Manastirea Turnu

Manastirea Turnu este una dintre vetrele monahale de mare spiritualitate crestina, din Eparhia
Ramnicului, asezata intr-un loc retras pe malul stang al Oltului, sub Muntele Cozia, la doi
kilometri de ctitoria voievodului Mircea cel Batran, Manastirea Cozia.

Accesul spre ea a fost deosebit de greu, timp de secole. Din partea sudica, se ajungea cu trasura
de la Jiblea, iar de la Cozia, cu barca peste Olt, apoi pe jos de-a lungul raului: spre nord, singura
legatura o formau potecile ce urcau culmea muntelui si coborau in satele Lovistei. Chiar si marele
geograf George Lahovari mentiona, in secolul al XIX-lea, ca numai "piciorul si calul pot patrunde
acolo".

Astazi, posibilitatile de a ajunge aici sunt multiple si comode, cei ce doresc o plimbare pe jos,
merg din statiunea Caciulata peste digul ce uneste cele doua maluri ale raului, altii cu trenul, ce
opreste in statia din apropiere, sau cu masina, pana in curtea Sfantului Locas.

Denumirea Manastirii vine de la un turn masiv, de pe stanca numita "Piscul lui Teofil", construit
in secolul al II-lea de legiunile romane din Castrul Arutela ale carui ruine se mai vad in Poiana
Bivolari, mai jos de actuala hidrocentrala. La inceput i s-a zis "Schitul de dupa turn", apoi "Schitul
Turnu", iar in cele din urma, "Manastirea Turnu".

Istoria ne relateaza ca prin veacurile al XV-lea si al XVI-lea s-au retras cativa calugari de la
Manastirea Cozia, traind la inceput intr-o desavarsita saracie, adapostiti in colibe si case de lemn.
Dintre sihastri retrasi aici cei mai renumiti au fost pustnicii Daniil si Misail, ale caror chilii (sapate
in stanca) se vad si astazi.

Pe la jumatatea secolului al XVI-lea, adunandu-se mai multi sihastri, ieroschimonahul Misail a

ridicat aici o mica biserica de lemn cu hramul "Intrarea in Biserica a Maicii Domnului", intemeind
astfel "Schitul Turnu".

In anul 1676, dupa ca egumenul cozian Varlaam a fost promovat episcop al Ramnicului, acorda o
grija deosebita pustnicilor de la Turnu; ajungand apoi mitropolit al Tarii Romanesti, construieste
o bisericuta din piatra si caramida pe vechea temelie, a bisericii de lemn, asezand sub ea
moastele cuviosilor Daniil si Misail. De atunci, ea fiind o asezare monahala cu viata statornica,
sub obladuirea Manastirii Cozia.

Biserica veche ce se afla imediat la intrare, a fost ridicata in anul 1676, pe locul alteia din lemn,
ctitoria fostului episcop de Ramnic, Varlaam, mitropolitul Tarii Romanesti, stins din viata in anul
1702.

Intre anii 1891-1896 s-a construit calea ferata Ramnicu-Valcea Raul Vadului, iar in anul 1902 a
fost racordata cu legatura la Sibiu; in preajma Schitului amenajandu-se o statie C.F.R., legata de
soseaua Calimanesti-Sibiu printr-un pod plutitor peste Olt, deschizand noi perspective fata de
lumea exterioara.

Datorita acestor avantaje, episcopul Gherasim Timus al Argesului decide construirea unei
resedinte de vara la Turnu intre anii 1893-1901. Ea va consta dintr-o cladire cu dubla
functionalitate: o Biserica spatioasa, trapeza si camere de locuit. Biserica a fost construita la etaj
cu hramul "Schimbarea la Fata" (6 August) devenit hramul principal al manastirii.

Aceasta are forma patrata, etajata, cu doua nivele, parter si etaj, la fiecare nivel fiind o biserica in
care se tine slujba separat, de alt preot. Are o cupola centrala, cu acces pe scarile exterioare
construite recent pe fatada de sud, dinspre lacul din apropiere.

