1.2.

Funcţiile finanţelor

A. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice

În privinţa modului de manifestare a funcţiei de repartiţie, de cele mai multe ori, aceasta
este prezentată, şi pe bună dreptate, ca o funcţie unitară. Această unitate decurge din
interacţiunea celor două laturi ale sale şi anume: latura de mobilizare a resurselor băneşti în
vederea alimentării fondurilor de natură financiară şi latura repartizării acestor fonduri în
vederea cheltuirii lor pentru realizarea acţiunilor publice şi a afacerilor private.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cunoaşte două faze distincte, însă organic legate
între ele: constituirea fondurilor şi distribuirea acestora1.
Prima fază constă în formarea fondurilor de resurse financiare publice. La constituirea
acestora participă:
 întreprinderile, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social şi de forma
juridică, de organizare a acestora;
 instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;
 populaţia;
 persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.
Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare îmbracă forme
diferite şi anume: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, amenzi, penalităţi,
vărsăminte din veniturile instituţiilor şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte
bunuri proprietate de stat; venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a bunurilor
fără stăpân; împrumuturi de stat primite de la persoane juridice şi fizice; rambursări ale
împrumuturilor de stat acordate; dobânzi aferente împrumuturilor acordate; donaţii, ajutoare şi
alte transferuri primite; alte venituri.
Resursele care alimentează fondurile publice, în majoritatea lor covârşitoare îşi au
izvorul în produsul intern brut şi într-o mai mică măsură în avuţia naţională sau în transferuri
primite din străinătate. Aceste resurse provin din toate ramurile economiei naţionale, însă în
proporţii diferite, în funcţie de gradul de dezvoltare a acestora.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în distribuirea
fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari - persoane juridice şi fizice. Repartiţia
propriu-zisă este precedată de inventarierea nevoilor sociale existente în anul (perioada) de
referinţă, cuantificarea acestora în expresie bănească şi ierarhizarea lor în funcţie de acuitatea
şi importanţa pe care o prezintă, unele în raport cu celelalte. Cum nevoile sociale, care exprimă
cererea de resurse financiare de la fondurile publice, întrec cu mult resursele posibile de
procurat pe plan naţional, adică oferta de resurse financiare, este necesar ca autorităţile publice
competente să trieze cererile formulare de organele centrale şi locale abilitate şi să stabilească
opţiunile lor în funcţie de anumite criterii.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt, dimensionarea volumului
cheltuielilor publice pe destinaţii, şi anume pentru: a) învăţământ, sănătate, cultură; b) asigurări
sociale şi protecţie socială; c) gospodărie comunală şi locuinţe; d) apărare naţională; e) ordine
publică; f) acţiuni economice; g) alte acţiuni; h) datorie publică. În cadrul fiecărei destinaţii,
resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni.

1
Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe
publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000
 Prin urmare, constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare constituie
un proces unitar şi neîntrerupt care se realizează cu ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor şi
joacă un rol important în înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.
Distribuirea şi redistribuirea produsului intern brut, mijlocite de finanţe, se înfăptuiesc
în cadrul aceleiaşi forme de proprietate (prelevări de resurse de la unităţi de stat la fondurile
publice şi, respectiv, transferuri de resurse de la aceste fonduri la unităţi de stat) sau cu
schimbarea formei de proprietate (prelevări de resurse de la unităţi economice private) ori mixte
şi de la populaţie la fondurile publice, şi, respectiv, transferuri de resurse de la aceste fonduri
către beneficiari din alte sectoare sociale şi populaţie.
Cele arătate până aici se referă la redistribuirea, cu ajutorul finanţelor, a produsului
intern brut pe plan intern. Deosebit de aceasta, adesea se produce o redistribuire a resurselor
financiare pe plan internaţional. Este vorba de:
primirea de împrumuturi externe care, pe de o parte, completează resursele financiare
publice ale ţării considerate, iar pe de alta, antrenează cheltuieli publice cu rambursarea
ratelor scadente şi plata dobânzilor şi comisioanelor aferente;
acordarea de împrumuturi externe care, pe de o parte, antrenează plăţi din resursele
financiare publice ale ţării considerate, iar pe de alta, generează încasări de resurse la
rambursarea de către debitori a ratelor scadente şi la plata dobânzilor aferente;
achitarea cotizaţiilor şi a contribuţiilor datorate organismelor internaţionale de către stat
sau de alte entităţi de drept public;
primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, pentru înlăturarea
consecinţelor grave provocate de calamităţi naturale, accidente, războaie, revoluţii etc.
Redistribuirile de resurse financiare care au loc între state se efectuează în baza unor
acorduri şi convenţii bi şi/sau multilaterale ori a unor decizii unilaterale, în condiţii de
rambursabilitate sau cu titlu definitiv cu sau fără contraprestaţie directă.

B. Funcţia de control a finanţelor publice

Finanţele publice se manifestă şi ca mijlocitor al exercitării controlului prin bani asupra
diverselor aspecte ale vieţii economico-sociale. Or, capacitatea finanţelor publice de a mijloci
efectuarea controlului financiar asupra modului de înfăptuire şi rezultatelor obţinute în diferitele
activităţi economice şi sociale exprimă esenţa funcţiei de control ce revine acestora.
În acest context, finanţele publice au şi menirea de a mijloci exercitarea controlului
bănesc asupra unor domenii ale activităţii economice şi sociale îndeplinind funcţia de
control.
Recunoaşterea funcţiei de control a finanţelor publice are suport obiectiv în faptul că
manifestarea fenomenelor financiare creează cadrul necesar pentru executarea controlului
financiar. Prin comparaţie, munca de control financiar efectuată de către anumite persoane care
îndeplinesc, în cadrul juridic creat, funcţii administrative ce conferă atribuţiuni de controlori
financiari imprimă acestui control şi o componentă subiectivă. Latura obiectivă a controlului
prin finanţele publice rezidă în faptul că acesta se poate executa de către persoane numite să
presteze o asemenea muncă de control acolo unde, în prim plan, se derulează procese şi relaţii
financiare în care sunt implicate direct sau indirect autorităţi sau entităţi publice, respectiv
resurse publice.
Exercitarea controlului prin finanţele publice presupune deci în plan obiectiv existenţa,
ca suport al său, a relaţiilor financiare publice, inclusiv derularea unor activităţi bazate pe
folosirea banilor cu impact asupra formării şi utilizării resurselor băneşti publice, presupunând
în mod implicit manifestarea funcţiei de repartiţie cu cele două faze ale sale. În mod firesc
controlul financiar considerat ca expresie a îndeplinirii acestei funcţii de control, se grefează pe
operaţiunile şi relaţiile băneşti referitoare la constituirea şi distribuirea fondurilor financiare
publice.
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de
resurse financiare publice constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Aceasta este
interesată în: asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale; dirijarea
resurselor respective cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite de autorităţile abilitate;
utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficientă economică, eficacitate socială şi
de altă natură; armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă la
dimensionarea resurselor financiare puse la dispoziţia statului şi, respectiv, a colectivităţilor
locale şi la orientarea acestora către diferite destinaţii2.
Faptul că fondurile de resurse financiare publice materializează bună parte din produsul
intern brut constituie un argument în plus ce pledează pentru organizarea unui control riguros
asupra modului de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor de resurse financiare publice,
asupra păstrării integrităţii şi a bunei gospodăriri a bunurilor proprietate de stat, asupra încasării
integrale şi la timp a creanţelor statului şi a onorării plăţilor datorate de acesta terţilor.
În ţara noastră organelor specializate de control le revine sarcina de a verifica
integritatea avutului public, eficienţa folosirii fondurilor de producţie şi de circulaţie aflate la
dispoziţia unităţilor economice cu capital de stat, legalitatea, necesitatea şi oportunitatea
cheltuielilor efectuate de instituţiile publice, respectarea obligaţiilor contractuale, a obligaţiilor
faţă de buget, de creditori, de furnizori etc.
Controlul financiar constituie o manifestare a funcţiei de control a finanţelor publice.
Această din urmă funcţie se referă la modul de constituire a fondurilor în economie, la
repartizarea acestora pe beneficiari şi la eficienţa (eficacitatea) cu care unităţile economice cu
capital de stat şi instituţiile publice utilizează resursele de care dispun, indiferent dacă acestea
sunt proprii sau împrumutate.
În ţara noastră, controlul financiar se exercită de: organe ale Curţii de Conturi, ale
Ministerului Finanţelor, organe specializate ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor
de stat şi instituţiilor publice; direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi ale controlului
financiar, garda financiară. Atribuţii de control în domeniul finanţelor au şi parlamentul şi
guvernul ţării, precum şi alte organe.
În raport cu apartenenţa organelor şi instituţiilor care exercită controlul distingem 3:
1) controlul din exterior, exercitat de către organele şi instituţiile statului, inclusiv cele
specializate, iar în cadrul lui avem:
a) controlul financiar al parlamentului efectuat, în principal, asupra bugetului de stat de către
comisiile specializate ale camerelor şi de către parlament în ansamblul lui cu prilejul
analizei, dezbaterii şi aprobării solicitărilor prealabile şi a proiectului bugetului de stat, a
verificărilor pe parcursul execuţiei, a analizei şi aprobării contului de încheiere a
exerciţiului bugetar.
Parlamentul exercită controlul său bugetar şi prin organul său specializat: Curtea de
Conturi şi unităţile sale teritoriale, care verifică gestiunile la toate persoanele publice şi
desfăşoară activitate jurisdicţională.
b) controlul financiar al executivului exercitat mai ales de către Ministerul Finanţelor
(Direcţia generală a controlului financiar de stat, Garda Financiară militarizată) şi
unităţile sale teritoriale (Direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului
financiar de stat la nivelul judeţelor, administraţiile financiare de la nivelul
municipiilor şi circumscripţiilor financiare la nivelul oraşelor).
c) controlul financiar exercitat de către ministere, instituţii centrale şi consiliile locale

2
Bistriceanu, Gh.D., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1995.
3
Tulai, C., Finanţe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca , 2007, p. 23
 asupra unităţilor din subordine;
d) controlul exercitat de către bănci la clienţii lor.
2) controlul din interiorul unităţii (controlul propriu sau autocontrolul) care cuprinde la
rândul lui:
a) controlul financiar preventiv exercitat de către şeful compartimentului financiar-
contabil, contabilul şef sau o altă persoană împuternicită. El este un control prealabil, având ca
obiectiv principal prevenirea unor neajunsuri prin verificarea legalităţii, oportunităţii şi
economicităţii tuturor operaţiunilor din care derivă drepturi sau obligaţii patrimoniale. Viza de
control financiar preventiv se dă numai după verificarea documentelor prezentate cu avizarea
prealabilă sau consultarea, atunci când se consideră necesar, a juristului unităţii.
b) controlul financiar (auditul) intern al gestiunilor proprii şi cel exercitat de către
organele CFI din unitatea ierarhic superioară, fiind un control gestionar de fond, cu caracter
ulterior, urmărind respectarea legilor şi normelor legale privind gospodărirea patrimoniului
public.
Din punct de vedere al momentului în care se efectuează controlul financiar poate fi:
1) control financiar preventiv;
2) control financiar concomitent;
3) control financiar ulterior sau postoperativ.
Din punct de vedere al gradului de cuprindere:
1) control prin sondaj sau complet;
2) control tematic sau complex;
3) control parţial sau total.
După baza de referinţă:
1) controlul conceperii strategiilor şi programelor firmei;
2) controlul execuţiei strategiilor şi programelor firmei.
După obiectivele finale urmărite:
1) analiza diagnostic;
2) controlul de gestiune.
După modul de execuţie:
1) control direct;
2) control indirect;
3) încrucişat.
Metodele de control sunt de asemenea diferite:
1) cercetări prin anchete şi discuţii;
2) verificări documentare;
3) controlul faptic;
4) analizele complexe economico-financiare.
Îndeplinirea funcţiei de control ce revine finanţelor publice vizează obiective dintre care se
pot distinge4:
asigurarea oportunităţii şi legalităţii operaţiunilor financiare care afectează
patrimoniul public;
administrarea eficientă a resurselor publice;
determinarea judicioasă a nevoilor de resurse şi asigurarea constituirii şi cheltuirii
raţionale a fondurilor băneşti publice etc.
În mod deosebit, prin controlul financiar trebuie să se identifice fenomenele care
determină dereglări ale fluxurilor financiare de alimentare, alocare şi utilizare a resurselor
publice, să se stabilească responsabilităţile celor implicaţi şi posibilităţile de îmbunătăţire a
acestora.

4
Filip, Gh., Finanţe publice, Editura Junimea, 2010, pp.45-47
 Indiferent de organul care îl exercită, forma pe care o îmbracă şi metodele care se
folosesc importantă este eficacitatea controlului, contribuţia sa la respectarea legalităţii şi
a disciplinei financiare, la buna gospodărire a banului public.
Gravele disfuncţionalităţi din economie, blocajul financiar înlănţuit şi de durată,
volumul îngrijorător al arieratelor, amploarea actelor de evaziune fiscală sunt tot atâtea dovezi
ale slabei eficacităţi a controlului în general şi a celui financiar în special, cu toate că există
nenumărate organe şi instituţii specializate dar şi grave şi deranjante paralelisme în activitatea
acestora5.

C. Funcţia finanţelor publice de reglare/stabilizare a economiei

Existenţa unei asemenea funcţii a finanţelor publice se înscrie în contextul asumării de
către stat şi, în genere, de organismele publice a unui rol activ în economie,
 fie prin implicare directă în acţiuni economice,
 fie în mod indirect, prin influenţarea activităţilor economice private.
In ambele ipostaze, însă, această funcţie conturează manifestarea finanţelor publice ca
mijloc de influenţare asupra vieţii economice şi sociale şi, mai ales, a economiei, în
concordanţă cu obiectivele de politică generală promovate de autorităţi publice. Prin
îndeplinirea acesteia, finanţele publice pot mijloci contracararea unor fenomene cu caracter
destabilizator (recesiunea, criza etc), pentru procesele economice şi sociale, pe de o parte,
respectiv stimularea evoluţiei pozitive a acestor procese, pe de altă parte.

Funcţia finanţelor publice de reglare/stabilizare a economiei exprimă capacitatea

acestora de a mijloci reglarea diverselor procese economice, mai ales, prin stimularea unora
sau inhibarea altora, pentru stabilizarea şi asigurarea evoluţiei sale ascendente.

Înfăptuirea acţiunii reglatoare/stabilizatoare a finanţelor publice asupra activităţilor

economice şi sociale poate fi sintetizată sub următoarele aspecte principale:
 reglarea/stabilizarea anticiclică;
 stimularea expansiunii (creşterii) economice;
 modernizarea, restructurarea şi adaptarea economiei la cerinţele pieţei interne şi
externe.
Sub primul aspect, manifestarea acestei funcţii constă în utilizarea tehnicilor şi
instrumentelor financiare publice ca mijloace pentru contracararea crizei economice ca
fenomen real sau posibil a se produce, şi a şomajului care o însoţeşte, urmărind asigurarea unei
anumite stabilizări a activităţii de producţiei şi a ocupării forţei de muncă, respectiv atenuarea
oscilaţiilor ciclice, determinate de alternarea perioadelor de prosperitate cu cele de declin
economic. Ea presupune facilităţi sau restricţii financiare menite să favorizeze evitarea
sincopelor majore.
Sub al doilea aspect, acţiunea exercitată prin finanţele publice presupune folosirea
tehnicilor şi instrumentelor financiare ca factori propulsori ai activităţilor economice, prin
stimularea investiţiilor şi impulsionarea ritmului de creştere a producţiei asigurând, nu numai
relansarea economiei sau combaterea tendinţelor de încetinire a ritmului creşterii, ci şi o
expansiune a acesteia.
Sub cel de al treilea aspect menţionat, se are în vedere implicarea finanţelor publice
prin tehnici şi instrumente specifice pentru realizarea proceselor de modernizare şi
restructurare a economiilor naţionale, fie susţinând eforturile agenţilor economici privaţi sau
dezvoltând direct în cadrul sectorului public, anumite segmente, ramuri sau subramuri

5
Tulai, C., Finanţe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca , 2007, p. 24
economice, fie restricţionând alta şi asigurând adaptarea la evoluţia cererii pe pieţele interne şi
externe.
Impactul reglator al finanţelor publice, bazat pe interacţiunea proceselor materiale cu
cele financiare, îşi găseşte reflectarea în variabile economice şi financiare ale căror dimensiuni
condiţionează atingerea obiectivelor urmărite, iar principalele instrumente folosite în acest scop
sunt impozitele, cheltuielile publice, bugetul public.
Aşa, de pildă, ca premise obiective ale reglării economiei prin finanţele publice trebuie
considerate interrelaţiile dependente venitului total, compus din venit disponibil şi impozit
pe de o parte, cu mărimea consumului (cheltuielilor) total, structurat în consum personal şi
investiţii, pe de altă parte, conform relaţiilor următoare:
Vt = Vd + T (2.1.);
Ct = Cp + I (2.2.).
în care: Vt = venit total; Vd = venit disponibil; T = impozite, taxe, contribuţii; Ct = consum total;
Cp = consum personal; I = investiţii.

Din egalizarea celor două relaţii, sub forma Vt = Ct, decurge şi corelarea variabilelor
structurale, care implică manifestarea unor interacţiuni specifice, atât între cele două relaţii, cât
şi între variabile cuprinse în cadrul acestora. Între acestea apare evidentă condiţionarea indirectă
dintre variabilele de tipul impozitului şi investiţiilor în sensul că modificarea mărimii celei
dintâi favorizează modificarea în sens invers a celei din urmă.

În consecinţă, reglarea economiei prin impozite presupune adaptarea

dimensiunii impozitului faţă de venitul total cu impactul său asupra venitului
disponibil şi prin acesta asupra volumului investiţiilor.

