate la momentul tranzacţiei financiare.
Dacă este cazul, cursul de schimb aplicabil este ultimul curs de vânzare înregistrat, în
momentul în care TTF devine exigibilă, pe cele mai reprezentative pieţe de schimb din statul
membru în cauză, sau la un curs de schimb determinat prin referire la acea piaţă.
Ratele TTF pe care statele membre trebuie să le aplice nu se pot situa sub (ratele
minime):
 0,1 % pentru toate tranzacţiile financiare în afara celor legate de contractele pe
instrumente derivate;
 0,01 % pentru toate tranzacţiile financiare legate de contractele pe instrumente
derivate.
Plata TTF, obligaţiile aferente şi prevenirea fraudei, evaziunii şi abuzului

5
 TTF este datorată de fiecare instituţie financiară (considerată a fi stabilită într-un stat
membru) care îndeplineşte oricare dintre condiţiile de mai jos:
 este parte la tranzacţie, acţionând fie în cont propriu, fie în contul altei persoane;
 acţionează în numele unei părţi la tranzacţie;
 tranzacţia a fost derulată în contul său.
Trebuie observat că, prin urmare, fiecare instituţie financiară care este parte la o
tranzacţie financiară sau care este implicată într-o tranzacţie este obligată la plata taxei. Aşadar, o
singură tranzacţie poate să determine plata taxei de către ambele părţi la tranzacţie, în
conformitate cu rata aplicabilă în statul membru în care este stabilită instituţia financiară în
cauză.
Cu toate acestea, dacă o instituţie financiară acţionează în numele sau în contul altei
instituţii financiare, numai aceasta din urmă are obligaţia de plată a TTF.
În plus, fiecare parte la o tranzacţie devine răspunzătoare solidar pentru plata taxei
datorate de o instituţie financiară în contul respectivei tranzacţii.
Termenele pentru plata TTF datorată autorităţilor fiscale din statele membre sunt
următoarele:
 în momentul în care taxa devine exigibilă, dacă tranzacţia se realizează pe cale
electronică;
 în termen de trei zile lucrătoare de la momentul în care taxa devine exigibilă, în
toate celelalte cazuri.
Statele membre trebuie să stabilească alte obligaţii destinate să asigure efectuarea plăţii şi
verificarea efectuării plăţii taxei.
Statele membre nu trebuie să introducă sau să menţină alte taxe pe tranzacţiile financiare
în afara TTF sau a taxei pe valoarea adăugată (TVA) prevăzută de Directiva privind TVA.
La 7 octombrie 2010, Comisia Europeană a examinat importanţa instituirii unei taxe pe
tranzacţiile financiare (TTF) în comunicarea sa privind impozitarea sectorului financiar. Această
propunere de directivă reprezintă concretizarea intenţiei de instituire a taxei şi constituie astfel un
prim pas către un eventual sistem de impozitare mai globalizat.

6
Eliminarea dublei impuneri (arbitrare)

Statele membre au adoptat Convenţia 90/436/CEE privind eliminarea dublei impuneri

în legătură cu ajustarea profiturilor întreprinderilor asociate.
Când se produce dubla impunere, compania afectată îşi prezintă cazul în faţa autorităţilor
fiscale vizate. Dacă respectivele autorităţi nu pot rezolva problema în mod satisfăcător, acestea
încearcă să ajungă la un acord comun cu autorităţile din statul membru în care companiei
asociate îi este perceput impozitul.
Dacă nu se ajunge la un acord, autorităţile îşi prezintă cazul în faţa unei comisii
consultative, care sugerează o modalitate de soluţionare a problemei.
Deşi autorităţile fiscale pot adopta ulterior, prin acord comun, o soluţie diferită de cea
sugerată de către comisia consultativă, ele sunt obligate să adopte recomandarea comisiei, dacă
nu ajung la un acord.
Comisia este alcătuită dintr-un preşedinte, doi reprezentanţi ai autorităţilor fiscale vizate
şi un număr par de membri independenţi.
Pe 21 decembrie 1995, Consiliul a adoptat o convenţie privind aderarea Republicii
Austria, a Republicii Finlanda şi a Regatului Suediei la Convenţia privind eliminarea dublei
impuneri în legătură cu ajustarea profiturilor întreprinderilor asociate. Convenţia permite
Austriei, Finlandei şi Suediei să acceadă la Convenţia privind eliminarea dublei impuneri în
legătură cu ajustarea profiturilor întreprinderilor asociate ca urmare a aderării lor la Uniunea
Europeană. Convenţia va intra în vigoare, între statele care au ratificat-o, în prima zi a celei de-a
treia luni după depunerea ultimului instrument de ratificare de către Republica Austria,
Republica Finlanda sau Regatul Suediei şi de către unul dintre statele care au ratificat Convenţia
privind eliminarea dublei impuneri în legătură cu ajustarea profiturilor întreprinderilor asociate.
Pentru fiecare stat contractant care o va ratifica ulterior, convenţia va intra în vigoare în prima zi
a celei de-a treia luni după depunerea instrumentului de ratificare.
Pe 25 mai 1995, Consiliul a adoptat un protocol de modificare a Convenţiei 90/436/CEE,
extinzându-i valabilitatea, la acel moment, la perioade de cinci ani. Protocolul intră în vigoare în
prima zi a celei de-a treia luni după depunerea instrumentului de ratificare şi după acceptarea sau