Planurile acestui edificiu au fost intocmite de arhitectul Anton Grigorievici Lapinscki, un polonez
stabilit in tara noastra, fapt pentru care acest corp de case a fost executat intr-un chip cu totul
strain de stilul bisericii romanesti. Tot el a pictat biserica intr-un stil modern. La 28 octombrie
1901, cu ocazia sfintirii noilor edificii, Schitul Turnu este ridicat la rangul de manastire canonica.

O catastrofa pune insa capat acestui avant nemaiintalnit la Turnu: un incendiu izbucnit dintr-o
soba de la arhondaric, in noaptea de 6-7 februarie 1932 distruge, intr-o singura ora, 5 corpuri de
case cu 26 camere, 2 soproane, trapeza veche, clopotnita, turla de la biserica mica, tampla cu
toate icoanele si candelele, iar pictura interioara o degradeaza impreuna cu tencuiala; luase foc
si casa noua, dar printr-un efort deosebit incendiul este localizat si stins.

Asezamantul a fost o copie a manastirii Cozia-Veche, fiind refacut de Gherasim Timus (1894-
1911), insa biserica veche a fost mistuita de flacari in 1932, scapand din calea incendiului doar
casa lui Gherasim Timus si chiliile din vale.

Intregul ansamblu a fost refacut in anul 1933. Aceasta bisericuta, mai mica are hramul "Intrarea
in Biserica a Maicii Domnului". In jurul ei se pastreaza numeroase chilii sapate in piatra, iar in
incinta se afla doua pesteri unde pustnicii se izolau de lume.

Prin straduinta episcopului Nichita Duma si daniile credinciosilor s-au refacut biserica, clopotnita
si doua case. Pictura s-a realizat in fresca de catre pictorul Belizarie, intreaga lucrare fiind
terminata in 1935-1936, staret fiind ieromonahul Calist Barbu.

Ca urmare a decretului 410 din 1959, manastirea a fost desfiintata in 1961 si transformata in
Casa de odihna pentru personalul Episcopiei Ramnicului si Argesului.

Aceasta situatie absurda a durat pana in anul 1975 cand a fost numit ca superior, ieromonahul
Teoctist Dobrin (1975-1990), iar Casa de odihna a fost evacuata si Turnu devine schit in
subordinea Coziei. Cuvios, bland si harnic, egumenul reuseste, mai ales din anul 1982, sa adune
in jurul sau un grup de tineri, incepand aici o noua viata monahala, cu slujbe zilnice, dupa
randuiala manastireasca.

Tot in acel an, s-a amenajat primul drum de acces, prin construirea podului de peste Olt, la
Lotrisor. Cea mai mare realizare a sa consta in readucerea Schitului la statutul de Manastire,
eveniment petrecut in anul 1988. pentru meritele sale, atat duhovnicesti, cat si gospodaresti,
episcopul l-a distins cu rangul de protosinghel.

Dupa retragerea staretului Teoctist, in 1990 a fost numit monahul Ioanichie Trifa, hirotonit
ieromonah in 1992, care conduce destinele Manastirii si in prezent. Originar din judetul Alba,
devotat vietii monahale si bun gospodar.

Dupa incendiul din 1932, sfantul locas a beneficiat de o restaurare solida, asa cum arata in
prezent. Intre anii 1935-1938, au fost construite chilii cu etaj si intregul ansamblu a fost renovat.
Pana in anul 1939, aici a functionat o scoala de cantareti bisericesti. Vietuitorii de aici duc o viata
austera, neconsumandu-se carne.

Cutremurele din1977, 1085 si 1990 au produs deteriorari multiple care au impus restaurarea
constructiei. Un lucru important al acestor lucrari este reconstructia acoperisului in arhitectura
romneasca, iar picturile in stilul autohton, inlaturnd astfel motivele de critica a specialistilor.

Trapeza de la parter s-a amenajat intr-o biserica spatioasa pentru multimea credinciosilor care
frecventeaza manastirea, cu hramul "Izvorul Tamaduirii". Intre anii 1994-1996 s-a restaurat
partea vestica a cladirii.

O atractie deosebita pentru vizitatori sunt Chiliile sapate in piatra, considerate ca spatii unde au
locuit primii pustnici turneni.