Astfel, în cazul în care se înregistrează o tendinţă de stagnare sau recesiune, relansarea

economiei este posibilă prin diminuarea proporţiei impozitelor, care va antrena creşterea
venitului disponibil, din care o bună parte poate deveni sursă de finanţare pentru investiţii.
Această redimensionare a mărimii impozitelor devine o premisă a creşterii investiţiilor şi
capacităţilor de producţie, inclusiv a creării unui număr mare de locuri de muncă şi a reducerii
semnificative a şomajului. O asemenea intervenţie prin mijloace financiare este specifică
situaţiei când se manifestă un declin al activităţilor economice, însoţit de restrângerea
investiţiilor private şi creşterea numărului şomerilor în totalul populaţiei active.
Dimpotrivă, admiţând că se constată un ritm prea accelerat al producţiei (căruia îi
corespunde un număr redus de şomeri), care ameninţă cu supraîncălzirea economiei şi crearea
premiselor pentru intrarea acesteia în declin, devine posibilă intervenţia reglatoare în sens
invers prin mărirea impozitelor, diminuarea veniturilor disponibile, a investiţiilor private şi a
producţiei şi temperând astfel ritmul prea înalt de creştere economică.
Similar, dar adaptată conţinutului proceselor specifice, are loc şi intervenţia reglatoare
prin cheltuielile publice, considerată o variabilă financiară cu impact asupra mărimii
consumului total, al cererii agregate şi prin aceasta asupra ofertei. Ea se concretizează prin
adaptări ale dimensiunii şi structurii acestora, în funcţie de cerinţele asigurării unei evoluţii
continuu ascendente a economiei. Producerea impactului reglator decurge din faptul că o
creştere a cheltuielilor bugetare, semnificând o sporire a cererii de consum final şi a investiţiilor
publice, poate antrena o creştere a investiţiilor,a producţiei şi deci a economiei în perioadele
când se înregistrează scăderi de proporţii mai mari ale acesteia. Spre deosebire, opţiunea pentru
reducerea cheltuielilor publice are ca efect încetinirea ritmului activităţilor economice şi,
implicit, atenuarea oscilaţiei ciclice de sens invers.
 În acelaşi context, se înscrie şi acţiunea reglatoare promovată prin finanţele publice,
implicând folosirea bugetului public, în sensul acceptării deficitului bugetar şi finanţării
sale din resurse extraordinare, pentru impulsionarea economiei în fazele de declin.
1.3. Rolul finanţelor publice

Extensia intervenţiei statului şi a rolului finanţelor publice în viaţa economică şi socială

s-a concretizat, pe plan analitic, prin dezvoltarea studiilor relative la principalele aspecte
economice şi sociale ale cheltuielilor şi încasărilor administraţiilor publice. Prin aceste studii,
care constituie economia finanţelor publice, unii autori încearcă să justifice, să explice sau să
constate acelaşi principiu sau amploarea acestor intervenţii.
Indiferent de concepţiile care s-au exprimat, de locul şi timpul în care ele s-au
manifestat, putem spune că rolul finanţelor publice se manifestă, în principal, în două direcţii
şi anume6:
 în redistribuirea produsului intern brut (P.I.B.);
 în intervenţia statului pentru reglarea vieţii economico-sociale.
Redistribuirea P.I.B. se concretizează în faptul că statul, pe seama veniturilor sale
băneşti, sprijină unii agenţi economici, creează o piaţă de stat pentru desfacerea produselor
agenţilor economici, dezvoltă forme noi de cooperare cum ar fi societăţile mixte cu capital de
stat şi privat etc. Destinaţiile primite de fondurile băneşti ale statului facilitează influenţarea
procesului reproducţiei sociale.
În ceea ce priveşte intervenţia statului pentru reglarea vieţii economico-sociale cu
ajutorul unor măsuri de natură financiară menţionăm că baza de pornire în susţinerea acestei
concepţii a constituit-o teoria keynesistă. Dintre instrumentele financiare care pot fi folosite de
către stat în intervenţia sa în viaţa social-economică fac parte: cheltuielile publice, impozitele,
împrumuturile ş.a.
Rolul finanţelor publice derivă din funcţiile acestora şi se manifestă în plan financiar,
economic şi psiho-social7.
a) Rolul financiar derivă din faptul că mecanismul finanţelor publice constituie
modalitatea principală de atragere a resurselor financiare ale statului, necesare realizării unor
obiective de interes general (acoperirea cheltuielilor ocazionate de funcţionarea sectorului
public), dar şi mijloc prin care se redistribuie veniturile şi averile între membrii societăţii.
Aplicarea unui tratament fiscal diferenţiat de la un contribuabil la altul, şi acordarea
unor transferuri financiare, contribuie la transpunerea în practică a principiilor de echitate
fiscală şi de justiţie socială.
Ca urmare a tendinţei mondiale de expansiune economică, când resursele financiare la
dispoziţia autorităţilor publice cunosc o creştere permanentă, acest rol al finanţelor publice
dobândeşte o importanţă din ce în ce mai mare.
b) Rolul economic se evidenţiază în condiţiile în care finanţele publice, prin cele două
etape ale funcţiei fiscale, reprezintă un important instrument de politică economică folosit de
către autorităţile publice în vederea influenţării fenomenelor şi proceselor economice,
corectării ciclurilor economice şi înlăturării dezechilibrelor economice.
Autorităţile publice apelează frecvent pentru atingerea acestor deziderate:
 pe de o parte, la diferite procedee de impunere (folosirea unor cote de impozitare
proporţionale, progresive, regresive sau degresive), la practicarea sau retragerea unor
facilităţi fiscale, precum şi la extinderea sau restrângerea bazei de impozitare,

6
Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p. 19
7
Mutaşcu, I., M., Finanţe publice, Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 83
  iar pe de altă parte, la acordarea de transferuri financiare unor categorii socio-economice
bine definite.
Toate aceste aranjamente ale statului aplicate în corelaţie cu politicile monetare,
valutare şi de credit ale băncii centrale, permit realizarea unei dezvoltări economice şi sociale
echilibrate.
c) Rolul psiho-social rezidă, pe de o parte, din orientarea şi modelarea
comportamentelor indivizilor în prezenţa prelevărilor fiscale şi a transferurilor financiare, iar
pe de altă parte, din necesitatea asigurării de către autorităţile publice a unor programe de
protecţie socială, în vederea sprijinirii categoriilor sociale defavorizate (pensionari, şomeri,
persoane cu handicap, etc).
Manifestarea rolului financiar, economic şi psiho-social al finanţelor publice, aşa cum
bine aprecia academicianul român Iulian Văcărel, determină o „modificare a raporturilor
sociale, care influenţează procesul reproducţiei sociale, potenţialul economic al întreprinderilor,
veniturile şi averile cetăţenilor, nivelul de trai al populaţiei, calitatea vieţii în general”8.

2.3. Sistemul de instituţii sau structuri organizaţionale publice cu

atribuţiuni financiare

La soluţionarea problemelor financiare participă o multitudine de organe, care fac parte

din sistemul democraţiei reprezentative, din autoritatea administrativă sau constituie organe
specializate ale puterii executive ori compartimente financiare în întreprinderi şi instituţii, după
caz. Prin prisma cadrului organizatoric-funcţional, sistemul financiar public este conceput ca
expresie a totalităţii instituţiilor, organismelor sau structurilor politico-administrative implicate
în organizarea şi derularea activităţilor financiare (considerate la scară naţională), între care
există, în mod necesar, anumite raporturi de interdependenţă, caracteristice funcţionării lor ca
un sistem.
Din acest unghi de abordare, se pot distinge două categorii de instituţii sau structuri
funcţionale implicate în întreaga activitate fmanciar-bancară (publică şi privată). Dintre acestea,
unele îndeplinesc atribuţiuni diverse (politice, administrative etc), acţionând şi
în plan financiar ca structuri nespecializate,
iar altele care acţionează numai în sfera finanţelor, fiind constituite ca structuri
specializate şi denumite, adesea, aparat fînanciar-bancar. Cele două categorii pot
fi considerate şi ca două componente ale unui sistem format din instituţii
(structuri) financiare, iar în măsura în care aparţin sectorului public, structurile
respective funcţionează ca un (sub)sistem financiar public.
În accepţiunea din urmă, din prima componentă, a structurilor nespecializate, fac parte,
în prim plan, organele democraţiei reprezentative ale puterii de stat centrale sau a celei locale,
care, în condiţiile actuale din România, sunt reprezentate de: Parlament, Consilii judeţene,
Consilii locale (municipale, orăşeneşti şi comunale). De asemenea.în aceiaşi componentă se
încadrează şi organele administraţiei publice centrale şi locale, care, în general, se concretizează
prin: Guvern, ministere (profilate pe alte domenii decât cel al finanţelor), alte organe ale
administraţiei publice între care şi prefecturile, primăriile etc.
Din cea de a doua componentă a sistemului, formată din instituţii sau structuri financiare
specializate fac parte, în mod obişnuit, Ministerul Finanţelor, Banca centrală (de emisiune),
băncile comerciale sau societăţile de asigurări şi reasigurări cu capital de stat etc, direcţii şi
administraţii locale ale finanţelor publice, compartimente financiare din structurile entităţilor
publice centrale şi locale, inclusiv din întreprinderi cu capital de stat.

8
Văcărel I., Anghelache, G., Bistriceanu G., Moşteanu T., Bercea F., Bodnar M, Georgescu F., Finanţe publice, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag.75
 În raport cu atribuţiile financiare ce le revin prin lege, toate instituţiile sau structurile
funcţionale din sectorul public implicate în activităţi cu caracter financiar participă direct sau
indirect la procesele ce concretizează funcţionarea sistemului financiar public şi a celui
financiar-monetar, în ansamblu. Dar, este de admis că între cele mai reprezentative instituţii de
acest tip pot fi considerate Parlamentul şi Guvernul (din prima componentă), respectiv
Ministerul Finanţelor, Curtea de Conturi, Banca Naţională şi băncile comerciale cu capital de
stat (din cea de a doua componentă).

PARLAMENTUL Parlamentul, ca autoritate legislativă, adoptă legi referitoare la

problematica financiar-monetară a ţării. În acest sens, o importanţă
deosebită prezintă conţinutul legilor privind finanţele publice, inclusiv
bugetul de stat, impozitele şi taxele suportate de persoane fizice şi
juridice, asigurările sociale de stat, organizarea şi funcţionarea băncilor,
a Guvernului, a ministerelor, a Curţii de Conturi şi a altor instituţii publice
etc.
GUVERNUL Guvernul, ca autoritate executivă centrală, asigură promovarea politicii
financiare a statului, în conformitate cu reglementările şi programul de
guvernare acceptat de Parlament, purtând răspunderea directă pentru
elaborarea şi prezentarea anuală spre adoptare a proiectelor bugetului de
stat, bugetului asigurărilor sociale de stat etc., inclusiv a propunerilor
privind eventuale rectificări, dar şi realizarea prevederilor bugetare cu
întocmirea conturilor generale anuale de execuţie a bugetului, ce se supun
aprobării Parlamentului.
MINISTERUL Ministerul Finanţelor Publice, în calitatea de principal organ financiar
FINANŢELOR specializat, coordonează întreaga activitate financiară, fiind implicat în
PUBLICE elaborarea şi aplicarea, sub aspect financiar, a strategiilor şi programelor
de guvernare, asigurând administrarea generală a activităţii financiare a
statului, inclusiv prin prisma folosirii pârghiilor financiare pentru
influenţarea evoluţiei proceselor economice şi sociale.
CURTEA DE Curtea de Conturi funcţionează ca organ suprem de control financiar şi
CONTURI de jurisdicţie în activitatea financiară publică, fiind subordonată direct
Parlamentului ţării şi îndeplineşte atribuţiuni specifice de control asupra
activităţilor financiar publice, în plan teritorial, prin Camerele de Conturi
BANCA Banca Naţională a României, ca bancă centrală, joacă un rol major în
NAŢIONALĂ A funcţionarea sistemului financiar public, având ca obiectiv fundamental
ROMÂNIEI asigurarea echilibrului monetar şi menţinerea puterii de cumpărare,
respectiv a stabilităţii monedei naţionale. ea îndeplineşte şi alte
atribuţiuni în relaţiile cu statul, inclusiv cu Trezoreria publică şi îl poate
reprezenta pe acesta la tratative sau negocieri externe referitoare la
probleme financiare, valutare, de credit şi de plăţi, inclusiv la cele privind
autorizarea şi supravegherea bancară.

Alături de instituţiile la care ne-am referit, în derularea activităţii financiare publice sunt
implicate şi celelalte structuri organizatoric-funcţionale, reprezentând componente ale
sistemului de instituţii financiare publice, de nivel macro, mediu sau micro. Între acestea, în
cazul României, se pot menţiona:
 Agenţia naţională de administrare fiscală,
 Comisia naţională a valorilor mobiliare,
 Bursa de valori,
 direcţiile judeţene ale finanţelor publice, administraţiile (locale) ale finanţelor
 publice, compartimentele financiare ale entităţilor publice operative etc, care
desfăşoară activităţi financiare de interes public, cu impact puternic asupra
funcţionalităţii întregului sistem financiar public.

3.1. Conţinutul cheltuielilor publice

Cheltuiala publică apare în literatură drept „etapa următoare constituirii fondurilor

publice şi se referă la distribuirea acestor resurse băneşti către diferite obiective sociale sau
economice”9 şi exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între
stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării
resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia10.
Cheltuielile publice reprezintă consumurile de resurse financiare
efectuate de autorităţile publice, potrivit opţiunilor politice ale forţelor
aflate la putere, în vederea furnizării de bunuri publice, acordării de
transferuri financiare unor categorii socio-economice definite şi asigurării
stabilităţii macroeconomice11.

Din definiţia prezentată se pot desprinde câteva trăsături esenţiale ale cheltuielilor
12
publice :
 reprezintă un consum final sau un avans de PIB;
 aparţin sectorului public;
 asigură funcţionarea autorităţilor publice în vederea exercitării de către acestea a
funcţiilor de alocare, de distribuţie şi de stabilizare;
 volumul şi finalitatea consumului de resurse financiare publice sunt statuate prin
lege;
 exprimă optica şi doctrina politică a forţelor politice aflate la putere;
 nivelul şi structura acestora depind de o multitudine de factori.
Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat din resurse mobilizate pe
diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea
diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale,
întreţinerea armatei şi a întregii activităţi desfăşurate în domeniul militar, acţiuni economice
etc.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu destinaţia lor.
Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut, reprezentând
valoarea plăţilor pe care le efectuează instituţiile publice în formele specifice ale cheltuielilor
curente, iar alte cheltuieli publice exprimă o avansare de produs intern brut, reprezentând
participarea statului la finanţarea formării brute de capital atât în sfera producţiei materiale, cât
şi în sfera nematerială.
În prezent, cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Unele se manifestă direct,
prin finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru a putea funcţiona. Altele influenţează
direct mediul economic şi social şi constituie astfel instrumente ale unei politici de transformare
a mediului respectiv pentru a-l ameliora. Fiind folosite ca instrumente de intervenţie,
cheltuielile publice trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci

9
Marinescu, P., Managementul instituţiilor publice, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2003, p. 291
10
Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe
publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 200, p. 147
11
Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 86
12
Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 86
şi din punctul de vedere al influenţei pe care o pot avea asupra procesului general al repartiţiei
sociale.
Cheltuielile publice înglobează: cheltuielile publice efectuate de administraţiile
publice centrale de stat, din fondurile bugetare şi extrabugetare. La statele cu structură federală
se iau în considerare şi cheltuielile autorităţilor publice ale statelor, ale provinciilor şi regiunilor
membre ale federaţiei; cheltuielile colectivităţilor locale (ale unităţilor administrativ-
teritoriale); cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat; cheltuielile
organismelor (administraţiilor) internaţionale finanţate din resursele publice prelevate de la
membrii acestora.
Cheltuielile publice totale se obţin prin însumarea cheltuielilor diferitelor categorii de
administraţii publice, din care s-au dedus sumele reprezentând transferuri de resurse financiare
între administraţiile publice.
Trebuie făcută distincţie între noţiunile de cheltuieli publice şi cheltuieli bugetare.
Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor
publice (aparat de stat, instituţii de armată, ordine internă şi siguranţă naţională, cercetare ş.a.),
care se acoperă fie de la buget (pe plan central sau local), fie din fonduri extrabugetare sau de
la bugetele proprii ale instituţiilor sau din veniturile obţinute de acestea.
Cheltuielile bugetare se referă la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat,
din locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat. Deci, cheltuielile bugetare au o sferă mai
restrânsă decât cheltuielile publice, în cadrul cărora sunt cuprinse.

Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice

sunt cheltuieli bugetare

Cheltuielile bugetare sunt cuprinse în bugetele definite în cadrul sistemului de bugete,

aprobate de organul legislativ sub forma creditelor bugetare.
Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice se bazează pe câteva
principii:
 efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi
aprobarea nivelului acestora de către Parlament sau de consiliile locale, după caz, în
conformitate cu legile în vigoare;
 nerambursabilitatea sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor pentru care s-
au aprobat aceste sume;
 efectuarea cheltuielilor este determinată de îndeplinirea condiţiilor legale şi nu
numai de constituirea (existenţa) resurselor băneşti;
 finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau
activităţilor cu caracter bugetar din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale
de stat, din bugetele locale sau din bugetele fondurilor speciale;
 exercitarea controlului financiar cu caracter preventiv şi acordarea vizei cu ocazia
operaţiunilor de deschidere a finanţării, de alocare şi utilizare a resurselor financiare
publice.

 3.2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice

 b) Clasificaţia economică. În cadrul acesteia se folosesc două criterii de grupare:

primul, conform căruia cheltuielile se împart în: cheltuieli curente (de funcţionare),
şi cheltuieli de capital (cu caracter de investiţii); al doilea, care împarte cheltuielile
 în cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative şi cheltuieli de transfer (de
redistribuire).
 Cheltuielile curente asigură întreţinerea şi buna funcţionare a instituţiilor publice,
finanţarea satisfacerii acţiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor
categorii de persoane, lipsite de remuneraţie or având venituri insuficiente sau
pentru onorarea unor angajamente speciale ale statului (împrumuturi). Ele reprezintă
un consum definitiv de produs intern brut şi trebuie să se reînnoiască anual. În cea
mai mare parte a lor, cheltuielile publice sunt cheltuieli curente.
 Cheltuielile de capital (de investiţii) se concretizează în achiziţionarea de bunuri de
folosinţă îndelungată, destinate sferei producţiei materiale sau sferei nemateriale
(şcoli, spitale, aşezăminte de cultură, administraţie etc.), după caz. Ele duc la
dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului public.
 Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative se deosebesc de cheltuielile
de transfer, după cum au sau nu la bază o contraprestaţie, în momentul şi în măsura
în care acestea se efectuează de către stat. Cheltuielile privind serviciile publice
cuprind, în general, remunerarea serviciilor, a prestaţiilor şi a furniturilor necesare
bunei funcţionări a instituţiilor publice sau achiziţionării de mobilier, aparatură şi
echipamente.
 Cheltuielile de transfer reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la
dispoziţia unor persoane juridice (instituţii cu activităţi autofinanţate, întreprinderi
productive), unor persoane fizice (pensionari, şomeri, studenţi, elevi etc.), sau a unor
bugete ale administraţiilor locale. Ele pot avea, deci, caracter economic (subvenţii
acordate agenţilor economici pentru acoperirea unor cheltuieli de producţie,
stimularea exportului, redresarea financiară, restrângerea unor activităţi economice
etc.) sau sociale (burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive şi fără
contraprestaţie), finanţarea unor acţiuni de importantă majoră efectuate prin
intermediul administraţiilor publice locale.
 Transferurile sunt consolidabile şi neconsolidabile, în funcţie de conţinutul lor şi de
legăturile pe care le implică între diferitele verigi ale sistemului bugetar.
 Combinarea grupării cheltuielilor publice în cheltuieli de capital (investiţii) şi
cheltuieli curente (de funcţionare), cu gruparea lor în cheltuieli privind serviciile
publice şi cheltuieli de transfer permite definirea unei alte grupări: a) cheltuieli ale
serviciilor publice, care cuprind cheltuieli curente şi cheltuieli de capital; b)
cheltuieli de transfer, care cuprind cheltuieli privind crearea de venituri în bani
(alocaţii, asistenţă socială) şi subvenţii acordate întreprinderilor productive sau
instituţiilor pentru activităţile autofinanţate în vederea acoperirii cheltuielilor care
devansează veniturile obţinute pe seama preturilor sau tarifelor.
 c) Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele
de activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale
cheltuielilor legate de efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale
administraţiilor publice, plata dobânzilor la datoria publică sau constituirea de
rezerve la dispoziţia autorităţii executive. Ele reflectă obiectivele politicii financiare
a statului.
 Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe
domenii de activitate şi obiective care definesc nevoile publice şi reprezintă
obiectivul principal urmărit la examinarea şi aprobarea prevederilor bugetare de
către Parlament. Instituţiile care funcţionează în diferite domenii de activitate
constituie consumatorii de resurse bugetare, iar conducătorii lor sunt ordonatori de
credite bugetare.
 În România, aceste domenii sunt definite în Legea privind finanţele publice astfel:
“La determinarea cheltuielilor publice se vor avea în vedere politica financiară a
statului, numărul de salariaţi, reţeaua de instituţii publice în funcţiune, cele care
urmează a se înfiinţa în noul exerciţiu bugetar, folosirea bazei tehnice existente cu
maximă eficacitate, precum şi următoarele: a) în domeniul social - utilizarea
resurselor financiare ale statului pentru învăţământ, sănătate, ocrotiri sociale,
cultură, artă, tineret şi sport, refacere şi ocrotire a mediului înconjurător, menţinerea
echilibrului ecologic şi altele, în condiţiile stabilite de lege; b) susţinerea unor
programe prioritare de cercetare, îndeosebi fundamentală; c) în domeniul economic
- realizarea unor investiţii şi a altor acţiuni economice de interes public, acordarea
de subvenţii, facilităţi şi alte mijloace stabilite potrivit legii; d) asigurarea cerinţelor
de apărare a jării, ordinii publice şi siguranţa naţională; e) finanţarea administraţiei
publice centrale şi locale şi a altor cheltuieli prevăzute de lege; f) dobânzile aferente
datoriei publice şi cheltuielile determinate de emisiunea şi plasarea valorilor
mobiliare necesare finanţării acestei datorii, precum şi de riscul garanţiilor de stat în
condiţiile legii”.
Pe plan naţional, gruparea cheltuielilor publice din punct de vedere funcţional şi
economic este reglementată prin clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice13, elaborată
de Ministerul Finanţelor Publice.
Astfel, din punct de vedere funcţional, cheltuielile publice ale bugetului de stat se
clasifică în:
Partea I. Servicii publice generale
a) Autorităţi publice şi acţiuni externe;
b) Cercetare fundamentală şi cercetare dezvoltare;
c) Alte servicii publice generale (programe de informare şi prezentare a imaginii
României; fond de intervenţie la dispoziţia Guvernului etc);
d) Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturi;
e) Transferuri cu caracter general între diferite nivele ale administraţiei.
Partea a II-a. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională
a) Apărare;
b) Ordinea publică şi siguranţa naţională.
Partea a III-a. Cheltuieli social-culturale
a) învăţământ;
b) Sănătate;
c) Cultură, recreere şi religie;
d) Asigurări şi asistenţă socială.
Partea a IV-a. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape
a) Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică;
b) Protecţia mediului.
Partea a V-a. Acţiuni economice
a) Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă;
b) Combustibili şi energie;
c) Industria extractivă, prelucrătoare şi construcţii;
d) Agricultură, silvicultură, piscicultura şi vânătoare;
e) Transporturi
f) Comunicaţii;
g) Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic;
h) Alte acţiuni economice