7
aprobarea de către ultimul stat contractant care s-a conformat acestei formalităţi. A intrat în
vigoare la 1 ianuarie 2000.
Deoarece nu toate statele membre au ratificat protocolul de extindere a convenţiei de
arbitrare, convenţia a încetat să mai producă efecte în 2000. Drept consecinţă, la momentul
actual, întreprinderile pot doar să se servească de prevederile legate de rezolvarea disputelor
convenţiilor privind dubla impunere, care nu impun nicio obligaţie legală de eliminare a dublei
impuneri, cum ar fi făcut convenţia de arbitrare.
Comisia propune adoptarea unui cod de conduită, care să asigure punerea în aplicare mai
eficientă şi mai uniformă a Convenţiei de arbitrare din 1990 de către statele membre, care să
elimine dubla impunere a întreprinderilor care derulează operaţiuni între grupuri. Codul de
conduită propus este rezultatul eforturilor Forumului mixt al UE pentru preţurile de transfer.
Comisia intenţionează, de asemenea, să adopte norme procedurale (privitoare la datele de
începere pentru perioadele de gestionare a plângerilor, la normele procedurale ale comisiei
consultative care urmează a fi stabilite de către statele membre dacă nu se ajunge la un acord cu
privire la eliminarea dublei impuneri în decurs de doi ani şi la suspendarea colectării de impozite
până la rezolvarea disputei) şi recomandă aplicarea de către statele membre a acestor norme la
prevederile legate de rezolvarea disputelor prevăzute în acordurile lor bilaterale privind dubla
impunere.

8
IMPOZITAREA INDIRECTĂ

Scutirea de TVA: importul final al bunurilor

Directiva 2009/132/CE a Consiliului din 19 noiembrie de stabilire a domeniului de

aplicare a articolului 143 literele (b) şi (c) dinDirectiva 2006/112/CE în ceea ce priveşte
scutirea de la taxa pe valoarea adăugată a anumitor importuri finale de bunuri defineşte
sfera de aplicare a scutirilor de la taxa pe valoarea adăugată (TVA) şi normele privind
implementarea acestora menţionate în Directiva 2006/112/CE.
Statele membre ale Uniunii Europene (UE) trebuie să acorde scutiri de la taxa pe valoarea
adăugată (TVA) importurilor finale ale anumitor bunuri în condiţiile stabilite de acestea pentru a
preveni orice distorsiune a concurenţei sau evaziunea fiscală.
Scutirea de la TVA a importurilor se poate acorda pentru:
 bunurile personale importate de persoanele fizice care îşi transferă locul obişnuit
de reşedinţă dintr-o ţară terţă într-o ţară a UE;
 bunurile importate cu ocazia căsătoriei;
 bunurile personale dobândite prin moştenire;
 importul de echipament de şcoală, rechizite şcolare şi alte bunuri casnice de uz
şcolar;
 importurile cu valoare neglijabilă (care nu depăşesc suma de 10 EUR);
 mijloacele fixe şi alte echipamente importate la transferul unor activităţi;
 importul anumitor produse agricole sau al produselor destinate uzului agricol;
 importul substanţelor terapeutice, al medicamentelor, al animalelor de laborator şi
al substanţelor biologice sau chimice;
 bunurile importate în vederea utilizării de către organizaţiile caritabile sau
filantropice;
 bunurile importate în contextul relaţiilor internaţionale;
 importul bunurilor pentru promovarea comerţului;
 bunurile importate în scopuri de examinare, analiză sau testare;
 loturile trimise organizaţiilor care au competenţe în domeniul protejării
drepturilor de autor sau a proprietăţii industriale şi comerciale;