In apropierea acestui vechi asezamant monastic se pastreaza si astazi unele vestigii istorice
renumite cum ar fi : castrul roman "Arutela", stanca de piatra numita "Masa lui Traian" si baile
termale de la Bivolari - pe malul stang al Oltului.

In prezent la Manastirea Turnu vietuiesc peste 25 de monahi si frati, in munca si

rugaciune.Singura ctitorie certă a lui Vlad Ţepeş

Pe drumul dintre Ploieşti şi Târgşorul Vechi se înalţa, odată maiestuoasă, Mânăstirea Turnu. Alta
decât binecunoscuta mânăstire din Vâlcea cu acelaşi nume, aceasta este şi mult mai veche.
Târgşorul, astăzi un umil sat, la numai 7 km de Municipiul Ploieşti, era cândva un prosper centru
comercial al Ţării Româneşti aşezat pe importantul drum de negoţ al Braşovului. Despre oraşul
domnesc al Târgşorului prima ştire o avem de la Mircea cel Bătrân, în 6 august 1413. El îl numea
Târgul cel Nou pentru a-l distinge de târgul cel vechi de la Târgovişte.

Rând pe rând, toţi domnii Ţării Româneşti s-au perindat pe la Târgşor, au emis acte de cancelarie,
au purtat lupte sau au ctitorit aici biserici spre veşnica lor pomenire. Vladislav al II-lea a ridicat o
biserică şi chiar a pierit pe uliţele Târgşorului probabil de sabia lui Vlad Ţepeş. Fie spre pocăinţă
pentru uciderea făcută, fie semn de mulţumire ocrotitorului său, Sfântul Ierarh Nicolae, Vlad
Ţepeş a ridicat aici în anul 1461 biserica domnească. Pisania din piatră masivă se păstrează până
astăzi: „Cu mila lui Dumnezeu, Io Vlad Voievod şi Domn a toată Ţara Ungrovlahiei, fiul marelui
Vlad Voievod, a zidit şi a săvârşit această biserică, iunie 24, în anul 6969 (1461), indictionul 9”.
Aceasta este singura mărturie documentară a evlaviei marelui voievod transformat de ignoranţa
unora într-un monstru însetat de sânge.

Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Neagoe Basarab şi mai târziu Mihai Viteazu şi cel între sfinţi
Constantin Brâncoveanu, toţi îşi leagă numele de Târgşor şi mânăstirea de aici.

Pentru Mânăstirea Turnu, însă, cel mai important ctitor rămâne un domnitor smerit, despre care
s-a spus prea puţin: Antonie Voievod (1669 - 1672). Acesta a restaurat biserica mânăstirii şi i-a
adaugat hramul Sfinţilor Arhangheli Mihai şi Gavriil. Iată ce scria în hrisovul său: „Pentru că după
tocmeala Sfintei Biserici a Răsăritului, după ce s-au adeverit lege sfântă, ridicându-se obicei a
toată lumea, fieşcarele creştin, luminaţi împăraţi şi milostivi domni, prea sfinţii arhierei şi
fieşcarele din puternicii lumii, au zidit şi au înălţat case dumnezeeşti întru numele Sfinţiei Sale,
Domnului nostru Iisus Hristos, şi le-au întărit cu mile fieşcare după socotinţa şi prilejul lui. Întru
care şi noi, robii lui Dumnezeu Io Antonie voievod cu fiul meu, Io Neagul voievod truditu-ne-am
şi noi cu puţinul chelciug, de am făcut această sfântă mânăstire ce scrie mai sus”

În vremea binecredinciosului voievod Constantin Basarab Brâncoveanu, biserica a fost

împodobită cu frumoase fresce, portretele lui şi a Doamnei Maria fiind pictate în pronaos, ctitori
alături de familia lui Antonie Voievod. Mai târziu, domnitorul Grigorie II Ghika a închinat
mânăstirea spitalului „Sfântul Pantelimon”, al săracilor din Bucureşti, la a cărui funcţionare a
contribuit cu fonduriimportante, însă spre sfârşitul veacului 19, obştea s-a risipit şi vreme de
peste 100 de ani, lăcaşul a rămas în ruină.