13
OMFP nr. 1954/2005 publicat în M. Of. Nr. 1176/decembrie 2005
 Partea a VI-a. – Alte acţiuni
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice finanţate prin
bugetul de stat se prezintă astfel:

I. CHELTUIELI CURENTE
Titlul I Cheltuieli de personal
Titlul II Bunuri şi servicii
Titlul III Dobânzi
Titlul IV Subvenţii: pentru instituţii publice, subvenţiile pe produse şi activităţi; subvenţii
pentru acoperirea diferenţelor de preţ.
Titlul V Fonduri de rezervă
Titlul VI Transferuri: transferuri consolidabile (transferuri de la bugetul de stat către bugetele
locale şi fondurile speciale; contribuţiile persoanelor asigurate pentru finanţarea ocrotirii
sănătăţii);
Titlul VII Alte transferuri
Titlul VIII Asistenţă socială
Titlul IX Alte cheltuieli
II. CHELTUIELI DE CAPITAL
Titlul X Active nefinanciare
Titlul XI Active financiare
III. OPERAŢIUNI FINANCIARE
Titlul XII Împrumuturi
Titlul XIII Rambursări de credite
Titlul XIV Rezerve, excedent/deficit

În România, în Legea bugetului de stat, în cadrul clasificaţiei economice, cheltuielile

publice se grupează astfel:

CHELTUIELI – TOTALE din care:

1. Cheltuieli curente din acestea:
a) Cheltuieli de personal
b) Bunuri şi servicii
c) Dobânzi
d) Subvenţii
e) Fonduri de rezervă
f) Transferuri între unităţi ale administraţiei publice
g) Alte transferuri
h) Asistenţă socială
i) Alte cheltuieli
2. Cheltuieli de capital
3. Împrumuturi
4. Rambursări de credite

Clasificaţia economică arată natura cheltuielilor finanţate pe seama resurselor financiare

publice. În acest fel se poate stabili: ce ponderi deţin cheltuielile curente, incluzând şi
subvenţiile, transferurile, dobânzile la datoria publică şi rezervele, în totalul cheltuielilor
publice; ce ponderi deţin cheltuielile de capital; care este ponderea împrumuturilor acordate;
cât reprezintă rambursările de credite, dobânzile şi comisioanele aferente: Parlamentul poate
interpreta raţionalitatea deciziilor guvernamentale privind repartizarea resurselor financiare
publice pe destinaţiile economice.
Clasificaţia economică este primul criteriu folosit în prezentarea generală a cheltuielilor
publice. Ea este folosită apoi în structura specifică a clasificării funcţionale, pe care o detaliază,
cu scopul de a evidenţia conţinutul economic al fiecărei subdiviziuni definite din punct de
vedere funcţional. Astfel, fiecare parte a cheltuielilor funcţionale cuprinde repartizarea acestora
pe criterii economice (cheltuieli curente, cu subdiviziunile lor, cheltuieli de capital, cu
subdiviziunile lor, rambursări de credite externe, cu dobânzile şi comisioanele aferente). De
asemenea, clasificaţia economică serveşte la detalierea cheltuielilor pe capitole, subcapitole,
articole de cheltuieli şi aliniate. Pe structura clasificaţiei economice se definesc şi conturile în
contabilitatea publică, care reflectă rezultatele execuţiei bugetare.
În cadrul clasificaţiei funcţionale, cheltuielile publice se grupează astfel:
PARTEA I: SERVICII PUBLICE GENERALE:
Autorităţi publice: Preşedinţia României; Autorităţi legislative; Autorităţi judecătoreşti;
Alte organe ale autorităţilor publice; Autorităţi executive
PARTEA A-II-A: APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ Şl SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ:
Apărare naţională: Administraţie. centrală; Apărare naţională şi operaţiuni de menţinere
a păcii; Acţiuni de integrare euroatlantică; Plăţi efectuate în cadrul programului de redistribuire
a forţei de muncă;
Ordine publică: Administraţie centrală; Politie; Protecţie şi pază contra incendiilor;
Jandarmerie; Siguranţă naţională; Alte instituţii şi acţiuni;
PARTEA A-III-A: CHELTUIELI SOCIAL - CULTURALE:
Învăţământ: Administraţie centrală; Învăţământ preşcolar; Învăţământ primar şi
gimnazial; Învăţământ liceal; Învăţământ profesional; Învăţământ postliceal. Învăţământ
special; Învăţământ superior; Biblioteci centrale universitare; Internate, cămine, cantine;
Servicii publice descentralizate; Alte instituţii şi acţiuni de învăţământ .
Sănătate: Administraţie centrală; Dispensare medicale; Spitale; Sanatorii şi preventorii;
Creşe; Centre de transfuzii sanguine; Servicii de ambulanţă; Centre de sănătate, diagnostic şi
tratament; Alte instituţii şi acţiuni; Cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de
tineret.
Asistenţă socială: Alocaţii; Pensii; Ajutoare şi indemnizaţii.
PARTEA A-IV-A: SERVICII Şl DEZVOLTARE PUBLICĂ, LOCUINŢE, MEDIU Şl
APE: Servicii şi dezvoltare publică; Mediu şi ape.
PARTEA A-V-A: ACŢIUNI ECONOMICE: Industrie; Agricultură şi silvicultură;
Transporturi şi comunicaţii; Alte acţiuni economice.
PARTEA A-VI-A: ALTE ACŢIUNI: Cercetare ştiinţifică; Alte acţiuni.
PARTEA A-VII-A: TRANSFERURI: Transferuri din bugetul de stat.
PARTEA A-VIII-A: ÎMPRUMUTURI ACORDATE
PARTEA A-IX-A: PLĂŢI DE DOBÂNZI Şl ALTE CHELTUIELI AFERENTE
DATORIEI PUBLICE
PARTEA A-X-A: FONDURI DE REZERVĂ: Fonduri de rezervă; Fond de rezervă
bugetară la dispoziţia guvernului; Fond de intervenţie la dispoziţia guvernului; Fond la
dispoziţia Guvernului României pentru relaţiile cu Republica Moldova; Fond la dispoziţia
Guvernului constituit din vărsăminte din privatizare.
EXCEDENT / DEFICIT

3.3. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice

Tratarea la modul general a factorilor care conduc la creşterea cheltuielilor publice

impune o delimitare a acestora în următoarele categorii:
 a) Factori demografici, care se referă la creşterea populaţiei şi la modificarea structurii
acesteia pe vârste şi categorii socio-profesionale. O astfel de evoluţie determină creşterea
cheltuielilor publice pentru învăţământ, sănătate, securitate socială, ordine publică etc., precum
şi a celor legate de sporirea numărului de locuri de muncă în sectorul public;
b) Factori economici, referitori la dezvoltarea economiei şi la modernizarea acesteia pe
baza cercetării ştiinţifice, a noilor cerinţe ale utilizării resurselor şi a creării de bunuri materiale
şi servicii. Pe lângă faptul că pe seama bugetului de stat se asigură finanţarea unor acţiuni
economice costisitoare, redistribuirea resurselor financiare publice ajută la repararea
prejudiciilor create de repartiţia concurenţială în economia de piaţă. Astfel, bugetul joacă rol de
filtru şi asigură redistribuirea pe principii mai echilibrate şi bazate pe eficientă;
c) Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează
preocuparea statului ca, prin efort financiar, să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor
categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv a persoanelor în vârstă sau care necesită
asistenţă socială;
d) Urbanizarea. Aceasta reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice,
antrenând resurse financiare atât pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cât şi pentru
finanţarea unor utilităţi publice caracteristice mediului respectiv;
e) Factori militari, care prin pregătirea sau purtarea de războaie, conduc la creşterea
cheltuielilor legate de apariţia unor conflicte armate sau de eliminarea efectelor nefavorabile
ale acestora pe plan economic şi social;
f) Factori de ordin istoric, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a
nevoilor sporite de cheltuieli şi de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin
împrumuturi publice. La fel se explică şi propagarea în timp şi spaţiu a fenomenului inflaţionist
sau preluarea, de către noul regim, instalat în urma revoluţiei a datoriilor contractate în vechiul
regim;
g) Factori politici, care se referă la creşterea considerabilă a complexităţii sarcinilor
statului contemporan, la transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile statului, pentru
îndeplinirea cărora este necesară sporirea cheltuielilor publice.
Factorii prezentaţi nu acţionează în mod separat asupra cheltuielilor publice, ci într-o
manieră concertată, intensitatea de acţiune a acestora fiind diferită de la o perioadă la alta , dar
şi de la un stat la altul.

4.1.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ

Cheltuielile publice pentru învăţământ reflectă politica educaţională a statului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată de trei categorii de factori:
a) demografici, cu impact preponderent direct proporţional; în această categorie de
factori se include şi structura pe vârste a populaţiei, care atenuează impactul direct al numărului
populaţiei; pe de altă parte, în multe ţări s-a iniţiat şi extins sistemul de educaţie/învăţare numit
“al formării continue” care atenuează impactul invers al acelor structuri demografice în care
predomina contingentele “în vârsta”;
b) economici, cu impact preponderent direct proporţional; dezvoltarea economică şi
progresul tehnic necesită muncă bine calificată şi prin aceasta generează cerere pentru
activitatea educaţională; în acelaşi timp, creează şi posibilităţi financiare sporite pentru
susţinerea învăţământului;
c) sociali şi politici, incluzând politica educaţională, legislaţia referitoare la învăţământ
(durata învăţământului obligatoriu, gradul de cuprindere a populaţie de vârstă şcolară, crearea
resurselor de finanţare etc.), normele de dotare pentru învăţământ etc.
Dimensiunea finanţării şi sursele de provenienţă au specificitate în raport cu nivelul şi
tipul de învăţământ. Clasificaţia UNESCO prevede următoarele categorii de învăţământ:
preşcolar, primar, secundar (general, tehnic, profesional, pedagogic şi postliceal), superior şi
alte tipuri. Practic, în multe state, la toate aceste categorii de învăţământ se întâlnesc atât
sectorul public (învăţământul public) cât şi sectorul privat (învăţământul privat)14.
Finanţarea învăţământului privat se face din taxe de şcolarizare suportate de beneficiari,
respectiv de familiile lor, dar nu sunt excluse sursele alternative (donaţii, sponsorizări,
contravaloarea unor prestaţii efectuate de respectivele unităţi).
Finanţarea învăţământului public se face, pentru nivelele preuniversitare, în principal
din bani publici: bugetul de stat şi bugetele locale, precum şi, în mai mică măsură, din surse
alternative de gradul celor menţionate mai sus.
Finanţarea învăţământului public universitar este mai diversificată: surse bugetare,
credite bancare pentru studii, surse extrabugetare (contravaloarea unor servicii de cercetare
ştiinţifică, expertiză, consultanţă ş.a.), sponsorizări, donaţii, burse acordate de unele instituţii,
fundaţii etc. Diversitatea finanţării este determinată în principal de caracterul opţional (în toate
ţările) pe care îl are pregătirea de acest nivel, astfel încât statul se implică în mai mică măsură
şi numai prin bugetul central, nu şi prin cele locale.
În organizarea învăţământului universitar acţionează două principii care au impact
inclusiv asupra finanţării:
 egalitatea de şansă, adică toţi aspiranţii să aibă şansa reuşitei şi toţi studenţii să aibă
şansa absolvirii, ambele independent de statutul lor etnic, rasial, religios, familial
etc.;
 echitatea, adică toţi studenţii să se bucure de efecte similare decurgând din alocaţiile
bugetare.
Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (de personal, pentru servicii şi
pentru materiale generale, dar şi specific didactice, burse, subvenţii) şi cele de capital
(investiţii).
Pentru determinarea cuantumului cheltuielilor se folosesc indicatori specifici cum sunt:
contingentul şcolar, costul unitar de şcolarizare, norme de învăţământ etc., precum şi indicatori
comuni cum sunt: normele de întreţinere şi funcţionare, cheltuielile anilor precedenţi etc. În
ţările dezvoltate, cheltuielile unitare de şcolarizare la nivelul învăţământului superior sunt de
circa 1500 USD / an student (la nivelul anului 1996).
Eficienţa acestor cheltuieli poate fi evidenţiată prin indicatori de mare sinteză, cum sunt:
gradul de cuprindere a populaţiei şcolare, numărul de studenţi la 100.000 de locuitori, durata
medie a instrucţiei şcolare ş.a. Sunt utilizaţi şi indicatori de natură financiară, cum sunt: costul
formării profesionale (suma actualizată a costurilor unitare, anuale de şcolarizare), sporul de
PIB sau venit naţional la o unitate monetară de cost ş.a.

4.1.2. Cheltuielile publice pentru sănătate

Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată în principal de factori cu acţiune directă
între care cei mai importanţi sunt:
a) factorii demografici, respectiv numărul populaţiei şi structura ei pe vârste; tendinţa
creşterii numerice este quasigenerală şi este însoţită de o creştere a ponderii populaţiei de vârsta
a III - a; între aceste tendinţe şi calitatea actului medical (atât preventiv, cât şi curativ) există o

14
Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe
publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000
relaţie pozitivă, al cărui efect, în plan financiar, este creşterea cheltuielilor publice pentru
sănătate;
b) factori sociali, în primul rând nivelul de trai şi gradul de instruire, care determină o
preocupare mai intensă a individului pentru conservarea propriei sănătăţi, dar şi exigenţe sporite
faţă de actul medical şi de modul în care statul se implică în problemele de sănătate;
c) creşterea preocupărilor privind prevenirea;
d) creşterea costurilor atât în faza preventivă, cât şi în cea curativă, datorită
perfecţionării şi modernizării asistenţei medicale şi a tratamentelor, a amplificării caracterului
sofisticat al analizelor medicale, a aparaturii şi a medicamentelor.
Sistemul de ocrotire a sănătăţii include un sector public (majoritar sau puternic majoritar
în cele mai multe state) şi un sector privat. Finanţarea diferă între cele două sectoare, pentru cel
de-al doilea fiind quasiexclusiv din tarifele percepute de la beneficiarii serviciilor, dar şi din
valorificarea brevetelor de cercetare, de tehnici medicale etc. ca şi din donaţii sau subvenţii.
Finanţarea sectorului public se face din următoarele surse: fonduri alocate din buget,
cotizaţii de asigurări de sănătate (plătite atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice),
resursele populaţiei (în special de la cei neasiguraţi) şi ajutoare externe (Organizaţia Mondială
a Sănătăţii, Crucea Roşie Internaţională, Semiluna Roşie Internaţională, Banca Mondială ş.a.)
Finanţarea acţiunilor privind sănătatea prezintă o mare varietate de forme/sisteme, dintre
care trei sunt mai frecvente15:
a) sistemul Bismark, practicat în mai multe ţări din Uniunea Europeană, în care
finanţarea publică este secundară şi cea prin cotizaţii este predominantă. Cotizaţiile sunt plătite
şi de salariaţi şi de întreprinderi şi sunt gestionate de case de asigurări de boală. Acestea suportă
toate cheltuielile de îngrijiri medicale indiferent că sunt prestate de unităţi sau medici din
sectorul privat sau din cel public, statul suportând salariile personalului medical angajat în
cadrul celui din urmă. Exterior sistemului funcţionează asigurările private de sănătate, a căror
pondere în finanţare este redusă.
b) sistemul Beveridge, practicat în Anglia, în care finanţarea se face din impozite, iar
gestionarea banilor este în sarcina Ministerului Sănătăţii. Finanţarea din sursele bugetare este
puternic predominantă, completările făcându-se din plăţi efectuate de bolnavi în special pentru
o cotă din contravaloarea medicamentelor.
c) sistemul american, practicat în SUA, bazat în principal pe asigurările private de
sănătate. Statul finanţează asistenţa medicală pentru persoanele de vârsta a III - a (peste 65 de
ani) şi pentru cele cu venituri sub pragul sărăciei (în principiu, sub 9000 USD/an).
În România, sistemul de finanţare a ocrotirii sănătăţii a intrat, începând cu anul 1998,
într-un proces de reformă prin instituirea asigurărilor sociale de sănătate (un sistem asemănător
celui german). Cotizaţiile sunt suportate, de către salariaţi (printr-o cotă din venitul salarial
lunar brut) şi de către persoanele juridice (printr-o cotă calculată la fondul lunar de salarii plătit
angajaţilor săi). Din acestea se acoperă plata medicamentelor, a serviciilor medicale şi
cheltuielile administrative şi de funcţionare a prestatorilor de servicii medicale. Gestionarea
acestui fond revine Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi unităţilor similare judeţene şi a
municipiului Bucureşti. Din bugetul de stat sunt finanţate: funcţionarea unităţilor sanitare
publice, a instituţiilor administrative de sănătate, a unităţilor sanitare speciale (TBC, psihiatrie
ş.a.), a instituţiilor de cercetare pentru sănătate, precum şi investiţiile în sectorul sanitar public.
Cheltuielile publice pentru sănătate includ două mari categorii de destinaţii: organizarea,
întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor sanitare (atât cheltuieli generale, cât şi cheltuieli
medicale); prevenirea şi educaţia sanitară.
Eficienţa acestor cheltuieli se determină pornind de la principalele categorii de efecte pe
care acestea le generează:
15
Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe
publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000
  efecte medicale, cu caracter individual, extrem de importante deoarece vizează
refacerea sănătăţii, esenţială şi mai presus de orice pentru persoanele bolnave şi
pentru familiile lor;
 efecte sociale, care reflectă starea generală de sănătate a întregii populaţii, cum sunt:
speranţa medie de viaţă, morbiditatea, mortalitatea generală şi cea infantilă, gradul
de asistenţă medicală a populaţiei (număr de locuitori la un medic, la un pat de spital,
arondaţi unei unităţi sanitare etc.);
 efecte economice, care reflectă în general “neproducţia” datorată stării
nesatisfăcătoare a sănătăţii: perioada medie de incapacitate de muncă, eradicarea
unor boli, creşterea duratei medii a vieţii active ş.a.