9
  documentaţie cu caracter turistic;
 diverse documente destinate organismelor oficiale;
 materialele auxiliare pentru ambalarea şi protejarea bunurilor în timpul
transportului;
 aşternutul de paie, nutreţul şi hrana pentru animale pe parcursul transportului lor;
 carburantul şi lubrifianţii prezenţi în vehiculele motorizate terestre şi în containere
speciale;
 bunurile pentru construirea, întreţinerea sau ornamentarea monumentelor de
război;
 sicriele, urnele funerare şi articolele funerare ornamentale.
Această directivă nu împiedică ţările UE să menţină acordurile încheiate cu ţările terţe
care conţin dispoziţii pentru scutiri speciale.
Pentru unele domenii menţionate mai sus, anumite bunuri sunt excluse de la scutire, în
special produsele alcoolice sau din tutun.

Sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA) al UE

Directiva 2006/112/CE a Consiliului – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată

(TVA) al UE codifică într-un singur act legislativ toate modificările aduse celei de-a șasea
directive TVA, clarificând astfel legislația cu privire la TVA aflată în prezent în vigoare în
Uniunea Europeană (UE).
TVA se aplică tuturor operațiunilor efectuate în UE cu titlu oneros (cu plată) de o
persoană impozabilă, însemnând orice persoană sau organism care furnizează bunuri și servicii
impozabile în cursul desfășurării activității sale.De asemenea, importurile efectuate de o astfel de
persoană sunt supuse la plata TVA.
Operațiunile taxabile includ livrări de bunuri sau prestări de servicii în cadrul unei
singure țări a UE, achiziții intracomunitare de bunuri (bunuri furnizate și livrate sau transportate
de o companie dintr-o țară a UE către o companie din altă țară a UE) și importuri de bunuri din
afara UE în UE.

10
 În ceea ce privește locul operațiunii, se aplică reguli diferite în funcție de natura
operațiunii, de tipul de produs furnizat și dacă este implicat transportul.
— livrarea de bunuri – locul de impozitare este acolo unde sunt livrate bunurile;
— achiziția intracomunitară de bunuri – locul de impozitare este locul unde partea care
achiziționează bunuri le recepționează, adică țara din UE în care bunurile sunt în final
localizate după transportul dintr-o altă țară din UE;
— importurile de bunuri în UE din țări din afara UE sunt în general impozitate în țara
din UE în care acestea ajung;
— prestarea de servicii – locul de impozitare este locul unde sunt prestate serviciile.
Acesta depinde nu numai de natura serviciului prestat, ci și de statutul clientului care
este beneficiarul serviciului. Pentru a se asigura că serviciul este impozitat în locul în
care este de fapt consumat, există câteva excepții de la aceste reguli generale, după
cum urmează;
— servicii în legătură cu bunuri imobile (bunuri imobiliare);
— transportul de pasageri;
— activități legate de cultură, sport, educație și divertisment;
— servicii de restaurant.
TVA devine exigibilă în funcție de natura operațiunii, de exemplu atunci când sunt livrate
bunurile sau când sunt prestate serviciile. Faptul generator al unei achiziții (cumpărări)
intracomunitare are loc, în general, atunci când se achiziționează bunurile, adică atunci când o
livrare de bunuri similare în țara de achiziție din UE ar fi considerată ca fiind încheiată. În cazul
importurilor în UE, faptul generator are loc atunci când bunurile sunt aduse într-o țară din UE.
În cazul livrării de bunuri, al prestării de servicii și al achiziției intracomunitare de
bunuri, baza de impozitare cuprinde toate plățile către furnizor în schimbul furnizării
produsului. În cazul în care bunurile sunt importate, baza de impozitare este valoarea acestora
din vamă.
Taxele, impozitele și alte impuneri sunt incluse în baza de impozitare, dar TVA propriu-
zisă, reducerile de preț și rabaturile acordate clientului sunt excluse.
Cota standard de TVA care se aplică de toate țările UE pentru livrarea de bunuri și
prestarea de servicii nu este mai mică de 15 %. Țările UE pot aplica una sau două cote reduse, a
căror valoare nu este mai mică de 5 %, pentru livrarea de bunuri specifice sau prestarea de