4.2. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice

În cadrul acestei categorii de cheltuieli se includ, în mod frecvent, şi cheltuielile pentru

protecţia mediului şi cele pentru cercetare - dezvoltare.
1. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice, sunt efectuate de stat în contextul
funcţiei sale de reglare a proceselor economice. Intervenţia statului prin astfel de cheltuieli are
efecte preponderente asupra echilibrului intern, deoarece măreşte cererea pe piaţa internă prin
cererea / consumul public, sperând că prin aceasta să se producă o relansare economică ce va
avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului (prin creşterea veniturilor fiscale).
Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public şi, în mai mică
măsură, sectorul economic mixt şi cel privat. Dimensiunea sectorului public este, de aceea, unul
din factorii ce determina mărimea acestor cheltuieli, la care se adaugă orientarea politică a
legislativului şi executivului privind necesitatea şi eficienţă unui sector public.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru acţiuni
economice includ cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare, subvenţii, avansuri
rambursabile, dobânzi subvenţionate, cheltuieli financiare) şi cheltuieli de capital (investiţii
pentru înfiinţare, restructurare, modernizare, amenajări ş.a.).
Din punctul de vedere al formei pe care le îmbracă, aceste cheltuieli se constituie în cea
mai mare parte în ajutoare financiare: directe sau indirecte.
Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţii, investiţii, avansuri rambursabile,
finanţarea informării / publicităţii.
Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garanţii.
A. Subvenţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru agenţi economici în
dificultate (activitate economică ineficientă). Subvenţiile sunt de trei mari categorii:
a) subvenţii de funcţionare / exploatare care au în vedere acoperirea diferenţei între
preţul de vânzare al unui produs / serviciu (mai mic) şi costul acestuia (mai mare). Dacă preţul
de vânzare (mai mic) este rezultatul unei masuri administrative a statului, atunci de astfel de
subvenţii pot beneficia şi agenţii economici privaţi;
b) subvenţii pentru export care iau cel mai adesea forma primei de export şi au ca scop
susţinerea puterii competitive a agenţilor economici naţionali pe pieţe străine. Cuantumul
primei este stabilit astfel:

PE = pimax – pemin

unde: pimax = preţul cel mai mare pe piaţa internă;

pemin = preţul cel mai mic pe piaţa externă.
 Subvenţiile pentru export pot apare şi sub alte forme: restituirea unor impozite plătite
de exportatori (restituirea TVA pentru produsele exportate este generalizată în ţările ce practică
această taxa de consum), facilităţi la transport, avantaje valutare.
c) Subvenţii pentru dobânzi care au în vedere diminuarea costurilor presupuse de apelul
la credit al agenţilor economici. Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o bancă
comercială sau un consorţiu / grup de bănci comerciale privind stabilirea unei dobânzi sub
nivelul pieţei, urmând ca diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la credite cu dobânzi
subvenţionate poate fi plafonat sau nu, condiţionat sau nu, pentru toţi agenţii economici sau
numai pentru cei publici. Pe de altă parte, se mai poate realiza prin deschiderea de către stat a
unor linii de credit cu dobânzi sub nivelul pieţei, prin constituirea în buget sau într-un fond
special a unor surse financiare dedicate acestui scop.
B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru dezvoltarea
sectorului public în general sau, mai ales, în ramuri sau zone (regiuni) defavorizate. Obiectivele
de investiţii pot fi crearea de noi unităţi economice, extinderea unora existente, modernizări,
restructurai, infrastructură (căi de comunicaţie şi utilităţi).
C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru finanţarea în
coparticipare cu agentul economic organizator a unor acţiuni externe de prospectare a pieţei sau
de prezentare de produse. Aceste avansuri sunt restituite de agentul organizator din vânzările
rezultate în urma respectivelor acţiuni.
D. Finanţarea informării / publicităţii reprezintă ajutoare financiare destinate difuzării
de informaţii, studiilor de marketing sau de fezabilitate, organizării de participări la expoziţii,
târguri, saloane etc. de prezentare.
E. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii economici (publici sau
privaţi) le au faţă de stat şi la care acesta renunţă în beneficiul lor. Cele mai uzuale forme sunt:
amortizarea accelerată, reducerea impozitului pe profitul reinvestit, creditul fiscal, diminuarea
sau scutirea de unele impozite / taxe pentru investiţii şi obiectivele realizate în ramuri de interes
major sau în zone considerate defavorizate ş.a.
F. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă de creditori şi în
beneficiul unui agent economic ce a solicitat acestora un împrumut, în cazul în care acesta din
urmă nu poate onora sarcinile de rambursare convenite cu creditorii.
Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat. În bugetul
României, aceste cheltuieli se regăsesc în partea V-a “Acţiuni economice”, defalcat pe ramuri
şi în partea IV-a pentru servicii şi dezvoltare publică şi locuinţe.
2. Cheltuielile publice pentru protecţia mediului reflectă politica ecologică a statului şi
sunt efectuate de acesta pentru menţinerea parametrilor ecologici în contextul efectelor negative
pe care dezvoltarea economică le-ar putea avea asupra mediului natural. Această concepţie,
apărută la începutul anilor ‘70 şi menţionată în lucrarea “Limitele dezvoltării” (Clubul de la
Roma 1972), este cunoscută azi ca dezvoltare durabilă şi presupune concomitenţa dezvoltării
economice cu, cel puţin, păstrarea parametrilor de mediu.
Intervenţia statului în această chestiune este determinată de caracterul public al mediului
înconjurător şi de faptul că alterarea lui afectează întreaga comunitate. Statul intervine, dar nu
este echitabil şi nici raţional ca eforturile de refacere / păstrare a caracteristicilor de mediu
natural să fie suportate de întreaga societate în mod solidar. De aceea, în finanţarea acestor
acţiuni, primează principiul “poluatorul plăteşte”.
Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite de la / cheltuite de
agenţii economici (penalităţi pentru pagube produse mediului, investiţii pentru protejarea
mediului / combaterea poluării, impozite / taxe / redevenţe pentru consumul factorilor de
mediu), fonduri ale bugetului, fonduri speciale pentru protecţia mediului / combaterea poluării,
credite / ajutoare de la organisme internaţionale.
 Principalele cheltuieli suportate din buget sunt: investiţii în mediu, avantaje fiscale şi
subvenţii pentru agenţii economici care se implică în protecţia mediului, finanţarea cercetării
ştiinţifice efectuate în beneficiul mediului.
3. Cheltuielile publice pentru cercetare - dezvoltare reflectă politica statului în domeniul
ştiinţei şi sunt efectuate de acesta pentru a susţine şi încuraja inovarea.
Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri în raport cu forma pe care o
îmbracă cercetarea:
 cercetarea fundamentală, al cărui scop este inovarea teoretică, extinderea limitelor
cunoaşterii şi care este finanţată în mare măsură de către stat;
 cercetare aplicativă, al cărui scop este inovarea practică, respectiv crearea de
produse / servicii / tehnologii / tehnici / reţete noi sau îmbunătăţiri şi care este
finanţată în mare măsură de agenţii economici;
 cercetare de dezvoltare, al cărui scop este aplicarea cercetării şi / sau transferul ei
în economie şi societate şi care este finanţată în mare măsură de agenţii economici.
Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile de cercetare - dezvoltare
ale agenţilor economici, sursele externe.
O poziţie aparte şi un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor, care
efectuează cercetări pe baza de contract (cu statul sau cu agenţi economici) şi care îşi constituie
fonduri proprii pe care, în mare măsură, le folosesc pentru finanţarea infrastructurii cercetării
universitare (laboratoare, dotări, echipamente, aparatură etc.), pentru întreţinerea unui mediu
de documentare, de comunicare şi de schimb de informaţii de înaltă operativitate, ca şi pentru
formarea resursei umane de cea mai înaltă calificare pentru desfăşurarea cercetării ştiinţifice.
Finanţarea bugetară (si nu numai) a cercetării are la bază principiul selecţiei, al
competitivităţii între oferte de cercetare similare sau apropiate, din care este aleasă una pe baza
programului de cercetare propus finanţatorului.

4.3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică

şi siguranţă naţională

Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor organe

specializate rezultate din însăşi existenţa statului. Acestea sunt:
a) organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ:
 instituţia prezidenţială;
 organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şi camerele sale, consilii
locale);
 organele puterii judecătoreşti. În ţara noastră aici se includ Ministerul Justiţiei şi
structura sa de tribunale, judecătorii şi curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie şi
Ministerul Public;
 organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi, primării); în
ţara noastră, aici se include Curtea de Conturi, Curtea Constituţională, Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare, Avocatul poporului, alte agenţii şi oficii
guvernamentale.
b) organele şi organismele militare de apărare;
c) organele de ordine publică, în care se includ:
 poliţia;
 jandarmeria;
 siguranţa;
 servicii de informaţii;
  servicii speciale de pază şi protecţie;
 în ţara noastră, aici se mai includ grănicerii, paza şi apărarea contra incendiilor,
penitenciarele, arhivele statului ş.a.
Factorii de care depind aceste cheltuieli sunt: mărimea şi structura aparatului de stat (în
care un rol important revine birocraţiei, regimului politic, aderării la organisme supranaţionale
sau cu vocaţie internaţională sau mondială), nivelul salarizării funcţiilor publice, factorii sociali
(crima organizată, terorismul, corupţia, tensiunile sociale, urbanizarea etc.), înzestrarea tehnică
ş.a.
Finanţarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donaţii şi din credite
externe. Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (pondere puternic majoritară),
incluzând salarii şi cheltuieli administrative şi gospodăreşti, şi cele de capital (pondere mică,
efectuate şi din credite externe), incluzând construcţii, dotări informatice, mijloace de transport
ş.a.
În ce priveşte cheltuielile de apărare se face distincţia între:
 cele directe, referitoare la întreţinerea forţelor de apărare, dotarea lor, drepturile de
personal, hrana şi echipament / cazarmament, cercetarea ştiinţifică militară şi / sau
pentru apărare. Cheltuielile acestea se prevăd pentru şi sunt gestionate de Ministerul
Apărării;
 cele indirecte, referitoare la iniţierea unor acţiuni militare de forţă sau lichidarea
urmărilor acestora şi care sunt prevăzute distinct, din buget sau din fonduri speciale,
gestionate direct de Guvern sau de alte ministere şi organisme guvernamentale.

5.1. Asigurările sociale de stat

Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale este realizată pe baza

unor principii care exprimă caracterul legal, general, garantat de stat, echitabil al acestora:
a) principiul unicităţii, potrivit căruia sistemul naţional de asigurări sociale generale este
unic, expresie a solidarităţii sociale generale şi între generaţii, dar şi al minimizării
riscurilor pe care le incumbă organizarea unor sisteme private sau facultative sau
delimitate, pe care totuşi nu le respinge;
b) principiul obligativităţii, potrivit căruia obligaţiile contribuabililor şi drepturile
beneficiarilor nu sunt facultative, fiind stabilite prin lege;
c) principiul generalităţii, potrivit căruia sistemul are drept contribuabili pe toţi
realizatorii de venituri din propria activitate şi drept beneficiari întreaga populaţie
activă a ţării, inclusiv membrii familiilor fiecărui cetăţean activ, pentru toate riscurile
şi situaţiile deosebite ce pot genera incapacitate de muncă şi de asigurare a existenţei;
d) garantarea de către stat, ceea ce înseamnă că, în condiţiile legii, deficitele fondurilor de
asigurări sociale sunt acoperite din bugetul de stat;
e) echitatea socială, potrivit căreia sunt contribuabili toţi cei ce au posibilitatea să
contribuie şi sunt beneficiari toate persoanele fizice care au contribuit şi / sau suferă
unul de riscurile menţionate de lege;
f) scutirea de taxe şi impozite, aplicabilă petiţionării pentru dobândirea drepturilor de
asigurări sociale, dar şi unora dintre veniturile dobândite în acest context (pensii,
ajutoare, unele indemnizaţii);
g) principiul imprescriptibilităţii, potrivit căruia, dreptul de asistenţă prin sistem nu se
pierde în timp, indiferent când s-a produs riscul acceptat prin lege;
 h) principiul incesibilităţii, potrivit căruia drepturile dobândite prin sistem sunt
considerate drepturi personale ce nu pot constitui obiect de tranzacţie sau cedare, nici
măcar parţial;
i) principiul autonomiei şi descentralizării, potrivit căruia asigurările sociale se realizează
de către asiguraţi prin organizaţii proprii, competente.
Constituirea surselor financiare în sistemul asigurărilor sociale de stat se face din
venituri dedicate (afectate) şi anume:
CONTRIBUŢII
I) contribuţia pentru asigurările sociale se plăteşte de persoanele juridice şi fizice care
au salariaţi, de regulă diferenţiat după mai multe criterii, cum sunt grupa de muncă, numărul
angajaţilor ş.a. Contribuţia se calculează după relaţia:

CAS = TFSB×c

unde: CAS = contribuţia pentru asigurări sociale;

TFSB = total fond de salarii brut;
c = cota de asigurări sociale.

În TFSB se includ: fond salarii brut, drepturi de concedii, sporuri de salarii (vechime,
ore suplimentare, munca de noapte, periculozitate, toxicitate etc.), indemnizaţii de conducere,
participarea salariaţilor la profit, prime.
Contribuţia pentru asigurări sociale pe grupe de muncă este:
 grupa I – condiţii speciale de muncă – 36,3%;
 grupa II – condiţii deosebite de muncă de muncă – 31,3 %;
 grupa III – condiţii normale de muncă – 26,3%.
Cota contribuţiei individuale de asigurări sociale este de 10,5% indiferent de condiţiile de
muncă, diferenţa fiind contribuţia datorată de către angajator. În cota de contribuţie individuală
de asigurări sociale este inclusă şi cota de contribuţie aferentă fondurilor de pensii administrate
privat, prevăzută de Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Grupele de muncă I (condiţii foarte vătămătoare şi foarte grele) şi II (condiţii grele sau
vătămătoare) includ activităţi pentru care riscurile muncii sunt mai mari (accidente, îmbolnăviri
etc.) şi care conferă unele avantaje la pensionare (vârsta de pensie mai mică, vechimea în muncă
minimă necesară pensionarii mai redusa, cota pensiei din salariu mai mare).
Sumele aferente cotei pentru asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale,
datorate de angajatori şi de persoanele fizice care încheie contracte individuale de asigurare
pentru accidente de muncă şi boli profesionale se adaugă la contribuţiile de asigurări sociale şi
se virează la bugetul asigurărilor sociale de stat în condiţiile şi termenele stabilite lege. Cotele
care se aplică se stabilesc în funcţie de codul CAEN, adică de obiectul principal de activitate.
II) contribuţia asiguraţilor pentru tratament balnear şi odihnă se plăteşte de către cei
ce beneficiază de trimiteri la tratament balnear şi odihnă prin sistemul asigurărilor sociale.
Contribuţia se stabileşte diferenţiat pe tip de trimitere, staţiune, sezon, durata sejurului,
categoria de confort, mărimea salariului tarifar / pensie, costul trimiterii.
III) contribuţia pentru şomaj se plăteşte de orice persoana fizică sau juridică având sediul în
România şi care angajează cetăţeni români, în cotă de 0,5% din TFSB. Această contribuţie este
destinată plăţii ajutorului de şomaj, ajutorului de integrare profesională şi alocaţiei de sprijin
pentru persoanele ce nu s-au putut angaja până la expirarea ajutorului de şomaj. De asemenea,
angajatorii mai datorează o contribuţie de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale, diferenţiată în funcţie de clasa de risc, cuprinsă între 0,15% - 0,85%, precum
şi o contribuţie de 0,25% la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale.
 Cota de contribuţie la bugetul asigurărilor pentru şomaj datorată de persoanele asigurate
în baza contractului de asigurare pentru şomaj, este potrivit Legii nr.76/2002 cu modificările şi
completările ulterioare de 1%.
IV) alte venituri în care se includ lichidări de debite, dobânzi, majorări sau amenzi
pentru neonorarea la timp a obligaţiei de contribuabil, excedentul anului bugetar anterior,
transferuri din bugetul de stat.

5.2. Asigurările sociale pentru sănătate

Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale are caracter

obligatoriu şi funcţionează descentralizat. În paralel se pot practica alte forme de asigurări
facultative de sănătate şi se pot organiza şi societăţi private pentru asigurarea sănătăţii.
Asigurările sociale de stat pentru sănătate sunt organizate pe baza următoarelor
principii16:
 cuprinderea exhaustivă a tuturor cetăţenilor ca beneficiari;
 solidaritatea socială, care înseamnă că toţi cetăţenii contribuie conform salariului /
venitului şi beneficiază în măsura în care au nevoie de asistenţă / îngrijire / tratament
în caz de îmbolnăvire / accident; contribuie, totodată, toate persoanele juridice;
 subsidiaritatea, adică sursele financiare constituite prin contribuţia cetăţenilor sunt
în completarea celor pe care le alocă statul pentru sănătate şi a celor pe care cetăţenii
asiguraţi înşişi le cheltuiesc pentru sănătate din propria lor voinţă;
 definirea strictă a serviciilor ce pot fi prestate în limitele sistemului atunci când se
produce riscul îmbolnăvirii / accidentării; aceste servicii sunt angajate cu furnizori
din sectorul public sau privat;
 finanţarea autonomă, care presupune că sumele din contribuţii ale cetăţenilor şi ale
persoanelor juridice sunt folosite quasiexclusiv pentru finanţarea serviciilor medico-
sanitare; sunt posibile alocaţii bugetare sub formă de subvenţii din partea statului, al
căror obiect îl formează realizarea unor programe guvernamentale pentru protecţia
sănătăţii, cercetare medicală ş.a. sau pentru investiţii de anvergura;
 conducere autonomă, ceea ce înseamnă că există organe proprii de conducere a
activităţii şi de gestionare a fondurilor, care au caracter nonprofit, sunt independente,
au surse proprii de finanţare, au contabilitate proprie şi cont la bancă. Aceste organe
pot colabora cu organe ale statului şi aplică masurile stabilite de Ministerul Sănătăţii.
Calitatea de asigurat revine oricărui cetăţean român cu domiciliul în ţară, din momentul
în care s-a angajat sau a început să plătească contribuţia, precum şi tuturor membrilor familiei
sale, care nu au venituri proprii şi care se află în întreţinerea sa. Legea prevede în ce măsură pot
beneficia de această calitate unii cetăţeni străini sau apatrizi, precum şi cetăţeni români care nu
plătesc contribuţia (cei ce satisfac serviciul militar obligatoriu, cei ce suferă pedepse privative
de libertate, beneficiarii de ajutor social ş.a.).
Contribuţia beneficiarilor se stabileşte la o cotă de 5,5% din salariul / venitul brut lunar,
se deduce din venitul brut în vederea determinării venitului impozabil şi se varsă la casa de
asigurări pentru sănătate.
Contribuţia persoanelor juridice sau a celor ce angajează se stabileşte la 5,2% asupra
fondului lunar de salarii.
Destinaţia fondurilor de asigurări sociale pentru sănătate este stabilită prin lege:
 plata medicamentelor şi serviciilor medicale angajate în beneficiul asiguraţilor;

16
Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe
publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000
  cheltuieli de administrare şi funcţionare;
 fond de rezervă, în cotă de 5% din încasări.
Drepturile asiguraţilor se stabilesc printr-un contract-cadru elaborat de Casa Naţională
de Asigurări pentru Sănătate şi Colegiul Medicilor din România, cu avizul Ministerului
Sănătăţii şi aprobat prin hotărâre de Guvern.
Casa Naţională a Asigurărilor pentru Sănătate funcţionează pe baza unui statut propriu
în care se prevăd ca organe de conducere: adunarea generală a reprezentanţilor şi consiliul de
administraţie (preşedinte, vicepreşedinte şi membrii); de asemenea, se prevăd limita
competenţei teritoriale, organizarea activităţii generale şi de specialitate (tehnică, financiar -
contabilă, administrativă etc.), atribuţiile corpului de experţi medicali ş.a. Casa se supune
controlului de gestiune al Curţii de Conturi şi exercită, împreună cu Colegiul Medicilor din
România, controlul activităţii medicale şi a calităţii acesteia.

6.1. Conţinutul resurselor financiare publice şi alocarea acestora

Resursele financiare, la nivel naţional, cuprind ansamblul resurselor financiare ale

autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele
organismelor fără scop lucrativ, precum şi resursele populaţiei. Volumul resurselor financiare
ale unei societăţi depinde de mărimea produsului intern brut, precum şi de posibilitatea apelării
la resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii etc.).
Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat
centrale şi locale, resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele
instituţiilor publice cu caracter autonom.

Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale,

resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter autonom.
Resursele financiare publice împreună cu resursele financiare private constituie, aşadar,
resursele financiare ale societăţii.
Dat fiind caracterul limitat al resurselor financiare, se pune problema alocării resurselor
necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri: publice, private şi mixte. Producţia de bunuri
publice şi raportul dintre acestea şi bunurile private sunt determinate de decizia privind alocarea
resurselor între sectorul public şi cel privat.
În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectivă a resurselor între sectorul
public şi cel privat determină o anumită proporţie între acestea, putându-se accepta că alocarea
resurselor este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la nivel maxim, prin
intermediul sectorului privat şi a celui public.

6.2. Structura resurselor financiare publice

Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi evoluţia cheltuielilor

publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată de un
ansamblu de factori, printre care pot fi menţionaţi:
 factori economici, care imprimă o anumită evoluţie a produsului intern brut, ceea ce
poate să determine sporirea veniturilor impozabile;
  factori monetari (dobândă, credit, masă monetară), care îşi transmit influenţa prin preţ.
Creşterea preţurilor, accentuarea fenomenelor inflaţioniste generează sporirea
resurselor din impozite şi taxe;
 factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării nevoilor de
educaţie, protecţie şi asigurări sociale, sănătate etc.;
 factori demografici, care în anumite condiţii pot influenţa numărul populaţiei active şi
sporirea numărului contribuabililor;
 factori politici şi militari care, prin măsurile de politică economică, socială sau
financiară pe care le implică, pot avea ca efect sporirea producţiei şi a veniturilor,
creşterea contribuţiilor pentru asigurările sociale, sporirea fiscalităţii, presiuni asupra
bugetului general consolidat, influenţând, în acelaşi timp, nivelul resurselor financiare
publice;
 factori de natură financiară, ce sintetizează influenţa celorlalţi factori prin
dimensiunea cheltuielilor publice. Totodată, volumul cheltuielilor influenţează
mărimea deficitului bugetar, a cărui acoperire necesită resurse publice suplimentare.
Privite din punct de vedere al conţinutului lor economic, principalele categorii de
resurse sunt17:
Prelevările cu caracter obligatoriu sunt constituite în cea mai mare parte din veniturile
cu caracter fiscal (impozite şi taxe de la agenţii economici cu capital privat şi de la populaţie).
Resursele de trezorerie sunt constituite din împrumuturi pe termen scurt, de regulă până
la un an, contractate de stat prin punerea în circulaţie a unor bonuri de tezaur. Resursele astfel
mobilizate constituie un important mijloc de finanţare ce poate fi utilizat pentru acoperirea
golurilor temporare de casă ale bugetului administraţiei centrale de stat, fie pentru acordarea
unui sprijin financiar întreprinderilor publice sau colectivităţilor locale care nu reuşesc să-şi
asigure echilibrul financiar pe seama resurselor proprii. Resursele de trezorerie sunt mobilizate
numai temporar, iar după o anumită perioadă de timp, prin retragerea din circulaţie a bonurilor
de tezaur, are loc restituirea sumelor împrumutate de către stat, de la tezaurul public, pe termen
scurt.
Resursele mobilizate prin intermediul împrumuturilor publice sunt reprezentate de
datoria publica a unui stat pe termen mediu şi lung. Recurgerea la împrumuturi nu poate depăşi
anumite limite, datorită efectelor pe termen lung pe care acestea le au asupra statului debitor.
În perioada contemporană este posibilă şi finanţarea pe calea emisiunilor monetare
fără acoperire, ca un mijloc de procurare a unor resurse financiare necesare statului.
Structura organizatorică a statelor18 reprezintă un alt criteriu de grupare a resurselor
publice. Astfel, în statele de tip federal, resursele publice se împart în:
 resurse ale bugetului federal;
 resurse ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre;
 resurse ale bugetelor locale.
În statele de tip unitar, resursele publice se împart în:
 resurse publice ale bugetului central;
 resurse ale bugetelor locale.
Resursele mobilizate pe linia asigurărilor sociale (contribuţii pentru asigurări sociale)
figurează în bugetul general (central) care se întocmeşte ca un buget consolidat prin cumularea
tuturor categoriilor de resurse pe structura sistemului bugetar (cu eliminarea transferurilor). În
statele de tip federal, aceste resurse se regăsesc ca venit atât în bugetul general consolidat, cât
şi în bugetele statelor, regiunilor sau provinciilor.

17
Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.176
18
Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.176
 Luând în considerare regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional,
avem19:
Resurse ordinare (curente) care sunt considerate normale constituite din acele venituri
la care statul apelează în mod obişnuit, în condiţii şi care se încasează la buget cu o anumită
regularitate. În categoria resurselor ordinare (curente) se cuprind: veniturile fiscale, contribuţia
pentru asigurările sociale de stat, contribuţiile ce alimentează fondurile speciale şi veniturile
nefiscale.
Veniturile fiscale provin din impozite directe aşezate asupra veniturilor şi averii
persoanelor fizice şi juridice particulare şi din impozite indirecte (taxe de consumaţie sau
accize, taxe vamale, monopoluri fiscale, taxe de înregistrare şi de timbru).
Veniturile nefiscale cuprind prelevările la buget cu titlu de dividend, redevenţe, chirii,
amenzi etc. de la întreprinderile şi proprietăţile de stat şi de la instituţiile publice.
Resursele extraordinare (incidentale) sunt constituite din acele venituri la care statul
recurge în situaţii excepţionale, când resursele curente nu sunt suficiente pentru acoperirea
cheltuielilor publice. În categoria resurselor extraordinare se cuprind: emisiunea de bani de
hârtie peste necesităţile reale ale circulaţiei monetare, împrumuturile contractate pe plan intern
şi în exterior, ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate, ş.a.
Privite din punct de vedere al provenienţei lor resursele financiare publice se grupează
în20:
Resurse interne, alcătuite din: impozite, taxe, veniturile de la întreprinderile şi
proprietăţile de stat, donaţiile interne, emisiunile de bani de hârtie, împrumuturile contractate
pe piaţă internă.
Resurse externe, ce cuprind: împrumuturile de stat externe, transferurile externe primite
sub formă de ajutoare nerambursabile etc. Împrumuturile de stat externe pot fi contractate de la
guvernele altor ţări, de la instituţii financiar-bancare internaţionale, de la bănci private sau la
alţi deţinători de capitaluri băneşti.
Autorul Mutaşcu Mihai prezintă în lucrarea sa şi alte criterii de clasificare a veniturilor
publice sau a resurselor publice pe lângă cele menţionate şi anume21:
După natura juridică se identifică:
 veniturile de drept privat, procurate de pe piaţă prin concurenţă cu subiecţii
economici privaţi şi reglementate de dreptul comercial (ansamblul veniturilor
patrimoniale);
 veniturile de drept public, atrase în mod legiferat din sectorul privat pe calea
prelevărilor fiscale şi statuate de normele dreptului public.
Clasificarea Fondului Monetar Internaţional. În viziunea acestui organism
internaţional veniturile publice sunt compuse din:
 veniturile din impozite şi taxe (toate prelevările fiscale mai puţin contribuţiile
sociale);
 contribuţiile sociale (contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor, precum şi alte
contribuţii cu caracter social);
 veniturile din transferuri financiare (transferuri financiare primite de la guverne
străine, organizaţii internaţionale sau autorităţi publice de rang inferior);
 alte venituri (venituri din închiriere de proprietăţi ale statului, dividende şi alte
rente, amenzi şi penalităţi, transferuri altele decât cele anterioare, împrumuturi de
stat, alte venituri).

19
Idem.
20
Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.176
21
Mutaşcu, I., M., Finanţe publice, Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 101
 În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în
conformitate cu structura Sistemului bugetar. Potrivit prevederilor Legii privind finanţele
publice, resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar de
bugete, şi anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele
fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii cu caracter autonom,
în condiţiile asigurării echilibrului financiar.
Principalele categorii de resurse publice sunt22:
I. Resursele bugetului de stat:
* Venituri curente
A. Venituri fiscale
A.1. Impozite directe
A.2. Impozite indirecte
B. Venituri nefiscale
* Venituri din capital
II. Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat:
A. Venituri fiscale
A.1. Contribuţia pentru asigurările sociale
A.2. Alte contribuţii.
B. Venituri nefiscale
III. Resursele bugetelor locale.
1. Venituri proprii (fiscale şi nefiscale)
2. Cote şi sume defalcate din venituri ale bugetului de stat
3. Cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale
4. Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat
IV. Resursele fondurilor speciale
Fondurile speciale se constituie pe seama unor venituri fiscale de tipul contribuţiilor şi
impozitelor indirecte cu afectaţie specială (contribuţia pentru pensia suplimentară, contribuţia
la fondul pentru plata ajutorului de şomaj, taxa pentru drumuri, încasări din comisionul vamal)
precum şi din venituri nefiscale stabilite în raport de destinaţia fiecărui fond (de exemplu,
venituri din aplicarea unei cote asupra volumului de prime brute în cazul fondului special
pentru protejarea asiguraţilor).
Fondurile speciale răspund unor nevoi temporare, specifice fiecărui program de
guvernare şi, de aceea, ele diferă ca număr şi destinaţie, de la o perioadă la alta.
În categoria resurselor financiare publice se includ şi veniturile instituţiilor publice cu
caracter de venituri curente.

7.2. Elementele tehnice ale impozitelor sau ale prelevărilor fiscale

Pentru ca prin impozite să se poată realiza obiectivele financiare, economice şi sociale

urmărite de către stat la introducerea lor, este necesar ca reglementările fiscale să fie cunoscute
şi respectate atât de organele fiscale, cât şi de contribuabili. Drept urmare, în legile prin care se
instituie impozite se precizează persoanele în sarcina cărora cade plata impozitelor, materia
supusă impunerii, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancţiunile ce se aplică
persoanelor fizice şi/sau juridice care nu-şi onorează obligaţiile fiscale la termenele stabilite,
sustrag materia impozabilă de la impunere şi încalcă alte dispoziţii ale reglementărilor fiscale.

22
Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2004.
 Printre elementele impozitului se numără: subiectul (plătitorul), suportătorul, obiectul
impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota (cotele) impozitului, asieta, termenele
de plată după cum se poate observa în figura următoare23.

ELEMENTELE IMPOZITULUI

Subiectul Unitatea de impunere

Suportătorul Cota impozitului

Obiectul impunerii Asieta

Sursa Termenul de plată

Figura nr. 7.1. Elementele impozitului

Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia.
Astfel, de exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al impozitului este muncitorul sau
funcţionarul, la impozitul pe profit - agentul economic, la impozitul pe succesiuni - moştenitorul
(moştenitorii) etc. în reglementările fiscale, ca şi în vorbirea curentă, subiectul impozitului este
denumit contribuabil.
Uneori impozitul datorat de o persoană este vărsat la buget de către o altă persoană, de
exemplu: impozitul pe venitul din salarii, datorat statului de un muncitor sau funcţionar, este
reţinut de către persoana care îl plăteşte drepturile salariale şi apoi este vărsat la buget; la fel
procedează o bancă, o editură, o publicaţie sau o altă persoană care, din venitul cuvenit unei
persoane (dobândă, drept de autor, colaborare etc.), reţine impozitul datorat statului şi-l varsă
la buget. În aceste cazuri, subiect al impozitului este salariatul, beneficiarul dobânzii, al
dreptului de autor sau ai colaborării, iar nu cel care a reţinut de la acesta impozitul datorat
statului şi i-a vărsat efectiv la buget, prin plata în numerar sau prin virament. Mutaşcu Mihai
Ioan, autorul lucrării Finanţe publice face distincţie între subiectul activ24 (beneficiarul) şi
subiectul pasiv25 (contribuabilul).
Suportătorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul. În
mod normal, subiectul impozitului ar trebui să fie şi suportătorul real al acestuia. În realitate,
sunt frecvente cazurile în care suportătorul impozitului este o altă persoană decât subiectul.
Acest lucru este posibil, deoarece sunt diverse căi şi mijloace pentru a transpune, într-o măsură
mai mare sau mai mică, impozitele plătite de unele persoane fizice sau juridice în sarcina altora.
Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe, obiect
al impunerii poate fi, după caz, venitul sau averea. Astfel, în cazul impozitului pe profit, obiectul
impunerii îl constituie profitul, la impozitul pe salarii - salariul şi alte drepturi de personal, la

23
Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe
publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000
24
Subiectul activ reprezintă subiectul îndreptăţit prin lege să încaseze cuantumul impozitului, acesta fiind
autoritatea statului
25
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică obligată prin lege să plătească statului cuantumul prelevării
fiscale, transferul de valoare efectuându-se în relaţia directă cu statul.
impozitul pe donaţiuni - bunurile mobile şi imobile care fac obiectul donaţiei, deci, cu alte
cuvinte, averea donată etc. În cazul impozitelor indirecte, materia supusă impunerii poate fi
produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat sau uneori cel exportat
etc.
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. În
cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa. În schimb, la
impozitele pe avere, nu întotdeauna există o asemenea coincidenţă, deoarece, de regulă,
impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii respective şi numai arareori acesta
diminuează substanţa averii propriu-zise.
Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseşte o anumită unitate de
măsură, care poartă denumirea de unitate de impunere. Drept unitate de impunere putem
întâlni: unitatea monetară în cazul impozitului pe venit, metrul pătrat de suprafaţă utilă la
impozitul pe clădiri, hectarul de teren la impozitul funciar, bucata, kg, litrul etc. la unele taxe
de consumaţie.
Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de
impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale,
progresive sau regresive).
Cotele procentuale pot fi, de asemenea26:
1. proporţionale, în situaţia în care procentul de impozit din venit rămâne constant
(nemodificat), indiferent de mărimea venitului impozabil. Această metodă de impunere
respectă principiul: la venituri egale-impozite egale, şi este specifică perioadei de început a
capitalismului, dar ea este folosită des şi în prezent în multe ţări ale lumii printre care şi ţara
noastră (impozitul pe profit, pe dividende etc).
2. progresive, care cresc pe măsura sporirii venitului (materiei impozabile). Aceste cote
progresive au două variante:
a) cresc într-un ritm constant - cote progresive simple;
b) cresc într-un ritm variabil - cote progresive compuse.
a) Cote/e progresive simple, sau globale, sunt acelea în care procentul de impunere
aferent unei tranşe a venitului impozabil se aplică întregului venit realizat de contribuabil şi
care se încadrează în aceea tranşă. Această metodă dezavantajează pe cei care au veniturile
impozabile situate la limita imediat superioară celei până la care acţionează o anumită cotă de
impozit mai mică, deoarece în această situaţie un contribuabil cu un câştig impozabil mai mic,
care se încadrează într-o tranşă cu o cotă de impozit mai mică, poate să obţină o sumă mai mare
după plata impozitului decât un contribuabil cu un câştig impozabil mai mare, dar care se
situează cu acesta în tranşa imediat următoare în care funcţionează o cotă de impozit mai mare.
Din acest punct de vedere ele sunt deci inechitabile.
b) Cotele progresive compuse (pe tranşe de venituri) presupun diferenţierea acestora pe
tranşe de venit impozabil, impozitul rezultând prin calcularea impozitului aferent fiecărei
tranşe, prin însumare obţinându-se impozitul total de plată. Această tehnică de impunere este
mai echitabilă din punct de vedere al egalizării veniturilor şi se aplică, de obicei, la impunerea
persoanelor fizice (impozitul pe salarii, pe activităţi independente, a veniturilor din cedarea
folosinţei bunurilor etc.) deci şi la calculul impozitului anual global.
3. regresive, care nu sunt altceva decât consecinţa impozitelor indirecte, deoarece
impozitul plătit la cumpărarea unei mărfi sau la utilizarea unui serviciu este rezultatul aplicării
aceleiaşi cote procentuale, indiferent de mărimea veniturilor cumpărătorilor sau beneficiarilor
de servicii.
4. degresive, în această situaţie cotele de impozite cresc până la un nivel al bazei de
impozitare, de la care descresc (pe măsura creşterii bazei de impozitare).

26
Anghelache, G., Finanţele publice ale Românie, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 102i
 Prin asietă (mod de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea măsurilor care se iau
de organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului
impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.
Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. Neachitarea
impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage după sine obligaţia contribuabilului de a
plăti şi majorări de întârziere. De altfel, prin lege sunt prevăzute şi alte sancţiuni care se aplică
contribuabililor răi platnici, cum sunt: popriri (de exemplu, pe salarii), sechestrarea unor bunuri
de valoare identică cu suma impozitului neachitat la termen etc.

7.3. Principiile impunerii

Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în baza legii, care au

drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice.
Impunerea are atât o latură de natură politică, cât şi una de ordin tehnic (concretizată în metodele
şi tehnicile utilizate pentru determinarea mărimii obiectului impozabil şi a cuantumului
impozitului).
Principiile impunerii reprezintă toate acele norme sau proceduri tehnico-administrative
care trebuie urmate de administraţiile financiare privind instituirea şi acceptarea prelevărilor
fiscale semnificând în fapt „dreptate” socială în materie de impunere27.
După părerea lui A. Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea mai multe
principii sau maxime, după cum urmează28:
1. Principiul justeţii impunerii (echităţii fiscale) constă în aceea ca supuşii fiecărui stat să
contribuie, pe cât posibil, cu impozite în funcţie de veniturile pe care le obţin. Prin promovarea
acestui principiu, se urmărea anularea privilegiilor de care se bucurau nobilii şi clerul în ceea
ce priveşte impozitele directe şi participarea tuturor supuşilor statului acoperirea cheltuielilor
publice pe măsura veniturilor obţinute;
2. Principiul certitudinii impunerii presupune ca mărimea impozitelor datorate de fiecare
persoană să fie certă şi nu arbitrară, termenele, modalitatea şi locul de plată să fie stabilite fără
echivoc, pentru a fi cunoscute şi respectate de fiecare plătitor. Prin promovarea acestui
principiu, se urmărea să se pună capăt domniei bunului plac în stabilirea şi încasarea
impozitelor. A. Smith considera că un mic grad de nesiguranţă este un defect mai mare decât
un considerabil grad de nedreptate.
3. Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la
termenele şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabil.
4. Principiul randamentului impozitelor urmărea ca sistemul fiscal să asigure încasarea
impozitelor cu un minim de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru plătitori. Acest
principiu este o reflectare a tezei “guvernului ieftin”, conform căreia aparatul pentru stabilirea
şi perceperea impozitelor, la fel ca întregul aparat de stat, nu trebuie să fie costisitor. Totodată,
acest aparat nu trebuie să stingherească într-un fel activitatea economică a plătitorilor şi nici să-
i îndepărteze de la ocupaţiile lor.
Aceste principii au avut indiscutabil un caracter progresist, fiind îndreptate împotriva
arbitrariului ce domnea în materie de impozite în perioada de trecere de la feudalism la
capitalism şi în primele stadii de dezvoltare a capitalismului.
Fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă cerinţelor principiilor de echitate, de
politică financiară, de politică economică şi socială. Aceste principii însă sunt interpretate de

27
Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 113
28
Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe
publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000
pe poziţiile celor care deţin puterea politică şi drept urmare sunt aplicate în concordanţă cu
interesele acestora.

7.3.1. Principii de echitate fiscală

Ca noţiune, echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impozite.

Pentru a putea fi vorba de echitate fiscală sunt necesare: impunerea diferenţiată a
veniturilor şi a averii în funcţie de puterea contributivă a subiectului impozitului şi scutirea de
plata impozitului a persoanelor cu venituri mici, adică stabilirea unui minim neimpozabil.
Când se apelează la spiritul de justiţie în repartizarea sarcinilor fiscale între membrii
societăţii, trebuie să se facă distincţie între egalitatea în faţa impozitului şi egalitate prin
impozit29.
Egalitatea în faţa impozitului presupune ca impunerea să se facă în acelaşi mod, pentru
toate persoanele fizice şi juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au sediul, adică
să nu existe deosebiri de tratament fiscal de la o zonă la alta a ţării.
Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta, în
funcţie de o serie de criterii economice şi sociale, printre care pot fi menţionate: mărimea
absolută a materiei impozabile, situaţia personală a subiectului impozabil, natura şi provenienţa
veniturilor etc.
Respectarea echităţii fiscale presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, şi
anume:
1. Stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit
minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Minimul neimpozabil însă
poate fi stabilit ca atare numai în cazul impozitelor directe (mai ales la impozitele pe venit),
neavând aplicabilitate în materie de impozite indirecte;
2. Sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor, adică
cu luarea în considerare a mărimii venitului sau averii care face obiectul impunerii, precum şi
a situaţiei personale a acestuia (singur, căsătorit, numărul persoanelor aflate în întreţinerea sa
etc.);
3. La o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită
în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina fiscală a unei persoane
să fie stabilită în comparaţie cu sarcina altei persoane din aceeaşi categorie socială;
4. Impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale, respectiv toate
persoanele care realizează venituri sau care posedă un anumit gen de avere, cu excepţia
persoanelor ale căror venituri se situează sub un anumit nivel (minimul neimpozabil).