11
servicii specifice enumerate în Anexa a III a Directivei. De asemenea, în anumite condiții se
aplică câteva prevederi care sunt derogări de la aceste reguli (cote mai reduse, cote reduse pentru
alte bunuri sau servicii etc.).
Directiva prevede scutiri de TVA.Majoritatea dintre acestea sunt scutiri fără dreptul de
deducere, de exemplu servicii financiare și de asigurări, servicii de asistență medicală sau
socială.Cu toate acestea, există și scutiri cu dreptul de deducere, de exemplu livrarea
intracomunitară de bunuri sau exporturile de bunuri către o țară din afara UE. Anumite scutiri
sunt obligatorii pentru țările membre, în timp ce altele sunt opționale.
O persoană impozabilă are dreptul de deducere a valorii TVA plătite pentru achiziția de
bunuri sau servicii în țara din UE în care se efectuează aceste operațiuni. Această TVA aferentă
intrărilor se poate deduce din TVA plătibilă pentru operațiuni taxabile, de exemplu livrări interne
de bunuri sau prestări interne de servicii. În general, nu există niciun drept de deducere în cazul
unei activități economice scutite sau în cazul în care persoana impozabilă se încadrează într-un
regim special.În anumite cazuri, deducerile pot fi limitate sau ajustate.
Directiva prevede obligațiile persoanelor impozabile și ale anumitor persoane
neimpozabile. În general, TVA este plătibilă de orice persoană impozabilă care efectuează o
livrare impozabilă de bunuri sau o prestare impozabilă de servicii. Excepțiile includ operațiunile
specifice, în cazul cărora clientul plătește TVA, de exemplu livrările de gaze naturale, și
operațiunile în cazul cărora țara din UE poate alege să desemneze clientul pentru plata TVA, la
anumite livrări cu risc de fraudă, precum certificatele de emisii (până la 31 decembrie 2018).
Directiva prevede derogări pentru țările UE de la regulile standard privind TVA, de
exemplu pentru prevenirea anumitor tipuri de evaziuni fiscale. De asemenea, există regimuri
speciale de TVA menite să reducă birocrația, de exemplu pentru întreprinderi mici și pentru
fermieri.

12
ARMONIZAREA FISCALĂ

La nivelul Uniunii Europene armonizarea fiscală a urmărit ca sistemele fiscale naţionale ale
statelor membre, să nu aducă atingere celor patru libertăţi înscrise în Tratatul de constituire a Uniunii
Europene, în condiţiile în care guvernele naţionale şi nu Uniunea Europeană sunt cele care decid asupra
impozitelor pe care trebuie să le plătească cetăţenii lor.

Modificările TVA la nivelul Uniunii Europene în perioada de criză

Unul dintre domeniile în care s-a resimțit criza financiară a fost impozitarea consumului.
Trendul crescător a început încă din anul 2009. Rata implicită a impozitării, ale cărei date sunt cele mai
semnificative pentru a arăta povara fiscală , arată că impozitarea consumului, în majoritatea ţărilor
Uniunii, este pe un trend crescător încă din 2001 (vezi graficul 1). Media aritmetică a UE – 25 a crescut
de atunci în medie cu 1,5 % şi cu 0,5 % în anul 2005. Trendul este şi mai vizibil în micile state membre,
care au ridicat nivelul impozitării, în ultimii ani, la nivelul minim al UE. Marile state membre
înregistrează uşoare scăderi ale impozitelor pe consum, mai puţin Germania, unde TVA a crescut cu 3 %
în anul 2007. Trendul de creştere este general, comparativ cu anul de bază 1995, scăderi înregistrându-se
doar în 10 ţări. Din anul 2 0 0 1 , acesta a fost şi mai g eneral, d oar în 7 state membre înregistrându-se
reduceri, cea mai semnificativă în Grecia, cu -2,5 %, urmată de alte state cu reduceri mai modeste, de
până în 1 %, precum Lituania, Germania, Italia, Marea Britanie şi Austria. Bulgaria, Cipru şi România au
înregistrat creşteri însemnate, de peste 5 % în perioada 2001 – 2005, ceea ce demonstrează ideea că în
NSM s-au înregistrat cele mai semnificative creşteri.

13
Bibliografie

1. www.lege5.ro
2. http://eur-lex.europa.eu/
3. http://www.upm.ro/ldmd/LDMD-01/Hst/Hst%2001%2041.pdf

14