7.3.2. Principii de politică financiară

La introducerea unui impozit se cere ca acesta să îndeplinească şi cerinţe de ordin

financiar. Astfel, acesta trebuie să aibă un randament ridicat, să fie stabil şi elastic.
Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat, se cer a fi îndeplinite mai multe
condiţii30:

29
Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.198
30
Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.198
 1. Impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de persoanele (fizice sau
juridice) care obţin venituri din aceeaşi sursă posedă acelaşi gen de avere sau îşi apropie (prin
cumpărare, etc.) aceeaşi categorie de bunuri. Universalitatea impozitului în aceeaşi măsură,
presupune ca întreaga materie impozabilă aparţinând unei persoane să fie supusă la impunere;
2. Să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere (pe căi licite sau ilicite) a unei
părţi din materia impozabilă;
3. Volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi
perceperea impozitelor să fie cât mai redus posibil.
Un impozit este considerat stabil daca nu este influenţat într-un sens sau altul, de
mutaţiile de ordin conjunctural ale ciclului economic. Un impozit este stabil dacă randamentul
său fiscal nu se modifică în funcţie de evoluţiile conjuncturale din economie, adică volumul său
nu creşte în faza de prosperitate şi nu scade în faza de recesiune. Impozitele asupra averii sunt,
de pildă, mai stabile decât cele asupra veniturilor sau asupra cheltuielilor.
Elasticitatea impozitului presupune ca impozitul să poată fi adaptat în permanenţă
necesităţilor de venituri ale statului. Practica fiscală a demonstrat că elasticitatea impozitului
acţionează în special în sensul majorării încasărilor din impozite. Elasticitatea poate fi legală
sau economică31.
Un impozit este elastic din punct de vedere legal atunci când modificarea cotei sale duce
la modificarea volumului încasărilor.
Un impozit este elastic în raport cu conjunctura din economie atunci când încasările cresc
în faza de prosperitate şi se reduc în faza de recesiune.

7.5. Clasificarea impozitelor

După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe şi

indirecte.
Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane
fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit
prevăzute în lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte
stabilite. În cazul acestor impozite, subiectul şi suportătorul impozitului sunt, în intenţia
legiuitorului, una şi aceeaşi persoană, deşi, practic, uneori acestea nu coincid.
Dacă ţinem cont de criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe, atunci acestea
pot fi grupate în impozite reale şi impozite personale.
Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul,
clădirile, fabricile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului
impozitului. Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs,
deoarece se aşează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o legătură
cu situaţia subiectului impozitului.
Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu
situaţia personală a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute şi sub denumirea
de impozite subiective.
Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi al prestării unor servicii
(transport, spectacole, activităţi hoteliere etc.), al importului, ori exportului etc. ceea ce
înseamnă că ele vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. În cazul impozitelor
indirecte, chiar prin lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau
juridice decât suportătorului acestora.

31
Tulai, C., Finanţe, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 133
 După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în:
 taxe de consumaţie;
 venituri de la monopolurile fiscale;
 taxe vamale;
 taxe de timbru şi de înregistrare.
Dacă avem în vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate în impozite
pe venit, impozite pe avere şi impozite pe consum (pe cheltuieli).
În funcţie de scopul urmărit de stat la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în
impozite financiare şi impozite de ordine.
Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare acoperirii
cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt, în primul rând, impozitele pe venit, taxele de
consumaţie ş.a.
Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei anumite acţiuni sau
în vederea atingerii unui ţel ce nu are caracter fiscal.
De exemplu, prin instituirea unor taxe ridicate la vânzarea băuturilor alcoolice şi a
tutunului se urmăreşte limitarea consumului acestora, având în vedere efectul lor nociv asupra
sănătăţii persoanelor care le consumă.
După frecvenţa realizării lor, impozitele se pot grupa în impozite permanente şi
impozite incidentale.
Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar impozitele
incidentale se introduc şi se încasează o singură dată (de exemplu, impozitul pe averea sau pe
profiturile excepţionale de război).
Impozitele mai pot fi grupate şi după instituţia care le administrează.
Din acest punct de vedere, în statele cu structură federală, distingem impozite federale,
impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi impozite locale, iar în
statele de tip unitar se întâlnesc impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale
organelor administraţiei de sfat locale.
Conform Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) impozitele pot fi clasificate astfel32:
1) Impozitul pe venit, beneficii, câştiguri din capital - pentru persoanele fizice îmbracă
forma impozitului pe venit net, iar pentru persoanele juridice, impozitul pe venitul persoanelor
juridice. Alte impozite pentru beneficii şi câştiguri: impozitul pe chirii, impozitul pe dobândă,
dividende.
2) Impozitul pe salarii şi mâna de lucru - impozitul pe salariu, pe venitul asociaţilor
unici sau liber-profesioniştilor.
3) Impozitul asupra patrimoniului - impozitul asupra patrimoniului net, pe tranzacţii
mobiliare şi imobiliare, pe proprietatea imobiliară, pe succesiuni, alte impozite periodice de
patrimoniu.
4) Impozite interioare pe bunuri şi servicii - se referă la impunerea bunurilor şi
serviciilor în stadiul producţiei sau comercializării, impozitele cumulative în cascadă, aferente
vânzării cu ridicata sau cu amănuntul, TVA, accize, taxe pentru utilizarea vehiculelor cu motor,
pentru exercitarea anumitor activităţi, impozitele asupra extracţiei sau a prelucrării produselor
extractive.
5) Impozitul pe comerţ exterior şi tranzacţii internaţionale:

■ taxe de export;
■ taxe de import;
■ beneficii din schimb;
■ beneficii din monopolul de import-export;

32
Moraru, D., Nedelescu, M., Stănescu, C., Preda, O., Finanţe publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2007, p. 121
 ■ taxe pe operaţiuni de schimb;
■ alte impozite pe comerţ exterior şi tranzacţii internaţionale.
6) Alte încasări fiscale:
■ taxe de timbru;
■ alte impozite.

În România, în perioada de tranziţie spre economia de piaţă, cel mai important impozit
perceput de la persoanele fizice îl reprezintă, în continuare, impozitul pe salariile individuale,
care de la 1 ianuarie 1991 a înlocuit impozitul pe fondul total de salarii.
a) Impozitul pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor
Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de
o persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce desfăşoară o activitate în baza unui contract
individual de muncă, a unui raport de serviciu, act de detaşare sau a unui statut special prevăzut
de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care
ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.
Venitul net din salarii al unui contribuabil se stabileşte prin deducerea din venitul
salarial brut a următoarelor cheltuieli:
a) contribuţiile obligatorii datorate de contribuabil (contribuţia pentru asigurările sociale
de stat 10,5%; contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate 5,5%; contribuţia la fondul de
şomaj 0,5%);
b) deducerea personală de bază.

Deducerea personală de bază se acordă pentru persoanele fizice care au un venit brut de
până la 1.500 lei astfel:
- pentru contribuabilii care nu au nici o persoană în întreţinere – 300 lei;
- pentru contribuabilii care au o persoană în întreţinere - 400 lei,
- pentru contribuabilii care au două persoane în întreţinere– 500 lei;
- pentru contribuabilii care au trei persoane în întreţinere– 600 lei;
- care au patru sau mai multe persoane în întreţinere 800 lei.
Pentru contribuabilii care realizează venituri brute din salarii între 1.501 şi 3.000 lei
deducerile sunt degresive faţă de cele de mai sus şi se stabilesc prin ordin al Ministrului
Finanţelor, iar contribuabilii care realizează venituri lunare brute de peste 3.000 lei nu
beneficiază de deducere personală.
Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se calculează
şi se reţine la sursă de către plătitorii de venituri.
Impozitul lunar la locul unde se află funcţia de bază, se determină prin aplicarea cotei
de 16% asupra venitului net din salarii, calculat prin deducerea din venitul brut a contribuţiilor
obligatorii aferente unei luni, şi următoarele: deducerea personală acordată pentru luna
respectivă, cotizaţia sindicală plătită în luna respectivă, contribuţiile la fondurile de pensii
facultative, astfel încât la nivelul anului să nu se depăşească echivalentul în lei a 400 euro,
primele de asigurare voluntară de sănătate conform Legii nr. 95/2006, republicată, suportate de
angajaţi, până la echivalentul în lei al sumei de 400 euro;
Pentru veniturile obţinute în celelalte cazuri, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei
de calcul determinate ca diferenţă între venitul brut şi contribuţiile obligatorii pe fiecare loc de
realizare a acestora.
Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a
reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plăţii acestor venituri, precum
şi de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se
plătesc aceste venituri.
c) Impozitul pe veniturile din cedarea folosinţei bunurilor
Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor (închiriere, arendare) sunt veniturile, în bani
şi/sau în natură, provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către
proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal. Persoanele fizice care realizează venituri din
cedarea folosinţei bunurilor din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere la
sfârşitul anului fiscal sau obţine venituri din închirierea în scop turistic a 5 camere situate în
locuinţa proprietate personală, începând cu anul fiscal următor califică aceste venituri în
categoria venituri din activităţi independente şi le supun regulilor de stabilire a venitului net
pentru această categorie.
Contribuabilii care realizează venituri din închirierea în scop turistic a camerelor situate
în locuinţe proprietate personală, având o capacitate de cazare cuprinsă între una şi 5 camere
inclusiv, datorează un impozit pe venitul stabilit ca normă anuală de venit.
Norma anuală de venit corespunzătoare unei camere de închiriat se determină de
Direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, pe baza criteriilor stabilite prin ordin comun
al ministrului economiei, comerţului şi turismului şi al ministrului finanţelor publice şi a
propunerilor Ministerului Economiei, Comerţului şi Turismului privind nivelul normelor
anuale de venit.
Impozitul anual datorat se calculează prin aplicarea cotei de 16% asupra normei anuale
de venit, impozitul fiind final.
Plata impozitului se efectuează în cursul anului către bugetul de stat, în contul
impozitului anual datorat, în două rate egale, astfel: 50% din impozit până la data de 25 iulie şi
50% din impozit până la data de 25 noiembrie.
Venitul brut din cedarea folosinţei bunurilor din patrimoniul personal, altele decât
veniturile din arendarea bunurilor agricole, reprezintă totalitatea sumelor în bani şi/sau
echivalentul în lei al veniturilor în natură şi se stabileşte pe baza chiriei sau a arendei prevăzute
în contractul încheiat între părţi pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasării chiriei
sau arendei.
Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul brut
a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.
În cazul veniturilor obţinute din arendarea bunurilor agricole din patrimoniul personal,
venitul brut se stabileşte pe baza raportului juridic/contractului încheiat între părţi şi reprezintă
totalitatea sumelor în bani încasate şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură primite.
In cazul în care arenda se exprimă în natură, evaluarea în lei se face pe baza preţurilor
medii ale produselor agricole, stabilite prin hotărâri ale consiliilor judeţene şi, respectiv, ale
Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Venitul net din arendă se stabileşte la fiecare plată prin deducerea din venitul brut a
cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.
Impozitul pe veniturile din arendă se calculează prin reţinere la sursă de către plătitorii
de venit la momentul plăţii venitului, prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului net, impozitul
fiind final.
Impozitul astfel calculat şi reţinut pentru veniturile din arendă se plăteşte la bugetul de
stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.
Un contribuabil care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor pe parcursul
unui an, cu excepţia veniturilor din arendare, datorează plăţi anticipate în contul impozitului pe
venit către bugetul de stat. Plăţile anticipate se efectuează în 4 rate egale, până la data de 25
inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.
Impozitul pe venitul net anual datorat, este calculat de organul fiscal, pe baza declaraţiei
privind venitul realizat, prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului net anual impozabil din
anul fiscal respectiv.
 Contribuabilii care realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din
cedarea folosinţei bunurilor, au obligaţia de a depune o declaraţie privind venitul realizat la
organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 25 mai inclusiv a anului
următor celui de realizare a venitului. Declaraţia privind venitul realizat se completează pentru
fiecare sursă şi categorie de venit. Pentru veniturile realizate într-o formă de asociere, venitul
declarat va fi venitul net/pierderea distribuită din asociere.
Pentru veniturile realizate începând cu anul 2016, organul fiscal competent are obligaţia
determinării, pe categoria de venituri din cedarea folosinţei bunurilor, a venitului anual realizat,
sumă de venituri nete anuale, în vederea aplicării prevederilor referitoare la verificarea
încadrării în plafonul corespunzător anului fiscal respectiv pentru contribuţia de asigurări
sociale de sănătate, in sensul că nu poate fi mai mare decât valoarea a de 5 ori câştigul salarial
mediu brut pe ţară, în vigoare în anul pentru care se stabileşte contribuţia.
Persoanele fizice care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor, sunt obligate
să efectueze în cursul anului plăţi anticipate cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de
sănătate care se stabilesc de organul fiscal competent, prin decizie de impunere, în 4 rate egale,
până la data de 25 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.
g) Impozitul pe veniturile din premii şi din jocuri de noroc
Veniturile din premii cuprind veniturile din concursuri, sumele primite ca urmare a
participării la Loteria bonurilor fiscale, precum şi cele din promovarea produselor/serviciilor ca
urmare a practicilor comerciale. Nu sunt venituri impozabile materialele publicitare, pliantele,
mostrele, punctele bonus acordate cu scopul stimulării vânzărilor.
Veniturile din jocuri de noroc cuprind toate sumele încasate, bunurile şi serviciile
primite, ca urmare a participării la jocuri de noroc, indiferent de denumirea venitului sau de
forma în care se acordă, inclusiv cele de tip jack - pot, definite conform normelor metodologice.
Veniturile sub formă de premii se impun, prin reţinerea la sursă, cu o cotă de 16%
aplicată asupra venitului net realizat din fiecare premiu.
Veniturile din jocuri de noroc se impun prin reţinere la sursă. Impozitul datorat se
determină la fiecare plată, prin aplicarea următorului barem de impunere asupra fiecărui venit
brut primit de un participant, de la un organizator sau plătitor de venituri din jocuri de noroc:
- până la 66.750 lei, inclusiv 1%,
- peste 66.750 - 445.000 lei, inclusiv, impozitul este 667,5 + 16% pentru ceea ce
depăşeşte suma de 66.750 lei,
- peste 445.000 impozitul este 61.187,5 + 25% pentru ceea ce depăşeşte suma de
445.000 lei.
Nu sunt impozabile veniturile obţinute din premii şi din jocuri de noroc, în bani şi/sau
în natură, astfel:
- sub valoarea sumei neimpozabile stabilită în sumă de 600 lei, realizate de contribuabil
pentru fiecare premiu,
- veniturile obţinute ca urmare a participării la jocurile de noroc caracteristice
cazinourilor, cluburilor de poker, slot - machine şi lozuri sub valoarea sumei neimpozabile de
66.750 lei, inclusiv, realizate de contribuabil pentru fiecare venit brut primit.
Impozitul calculat şi reţinut în momentul plăţii este impozit final.
Obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine plătitorilor de venituri.
Impozitul pe venitul calculat şi reţinut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv
a lunii următoare celei în care a fost reţinut.
Pentru veniturile din jocuri de noroc, fiecare organizator/plătitor de venituri are
următoarele obligaţii:
- transmiterea către fiecare contribuabil a informaţiilor referitoare la fiecare venit brut,
primit în cursul anului fiscal, până în ultima zi a lunii februarie a anului curent pentru anul
precedent, în formă scrisă;
 - să depună anual, până în ultima zi a lunii februarie a anului curent, pentru anul anterior,
la organul fiscal competent o declaraţie informativă referitoare la fiecare venit brut, pentru
fiecare contribuabil.
h) Impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul
personal
La transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte
juridice între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi
asupra terenurilor de orice fel fără construcţii, contribuabilii datorează un impozit care se
calculează prin aplicarea cotei de 3% asupra venitului impozabil. Venitul impozabil se
stabileşte prin deducerea din valoarea tranzacţiei a sumei neimpozabile de 450.000 lei.
Nu se datorează impozit în următoarele cazuri:
- la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor de orice fel,
prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor speciale;
- la dobândirea dreptului de proprietate cu titlul de donaţie între rude şi afini până la
gradul al III-lea inclusiv, precum şi între soţi.
- în cazul actelor de desfiinţare cu efect retroactiv pentru actele de transfer al dreptului
de proprietate asupra proprietăţilor imobiliare;
- constatarea în condiţiile art. 13 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.
7/1996;
- în cazul transferului dreptului de proprietate imobiliară din patrimoniul personal, în
condiţiile prevederilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea
stingerii obligaţiilor asumate prin credite, pentru o singură operaţiune de dare în plată.
Pentru transmiterea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia cu titlul
de moştenire, nu se datorează impozit, dacă succesiunea este dezbătută şi finalizată în termen
de doi ani de la data decesului autorului succesiunii. În cazul nefinalizării procedurii succesorale
în termenul prevăzut mai sus, moştenitorii datorează un impozit de 1% calculat la valoarea
masei succesorale.
Pentru transmiterea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia, impozitul
se calculează la valoarea declarată de părţi în actul prin care se transferă dreptul de proprietate
sau dezmembrămintele sale. In cazul în care valoarea declarată este inferioară valorii orientative
stabilite prin studiul de piaţă realizat de către camerele notarilor publici, notarul public notifică
organelor fiscale respectiva tranzacţie.
Camerele Notarilor Publici actualizează, cel dată pe an, studiile de piaţă care trebuie să
conţină informaţii privind valorile minime consemnate pe piaţa imobiliară specifică în anul
precedent şi le comunică direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice din cadrul
A.N.A.F.
Impozitul se calculează şi se încasează de notarul public înainte de autentificarea actului
sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii. Impozitul calculat şi încasat se
virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost încasat.
Notarii publici au obligaţia să depună semestrial la organul fiscal teritorial o declaraţie
informativă privind transferurile de proprietăţi imobiliare, cuprinzând următoarele elemente
pentru fiecare tranzacţie: părţile contractante, valoarea înscrisă în documentul de transfer,
impozitul pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, taxele
notariale aferente transferului.
Impozitul stabilit se distribuie astfel: o cotă de 50% se face venit la bugetul consolidat
şi o cotă de 50% se face venit la bugetul unităţilor administrativ-teritoriale pe teritoriul cărora
se află bunurile imobile ce au făcut obiectul înstrăinării.
Impozitul pe profitul persoanelor juridice
 Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice, (societăţile de
capital) în unele ţări se foloseşte acelaşi sistem de impunere ca în cazul persoanelor fizice, iar
în altele se practică un sistem distinct.
În România, conform legii, societăţile comerciale se pot constitui ca: societăţi în nume
colectiv, societăţi în comandită simplă, societăţi în comandită pe acţiuni, societăţi pe acţiuni şi
societăţi cu răspundere limitată. Cel mai des întâlnite sunt societăţile pe acţiuni, ale căror
obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar acţionarii răspund numai în limita
capitalului pe care îl deţin.
Profitul obţinut de o societate de capital se repartizează atât acţionarilor sub formă de
dividende - proporţional cu participarea lor de capital, cât şi la dispoziţia societăţii pentru
constituirea unor fonduri. Prin urmare, în cazul societăţilor de capital putem vorbi de profitul
societăţii înainte de repartizare, de profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende şi de
profitul rămas la dispoziţia societăţii33.
În România, în perioada de după decembrie 1989, sistemul de impozitare a persoanelor
juridice care realizează profit a cunoscut o evoluţie continuă, în strânsă legătură cu schimbările
intervenite în derularea reformei economice şi sociale.
Contribuabilii impozitului pe profit.
Desfăşurarea unei activităţi economice îndreptată spre obţinerea de profit duce la
impunerea profitului obţinut cu impozitul pe profit.
Contribuabilii care plătesc impozitul pe profit sunt:
a) persoanele juridice române;
b) persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu
permanent/mai multor sedii permanente în România;
c) persoanele juridice străine care obţin venituri din transferul proprietăţilor imobiliare
situate în România sau al oricăror drepturi legate de aceste proprietăţi, inclusiv închirierea sau
cedarea folosinţei bunurilor proprietăţii imobiliare situate în România, veniturile din
exploatarea resurselor naturale situate în România, precum şi veniturile din vânzarea -
cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română;
d) persoanele juridice străine care au locul de exercitare a conducerii efective în
România;
e) persoanele juridice cu sediul social în România, înfiinţate potrivit legislaţiei europene.

Cotele de impozitare
Conform Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal cota de impozit pe profit se aplică asupra
profitului impozabil şi este de 16%.
Cota 16%
generală
impozitare
Cotele de

Cote
5% în cazul contribuabililor care obţin venituri din activităţile
specifice
desfăşurate de natura barurilor de noapte;

Contribuabilii care desfășoară activități de natura barurilor de noapte, cluburilor de

noapte, discotecilor sau cazinourilor, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri
în baza unui contract de asociere, și în cazul cărora impozitul pe profit datorat pentru aceste
activități este mai mic decât 5% din veniturile respective, sunt obligați la plata impozitului în
cotă de 5% aplicat acestor venituri înregistrate.

33
Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M., Negrea, E. Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1995.
 În acest caz avem două moduri de calcul a impozitului pe profit:
Impozit = profit impozabil × 16%, dacă Impozit = 5% × veniturile aferente barurilor
impozitul > 5% din veniturile aferente de noapte, a cluburilor de noapte, a
barurilor de noapte, a cluburilor de noapte, discotecilor, a cazinourilor, dacă profitul
a discotecilor, a cazinourilor impozabil × 16% < 5% × veniturile aferente
barurilor de' noapte, a cluburilor de noapte, a
discotecilor, a cazinourilor

Determinarea profitului impozabil

Profitul impozabil se determină ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi
cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile
neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile.

profit impozabil = venituri realizate – cheltuieli efectuate – venituri neimpozabile +

cheltuieli nedeductibile

Pentru calculul profitului impozabil trebuie să ţinem cont de toate veniturile şi toate
cheltuielile care sunt aferente unui an fiscal.
Sunt considerate venituri neimpozabile pentru calculul impozitului pe profit:
- dividendele primite de la o persoană juridică română;
- dividendele primite de la o persoană juridică străină plătitoare de impozit pe profit cu
care România are încheiată o convenţie de evitare a dublei impuneri, dacă persoana juridică
română care primeşte dividendele deţine la persoana juridică străină din statul terţ, la data
înregistrării acestora, pe o perioadă neîntreruptă de un an, minimum 10% din capitalul social al
persoanei juridice care distribuie dividende;
- veniturile din anularea, recuperarea, inclusiv refacturarea cheltuielilor pentru care nu
s-a acordat deducere;
-veniturile reprezentând creşteri de valoare rezultate din reevaluarea mijloacelor fixe,
terenurilor, imobilizărilor necorporale, după caz, care compensează cheltuielile cu descreşterile
anterioare aferente aceleiaşi imobilizări; -sumele colectate, potrivit legii, pentru îndeplinirea
responsabilităţilor de finanţare a gestionării deşeurilor; -despăgubirile primite în baza
hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului;
- sumele primite ca urmare a restituirii cotei - părţi din aporturile acţionarilor/asociaţilor,
cu ocazia reducerii capitalului social, potrivit legii.
La calculul profitului impozabil cheltuielile sunt considerate deductibile numai
dacă sunt aferente veniturilor impozabile.
În ceea ce priveşte cheltuielile nedeductibile la calculul profitului impozabil, ele pot fi
nedeductibile sau pot fi deductibile limitat.
Din cele deductibile limitat, exemplificăm:
- cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată asupra profitului contabil la
care se adaugă cheltuielile cu impozitul pe profit şi cheltuielile de protocol;
- cheltuielile sociale, în limita unei cote de până la 5%, aplicată asupra valorii
cheltuielilor cu salariile personalului;
- cheltuielile reprezentând tichetele de masă şi vouchere de vacanţă acordate de
angajatori;
- pierderile tehnologice care sunt cuprinse în norma de consum proprie necesară pentru
fabricarea unui produs sau prestarea unui serviciu,
- scăzămintele, perisabilităţile, pierderile rezultate din manipulare/depozitare, potrivit
legii;
- cheltuielile cu dobânda şi diferenţele de curs valutar;
 - amortizarea.
Printre cheltuielile nedeductibile, se numără:
- cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat;
- dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscările şi penalităţile, datorate către
autorităţile române/străine, potrivit prevederilor legale, cu excepţia celor aferente contractelor
încheiate cu aceste autorităţi;
- cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a mijloacelor fixe amortizabile
constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile;
- cheltuielile făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor;
- cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă, care au la bază un document emis de un
contribuabil declarat inactive;
- cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă, indiferent de natura lor, dovedite ulterior
ca fiind legate de fapte de corupţie;
- diferenţa de cheltuieli peste limita prevăzută de lege, pentru cele deductibile limitat.
Impozitul pe profit datorat se determină prin aplicarea cotei de impozit corespunzătoare
asupra profitului impozabil.

IMPOZIT PE PROFIT = PROFIT IMPOZABIL× COTA DE IMPOZITARE

Profitul investit în echipamente tehnologice, calculatoare electronice şi echipamente
periferice, maşini şi aparate de casă, de control şi de facturare, precum şi în programe
informatice, produse sau achiziţionate, inclusiv în baza contractelor de leasing financiar, şi puse
în funcţiune, folosite în scopul desfăşurării activităţii economice, este scutit de impozit.
Activele corporale pentru care se aplică scutirea de impozit sunt cele prevăzute în subgrupa 2.1,
respectiv în clasa 2.2.9 din Catalogul privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a
mijloacelor fixe, aprobat prin HG 2139/2004.
Profitul investit reprezintă soldul contului de profit şi pierdere, respectiv profitul
contabil brut cumulat de la începutul anului, obţinut până în trimestrul sau în anul punerii în
funcţiune a activelor respective. Scutirea de impozit pe profit aferentă investiţiilor realizate se
acordă în limita impozitului pe profit datorat pentru perioada respectivă.
Contribuabilii care beneficiază de aceste scutiri au obligaţia de a păstra în patrimoniu
activele respective cel puţin o perioadă egală cu jumătate din durata de utilizare economică,
stabilită potrivit reglementărilor contabile aplicabile, dar nu mai mult de 5 ani.
Prevederile legale privind scutirea se aplică pentru profitul reinvestit în activele
respective, produse şi/sau achiziţionate şi puse în funcţiune până la data de 31 decembrie 2016
inclusiv.
Pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din
profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi (începând cu anul 2009 - 7 ani
consecutivi). Recuperarea pierderilor se va efectua în ordinea înregistrării acestora, la fiecare
termen de plată a impozitului pe profit, potrivit prevederilor legale în vigoare din anul
înregistrării acestora. Pierderea fiscală înregistrată de contribuabilii care îşi încetează existenţa
prin divizare sau fuziune nu se recuperează de către contribuabilii nou-înfiinţaţi sau de către cei
care preiau patrimoniul societăţii absorbite.
Contribuabilii au obligaţia să depună o declaraţie anuală de impozit pe profit până la
data de 25 martie inclusiv a anului următor, cu excepţia organizaţiile nonprofit şi a
contribuabililor care obţin venituri majoritare din cultura cerealelor, a plantelor tehnice şi a
cartofului, pomicultură şi viticultură care au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit,
anual, până la data de 25 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează
impozitul, precum şi persoanele juridice care, în cursul anului fiscal, se dizolvă cu sau fără
lichidare.
 Declararea şi plata impozitului pe profit, cu excepţiile prevăzute mai jos, se efectuează
trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare încheierii trimestrelor I - III.
Definitivarea şi plata impozitului pe profit aferent anului fiscal respectiv se efectuează până la
termenul de depunere a declaraţiei privind impozitul pe profit.

Impozitul pe veniturile realizate de microîntreprinderi

În scopul asigurării unor venituri mai ridicate la bugetul de stat şi pentru simplificarea
evidenţei asupra operaţiunilor efectuate de unii agenţi economici care au o activitatea redusă
din punct de vedere valoric, a fost instituit de către Ministerul Finanţelor impozitul asupra
veniturilor realizate de microîntreprinderi.
Pentru a intra sub incidenţa acestui impozit, persoanele juridice trebuie să îndeplinească
o serie de condiţii.
realizează venituri, altele decât cele din activităţi
în domeniul bancar, în domeniile asigurărilor şi
reasigurărilor, al pieţei de capital, cu excepţia
persoanelor juridice care desfăşoară activităţi de Condiţii vechi
intermediere în aceste domenii, în domeniile
Microîntreprinderile jocurilor de noroc, consultanţei şi
managementului;
a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul
în lei al 100.000 euro;
capitalul social este deţinut de persoane, altele
decât statul şi autorităţile locale.
realizează venituri, altele decât cele obţinute din
desfăşurarea de activităţi în domeniul bancar,
asigurare-reasigurare, piaţa de capital (cu excepţia
Microîntreprinderile activităţilor de intermediere în aceste domenii),
jocuri de noroc, explorare, dezvoltare, exploatare a
zăcămintelor petroliere şi gazelor naturale;
Condiţii noi
a realizat venituri, altele decât cele din consultanță
și management, în proporție de peste 80% din
veniturile totale;
a realizat venituri care nu au depășit echivalentul
în lei a 500.000 euro
Atenţie! S-a abrogat condiţia referitoare la
numărul de salariaţi.
Persoanele juridice române aplică impozitul pe venitul microîntreprinderilor începând
cu anul fiscal următor celui în care îndeplinesc condițiile de microîntreprindere precizate mai
sus.
O persoană juridică română care este nou-înființată este obligată să plătească impozit pe
veniturile microîntreprinderilor începând cu primul an fiscal, cu excepţia situaţiei în care
aceasta intenționează ca începând cu data înregistrării în registrul comerțului să desfășoare
activități în domeniul bancar, asigurare-reasigurare, piaţa de capital, jocuri de noroc, explorare,
dezvoltare, exploatare a zăcămintelor petroliere și gazelor naturale
De asemenea persoana juridică română nou-înființată care, la data înregistrării în
registrul comerțului, are subscris un capital social de cel puțin suma de 45.000 lei poate opta să
i se aplice regimul juridic al impozitului pe profit. Opțiunea este definitivă, cu condiția
menținerii valorii capitalului social de la data înregistrării, pentru întreaga perioadă de existență
a persoanei juridice respective. În cazul în care această condiție nu este respectată, persoana
juridică aplică prvederile privind impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, începând cu
anul fiscal următor celui în care capitalul social este redus sub valoarea sumei de 45.000 lei,
dacă sunt îndeplinite condițiile microîntreprinderii.
Cotele de impozit pentru veniturile unei microîntreprinderi, conform Codului fiscal
sunt:
a) 1% pentru microîntreprinderile care au unul sau mai mulţi salariați;
b) 3% pentru microîntreprinderile care nu au salariați.
Pentru persoanele juridice române nou-înființate, care au cel puțin un salariat și sunt
constituite pe o durată mai mare de 48 de luni, iar acționarii/asociații lor nu au deținut titluri de
participare la alte persoane juridice, cota de impozitare este 1% pentru primele 24 de luni de la
data înregistrării persoanei juridice române. Cota de impozitare se aplică până la sfârșitul
trimestrului în care se încheie perioada de 24 de luni.
În cazul în care, în cursul anului fiscal, numărul de salariaţi se modifică, cotele de
impozitare se aplică în mod corespunzător, începând cu trimestrul în care s-a efectuat
modificarea, potrivit legii. Pentru microîntreprinderile care au un salariat, respectiv 2 salariaţi
al căror raport de muncă încetează, condiţia referitoare la numărul de salariaţi se consideră
îndeplinită dacă în cursul aceluiaşi trimestru sunt angajaţi noi salariaţi.
Pentru microîntreprinderile care nu au niciun salariat sau au unul sau 2 salariaţi, în
situaţia în care numărul acestora se modifică, în scopul menţinerii/modificării cotelor de
impozitare noii salariaţi trebuie angajaţi cu contract individual de muncă pe durată
nedeterminată sau pe durată determinată pe o perioadă de cel puţin 12 luni
. Dacă în cursul unui an fiscal o microîntreprindere realizează venituri mai mari de
500.000 euro sau ponderea veniturilor realizate din consultanţă şi management în veniturile
totale este de peste 20% inclusiv, aceasta datorează impozit pe profit, începând cu trimestrul în
care s-a depăşit oricare dintre aceste limite.
Baza impozabilă o constituie veniturile din orice sursă, din care se scad:
a) veniturile aferente costurilor stocurilor de produse;
b) veniturile aferente costurilor serviciilor în curs de execuție;
c) veniturile din producția de imobilizări corporale și necorporale;
d) veniturile din subvenții;
e) veniturile din provizioane, ajustări pentru depreciere sau pentru pierdere de valoare,
care au fost cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil;
f) veniturile rezultate din restituirea sau anularea unor dobânzi și/sau penalități de
întârziere, care au fost cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil;
g) veniturile realizate din despăgubiri, de la societățile de asigurare/reasigurare, pentru
pagubele produse bunurilor de natura stocurilor sau a activelor corporale proprii;
h) veniturile din diferențe de curs valutar;
i) veniturile financiare aferente creanțelor și datoriilor cu decontare în funcție de cursul
unei valute, rezultate din evaluarea sau decontarea acestora;
j) valoarea reducerilor comerciale acordate ulterior facturării;
k) veniturile aferente titlurilor de plată obținute de persoanele îndreptățite, potrivit legii,
titulari inițiali aflați în evidența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau
moștenitorii legali ai acestora;
l) despăgubirile primite în baza hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului;
m) veniturile obținute dintr-un stat străin cu care România are încheiată convenție de
evitare a dublei impuneri, dacă acestea au fost impozitate în statul străin.
IMPOZIT = BAZA IMPOZABILĂ × COTA DE IMPOZITARE
Calculul și plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor se efectuează
trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se calculează
impozitul. Microîntreprinderile au obligația de a depune, până la termenul de plată a
impozitului, declarația de impozit pe veniturile microîntreprinderilor. Persoanele juridice care
se dizolvă cu lichidare, potrivit legii, în cursul aceluiași an în care a început lichidarea au
obligația să depună declarația de impozit pe veniturile microîntreprinderilor și să plătească
impozitul aferent până la data depunerii situațiilor financiare la organul fiscal competent.
Persoanele juridice care, în cursul anului fiscal, se dizolvă fără lichidare au obligația să
depună declarația de impozit pe veniturile microîntreprinderilor și să plătească impozitul până
la închiderea perioadei impozabile.
Trebuie să mai subliniem faptul că microîntreprinderile sunt obligate să țină evidența
amortizării fiscale iar pentru declararea, reținerea și plata impozitului pe dividendele plătite
către o persoană juridică română, microîntreprinderile sunt obligate să aplice
prevederile codului fiscal34 în acest sens.
Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula prin aplicarea cotei de impozit:
a) fie asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător
la consumator;
b) fie asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-se astfel taxa asupra
preţului de vânzare, din care se deduce taxa (calculată în acelaşi fel) aferentă preţului de vânzare
din stadiul anterior. Diferenţa rezultată este taxa pe valoarea adăugată aferentă stadiului
respectiv. În practică se utilizează cu precădere a doua variantă de calcul.
Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă preţul de vânzare al diferitelor
mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. În vederea calculării taxei, se stabileşte volumul total
al vânzărilor sau prestărilor de servicii (cifra de afaceri), pe perioada de impunere (lună,
trimestru etc.), la care se aplică cota de impozit. Pentru a nu se impune de mai multe ori aceeaşi
valoare, se scad sumele vărsate anterior la buget cu titlu de taxă pe valoarea adăugată aferente
mărfurilor respective. În vederea efectuării acestor deduceri, este necesar ca taxa pe valoarea
adăugată să fie evidenţiată distinct în fiecare factură.
La baza aplicării taxei pe valoarea adăugată poate sta, în general, fie principiul originii
mărfurilor, fie principiul destinaţiei acestora.
Conform principiului originii, se impozitează valoarea care este adăugată tuturor
bunurilor autohtone, inclusiv valoarea celor care vor fi ulterior exportate, fără însă să fie
impozitată valoarea adăugată în străinătate şi care se află încorporată în bunurile supuse
impozitării. Înseamnă, deci, că este impozitată numai valoarea adăugată în interiorul ţării,
exporturile fiind impozitate, iar importurile fiind scutite.
În cazul aplicării principiului destinaţiei, se impozitează întreaga valoare adăugată
realizată atât în tară, cât şi în străinătate, pentru toate bunurile destinate consumului ţării
respective. Prin urmare, exporturile sunt scutite de plata taxei pe valoarea adăugată, iar
importurile vor fi impozitate.
Taxa pe valoarea adăugată este vărsată la buget de către fiecare întreprindere (care apare
în calitate de vânzător) şi se suportă de consumatorii mărfurilor sau serviciilor respective o dată
cu cumpărarea lor.
Conform reglementărilor care stau la baza taxei pe valoarea adăugată în România, sub
incidenţa acesteia cad toate operaţiunile vizând livrările de bunuri mobile şi prestări de servicii
efectuate în cadrul exercitării activităţii profesionale; transferul proprietăţii bunurilor
imobiliare între agenţi economici, precum şi între aceştia şi instituţii publice sau persoane
fizice; importul de bunuri şi servicii. De menţionat că toate aceste operaţiuni trebuie efectuate
de o manieră independentă de către persoane fizice sau juridice.
Pentru ca operaţiunile de mai sus să poată fi supuse taxei pe valoarea adăugată trebuie
ca transferul dreptului de proprietate să se refere la bunuri aflate pe teritoriul României, iar în

34
Legea nr. 227/2015 privind noul Cod fiscal, art. 43
cazul prestărilor de servicii acestea trebuie utilizate în România, indiferent de locul unde este
situat sediul sau domiciliul prestatorului. Bunurile din import sunt supuse impozitării în
România, la intrarea acestora în tară şi la înregistrarea declaraţiei vamale.
Obligaţia plătii taxei pe valoarea adăugată ia naştere în mod automat la data efectuării
livrării de bunuri mobile, transferului proprietăţii bunurilor imobiliare şi prestării serviciilor.
Dacă este vorba de livrări de bunuri şi prestări de servicii cu plata în rate sau de cele
care dau naştere la decontări sau încasări succesive, obligaţia plătii taxei pe valoarea adăugată
intervine la expirarea perioadei pentru care se face decontarea sau, după caz, la data stabilită
pentru plata ratelor.
Baza de impozitare o reprezintă valoarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate, din
care s-a dedus taxa pe valoarea adăugată. Această bază se determină în funcţie de: preţurile
negociate între vânzător şi cumpărător, care cuprind şi accizele stabilite potrivit legii; tarifele
negociate pentru prestările de servicii; suma rezultată din aplicarea cotei de comision sau suma
convenită între parteneri, pentru operaţiunile de intermediere; valoarea în vamă, stabilită
potrivit legii, la care se adaugă taxa vamală, alte taxe şi accizele datorate pentru bunurile şi
serviciile din import; preţurile cu care sunt vândute bunuri din depozitele vămii sau cele stabilite
prin licitaţie etc.
Referitor la cotele de impozitare este de subliniat mai întâi faptul că, iniţial, s-a utilizat
o cotă de 18% pentru bunurile şi serviciile din ţară şi din import şi cota zero pentru exporturi.
De la 1 ianuarie 1995, s-au aplicat următoarele cote: cotă normală de 18%, cota redusă de 9%
şi cota zero. Cota redusă s-a aplicat la majoritatea produselor alimentare, la bunurile destinate
utilizării în exclusivitate în scopul apărării sănătăţii, precum şi la aparatura tehnică medicală.
Începând cu 1 ianuarie 1998, ca urmare a noii politici fiscale promovate de Guvern, prin
care se punea accent pe creşterea contribuţiei impozitelor indirecte la formarea veniturilor
bugetului de stat, concomitent cu o anumită reducere a ponderii impozitelor directe, a avut loc
majorarea cotelor aplicate pentru calcularea taxei pe valoarea adăugată. Astfel, cota normală
(standard) s-a majorat de la 18% la 22%, iar cota redusă s-a majorat de la 9% la 11%. Totodată,
a avut loc restrângerea numărului de scutiri de la plata taxei pe valoarea adăugată, apreciindu-
se că unele din scutirile care se acordau până la această dată nu se înscriau pe linia cerinţelor
privind armonizarea legislaţiei române cu legislaţia statelor membre ale Uniunii Europene
referitoare la taxa pe valoarea adăugată.
Din anul 1999 şi până în iunie 2010 cota normală (standard) a fost de 19% şi se aplica
pentru operaţiunile privind livrările de bunuri, transferurile imobiliare şi prestările de servicii
din ţară şi din import. Cota zero s-a aplicat la exportul de bunuri şi prestările de servicii care
privesc direct exportul, efectuate de agenţi economici cu sediul în România.
În anul 2010 cota standard a taxei pe valoare adăugată a crescut la 24% şi se aplica
asupra bazei de impozitare pentru orice operaţiune impozabilă care nu era scutită de taxa pe
valoare adăugată sau care nu era supusă cotei reduse a taxei pe valoare adăugată.

Conform noului Cod fiscal cota standard este de 19% şi se aplică asupra bazei de
impozitare pentru operaţiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse
cotelor reduse.
Cota redusă de 9% se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele prestări de
servicii şi/sau livrări de bunuri:
- livrarea de proteze şi accesorii ale acestora, cu excepţia protezelor dentare;
- livrarea de produse ortopedice;
- livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar;
- cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară, inclusiv
închirierea terenurilor amenajate pentru camping;
 - livrarea următoarelor bunuri: alimente, inclusiv băuturi, cu excepţia băuturilor
alcoolice, destinate consumului uman şi animal, animale şi păsări vii din specii domestice,
seminţe, plante şi ingrediente utilizate în prepararea alimentelor, produse utilizate pentru a
completa sau înlocui alimentele,
- serviciile de restaurant şi de catering, cu excepţia băuturilor alcoolice, altele decât
berea;
- livrarea apei potabile şi a apei pentru irigaţii în agricultură;
- livrarea de îngrăşăminte şi de pesticide utilizate în agricultură, seminţe şi alte produse
agricole destinate însămânţării sau plantării, precum şi prestările de servicii de tipul celor
specifice utilizate în sectorul agricol, prevăzute prin ordin comun al ministrului finanţelor
publice şi al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale.
Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru
- serviciile constând în permiterea accesului la castele, muzee, case memoriale,
monumente istorice, monumente de arhitectură şi arheologice, grădini zoologice şi botanice,
târguri, expoziţii şi evenimente culturale, cinematografe, altele decât cele scutite;
- livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv
sau în principal publicităţii;
- livrarea locuinţelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt
construite. Terenul pe care este construită locuinţa include şi amprenta la sol a locuinţei.
Prin locuinţă livrată ca parte a politicii sociale se înţelege:
- livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, destinate a fi utilizate
drept cămine de bătrâni şi de pensionari;
- livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, destinate a fi utilizate
drept case de copii şi centre de recuperare şi reabilitare pentru minori cu handicap;
- livrarea de locuinţe care au o suprafaţă utilă de maximum 120 m2, exclusiv anexele
gospodăreşti, a căror valoare, inclusiv a terenului pe care sunt construite, nu depăşeşte suma de
450.000 lei 380.000 lei, exclusiv taxa pe valoarea adăugată, achiziţionate de orice persoană
necăsătorită sau familie. Suprafaţa utilă a locuinţei este cea definită prin Legea locuinţei nr.
114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Anexele gospodăreşti sunt
cele definite prin Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Cota redusă se aplică numai în cazul
locuinţelor care în momentul vânzării pot fi locuite ca atare şi dacă terenul pe care este
construită locuinţa nu depăşeşte suprafaţa de 250 m2, inclusiv amprenta la sol a locuinţei, în
cazul caselor de locuit individuale. În cazul imobilelor care au mai mult de două locuinţe, cota
indiviză a terenului aferent fiecărei locuinţe nu poate depăşi suprafaţa de 250 m 2, inclusiv
amprenta la sol aferentă fiecărei locuinţe. Orice persoană necăsătorită sau familie poate
achiziţiona o singură locuinţă cu cota redusă de 5%, respectiv:
- în cazul persoanelor necăsătorite, să nu fi deţinut şi să nu deţină nici o locuinţă în
proprietate pe care au achiziţionat-o cu cota de 5%;
- în cazul familiilor, soţul sau soţia să nu fi deţinut şi să nu deţină, fiecare sau împreună,
nici o locuinţă în proprietate pe care a/au achiziţionat-o cu cota de 5%;
- livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, către primării în vederea
atribuirii de către acestea cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii a căror situaţie
economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinţe în
condiţiile pieţei.
Taxa pe valoare adăugată este practicată, în prezent în ţările membre ale U.E. şi în alte
ţări cum sunt: Japonia, Canada.
 Principalele caracteristici ale taxei pe valoarea adăugată, din care se pot desprinde o
serie de avantaje, sunt următoarele35:
 este un impozit indirect, suportat de către consumatorii finali ai bunurilor şi serviciilor;
 este un impozit general întrucât se aplică, în principiu, la toate tranzacţiile privind
bunurile şi serviciile;
 este un impozit unic cu plata fracţionată, corespunzătoare valorii adăugate în fiecare
stadiu;
 este un impozit neutru în raport cu numărul stadiilor prin care trece produsul şi nu
influenţează consumatorul în a reduce consumul;
 este un impozit transparent ceea ce permite exercitarea dreptului de deducere şi de
taxare a investiţiilor şi exporturilor;
 asigură o mai mare ritmicitate a veniturilor la buget prin accelerarea decontărilor.
Taxa pe valoarea adăugată are însă şi o serie de neajunsuri, dintre care, cel mai
important este regresivitatea acesteia, mai ales atunci când se aplică într-o cotă unică.

9.5. Taxele

Taxa derivă din latinescul „taxis” şi reprezintă un transfer de valoare obligatoriu la

dispoziţia statului, cu echivalent, titlu definitiv şi destinaţie specială, datorat conform
dispoziţiilor legale de către persoanele fizice şi juridice în schimbul unui serviciu public
instituţional.
Potrivit definiţiei se poate aprecia că taxa este o prelevare36:
 bănească, deoarece persoanele fizice şi juridice efectuează către instituţiile de stat
transferuri de putere de cumpărare în schimbul unor servicii publice speciale;
 obligatorie, pentru că transferul de valoare este impus de stat în măsura în care
beneficiarul acestuia, prin solicitarea unui serviciu instituţional, doreşte să-şi exercite în
fond un drept legal;
 la dispoziţia statului, pentru că transferul bănesc este dirijat în scopul satisfacerii
necesităţilor de resurse financiare ale statului în vederea producerii de servicii publice
speciale de natură instituţională;
 cu echivalent, deoarece există un raport direct şi imediat între transferul de valoare
efectuat şi serviciul public furnizat de către instituţiile statului (de obicei valoarea
serviciului este inferioară cuantumului taxei plătite, fapt care apropie foarte mult din
punct de vedere conceptual taxa de preţul politic);
 definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi restituită de
către stat;
 cu destinaţie precizată, întrucât este colectată de instituţiile statului în vederea furnizării
unor servicii publice speciale de natură juridică, administrativă, industrială sau
ecologică;
 datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece mobilizările financiare cad în sarcina
persoanelor fizice şi juridice ca beneficiare de servicii publice;
 cu plată neregulată, deoarece încasarea acestora nu se face de către stat cu o anumită
frecvenţă.
Ca formă a impozitelor indirecte, taxele reprezintă plăţile pe care le fac diferite persoane
fizice şi/sau juridice pentru serviciile efectuate în favoarea lor de anumite instituţii publice.

35
Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.
254
36
Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 106
Taxele întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, şi anume: caracter obligatoriu,
titlu nerambursabil, urmărirea în caz de neplată. Dacă impozitele nu presupun o contraprestaţie
din partea statului, în schimb taxele dau dreptul plătitorului să beneficieze de un anumit
serviciu.
După natura lor, taxele pot fi clasificate astfel:
 taxe judecătoreşti;
 taxe de notariat;
 taxe consulare şi
 taxe de administraţie.
Taxele judecătoreşti se încasează de către instanţele jurisdicţionale în legătură cu
acţiunile introduse spre judecare de către diferite persoane fizice sau juridice.
Taxele de notariat se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de diferite
acte, copii etc., fiind încasate de către notariate.
Taxele consulare se încasează de către consulate pentru eliberarea de certificare de
origine, acordarea de vize etc.
Taxele de administraţie se încasează de către diferite organe ale administraţiei de stat în
legătură cu eliberări de autorizaţii, permise, legitimaţii etc., la cererea anumitor persoane.
După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxată, taxele pot fi de două
feluri: taxe de timbru şi taxe de înregistrare.
Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii, cum
sunt: autentificarea de acte; eliberarea unor documente (de exemplu, cărţi de identitate,
paşapoarte, permise de conducere auto etc.); legalizări de acte etc. Taxele de timbru poartă
această denumire pentru că încasarea lor se face prin aplicarea de timbre fiscale.
Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, la constituirea, fuzionarea sau
dizolvarea societăţilor de capital; de asemenea, ele se percep asupra fiecărei operaţii de vânzare
şi, respectiv, cumpărare la bursă etc.
Atât taxele de timbru, cât şi cele de înregistrare pot fi stabilite fie ad-valorem (atunci
când acţiunile sau faptele supuse taxării sunt evaluate în bani şi când taxa se calculează prin
aplicarea unor cote la valoarea respectivă), fie în sume fixe, în toate celelalte cazuri. Încasarea
taxelor se poate face în numerar sau - aşa cum am văzut - prin aplicarea de timbre fiscale.
În legislaţia financiară a unor ţări se întâlneşte, pe lângă impozite şi taxe, şi o categorie
intermediară între acestea, cunoscută sub denumirea de contribuţie.
Contribuţiile reprezintă sumele încasate de anumite instituţii de drept public, de la
persoane fizice sau juridice, pentru avantaje reale sau presupuse de care acestea beneficiază.
Plata contribuţiei este obligatorie, iar prin intermediul acesteia se stabileşte de la început
participarea parţială a persoanei fizice sau juridice la acoperirea cheltuielilor efectuate de stat
pentru oferirea avantajului respectiv.
Contribuţia provine etimologic din latinescul „contributio” şi reprezintă un transfer de
valoare obligatoriu la dispoziţia statului, fără echivalent, cu titlu definitiv şi cu destinaţie strict
precizată, datorată conform dispoziţiilor legale de către persoanele fizice şi juridice în vederea
acoperirii unor cheltuieli publice de interes comunitar sau de natură socială.
Din definiţie se desprinde faptul că aceasta este o prelevare37:
 bănească, întrucât persoanele fizice şi juridice efectuează către stat transferuri de putere
de cumpărare în schimbul unor servicii publice de interes comunitar sau social;
 obligatorie, pentru că transferul de valoare este impus de către stat prin legi tuturor
persoanelor fizice şi juridice;
 la dispoziţia statului, întrucât transferul bănesc este orientat în vederea furnizării unor
servicii publice comunitare sau sociale;

37
Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 107
  fără echivalent, deoarece, pe de o parte, nu există un raport direct şi imediat între
transferul de valoare efectuat şi serviciul public furnizat de către stat, iar pe de altă parte,
este posibil ca subiectul plătitor să utilizeze sau nu respectivul serviciu;
 definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi restituită de
către stat;
 cu destinaţie precizată, întrucât este mobilizată de stat în vederea furnizării unor
servicii publice de natură comunitară sau socială;
 datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece obligaţiile de plată cad în sarcina
persoanelor fizice şi juridice ca beneficiare de servicii publice cu caracter socio-
comunitar;
 cu plată regulată, deoarece colectarea acestora se face de către stat cu o anumită
frecvenţă stabilită reglementat.

11.2. Datoria publică

Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile

publice centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice,
de la persoane fizice sau juridice pe piaţa internă şi în străinătate şi rămase de
rambursat la un moment dat.

Gradul de îndatorare a ţării la moment dat se determină prin raportarea soldului datoriei
publice la produsul intern brut, indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adăugată
într-un an este grevată de datoria publică. În ţara noastră, Guvernul este autorizat să contracteze,
prin Ministerul Finanţelor, împrumuturi de stat interne şi externe, în următoarele scopuri38:
 finanţarea deficitului bugetului de stat;
 refinanţarea datoriei publice;
 susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului;
 finanţarea internă şi externă a proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor
prioritare ale economiei;
 finanţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, cu capital majoritar
românesc;
 finanţarea achiziţionării de bunuri şi servicii, inclusiv importul de materii prime şi
resurse energetice;
 îndeplinirea obligaţiunilor legate de garanţiile de stat pentru împrumuturi;
 amortizarea şi achitarea împrumuturilor guvernamentale şi răscumpărarea datoriei
neachitate, incluzând capitalul, dobânda şi alte costuri;
 finanţarea necesităţilor pe termen scurt ale bugetului de stat;
 finanţarea cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor dezastrelor naturale şi ale
altor calamităţi;
 menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în Contul General al Trezoreriei
statului;
 alte necesităţi aprobate prin legi speciale.
Datoria publică externă mai poate fi contractată şi pentru:
 crearea unor noi locuri de muncă şi susţinerea întreprinderilor privatizate sau de stat,
pe baza priorităţilor economice şi sociale stabilite de Guvern;

38
Bistriceanu, G., Bugetul de stat al României, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007, p.269
  finanţarea restructurării economiei şi constituirea stocurilor strategice, inclusiv
producţia de bunuri şi servicii pentru piaţa internă şi pentru export;
 finanţarea proiectelor de investiţii în infrastructură, inclusiv cele pentru servicii
sociale;
 finanţarea achiziţiilor publice.
Rambursarea împrumuturilor de stat se asigură, după caz, din împrumuturi special
contractate pentru refinanţarea datoriei publice, din resurse ale Contului General al Trezoreriei
statului, precum şi din alte resurse stabilite prin dispoziţii legale. Rambursarea ratelor de capital,
plata dobânzilor şi a altor costuri aferente datoriei publice au prioritate faţă de alte obligaţii ale
statului.
Instrumentele datoriei publice interne ale statului includ39:
 titlurile de stat eliberate în monedă naţională;
 împrumuturile de stat acordate de Banca Naţională a României în condiţiile stabilite
prin Legea privind statutul Băncii Naţionale a României;
 împrumuturile de stat contractate la băncile comerciale din România;
 împrumuturile de stat contractate la alte instituţii de credit din România şi de la
agenţii guvernamentale.
Instrumentele datoriei publice externe a României includ:
 titlurile de stat eliberate în valută, emise pe pieţele financiare interne şi externe;
 împrumuturile primite de la guvernele altor state, agenţii guvernamentale, instituţii
financiare multilaterale sau alte organizaţii internaţionale;
 împrumuturile sindicalizate pe termen scurt, mediu sau lung;
 împrumuturile directe primite de la investitori privaţi pe termen scurt, mediu sau
lung.
Contractarea împrumuturilor publice prezintă o serie de avantaje40:
 ca şi opţiune la împrumuturi, majorarea impozitelor ar afecta standardul de viaţă al
populaţiei, măsura fiind în acelaşi timp nepopulară, dăunătoare imaginii puterii
politice care a promovat-o şi sancţionabilă electoral prin vot;
 oferă alternative de fructificare a unor capitaluri băneşti temporar libere în
economie;
 constituie mijloace mai rapide de procurare a resurselor financiare decât impozitele
(mai ales cele directe), deoarece perioada aferentă construirii asietei fiscale este
superioară celei necesare subscrierii împrumutului şi efectuării vărsămintelor în
contul acestuia;
 consolidează patrimoniul statului doar în măsura în care destinaţiile împrumuturilor
vizează acoperirea unor cheltuieli cu caracter productiv.
Dezavantajele împrumuturilor publice se rezumă la faptul că41:
 transferă temporal sarcina datoriei, angajând generaţiile viitoare să suporte
cheltuielile de rambursare, numai însă în măsura în care acestea la rândul lor nu
„consimt să-l refinanţeze prin contractarea altor împrumuturi”
 reduc masa creditului privat, descurajând în acest fel iniţiativa privată;
 descurajează plasarea capitalurilor, în vederea fructificării acestora, în instituţii
financiar-bancare private;
 în perioadele de depresiune economică statul poate să preschimbe înscrisurile unui
împrumut vechi cu o dobânda ridicată, cu înscrisuri ale unui împrumut nou cu o
dobândă mai mică;
39
Anghelache, G., Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 286
40
Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 149
41
Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 149
  pe fondul eventualei deprecieri accelerate a monedei naţionale, statul poate diminua
anumite avantaje materiale oferite iniţial creditorilor.

11.3. Particularităţile împrumuturilor externe. Datoria externă

Împrumuturile externe constituie una din formele exportului de capital. În funcţie de

durata pentru care se acordă, creditele externe pot fi: pe termene scurte (1 - 2 ani), mijlocii (3 -
5 ani) sau lungi (peste 5 ani). Beneficiarul creditului este interesat ca termenul de rambursare
să fie suficient de îndepărtat pentru a-şi putea procura resursele necesare restituirii acestuia şi
achitării dobânzilor şi a altor cheltuieli aferente.
În ceea ce priveşte rambursarea creditelor, practica internaţională cunoaşte următoarele
modalităţi: a) în cote egale; b) în cote inegale, care pot creşte în mod progresiv şi c) într-o
singură tranşă, la scadenţă.
La acordarea unui credit, împrumutătorul poate să pretindă o garanţie materială sau una
morală. În primul caz, garanţia poate să constea din mărfuri, documente de dispoziţie asupra
mărfurilor (conosamente, warante etc.), acţiuni şi obligaţiuni, depozite ale unor firme, ale unor
instituţii guvernamentale, bunuri imobiliare, venituri ale statului (taxe vamale, accize, venituri
ale domeniului public ş.a), rezervele de aur şi devize ale statului etc.
Privite din punctul de vedere al creditorului, creditele externe pot fi acordate de către :
a) întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă);
b) bănci şi alte instituţii financiare (credite bancare);
c) guverne (credite guvernamentale);
d) organisme financiare internaţionale (credite financiare);
e) rentieri şi alte persoane fizice (împrumuturi de stat).
Printre organismele financiare internaţionale, care acordă asistenţă publică
multilaterală, se numără:
a) Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), denumită şi
Banca Mondială;
b) organismele financiare regionale: Banca Interamericană de Dezvoltare (înfiinţată
în 1959); Banca Africană de Dezvoltare (1963), Banca Asiatică de Dezvoltare
(1966); Banca de Dezvoltare a Caraibelor (1969); Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (1991);
c) organismele financiare ale Comunităţii Economice Europene: Fondul European de
Dezvoltare (creat în 1957) şi Banca Europeană de Investiţii (înfiinţată în 1958);
d) organismele financiare ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc: Banca
Internaţională de Cooperare Economică (înfiinţată în 1963) şi Banca Internaţională
de Investiţii (înfiinţată în 1970).
Instituţiile de la litera d) şi-au încetat activitatea în urma desfiinţării CAER.
Noţiunea de datorie externă prezintă o arie de manifestare mai largă şi are mai multe
42
sensuri :
a) datoria externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care
rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat.
b) datoria externă brută în sens restrâns, cuprinde obligaţiile băneşti faţă de
străinătate, cu următoarele excepţii:
 credite pe termen scurt (sub 1 an), considerate operaţii financiare curente;

42
Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, pp.
306-307
  investiţiile străine directe care nu au termen de rambursare sau de lichidare;
 ajutoarele cu caracter nerambursabil, primite în cadrul programelor de asistenţă
publică bi- şi multilaterală;
 împrumuturi externe cu perioadă de graţie de peste 10-15 ani;
 credite contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de autorităţile
competente.
c) datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii din sistemul
său, cuprinde sumele datorate unor creditori publici sau privaţi în valută străină, bunuri şi
servicii cu o perioadă de rambursare mai mare de un an, precum şi sumele datorate de persoane
private, dar garantate de o autoritate publică.
Datoria externă nu cuprinde, deci următoarele:
 datoria persoanelor private către străinătate negarantată de autorităţile publice;
 datoria din tranzacţii cu Fondul Monetar Internaţional;
 datoria ce poate fi achitată la opţiunea debitorului în moneda ţării sale;
 sumele datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care nu au fost stabilite
termene de plată.
d) datoria externă netă, cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale
rezidenţilor unei ţări în străinătate şi activele deţinute de rezidenţi străini în ţara considerată.
În România, Guvernul poate angaja, pe termen mediu sau lung, împrumuturi externe.
Aceste împrumuturi externe pot fi contractate fie direct de autorităţile centrale, fie de către
societăţile comerciale, regiile autonome şi autorităţile publice locale cu garanţia statului.